Mireasmă [57]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mireasmă
(roman)
*
Întregul roman este aici: Mireasmă.
*
Ăsta a fost Mitică! Nu e maistru, ci Profesor de Sport, dar are o perspectivă mai pragmatică asupra existenței. Ăsta e unul din ăia care taie ajutoarele sociale, ajutoarele de handicap, sporul de Doctorat, bursele elevilor, oprește omul să intre la Urgențe și nu are apetit pentru Religie și Cultură, pentru că fiecare trebuie să muncească doar cu mâna, nu și cu capul. Pentru el Sportul e doar fotbalul, ca și când n-ar fi o mie de ramuri ale Sportului în practică. Dar, când îl bagi în corzi și îl întrebi lucruri punctuale, își întoarce filosofia de viață pe dos și face pace cu toată lumea. Mai ales cu femeile, că e mort după ele. Au fost niște mârâieli că ar fi agresat niște tinere, că le-ar fi făcut, dar până la urmă a dat-o la pace și cu ele sau cu părinții lor, nu știu cum a reușit, dar e Mitică al nostru, e băiat bun. Și trebuie să înțelegeți că la unii oameni ideile sunt vorbărie, sunt un fel de spart semințe în dinți, ca să treacă vremea, și nu coloană vertebrală. Când zici idei la Sfântul Apostol Pavlos sau la Eminescu, zici ceva mare, ceva revelat, ceva greu. Dar la colțul străzii, în cabinete, în fabrici, la piață nu e vorba despre idei, ci despre trecerea timpului, mai zici tu, mai zic eu, plecăm unul de lângă altul, după o jumătate de oră, și nici măcar nu ne știm numele. Dar știm ceea ce credem, ceea ce am văzut, ceea ce am auzit, ceea ce am citit, ceea ce ni s-a părut nouă și asta contează. Părerea, zicerea, adevărul răstălmăcit e conținutul murmurului social, al bârfei, al trăncănelii, și dacă ți-ai băut țuica și ai mai afumat pe cineva, te ridici și pleci cu chef de masă, dacă și soția a făcut masă și nu s-a uitat la filme.
Delăsarea bărbatului are de-a face cu femeia lui. Ionel al maichii zice ce zice femeia lui. Deși nu-i place mâncarea ei, el zice ce zice femeia lui. Chiar dacă au atâția copii și le e tot mai greu, dacă nevasta lui vrea, atunci și el vrea. Că el a înțeles de la mama lui că trebuie să își asculte soția, să n-aibă nimic de zis în fața ei. Și aia, cu temperamentul ei de femeie neiubită îndeajuns de mult, îi cere iubire peste iubire, îi cere garanții peste garanții ale iubirii, iar el, ca să o bucure pe ea, zice ce zice femeia lui. Într-o zi de sâmbătă, pe seară, el zice ce zice femeia lui. Și ce zice femeia lui? Asta e întrebarea, de fapt! Că femeia lui, Eliza bosumflata, năzuroasa, cocheta, iutubista[1], nu zice mari lucruri, dar te lasă pe tine să înțelegi, să deduci, să îți dai seama. Și, după cum își educă publicul, așa își educă și soțul: prin aluzii, prin parabole. Face o filmare imediat, zice niște lucruri fără prea mult sens și cere ca publicul să o înțeleagă. Dacă nu o înțeleg, nu sunt de nasul ei. Dacă o înțeleg înseamnă că sunt ucenicii școlii ei online, unde ea se străduie să învețe lumea. Și, fără a fi fost vreodată profesoară, Eliza are aere universitare, pentru că e o autodidactă din născare. Le înțelege pe fiecare în felul ei, Ionel trebuie să facă la loc comanda, copiii la fel, că Eliza dictează și parafează.
Că de nu s-ar fi povestit, alții n-ar mai fi citit. Și de nu s-ar fi vădit și alții ar fi mințit. Iar de nu, poate că da, așa zici tu, dar ea nu vrea, așa știe el, poate că nu, zice ea, poate zici și tu. Și narațiunea, domnilor și doamnelor, nu se termină când vrea publicul cititor, ci când vrea cel care o scrie! Căci el, care și-a asumat venirea, prin scris, spre dumneavoastră, e ca florile puse în glastră: miros și de la apropiere și de la depărtare cu aceeași înfiorare. Pentru că cititorii înțeleg un mare autor doar când autorul are măcar un critic pe măsura lui. Și când criticul literar e în stare să vadă esențialul dintr-un autor, atunci scrierile lui încep să trăiască cu adevărat. Până atunci sunt acoperite de văl, de neînțelegere. Dar când vezi dincolo de cuvinte, când înțelegi cine este autorul, atunci îi împărtășești pe oameni cu adevărul scrierilor sale. Părinții, rudele, prietenii, profesorii lui, ai autorului, nu-ți spun mare lucru despre el. Dar când criticul literar coboară în text, când face ca sursa să fie izvor viu, atunci toate devin limpezi. Că ai mâncat cu autorul la masă, că l-ai văzut, că ți-a zâmbit, că ți-a zis două cuvinte, nu contează mai deloc. Trebuie să zici cuvinte despre lucrurile fundamentale ale sale, despre opera sa, și ca să zici trebuie să îl vezi pe autor în opera lui. Căci diverși cunoscuți stau cu tine de vorbă, pleacă, nu rămân deloc schimbați de întâlnirea cu tine. Cine se schimbă la întâlnirea cu tine e cine te înțelege profund. Cine poate citi opera ta dinăuntru.
[1] Creatoare de conținut pe YouTube.