Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [20]
Poemul Ochiul încearcă, de asemenea, să explice cumva experiența vederii duhovnicești, extatice:
Eu nu pricep nimic ce-mi spui.
Vorbele n-au asupra mea putere
Eu sunt făcut numai din ochi
Ioan Lumină, veșnică vedere.
Cred că se referă la faptul că, în lumina dumnezeiască, privea cu duhul, fiind cu totul numai contemplație. Nu înțelegea foarte bine ceea ce vedea, dar se simțea ca și cum era „făcut numai din ochi” și se vedea pe sine ca o lumină, ca o lumină personală: Ioan Lumină. Persoana umană nu se contopește cu lumina dumnezeiască, nu se „dizolvă” sau se pierde în ea, ci își păstrează identitatea și conștiința de sine, dar se vede transfigurată. Poetul, în același timp, avea conștiința că ieșise din timp și intrase în veșnicie, că ceea ce vedea nu erau imagini trecătoare, ci „veșnică vedere”.
Un ochi albastru uriaș
Ce zboară singur fără încetare.
Stând neclintit în capul tău
Bătut pe cruce lângă mare
Ioan Alexandru avea ochii albaștri. Dar, spunând că se simțea, răpit cu duhul, ca și cum devenise „un ochi albastru uriaș”, se folosește doar de acest detaliu identitar, fiindcă se referă, de fapt, la limpezimea vederii și la nesfârșirea orizontului duhovnicesc. La faptul că acum putea vedea cu claritate infinit mai mult decât pot vedea ochii fizici pe pământ. Iar vederea lui duhovnicească nu mai întâmpina obstacole, precum pe pământ, ci putea înainta ca într-un zbor „fără încetare”. Și, în același timp, paradoxal, avea sentimentul de neclintire (am văzut ceva asemănător și în poemele Sfântului Ilie), de stabilitate suprafirească (mai presus de firea umană căzută). Ochiul său (adică el însuși care era numai duh văzător, mai presus de materie) era deopotrivă călător și neclintit, având conștiința că este „bătut pe cruce lângă mare”: adică a primit harul vederii oceanului de lumină dumnezeiască prin răstignirea duhului său, prin pocăință și smerenie.
Toate sunt strânse-n acest vas de foc
Și toate au viață dintr-o dată
Cu veșnicia-s nevoit să văd
Fiece clipă blestemată.
Toate câte a trăit în extaz „sunt strânse-n acest vas de foc”, în vasul sufletului său, în care „toate au viață dintr-o dată”, i s-au revelat pe neașteptate, când a vrut Dumnezeu, și au rămas vii întru duhul său. Și, de când a văzut Împărăția cerurilor în lumina dumnezeiască, vede prin ochii conștiinței care a cunoscut veșnicia „fiece clipă blestemată”, fiecare clipă a vieții pământești, a vieții în exil pe pământ, afară din Rai, care este urmare a păcatului.
Văd anii noduri într-un nod
Ce-i tot mai mic și mai departe
Și nu-l mai poate nimeni deznoda
Și s-a oprit în gâtul unui șarpe.
Anii de suferințe (când necazurile erau ca un nod în gât) s-au strâns într-un singur nod, care s-a făcut „tot mai mic și mai departe”, prin fericirea imensă pe care i-a dăruit-o cincizecimea personală, revărsarea harului întru el. Iar nodul suferințelor și al durerilor s-a oprit în gâtul șarpelui, pentru că, prin suferința asumată creștinește, ispititorul este dezarmat și îndepărtat.
Văd liniștea luminilor dintâi
Și liniștea luminii de pe urmă
Și între ele ochiul uriaș
Se zbate ca o mână ciungă.
„Văd liniștea luminilor dintâi”: poate a luminilor în sensul de momente sau zile fericite din copilărie, primele „lumini” ale vieții sale (întrezăriri spirituale sau poate chiar vederi dumnezeiești din copilărie). „Și liniștea luminii de pe urmă”: pacea mai presus de toată mintea („pacea lui Dumnezeu, [care] covârșește toată mintea” de care vorbea Sfântul Pavlos: Filip. 4, 7) pe care o aduce contemplarea luminii dumnezeiești, văzute „pe urmă”, la maturitate. Iar „între ele” este „ochiul uriaș”, ființa sa duhovnicesc-contemplativă. Care „se zbate cu o mână ciungă”: se nevoiește duhovnicește cu un trup slab. „Căci duhul este râvnitor/ înflăcărat/ zelos/ ardent/ osârduitor dar trupul este slab/ neputincios” (Mt. 26, 41).
Văd miezul cum e veșnic miez
Cum se tot rupe și cum cură
Și cum rămâne neîntrerupt
Aceeași limpede făptură.
Văd frângerea aceasta virginală
De ape albe rupte din izvor
Ce se împrăștie fecunde-n lume
Născând pe drum popor după popor.
Izvorul pururi însă pur
Și neîncepută pururi bucurie
Acestea ochiul meu vedea
Și socotea curată nebunie
Nu poate descrie logic, rațional „făptura” harului, a luminii dumnezeiești, deși a văzut-o „limpede”. Ea este, pe de-o parte, mereu aceeași, iar pe de altă parte se împărtășește oamenilor și naște „popoare” de credincioși. Poetul mărturisește că a contemplat izvorul (apa) harului „pururi pur”. Iar duhul care l-a văzut și care a simțit că harul este bucurie „neîncepută” (lumina necreată, care este din veșnicie, nu are un început temporal – fapt care neagă „grația creată” romano-catolică) cugeta că aceasta este „curată nebunie”: adică nebunia curată a Creștinismului („Căci cuvântul Crucii, celor care pier, nebunie [μωρία] este”, cf. I Cor. 1, 18). Pentru că harul lui Dumnezeu este puterea, energia Lui din veșnicie, care nu are început și nu se desparte de El și nu se împarte, dar se împărtășește celor credincioși. Iar paradoxurile Creștinismului sunt nebunie pentru cei raționaliști, însă cei care le trăiesc prin revelație dumnezeiască cunosc această „nebunie” din experiență.
Cum și născând și rămânând
Aceeași pururea Fecioară[1]!
Columbe mari în zori divini
Cu ramuri de măslin coboară
La fel cum nebunie este, pentru toți cei necredincioși, faptul că Fecioara a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat și a rămas și este „pururea Fecioară”, așa cum o numește Teologia Ortodoxă, la fel este și marea taină a îndumnezeirii omului prin primirea harului necreat al Sfintei Treimi. Când „Columbe mari în zori divini/ Cu ramuri de măslin coboară”: când răsare lumina dumnezeiască pentru omul înduhovnicit și îi dăruie lui conștiința deplină a împăcării cu Dumnezeu, simțirea păcii harice, depline.
Unde să plec din acest ochi
Acest albastru unde să se-ascundă
Dați-mi o peșteră să stăvilesc
Lumina să nu mai pătrundă
Unde să-l duc ochiul acest
Pe ce temei să-l culc și să adoarmă
Și-n lipsa lui să pot vedea
Înaintarea asta oarbă.
Cu ce-l să-l amăgesc să trag
Un văl de-ntunecime peste mine
Dar universul e prea strâmt
Și ochiu-i dincolo de sine
Odată ce a văzut lumina dumnezeiască, chiar dacă ar vrea, nu mai poate să se întoarcă la realitatea anterioară, ca și cum nu ar fi trăit această experiență îndumnezeitoare. Revărsarea de har a fost copleșitoare pentru el și nu mai poate privi lumea sau judeca „înaintarea oarbă” a oamenilor decât prin prisma descoperirilor duhovnicești de care s-a învrednicit. Nu există „văl” sau întuneric care să poată acoperi ochiul duhului, atunci când acesta se deschide și vede veșnicia, „dincolo de sine”, dincolo de făptura de lut a omului.
Ce țărmuri, ce tărâmuri, ce lumini
În zarea ochiului se-nclină
Eu nu pricep nimic, eu numai văd
Sunt numai ochi, lumină din lumină.
Experimentează, încă de acum, starea de a fi a omului îndumnezeit, în veșnicie. În Împărăția lui Dumnezeu a văzut „țărmuri”, „tărâmuri” și „lumini” pe care nu le poate descrie în cuvinte. Și revine la mărturisirea din prima strofă: aceea că, în timpul extazului era numai vedere contemplativă, constatând că el însuși era o ființă de lumină în lumina harului, în lumina Împărăției.
[1] Majuscularea cuvântului îmi aparține.