Categorie: Alocuțiuni

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu

Episcopul Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor Creștini, Cinului Monahal,

Prea Cucernicilor și Prea Cuvioșilor Părinți

din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești

de la Dumnezeu, iar de la Noi părintească îmbrățișare

și arhierească binecuvântare!

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.

Nimeni nu vine la Tatăl Meu

decât prin Mine” (Ioan 14, 6)

Iubiții noștri fii duhovnicești,

cuvine-se cu adevărat să-I mulțumim lui Dumnezeu în fiecare zi a vieții noastre pentru tot ceea ce ne dăruiește din marea Sa iubire de oameni. Acum, la acest praznic, în care întreaga suflare dreptcredincioasă se unește în rugăciune plină de recunoștință față de iubirea cea mare a Părintelui ceresc, revărsată în lume prin întruparea Fiului Său, mulțumirea este întărită de nădejdea împăcării cu Dumnezeu. Binecuvântat prilej de bucurie și aleasă trăire duhovnicească este pentru noi praznicul Nașterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos!

Vestea nașterii Pruncului dumnezeiesc pe care ne-o aduce Biserica prin cuvântul Evangheliei și prin frumoasele datini strămoșești de Crăciun ne face să trăim astăzi simțăminte de adâncă evlavie. Arătând însemnătatea deosebită a praznicului pentru mântuirea noastră, Sfânta Biserică ne îndeamnă prin cântările sale: „Veniți să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de față! Zidul cel despărțitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; Heruvimul nu mai păzește Pomul vieții; iar eu mă împărtășesc de dulceața din Rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare”[1], căci „astăzi Dumnezeu pe pământ a venit și omul la cer s-a suit”[2].

În urma căderii în păcat a Strămoșilor noștri, popoarele au umblat „întru întuneric” și „în latura umbrei morții” [Isaia 9, 1] multe veacuri. În ceasul sfânt al Nașterii, Domnul Cel care era „mai înainte de a fi lumea” [Ioan 17, 5], Cel „prin Care s-au făcut și veacurile” [Evrei 1, 2], Cel prin Care „au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute” [Coloseni 1, 16], S-a coborât pe pământ, chip omenesc luând, ca să ne răscumpere pe noi din robia păcatului și „să dobândim înfierea” [Galateni 4, 5], precum spune Sfântul Apostol Pavel. El S-a făcut om, ca să ne facă pe noi „părtași dumnezeieștii firi” [II Petru 1, 4].

„Povestind taina ce este de față”, ne întrebăm în mod firesc: Ce înseamnă înomenirea Fiului lui Dumnezeu pentru oamenii de astăzi? Mai cad sfintele învățături despre nașterea Mântuitorului pe pământul cel bun al inimii ca să rodească însutit? Cu întristare vom constata că nu! Ele cad uneori pe pământul pietros și bătătorit al conformismului și al ignoranței și, de multe ori, nici nu apucă să răsară. Însă, creștinul adevărat nu trebuie să se smintească, ci să aibă înțelepciunea să înțeleagă istoria ca spațiu al întâlnirii dintre purtarea de grijă a lui Dumnezeu și libertatea umană (Sfântul Dumitru Stăniloae). În iubirea Sa nemăsurată, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului, ci îl lasă să aleagă. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” [Ioan 1, 11]; Sfântul Luca ne mărturisește: „Și a născut pe Fiul Său Cel Unul-născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” [Luca 2, 7]; iar noi știm, încă din copilărie, din colindele străbune, că „n-are scutec de-nfășat/ nici hăinuțe de-mbrăcat, Preacurata/ pentru Pruncul de-mpărat”. Iată, iubirea milostivă a lui Dumnezeu se întâlnește de multe ori cu nevrednicia, refuzul sau indiferența firii omenești! Chiar mai târziu, când Își începe misiunea Sa de mântuire, Hristos aude de la unii: „să Se ducă din hotarele lor” [Marcu 5, 17], iar de la alții rugămintea: „rămâi cu noi, că este spre seară, și s-a plecat ziua” [Luca 24, 29].

Așa este și în zilele noastre! Omul societății actuale este un om grăbit, aflat în permanentă criză: criză de timp, criză de bani, criză familială și, mai grav, criză spirituală. De fapt aceasta din urmă este cauza tuturor celorlalte. În graba sa, este adesea superficial, condamnă în pripă, judecă greșit, se orientează după aparențe, iar această dezordine se manifestă și la nivelul vieții duhovnicești care îl face să meargă adesea ca și când ar fi în întuneric.

Însă, dacă în mijlocul unor astfel de frământări sufletești își va ridica glasul, întocmai ca David oarecând, și va zice: Doamne, „arată-mi calea pe care voi merge”! [Ps. 142, 8], neîndoielnic va auzi și dulcea chemare a Mântuitorului Hristos: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi!” [Matei 11, 28], căci „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” [Ioan 14, 6].

Mântuitoare realitate exprimată în puține cuvinte! Noi, cei care ne silim să trăim în lumina pe care a adus-o în lume Nașterea Mântuitorului, credem cu tărie că viața noastră are un sens veșnic, care se împlinește numai în legătura noastră cu Dumnezeu și prin ascultarea față de El. Pentru noi, Domnul Hristos este Calea, Adevărul și Viața. El este Calea pe care, dacă vom merge, nu vom rătăci niciodată. El este Adevărul care ne face liberi, dacă trăim în adevăr după poruncile Sale. El este Viața care înnoiește viața noastră, dacă ne rugăm mereu și ne împărtășim cât mai des cu Sfintele Taine, cu Trupul și Sângele Domnului, pentru ca să Îl avem pe El Însuși întru noi.

Pentru noi, cei ce credem și mărturisim toate acestea, Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, este singura cale adevărată a vieții noastre. De aceea, El ne învață atât de lămurit: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” și, iarăși, „Eu sunt Pâinea vieții” [Ioan 6, 35]; „Eu sunt Lumina lumii” [Ioan 8, 12], iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem” [Faptele Apostolilor 17, 28].

Fără Hristos, omul cade, fără Dumnezeu omul decade într-o viață lipsită de sens, trăind în minciună și în moarte spirituală. Înainte de nașterea Fiului lui Dumnezeu, toți umblau rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea lui [Isaia 53, 6], după cum ne spune Prorocul Isaia. Cercetând Scripturile, aflăm de la Dreptul Iov ce se întâmplă cu cel care a pierdut calea, în relație cu Dumnezeu: „Lumina se stinge și flacăra focului lui nu mai strălucește. Lumina se întunecă în cortul lui și candela de deasupra lui se isprăvește” [Iov 18: 5, 6].

Creștinul adevărat crede că Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să ne ajute să găsim calea cea dreaptă, dreapta slujire și viața cea adevărată. Când ne aflăm la vreme de răscruce în viața noastră, la întretăieri de drumuri, neștiind pe unde să apucăm, atunci, prin credință, auzim același glas mântuitor: „Eu sunt Calea”. El ne arată calea pe care trebuie să mergem, este călător cu noi, fiindu-ne mereu alături, și nu doar atât. El este Însăși Calea și odihna cea veșnică spre care călătorește lumea întreagă. Pregătirea pentru această înțelegere a căii spre mântuire o va face Cuvântul lui Dumnezeu cu împreună-lucrarea unora dintre oameni, ba chiar cu a unui popor întreg, poporul ales. Ea este preînchipuită de dezlipirea acestui popor de lumea egipteană, de eliberarea din robia Egiptului, apoi de călătoria ascetică prin pustie vreme de 40 de ani, ce simbolizează vârsta matură a unui om. În final, poporul va ajunge în pământul făgăduinței, în Canaan. În această cale spre mântuire, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat va purta cu Sine pe toți cei care se vor alipi de El prin credință și iubire. Faptul că, prin Întruparea Sa, El vrea să îmbrățișeze în iubire întreg neamul omenesc se va arăta mai târziu. Începând lucrarea Sa de mântuire, Hristos Domnul trece uneori granițele locuite de poporul ales, în părțile Gadarei și dincolo de Iordan, în părțile Tirului și ale Sidonului. La Înălțarea Sa la cer, El trimite pe Apostoli să propovăduiască credința în El la toate popoarele și să boteze pe toți în numele Sfintei Treimi. Iar la Cincizecime se adună în jurul Apostolilor, pe lângă iudei, „bărbați cucernici din toate neamurile care sunt sub cer” [Faptele Apostolilor 2, 5].

Mântuitorul Hristos este, de asemenea, și Adevărul. Noi nu trăim cu adevărat și nu ne putem bucura de viață, decât în măsura în care trăim în Hristos. Iar a trăi în Hristos înseamnă a trăi după poruncile Lui. El Însuși ne învață zicând: „și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” [Ioan 8, 32]. Cunoscând poruncile Lui și plinindu-le, atunci devenim cu adevărat liberi. Când omul lăuntric răspunde iubirii dumnezeiești, este într-adevăr pe cale mântuirii.

Hristos Dumnezeu întrupat este viața noastră. Oamenii nu pot găsi viața cea veșnică, deci odihna de toate frământările și îndoielile lor fără rost, decât în Tatăl, ca Izvorul nesfârșit a toată viața. Numai Tatăl unește întru sine izvorul vieții nesfârșite cu izvorul iubirii nesfârșite. La El noi nu putem ajunge decât în calitate de fii, iar calitatea aceasta nu o putem dobândi decât în unire cu Fiul Său cel Unul-născut făcut om. Aceasta este taina mântuirii, taina Creștinismului: locuirea lui Hristos în om.

Așadar, sensul adevărat al vieții omului, adică adevărata viață, există numai în Dumnezeu, Care este Izvorul vieții și al nemuririi, iar pe calea care se ajunge la Dumnezeu este Însuși Hristos și viețuirea cu El. De aceea, ne învață spunând: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” [Ioan 14, 6]; „Eu sunt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”  [Ioan 10, 9]; „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” [Ioan 8, 12]. El este deplinătatea adevărului. El este Calea, Ușa și Lumina, și credincioșii, urmându-I Lui, au siguranța că sunt pe drumul cel bun al vieții, așa cum Magii de la răsărit, călăuzindu-se după lumina stelei, au aflat Pruncul dumnezeiesc pe Care Îl căutau.

Am văzut cum la sărbătoarea Nașterii Domnului, printr-o minunată rânduială, toate se află pe cale, toate călătoresc: Dumnezeu spre om, omul spre Dumnezeu, Maica Domnului cu Pruncul spre Betleem, Magii spre locul Nașterii, chiar și steaua călătorește, călăuzindu-i pe Magi. Și noi, astăzi, am urmat calea spre Sfânta Biserică și am participat la Sfânta Liturghie pentru a ne întâlni și a ne uni cu Domnul prin Sfânta Euharistie. Mai mult, în această lumină, vedem cum și Sfânta Liturghie este tot o cale, o cale dumnezeiască prin care Hristos liturghisește întru Sine „rezidirea” noastră, spre a ne împărtăși de viața cea veșnică. Ea reprezintă, sub forma văzută a diferitelor acte și ceremonii, întreaga iconomie a mântuirii noastre, de la Nașterea Mântuitorului Hristos și până la Sfânta Înviere și Înălțarea Sa la cer. Astfel, Proscomidia, lucrarea de pregătire a Sfintei Jertfe, închipuie venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, iar Proscomidiarul Peștera din Betleem. Scoaterea Agnețului din Prescură simbolizează nașterea din Sfânta Fecioară; așezarea sa pe Sfântul Disc, punerea în iesle; steluța care se pune deasupra ne aduce aminte de steaua Magilor, iar acoperămintele simbolizează scutecele cu care a fost înfășat Pruncul, tămâierea Darurilor preînchipuie ofranda de aur, de smirnă și de tămâie adusă de Magi. Acoperirea Cinstitelor Daruri și rămânerea lor tainică la Proscomidiar înseamnă perioada necunoscută  din viața Domnului, petrecută în Nazaret, căci necunoscută era puterea lui Dumnezeu întrupat până la începutul activității Sale publice.

Sfânta Liturghie începe prin rostirea cântării îngerești de la Nașterea Domnului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Sfintele Uși se închid, rămânând deschisă numai dvera, pentru a arăta simbolic că taina întrupării nu a fost cunoscută de mulți oameni. Ieșirea cu Sfânta Evanghelie închipuie prima apariție publică și Botezul Mântuitorului în apele Iordanului. Citirea Sfintei Evanghelii arată ieșirea Domnului Hristos la propovăduire. Aducerea Cinstitelor Daruri de la Proscomidiar pe Sfânta Masă, la vohodul cel mare, înfățișează călătoria Mântuitorului din Betania la Ierusalim, unde trebuie să Se jertfească. Sfințirea Cinstitelor Daruri este punctul culminant al Sfintei Liturghii. Prefacerea lor în Sfântul Trup și în Sfântul Sânge al Domnului Hristos nu mai reprezintă un simbol, ci prezența reală a Lui în mijlocul nostru. Ne bucurăm acum de prezența reală, adevărată, a Însuși Sfântului Trup și a Însuși Sfântului Sânge al Mântuitorului, cu care S-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, a trăit, a pătimit, S-a îngropat, a înviat și S-a înălțat la cer. Sfânta Euharistie, care urmează, ne confirmă adevărul că doar în cadrul Sfintei Liturghii are loc întâlnirea și comuniunea noastră deplină, desăvârșită cu Hristos. El ni Se dăruiește pe Sine, iar noi ne împărtășim cu El, dăruindu-I toată viața noastră. Viața Lui devine viața noastră și prin aceasta nu mai suntem ai noștri, ci ai Lui. Acesta este darul Sfintei Întrupări: Fiul lui Dumnezeu „ne-a făcut să fim, prin lucrare, ceea ce este El prin fire”[3].

Dreptmăritori Creștini,

Dumnezeu pe Care „nimeni nu L-a văzut vreodată” [Ioan 1, 18] și în căutarea Căruia oamenii „s-au zădărnicit întru gândurile lor”, Dumnezeu care a vorbit lui Israel „în multe rânduri și în multe chipuri” [Evrei 1, 1], prin Proroci ni S-a descoperit și „ne-a grăit nouă prin Fiul” [Evrei 1, 2]. Așa ne învață și Sfântul Evanghelist Ioan, când zice: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Fiul Cel Unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” [Ioan 1, 18]. Descoperirea aceasta nu reprezintă o oarecare etapă nouă în istoria iconomiei dumnezeiești, ci desăvârșirea ei. Întruparea Mântuitorului Hristos ne ridică la fericita bucurie de fii și împreună-lucrători cu Dumnezeu, călăuzindu-ne pe calea desăvârșirii către ținta supremă a existenței noastre, îndumnezeirea, înțeleasă ca stare de viețuire nouă în Împărăția veșnică a harului Său. De acest fapt ne încredințează chiar Domnul Hristos, atunci când ne spune: „Eu am venit ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” [Ioan 10, 10].

S-ar putea ca unii, auzind aceste cuvinte, să înțeleagă cu totul altceva și să se ducă cu gândul la o „viață îmbelșugată”. După acest belșug aleargă mulți: unii după sănătate trupească, alții după o stare financiară mai bună, alții caută cu ardoare un succes profesional, alții diferite plăceri lumești, care alcătuiesc, după priceperea și mintea lor, un trai bun. Deși unii, poate, le dobândesc, totuși nu ajung niciodată la o stare de mulțumire sufletească. Acestora, Sfântul Ioan Gură de Aur le adresează următoarele îndemnuri: „Dacă râvniți după mulțumire, nu urmați bogăția, nici sănătatea trupească, nici slava, nici puterea, nici luxul, nici ospețele îmbelșugate, nici veșmintele de mătase, nici ogoarele mănoase, nici casele arătoase, nimic asemenea acestora. Ci căutați înțelepciunea cea după Dumnezeu și alegeți calea virtuții. Și nimic din ce este, nimic din ce poate fi nu va avea tăria să vă mâhnească. Ce zic eu să vă mâhnească? Ceea ce mâhnește pe alții, vouă vă va spori bucuria”[4].

Noi nu trăim cu adevărat și nu ne putem bucura de viață decât în măsura în care căutăm înțelepciunea cea după Dumnezeu și alegem calea virtuții. Calea virtuții este drumul prin care omul răspunde chemării lui Hristos de a-și curăța inima, de a-și lumina mintea și de a-și împlini menirea: unirea cu El. A trăi în Hristos înseamnă a trăi după poruncile Sale: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește” [Ioan 14, 21]. De aceea, poruncile trebuie înțelese ca semn al iubirii lui Dumnezeu și ca apeluri la iubirea noastră, ca să ne facem asemenea Lui și prin aceasta să ne unim cu El. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt un set de norme, de principii filosofice, pe care să le cunoaștem cât mai bine prin înțelepciunea noastră lumească, ci ele sunt un mod de viață, care se face vădit prin faptă. Astfel ne îndrumă în această privință Sfântul Grigorie Sinaitul, zicând: „Cel ce caută înțelesurile poruncilor fără de porunci, dorind să le afle prin învățătură și citire, este asemenea celui ce-și închipuie umbra drept adevăr, iar cei neîmpărtășiți de adevăr și neintroduși în el, căutând înțelesurile lui, află pe cele ale înțelepciunii înnebunite”[5].

Căutând, însă, înțelepciunea cea după Dumnezeu, și umblând pe calea virtuții, ne dăm seama că împlinirea poruncilor devine locul tainic al întâlnirii cu Dumnezeu. Lucrarea poruncilor deschide în inimile noastre prezența harului și Îl descoperim pe Dumnezeu prin rodul ascultării. Ne întărește această înțelegere Sfântul Marcu Ascetul, când ne învață astfel: „Dumnezeu e ascuns în poruncile Sale. Și cei care Îl caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor”[6].

Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne arată iubirea Sa, iar participarea la iubirea Sa, prin împlinirea poruncilor Sale, duce la cunoașterea Sa. Cu cât participăm mai mult la iubirea Sa, cu atât Îl cunoaștem mai bine, și cu cât Îl cunoaștem mai bine, cu atât Îl iubim mai mult. Iar cu cât Îl iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de comuniunea reală cu El.

Iubiții mei fii sufletești,

Nașterea Domnului Hristos, pe care noi astăzi o prăznuim, ne descoperă că niciodată nimic nu este cu neputință la Dumnezeu, că lumea este o permanentă minune, că viața noastră e un dar neprețuit de la Dumnezeu și că atât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi, încât pe Însuși Fiul Său L-a trimis pe pământ, „să Se nască și să crească/ să ne mântuiască”. De la Sfânta Întrupare noi nu mai umblăm pe căi rătăcite, ci, în Fiul, devenim fii ai Tatălui.

Să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos, Cel pentru noi înomenit, să călăuzească pașii vieții noastre, chemându-L mereu în rugăciune curată și cu credință tare, chiar dacă uneori vom întâmpina și opreliști și suferințe. Să conștientizăm că a umbla pe calea vieții cu Hristos presupune o stare nouă. După cum timpul istoriei se împarte în două de la Sfânta Sa Naștere, înainte și după Hristos, trebuie să înțelegem că și timpul sufletelor noastre se împarte tot așa: înainte de-a-L cunoaște pe Hristos și după ce începem să Îl urmăm pe Hristos. Astfel, fiecare om are propriul înainte de Hristos și după Hristos. Starea cea nouă pe care o cere de la noi darul Nașterii Domnului este o altă cale. După cum cei 3 Magi, de Dumnezeu înțelepțiți, s-au întors pe altă cale în țara lor, și noi, după ce ne întâlnim cu Hristos, nu mai putem păși pe vechile poteci ale păcatului. Astfel ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă, ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte!” [Romani 13, 13-14].

Să nu dăm uitării faptul că Nașterea Domnului arată cu limpezime de cristal frumusețea și sacralitatea familiei: Maica Domnului – model de ascultare și credință, Dreptul Iosif  – model de răbdare și de ocrotire, Dumnezeiescul Prunc – model de curăție și de dragoste. Astăzi familia creștină trece prin multe încercări: dezbinare, răceală, lipsă de comunicare între părinți și copii, presiuni sociale și economice. Ar fi de folos să ne regăsim fundamentele credinței noastre creștine și să-L chemăm pe Hristos în mijlocul nostru: în casele noastre, în rugăciunile noastre pentru copii, în alegerile tinerilor noștri, căci „unde-i El și harul Său,/ niciun lucru nu e greu”.

Numai în acest fel, cu Hristos, Care este „Calea, Adevărul și Viața”, împreună călători, vom reuși să străbatem drumul de la întuneric la lumină, de la moarte la viață, de pe pământ la cer, iar faptele noastre de iubire jertfelnică, de milostenie și de iertare din toată inima, vor fi mărturia unei vieți cu adevărat creștine.

Cu aceste gânduri și îndemnuri, vă îmbrățișăm părintește pe toți și vă dorim să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei în pace și cu sănătate deplină, iar Noul An 2026 să vă fie binecuvântat și de bogate roade duhovnicești încununat! La mulți ani!

Al vostru către Domnul pururea rugător spre tot binele,

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

[1] Stihirile glasul al II-lea de la Vecernia Praznicului.

[2] Stihirile glasul I la Litie.

[3] Sfântul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făpturi, despre fire și despre cunoștință, în Filocalia, vol. 6, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 260.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 18.

[5] Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete după acrostih, în Filocalia, vol. 7, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 94.

[6] Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în Filocalia, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, 2008, p. 298.

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu Episcopul Sfintei Episcopii a Alexandrei și Teleormanului, tuturor dreptcredincioșilor creștini, cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor părinți din aceasta Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Hristos Domnul Cel înviat, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule,
Îngerii o laudă în ceruri, și pe noi, pe pământ,
ne învrednicește cu inimă curată să Te mărim!”
(Stihiră, glasul al VI-lea, Utrenia Învierii Domnului)

Iubiții noștri fii duhovnicești,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este praznic al praznicelor și cunună a sărbătorilor. Cu toții am așteptat-o, după obiceiul nostru strămoșesc, căci ea revarsă asupra tuturor bucurii sfinte, har și binecuvântare de la Dumnezeu.

Sufletele noastre trăiesc astăzi simțăminte de adâncă pace și mulțumire, mai mult decât în orice altă zi, pentru că Hristos, nădejdea mântuirii noastre, a înviat din mormânt. Prin Patimile și Moartea Sa pe Cruce, El ne-a adus mântuirea, iar prin Învierea Sa ne-a dăruit arvuna vieții celei veșnice la care suntem chemați.

„Pentru aceea și Dumnezeu L-a Preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” [Filip. 2, 9-11]. De aceea și Biserica Dreptmăritoare laudă Învierea Domnului, cântând: „Pentru aceasta Puterile cerești strigau Ție, Dătătorule de viață: Mărire Învierii Tale, Hristoase! Mărire Împărăției Tale! Mărire iconomiei Tale, Unule, Iubitorule de oameni!”.

La chemarea înălțătoare din această noapte a Slujitorilor Sfintelor Altare: „Veniți de primiți lumină!”, întreaga obște a credincioșilor a răspuns în armonia clopotului și a toacei cu imnul: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, Îngerii o laudă în ceruri și pe noi, pe pământ, ne învrednicește, cu inimă curată să Te mărim”. Într-adevăr, Învierea Domnului cuprinde și covârșește nu numai pământul, ci și cerul, întrucât acesta s-a deschis, comunicarea dintre om și Dumnezeu s-a restabilit și Însuși Tatăl nostru Cel ceresc Se bucură în iubirea Sa față de lume de roadele pe care Sfânta Înviere a Domnului le dăruie omenirii.

Preamărirea Sfintei Învieri se constituie într-o mărturisire de credință. Mărturisirea lui Hristos Cel înviat aduce în lume și în viața fiecăruia dintre noi pacea cerească, împărtășită Ucenicilor Săi după Învierea Sa din morți. Ne aduce bucurie și fericire, după cuvântul Mântuitorului: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” [Ioan 20, 29]. Și ne face vrednici de răsplata făgăduită de Acesta: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor și Fiul omului va mărturisi pentru el înaintea Îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea Îngerilor lui Dumnezeu” [Luca 12, 8-9]. Pentru ca această mărturisire a noastră să fie și vrednică și cu totul primită înaintea lui Hristos Cel înviat, este nevoie să nu fie făcută doar cu buzele, ci cu toată ființa noastră, din tot cugetul și puterea noastră, adică din credință și cu inimă curată.

Ne este de folos să înțelegem că Sfânta Înviere a Domnului este și un apel la o nouă apropiere de Dumnezeu, la o refacere a legăturii cu El. Se cuvine să realizăm că și atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu, din pricina păcatelor noastre, noi nu suntem total rupți de El. Întocmai ca fiul risipitor, care, plecând de la căldura și siguranța căminului creșterii sale, a rămas legat de acel loc, de Tatăl său. De aceea, când și-a venit în fire, în urma suferinței, n-a ales să plece altundeva decât spre casă. Stând în Casa Tatălui Său, ca odinioară Adam, fiul n-a știut să se bucure de condiția privilegiată în care se afla, considerând că merita mai mult. Consecința nesupunerii, a neascultării sale, a fost îndepărtarea și suferința. De aceea, perioada decăderii sale a fost ca o răstignire, care, născând pocăința, conștientizarea greșelii, cerea și pregătea învierea. Asemenea timpului de înstrăinare a fiului risipitor, Vechiul Testament a fost un timp de rătăcire și de înrobire, oamenii locuind „în latura umbrei morții” [Isaia 9, 1].

Din situația fiului risipitor se înțelege caracterul mântuitor al suferinței. Suferința a fost cea care l-a trezit la realitate, iar pocăința l-a făcut alt om. Este ușor să ni-l imaginăm după primirea lui de către Tatăl, total schimbat, așa cum total schimbat va fi și cel care își trăiește viața în lumina Învierii Domnului. Revenit întru sine, pocăit, fiul Îi cere iertare Tatălui său, prin cuvinte și gesturi gândite de mai înainte, dar sincere. Mărturisirea lui este pornită din inimă, este trăită, este o stare sufletească. Această stare se cuvine să o trăim și noi astăzi, cei care preamărim și mărturisim Sfânta Înviere a Domnului. Să sădim în sufletele noastre înțelegerea că adevărata închinare și mărturisire a Învierii trebuie să treacă prin acestea două: suferința pentru greșelile făcute și pocăința pentru acestea.

Tocmai pentru a arăta necesitatea pocăinței, Mântuitorul Hristos începe activitatea publică, propovăduirea Sa, zicând: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!” [Matei 4, 17]. În ziua Cincizecimii, în urma predicii sale, fiind întrebat de cei pătrunși la inimă: „Ce să facem?”, Sfântul Apostol Petru le răspunde, îndemnându-i: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre!” [Fapte 2, 38]. Îndemnul la pocăință este o lucrare permanentă a Sfintei Biserici, el fiind adresat fiecărui creștin din toate timpurile în mod stăruitor: „Pocăiți-vă și vă întoarceți, ca să se șteargă păcatele voastre!” [Fapte 3, 19].

În firul vieții noastre pământești cădem în păcate, întinăm haina curată și luminoasă cu care ne-am îmbrăcat prin Sfântul Botez, după cum mărturisește Sfânta Biserică: „Înaintea Ta nimeni nu e curat de întinare, chiar dacă viața lui ar fi și numai o singură zi” [1], iar: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” [I Ioan 1, 8].

Dumnezeu nu ne va judeca pentru că păcătuim, ci pentru că nu ne pocăim. A stărui în păcat este o dovadă că am căzut cu totul pradă diavolului și suntem vrednici de osândă, iar Mântuitorul rostește în acest sens o sentință foarte aspră: „Dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri!” [Luca 13, 3]. Pocăința este o condiție necesară spre însănătoșirea sufletească, spre mântuirea noastă, și de aceea ne rugăm la Sfânta Liturghie: „Cealaltă vreme a vieții noastre, în pace și întru pocăință a o săvârși, de la Domnul să cerem!”. Pocăința noastră nu trebuie să fie formală, căci astfel regretul și întristarea rămân simple sentimente fără o finalitate. Pocăința adevărată presupune o înnoire a minții și a inimii, o lepădare a tot ceea ce am fost mai înainte, o transformare interioară totală.

Mântuitorul ne îndeamnă: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea sa și să-Mi urmeze Mie!” [Marcu 8, 34]. A-ți lua Crucea înseamnă a-ți accepta limitele propriei firi, cu slăbiciunile și neajunsurile ei. Înseamnă că fiecare avem o Cruce de purtat, întemeiată pe o chemare și un dar, pe o nevoință și un rod propriu. A te lepăda de tine însuți presupune să înțelegi că esența vieții creștine este urmarea lui Hristos. Înseamnă să ajungi să trăiești acea stare care l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să mărturisească: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” [Galateni 6, 14].

Urmarea lui Hristos implică lepădarea permanentă de orgolii, de egoism și de mândria acestei lumi. A-L urma pe Hristos înseamnă a răspunde cu iubire la iubirea Lui, cu jertfă la Jertfa Lui, cu iertare la iertarea Lui. Când vorbim despre Cruce, ne gândim, implicit, la nevoințe și încercări, la boală, la suferință și chiar la moarte. Dar adevăratul creștin trebuie să știe și să înțeleagă că orice Cruce personală este răsădită în Crucea lui Hristos: „Atunci când Crucea personală a fiecăruia se unește cu Crucea lui Hristos, atunci puterea și lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere și orice dar desăvârșit” [2].

Când Crucea noastră este prinsă în Crucea lui Hristos ca mlădița în Viță, atunci viața noastră capătă un sens. Căci, în Hristos, Crucea nu e punctul final, nu e sfârșitul, ci calea, o cale luminoasă spre înviere. Și atunci, osteneala, nevoința, suferința noastră, moartea însăși, totul este săvârșit, suportat în Hristos. Și totul devine în El jertfă luminoasă, iubire și dăruire. Pentru a ne bucura de roadele mântuitoare ale Sfintelor Patimi și ale Învierii Domnului, suntem chemați la părtășie cu Hristos, participând cu El în viața noastră spirituală, la slăvitele Sale acte de biruință, după cum exprimă și cântarea Sfintei Biserici: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, în Împărăția Ta!” [3].

Iubiți fii ai Învierii Domnului,

Mântuitorul Iisus Hristos este nădejdea și mângâierea noastră. Încă de la căderea în păcat a Strămoșilor noștri Adam și Eva, Dumnezeu făgăduiește un Răscumpărător, Care va izbăvi lumea de robie, de întuneric și de moarte. De la întâia carte a Vechiului Testament, persoana Mântuitorului promis apare ca un fir roșu de-a lungul istoriei poporului evreu și e prevestită prin Profeți, inspirați de Sfântul Duh. Profețiile Vechiului Testament se completează una pe alta, astfel încât, împreună, formează un tablou măreț și unic, în care Sfântul Duh a zugrăvit portretul lui Mesia până în cele mai mici detalii.

În prima omilie creștină despre Paști, se teologhisea astfel: „Acesta e Cel ce ne-a izbăvit pe noi din robie la libertate, din moarte la viață, din tiranie la Împărăția cerurilor! Acesta e Paștiul mântuirii noastre! Acesta e Cel care a răbdat multe în multe feluri! Acesta e Cel ce a fost omorât în Abel, legat în Isaac, pribeag străin în Iacov, vândut în Iosif, lepădat în Moise, înjunghiat în miel, prigonit în David, necinstit în Proroci! Acesta e Cel întrupat din Fecioară, legat de lemn, îngropat în pământ, înviat din morți, înălțat la cele mai înalte ale cerurilor!” [4].

În Legea Veche, Mântuitorul Hristos apare ca făgăduință și nădejde, iar după Sfânta Sa întrupare ca împlinire și realitate. Ne bucurăm noi astăzi că umbra a trecut și darul a venit, iar prin Sfânta Sa Înviere, noi Îl avem pe Hristos Cel înviat, nu doar călător alături de noi pe firul vieții, ci, prin Sfânta Euharistie, înlăuntru nostru, în toată ființa noastră. Darul ni s-a dat, însă depinde de noi ce vom face cu acest Dar. De noi depinde mai departe ce răspuns vom da. Vom fi vrednici de a răspunde asemenea Sfântului Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” [Gal. 2, 20]? Oare ne vom lepăda, zicând: „Nu cunosc pe Omul Acesta?” [Matei 26, 72]. Oare vom plânge cu amar sau ne vom întreba ca vânzătorul Iuda: „Ce voiți să îmi dați și eu Îl voi da în mâinile voastre?” [Matei 26, 15].

Și tocmai pentru că ne iubește atât de mult, Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege, de a hotărî, prin faptele și credința noastră, însăși mântuirea sau osânda noastră. De aceea și zice Domnul Hristos: „Iată, stau la ușă și bat! De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” [Apocalipsa 3, 20]. Mult folos sufletesc vom dobândi dacă vom asculta ce ne învață în această privință Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind în omilia sa despre trădarea lui Iuda, astfel: „Ai văzut ucenic? Ai văzut Ucenici? Acela L-a vândut pe Învățătorul, aceștia se îngrijesc de Paști. Acela se tocmește, aceștia se gătesc să Îl slujească. Și acela și aceștia s-au bucurat de aceleași minuni, de aceleași învățături, de aceeași putere. De unde dar schimbarea? De la libertatea de voință! Peste tot libertatea de voință este pricina tuturor faptelor noastre, a celor bune și a celor rele. […] Dacă Iuda n-a voit să primească leacul, nu-i vina Medicului, ci a celui care n-a vrut să fie vindecat” [5].

Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur ne tâlcuiește în chip neîndoielnic că Iuda ar fi putut să se salveze dacă ar fi voit. Mântuitorul îl cheamă la pocăință și îi arată harul iertării și al iubirii Sale. Deși are parte de aceleași învățături și binecuvântări ca și ceilalți Apostoli, Iuda refuză de bună voie orice chemare, ascultă de ispita celui rău și se pierde în noaptea păcatului. Avertizându-ne de această cădere a lui Iuda, prin refuz și rea credință, Sfânta Biserică insistă, prin cântările ei din Joia Mare, zicând repetitiv: „Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înțeleagă” [6].

Încă de la creație, omul este liber să dea ascultare, fie poruncii lui Dumnezeu, fie ispitei diavolului. Putem crede că, odată ce am ajuns ziua Paștiului, odată ce ne-am spovedit și ne-am împărtășit, am și dobândit mântuirea, în mod necondiționat, iar că, de acum, putem lua o pauză de la nevoință, pentru a ne odihni în bucuria Paștiului. Dar Sfânta Scriptură ne avertizează, prin glasul Sfântului Apostol Pavel: „Cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă!” [I Corinteni 10, 12].

Viața noastră este o permanentă luptă: mai întâi pentru a dobândi harul lui Dumnezeu, iar atunci când l-am dobândit, să nu-l pierdem. De aceea, în virtutea liberului arbitru cu care am fost înzestrați de Dumnezeu, în toată viața noastră pământească ne aflăm într-o permanentă luptă duhovnicească între bine și rău, între patimi și virtuți. Ne povățuiește în acest sens, din nou, înțelepciunea Sfinților Părinți ai Bisericii, care aseamănă lupta de zi cu zi a creștinilor de astăzi împotriva ispitelor cu vremea prigoanelor împotriva Creștinismului din primele secole: „Nu-i timp de prigoană, dar este timp de mucenicie! Nu-i timp de lupte mucenicești, dar este timp de cununi! Nu te prigonesc oamenii, dar te prigonesc demonii! Nu te alungă tiranul, dar te alungă diavolul! Nu vezi cărbuni aprinși înaintea ta, dar vezi văpaia poftei aprinsă! Dacă ei au călcat pe cărbuni aprinși, calcă și tu văpaia trupului! Au luptat aceia cu fiarele, înfrânează și tu mânia, fiara cea sălbatică și neîmblânzită! Au stat aceia nedoborâți în fața unor dureri de nesuferit, biruie și tu gândurile păcătoase și rele ce gâlgâie în inima ta! Așa îi imiți pe Mucenici! Cumplit e jarul cărbunilor, dar mai grozav e jarul poftei! Niciodată nu încetează războiul acesta! Niciodată nu ne dă răgaz în viața aceasta! Lupta e continuă, pentru ca și cununa să fie strălucită!” [7].

Creștinii care s-au lepădat de toate cele lumești sunt liberi de orice ispită dată de poftele lumii acesteia, fiind adevărați Martiri ai lui Hristos. Drept aceea, Creștinismul implică o Mucenicie continuă, de zi cu zi, de clipă cu clipă, în care voia noastră trebuie răstignită, pentru a ne bucura deplin de Învierea lui Hristos, într-o viață reînnoită, trăită cu și întru Hristos.

Iubiți fii sufletești,

bucuria Sfintei Învieri a Domnului, pe care Biserica noastră Ortodoxă o evocă intens și solemn, acum și în toate cele 40 de zile ce vor urma, este bucuria și nădejdea noastră cea mai mare că toate încercările și greutățile vieții de acum le vom birui prin Hristos cel Înviat, „întru Care ne întărim”. Cât va fi lumea aceasta, mormântul gol al Domnului este mărturia puternică și tare că El este mereu viu și prezent alături de noi, că nu e nicicând străin de frământările și provocările ce ne încearcă, și, mai cu seamă, nu stă nepăsător, ci intervine, vindecă, întărește și ne împărtășește milostivirea și iubirea Sa. Iar pentru ca să ne ajute, El nu ne cere să ne răstignim în chip dureros asemenea Lui, ci să ne lepădăm de noi înșine, de voia noastră, de egoismul nostru, lăsând să se facă și cu noi voia lui Dumnezeu.

Am ascultat cu smerită cuviință, în această sfântă noapte, Canonul Sfântului Paști. Dacă ne-am aplecat cu inima la sfintele cântări, atunci am simțit cum ne poartă, din treaptă în treaptă, prin „Paștiul cel sfințit, care astăzi nouă s-a arătat. Paștiul cel nou și sfânt. Paștiul cel de taină, Paștiul cel preacinstit, Paștiul Hristos, Izbăvitorul. Paștiul cel fără de prihană, Paștiul cel mare, Paștiul credincioșilor, Paștiul care ne-a deschis nouă ușile Raiului” [8]. Învierea Domnului este calea lui Hristos, dar și calea noastră cu Hristos. Este trecere cu El, suiș, împărtășire. Împărtășire din viața lui Hristos cel înviat, împărtășire din bucuria cea desăvârșită. Căci, „iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea!”. Din Cruce răsare bucuria, iar din Jertfă și iubire răsare viața. De Paști, „ne veselim dumnezeiește, că a înviat Hristos, ca un Atotputernic”. Căci Învierea este o biruință, o biruință a Iubirii!

După Învierea Sa, Hristos nu Se arată biruitor lui Pilat și nici arhiereilor. Pentru că El Se descoperă pe Sine celor care Îl iubesc pe El: femeilor Mironosițe și Apostolilor Săi. Învățăm din aceasta că numai prin iubire ne vom împărtăși de taina Învierii Sale și vom dobândi puterea ei. În acest sens, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” [I Ioan 3, 14]. De aceea, nu numai cu ocazia acestor zile sfinte ale praznicului, ci, în toată vremea și în tot locul, să nu uităm, în rugăciunile noastre, pe cei necăjiți, bolnavi, marginalizați și însingurați! Să nu uităm nici de faptele milei, pentru cei care au nevoie de ajutorul nostru! Să nu uităm nicicând că: „Dar din dar se face Rai!” și că, întotdeauna, nu contează mărimea ofrandei, ci dispoziția sufletească! Căci, „milostenia n-o face mărimea bogăției, ci măsura inimii” [9].

Împărtășindu-vă din inimă aceste povețe sfinte, și cu nădejdea împlinirii lor, vă încredințăm de rugăciunile Noastre, vă îmbrățișăm părintește pe toți și vă dorim zile îndelungate, în pace, cu bucurie și sănătate deplină, și vă adresăm vestirea îngerească: Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor și către Domnul cel înviat pururea rugător,

† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

[1] Molitfelnic, Ed. IBMO, București, 2019, p. 886.

[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, Ed. Sofia, București, 2000, p. 96.

[3] Canonul Învierii Domnului, cântarea a 3-a.

[4] Meliton din Sardes, Despre Paști, în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii, ed. a 2-a, Ed. Desisis, Sibiu, 2010, p. 44-41.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia întâi la trădarea lui Iuda în Predici și Sărbători împărătești și Cuvântări de laude la Sfinți, Ed. Basilica, București, 2015, p. 77-78.

[6] Denia din Joia Mare, Antifonul al 3-lea.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântare de laudă la Sfântul Mucenic Varlaam, în Predici și Sărbători împărătești și Cuvântări de laude la Sfinți, op. cit., p. 518-519.

[8] Stihiră din Canonul Învierii Domnului.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. IV, Milostenia, inima virtuții, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 317.

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu Episcopul Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor Creștini, Cinului Monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Dumnezeu, iar de la Noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putință oamenilor, spre Care nu cutează a căuta Oștile Îngerești, iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care, mărindu-L, cu Oștile Cerești, pe tine te fericim” (Canonul Maicii Domnului, Sâmbătă seara, glasul al VI-lea, Cântarea a 9-a, Irmosul)

Iubiții noștri fii duhovnicești,

ne-a învrednicit Preabunul Dumnezeu să ajungem la binecuvântatul praznic al Nașterii Domnului cu pace, cu sănătate și cu bucurie, aducându-I mulțumire pentru darurile Sale cele bogate revărsate asupra noastră. Crăciunul este praznicul bucuriei, este sărbătoarea „împlinirii celor făgăduite”. Ceea ce Patriarhii cu mare dor au așteptat, Prorocii au profețit și Drepții au dorit să vadă, astăzi s-a împlinit.

În urma căderii în păcat a strămoșilor noștri, neamul omenesc a umblat în întuneric și în umbra morții (Is. 9, 1). Poporul cel ales, având conștiința prezenței lui Dumnezeu în lume și făgăduința venirii unui Răscumpărător, striga într-un glas cu Psalmistul: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” (Ps. 129, 1). Cei Drepți și bineplăcuți lui Dumnezeu însetau și ei pururea spre cunoașterea slavei lui Dumnezeu. „Arată-mi slava Ta!” (Ieș. 33, 18), cerea Moise lui Dumnezeu, iar Psalmistul se ruga, zicând: „Arată fața Ta și ne vom mântui!” (Ps. 79, 4).

Prin purtarea de grijă cea milostivă a lui Dumnezeu „trecut-a umbra Legii și Darul a venit”, iar la „plinirea vremii” Dumnezeu S-a făcut om și S-a arătat oamenilor în chipul Fiului Său pentru a-i izbăvi din robia păcatului. Cel care era „mai înainte de a fi lumea” (In. 17, 5), Cel „prin Care s-au făcut veacurile” (Evrei 1, 2), Cel prin Care „au fost făcute toate cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute” (Colos. 1, 16), ni Se descoperă nouă prin Fiul Său, după cum Însuși Fiul Său mărturisește: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Fiul Cel Unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Căci „cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).

Și acesta este minunatul dar al Nașterii Domnului, pe care Sfânta Biserică îl preamărește neîncetat la toate Slujbele, cântând: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă!”. Sfânta Lui Întrupare este darul iubirii nemăsurate a lui Dumnezeu față de oameni, după cum citim și în Sfintele Scripturi: „Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi, cei ce eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos” (Efes. 2, 4-5). „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul-născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Darului de iubire al lui Dumnezeu i-au răspuns credința și smerenia Fecioarei Maria. Ea este darul omenirii pentru Fiul lui Dumnezeu, Care pleacă cerurile și Se coboară pe pământ.  Sfânta Biserică dă glas acestui adevăr, arătând, printr-o cântare, cum răspunde întreaga creație Sfintei Lui Întrupări: „Ce-Ți vom aduce Ție, Hristoase? Că te-ai arătat pe pământ ca un om pentru noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulțumire Îți aduce Ție: Îngerii cântarea, cerurile steaua, Magii  darurile, Păstorii minunea, pământul peștera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioară” [Stihira pe glasul al II-lea, de la Vecernia Nașterii Domnului].

Sfânta Scriptură ne învață că Nașterea Domnului s-a petrecut la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Prin „plinirea vremii” înțelegem atât pregătirea lumii pentru a o primi, pentru a-L înțelege și a-L urma pe Dumnezeul Cel întrupat, dar și desăvârșirea „vasului de aur”, Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, prin care s-a descoperit oamenilor „taina cea din veac ascunsă și de Îngeri neștiută” [troparul Născătoarei de Dumnezeu, glasul al IV-lea]. De aceea nu putem cinsti după cuviință Nașterea Domnului fără a înțelege lucrarea cea aleasă a Sfintei Sale Maici în iconomia mântuirii noastre.

Alegerea Sfintei Fecioare ca vas ales din care să Se nască Pruncul Dumnezeiesc s-a făcut din veac, odată cu hotărârea Sfintei Treimi de a răscumpăra neamul omenesc din robia păcatului prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Hotărârea Sfintei Treimi se face cunoscută primilor oameni odată cu izgonirea lor din Rai, când Dumnezeu i-a zis diavolului: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Fac. 3, 15). Se descoperă apoi Prorocilor de demult, care o vestesc lumii încă de pe atunci în cuvinte tainice, cinstind frumusețea duhovnicească și nașterea Maicii Domnului: „Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată” (Ps. 44, 11). Iar Profetul Isaia impresionează prin precizia viziunii sale, când spune: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emmanuil!” (Is. 7, 14).

Căpetenia Îngerilor, Arhanghelul Gavriil, trimis de Dumnezeu, îi binevestește Fecioarei Maria nașterea Fiului lui Dumnezeu prin cuvinte de înaltă cinstire, zicându-i: „Bucură-te, ceea ce este plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei!” (Lc. 1, 28), adăugând apoi: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu! Și, iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus!” (Lc. 1, 30-31). „Și a zis Maria către Înger: «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?». Și răspunzând, Îngerul i-a zis: «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema»” (Lc. 1, 34-35).

Întreaga viață a Maicii Domnului a fost rugăciune, smerenie și sfințenie. Tot ceea ce se poate numi virtute a împodobit-o în chip desăvârșit. Salutul Îngerului, care o numește „cea plină de har”, arată faptul că era ridicată la o stare harică mai presus de fire. Tulburarea ei la auzul cuvintelor Îngerului nu vine din îndoială, ci din faptul că dorea să știe cum se va petrece aceasta. Întrebând: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”, arată că ea era hotărâtă să nu știe de bărbat niciodată. Dar, îndată, Îngerul îi lămurește modul zămislirii minunate, zicându-i: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Sfântul Duh Se pogoară peste Fecioara Maria și Se naște Hristos. Tot Duhul Sfânt Se pogoară peste Sfinții Apostoli la Cincizecime  și se naște Biserica și tot Duhul Sfânt este Cel care Îl zămislește pe Hristos Cel Întrupat, Jertfit și Înviat în sufletul fiecărui credincios în parte. Astfel, Maica Domnului devine modelul desăvârșit de îndumnezeire al umanității, în care libertatea primitoare de har a naturii umane Îl zămislește în noi pe Hristos prin puterea Sfântului Duh.

Răspunsul plin de credință și de smerenie al Fecioarei Maria: „Iată, roaba Domnului! Fie mie după cuvântul Tău!” (Lc. 1, 38), reprezintă începutul mântuirii noastre. Prin rânduiala lui Dumnezeu, Fecioara Maria devine Maica Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea, mai aproape de noi decât oricare Sfânt, Maica Domnului devine și Maica noastră. O facem părtașă la bucuriile și necazurile noastre, îi cerem să ne însoțească în rugăciunile noastre, o rugăm să mijlocească mântuirea pentru noi înaintea Fiului său. Iată de ce în troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, Biserica i se adresează ei, zicându-i: „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu  o ai părăsit de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viață fiind Maica Vieții și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre”.  Iar în cântările Sfintei Bisericii, Maica Domnului este împodobită cu salba celor mai alese laude. Maica Domnului este numită izbăvirea lacrimilor Evei, steaua care a arătat Soarele, stâlpul de foc care îi povățuiește pe cei din întuneric, pom cu luminoasă roadă, scară către cer, brazdă în care a crescut înmulțirea milei, cheia ușilor Raiului, Sfântă mai mare decât toți Sfinții, mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii.

Dreptmăritori creștini,

Nașterea Domnului este cel mai însemnat moment din istoria neamului omenesc, prin care Dumnezeu unește din nou cerul cu pământul. Ea s-a săvârșit după legile dumnezeiești, căci „unde vrea Dumnezeu se biruiește rânduiala firii” [Dogmatica glasului al VII-lea]. Pruncul Sfânt S-a născut din Preacurata Fecioară Maria prin pogorârea Sfântului Duh și prin puterea Celui Preaînalt, adică S-a născut din mamă fără de tată, după cum, ca Fiu al lui Dumnezeu, S-a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl fără de mamă.

Asemenea tuturor lucrărilor dumnezeiești, Sfânta Întrupare este opera Preasfintei Treimi, deși numai Fiul este Cel care Se naște. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămurește cum se petrece această lucrare comună a Sfintei Treimi, când ne învață, zicând: „În întreg Fiul, care împlinea taina mântuirii noastre prin întrupare, Se afla întreg Tatăl după ființă, dar nu întrupându-Se, ci binevoind să Se întrupeze Fiul; și în întreg Fiul se afla Duhul Sfânt după ființă, dar nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la întruparea Sa cea negrăită pentru noi”  [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Ed.Humanitas, București, 2009, p. 290].

Spre deosebire de toate celelalte lucrări ale Sfintei Treimi, în Sfânta Întrupare se întâlnesc două libertăți: cea lui Dumnezeu și cea a făpturii. Dacă pentru crearea omului a fost nevoie de o singură voință, cea a lui Dumnezeu, pentru mântuirea lui este nevoie de două voințe: cea a lui Dumnezeu și cea a omului. Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață mai departe că, atunci când Eva a fost creată de Dumnezeu din coasta lui Adam, nu a fost întrebată nici el, nici ea. Dar atunci când Fiul lui Dumnezeu vine la existență ca om, Dumnezeu cere consimțământul cu totul liber al Fecioarei Maria. Iată cum ne tâlcuiește un alt Sfânt Părinte al Bisericii acest adevăr, atunci când ne spune: „Pe Adam, Dumnezeu nu l-a înștiințat dinainte, nici nu l-a convins să-i dea coasta din care trebuia să o zidească pe Eva, ci i-a răpit această parte a trupului luându-i mai înainte simțirea. Dar pe Fecioară mai întâi a învățat-o și i-a așteptat credința și abia așa a trecut la faptă. Despre crearea aceluia a comunicat cu Unul-născut spunându-I: «Să facem om!». Dar atunci când a trebuit să introducă în lume acest Minunat Sfătuitor, pe Întâiul-născut, și să-l plămădească pe al doilea Adam, ia părtaș al acestui plan al Său pe Fecioara. Și acest mare sfat, cum spune Isaia, Dumnezeu l-a rostit, iar Fecioara l-a întărit. Și opera Cuvântului a fost nu numai a Tatălui, a Puterii [Fiului] Lui și a Duhului Sfânt – Unul binevoind, Altul venind și Altul umbrind –, ci și a voinței și a credinței Fecioarei. Căci așa cum fără Ei n-ar fi fost cu putință îndeplinirea acestui plan, tot așa trecerea în fapt a acestui sfat ar fi fost imposibilă fără ca Preacurata să fi oferit voința și credința ei” [Sfântul Nicolae Cabasila, Scrieri I, Ed. Desisis, Sibiu, 2010, p. 205-206].

Consimțământul Maicii Domnului devine hotar în istorie. Mântuirea obiectivă, hotărâtă de Tatăl prin întruparea Fiului, ia început în istorie prin răspunsul simplu și liber al Fecioarei Maria: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul Tău!”, după cum mântuirea fiecăruia dintre noi va depinde de răspunsul nostru. Arătând măreția răspunsului de credință al Preacuratei, Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, învață poporul credincios prin astfel de cuvinte: „În zilele facerii lumii, când Dumnezeu a rostit cuvântul Său viu și puternic: «Să fie!», cuvântul Creatorului s-a înfăptuit în lumea făpturii. Însă în această zi fără seamăn în existența lumii, când Dumnezeiasca Maria a rostit blândul și ascultătorul «fie» (abia cutez să rostesc ce s-a făcut atunci), cuvântul făpturii coboară în lume pe Creator…Trebuia ca  smeritul ei «fie» să influențeze mărețul «să fie» al lui Dumnezeu” [Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, Predici și cuvântări alese, Ed. Doxologia, Iași, 2014, p. 113-114]. A depins de cuvântul Fecioarei ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om. A depins de cuvântul ei, deoarece mântuirea depinde de acceptarea liberă a omului. Răspunsul: „Iată, roaba Domnului!” al Fecioarei Maria, face posibil, astfel, un „Iată-mă, Doamne!” al nostru, al fiecăruia dintre noi, înaintea lui Dumnezeu.

Iubiți fii sufletești,

cu mult dor am așteptat, fiecare dintre noi, marele praznic al Nașterii Domnului, pregătiți prin post și rugăciune, pentru a primi în casa sufletul nostru pe Pruncul Hristos în Sfânta Taină a Împărtășaniei. Încă din copilărie așteptarea noastră era plină de înfrigurare, nădăjduind că bătrânul Moș Crăciun,  cel cu plete dalbe, ne va aduce daruri multe fiecăruia. Aceasta este încă o dovadă că sărbătoarea Crăciunului a fost și rămâne o sărbătoare a darurilor, o sărbătoare în care omenirea primește Darul cel mai de preț, pe Mântuitorul lumii și al sufletelor noastre. Orice dar, însă, presupune și un răspuns din partea primitorului. Măreția darului te obligă la un răspuns pe măsură. „Ce-Ți vom aduce Ție, Hristoase?”, ne întrebăm și noi creștinii de astăzi. Fecioara Preacurată este darul omenirii pentru Hristos, însă, din această dăruire, precum am tâlcuit, înțelegem că Dumnezeu nu vrea ceva de la om, ci pe el însuși. El vrea inima noastră! El vrea credința noastră! Iar prin credință, vrea ca viața noastră să o trăim așa cum El ne-a învățat: iubind pe Dumnezeu din tot cugetul și din toată puterea noastră, iar pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Sfântul Ioan Gură de Aur ne povățuiește în acest sens, astfel: „Omul poate să vadă și fără feciorie Împărăția cerurilor. Fără milostenie, însă, acest lucru e cu neputință. Pentru că milostenia le cuprinde pe toate și este dintre cele mai necesare” [Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. al IV-lea, Milostenia, inima virtuții, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 86]. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață de asemenea: „Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtășirea cuvântului Dumnezeu și prin slujirea trupească” [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. II, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 54]. Mult folos sufletesc și mireasmă plăcută înaintea lui Dumnezeu vor avea faptele noastre, dacă vom împlini ceea ce ne poruncește Însuși Mântuitorul Hristos: „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 3-4).

Pentru a ne împărtăși cum se cuvine de bogăție praznicului de astăzi, să luăm aminte să nu reducem taina Crăciunului doar la formele exterioare și fără fond. Întâlnirea cu Moșul, împodobirea bradului, pregătirea preparatelor culinare, vizitele la centrele comerciale și alte activități asemenea ar trebui să fie numai expresia trăirii și a bucuriei interioare. Vom fi păgubiți dacă nu vom rândui un timp de liniștire, de adunare în cele mai dinlăuntru ale ființei noastre, în care să încercăm să ne regăsim pe noi înșine, pe noi cu Dumnezeu, pe Pruncul Iisus, Care cu dor dorește să Se sălășluiască în ieslea sufletelor noastre.

Ca Ierarh al Sfintei episcopii a Alexandriei și Teleormanului vă oferim și Noi un dar, acum, de Crăciun și în toată vremea de altfel: vă purtăm pe toți, cler și credincioși, în rugăciunile Noastre, cerând sănătate și bună sporire întru toate de la Domnul Cel pentru noi Înomenit.

Vă îmbrățișăm părintește pe toți și vă dorim să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei cu pace, iar Anul Nou 2025 să vă fie luminat și de alese bucurii încununat!

La mulți ani!

Al vostru către Domnul,
pururea rugător spre tot binele,

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului.