Categorie: Poezie și proză scurtă

Aveau 35 de ani de Căsătorie, se luaseră din dragoste, deși el avea gradul 3 de invaliditate pe foaie, nu în realitate. În realitate, nu îi plăcea munca. Dar a luat bani de la Stat pe foaia asta falsă și încă ia. Însă, după ce i-a ars casa luʼ mă-sa, că el e un mămos, și i-a ars casa în zi de Crăciun, de la o împărțanie primită, a adus-o pe soacră-mea la noi în casă. În apartamentul nostru de trei camere în formă de L. Și el dormea cu ea în pat, iar eu în sufrageria mare. Și după o ceartă între noi, pe seama mă-sii, eu i-am spus să aleagă între mine și mă-sa, că eu nu mai suport așa ceva. Și el mi-a spus: „Femei sunt multe, dar mama-i numai una!”. Și asta a pus capac pe oală, doamnă, pentru că imediat am intentat divorț. În 2019.

Însă, când eu eram friptă de nervi și eram dezamăgită de bărbatul meu, că nu mă așteptam să îmi facă una ca asta, el, doamnă, a găsit pe una pe Facebook! Și a adus-o la mine în casă, prezentându-mi-o ca pe invitata lui. Asta la sfârșitul anului, și am făcut revelionul cu amanta în casă. Că așa e familia modernă: una deschisă, cu brațele largi deschise și poți să te culci cu ea lângă nevastă, că asta nu se supără. Am răbdat și am câștigat! Eram în ultimul an de Facultate, că până atunci fusesem Învățătoare. Dar când am fost la o întâlnire cu colegii, m-am ambiționat și am făcut și Facultate, pentru că eu eram singura ce nu aveam studii superioare. Și în 2023 am făcut partajul la Judecător, am primit apartamentul și cele din el, iar el a primit garsoniera noastră, dar toate economiile noastre și aurul le-a primit fostul soț, că știuse să le sustragă din casă. Și iată, doamnă, că acum e la a 7-a sau la a 8-a femeie cu care umblă, dar tot pe mine mă acuză unii. Că eu aș fi fost neatentă cu el, delăsătoare. Dar eu am ținut casa, doamnă, am făcut toate din casă!

Mă-sa era la 25 de km de București, mă duceam și acolo și munceam, dar plecam cu mâna în sân. Că zicea soacră mea că o să primesc de la tata. Și, e adevărat, el tăia vițelul și mie îmi dădea jumate, tăia porcul, la fel. Dar de la mă-sa nu primeam nimic. Și tatăl lui era un om echilibrat, imparțial, cât a trăit ne-am avut bine. Dar ea, cutra, ne-a stricat casa, pentru că voia să fie văzută mai bine decât mine.

Să mă împac?! Cum să mă împac?!! Ce sunt eu: vece public? După ce a fost cu altele să mă duc din nou la el? Eu nu concep așa ceva! Și nu m-am mai lipit de nimeni, am ajuns la pensie, dar tot predau, pentru că pot preda la plata cu ora. Nu am pensie mare, ci medie, dar îmi văd de viața mea. Pentru că m-am spovedit și Preotul m-a întrebat dacă mi-am iertat soțul, soacra…Și i-am spus că da, dar n-am uitat. Și el mi-a zis că iertarea înseamnă și uitare, mergere mai departe. Și eu i-am zis că nu pot fi amnezică, pentru că toate se uită în timp, dacă le uiți, dar nu de pe o zi pe alta.

Femeia de lângă ea îi dădea dreptate, autobuzul mergea lin, cu răcoare bună. Căci ziua de azi, o zi de vineri, a fost cu vânt răcoros de dimineață, de când am deschis fereastra și i-am auzit pe gălăgioșii muncitori de vizavi. Și care se laudă că muncesc pentru afaceriștii suspecți ai tranziției, cei care nu știi de unde vin și nici ce vor. Însă, călătorii ascultă și pleacă. Rămân cu ce vor, fac ce vor cu ce ascultă.

Mereu a vrut să scrie lucruri unice. Să scrie despre oameni. Să stea cu ei de vorbă în mod responsabil. Să primească răspunsuri trecute prin viață, calculate. Iar Mirel lucrase la un bloc de 6 etaje, cu un al 7-lea mai mic, ca pentru șef. La parter: intrarea în firmă, în marea firmă. Și șeful de echipă l-a angajat pentru că era puternic, atletic, cu dorința aprigă de a face bani mulți și asta imediat. Căci banii câștigați ușor sunt mirajul tinerilor, după cum plimbările liniștite sunt împlinirea bătrânilor. Pe vară îl auzea lucrând. Stătea vizavi de marea firmă, care nu știm ce va fi. Dar de la masa lui de scris îl auzea vorbind când și când pe Mirel, cât și pe Gheorghe, pe ăla spurcat la vorbă, care găsea că drăcuitul des, prostesc, e un fel de bună ziua. Sărea praful din gura lui, praful satului său. Pentru că muncitorul plecat la București vine cu bagajul lui de neștiință, vine cu bădărănia învățată acasă, în sat, în satul care nu mai merge la Biserică precum odinioară. În loc de o vorbire aleasă, înțeleaptă, auzi numai hărmălaie, înjurături și drăcuieli. Zgomote multe, mult praf, multă neorânduială. Dar așa sunt cei plecați de acasă pentru un trai mai bun, fără, însă, să se fi cizelat mai înainte! Așa se comportă când ies afară din cazarma lor rurală și văd lărgime multă.

L-a remarcat pe Mirel la un interviu regizat de către inginerul șantierului. Venise reporterița, cu cameramanul după ea, și Mirel, cel mai instruit dintre ei, a fost adus în față. Să spună ce trebuie despre șantier, despre muncă, despre viitor. Gheorghe și Tilică se făceau că muncesc, dar trăgeau cu urechea, la fel și Amfile și Gogu, care lucrau la al 6-lea etaj. Și interviul s-a făcut la înălțime, pentru ca să aibă prestanță la știri. Mirel le-a vorbit ca la carte, a surâs, i-a făcut ochi dulci Magdalenei, că nici ea nu venise degeaba cu decolteu profesional, dar a spus și tot textul primit de la inginer. Care, la rândul lui, a promis că va încheia proiectul la termenul stabilit.

Dar malaxorul de vorbe al omului nu turuie degeaba. Omul amestecă minciunile cu adevărurile sale, spune baliverne, spune ce a auzit, ce i s-a părut, ce ar vrea să aibă, să fie…Dar toate acestea fac un gol în inima lui, dacă el nu se simte împlinit. Și l-a urmărit pe Mirel tocmai pentru acest motiv: pentru cine este. De ce un tânăr școlit muncește pe un șantier și nu potrivit pregătirii sale? Ce ascunde acest tânăr înalt, cu față senină, care stă pe lângă niște bădărani de duzină? Și ceea ce a aflat a fost incredibil: era unul de-al lui, era un scriitor deghizat în om al muncii pentru a afla cum se trăiește și se muncește pe un șantier capitalist. Și care, ca și el, dorea să scrie dinăuntru, să afle, să pună pe pagină realitatea oamenilor.

Au vorbit pe stradă, și-au scris online, își scriu, îi oferă detalii despre ce se petrece acolo, pentru că proiectul e la sfârșit. Și când munca pe șantier se va termina, Mirel va scrie despre experiența lui. Va scrie fără să decoloreze realitatea. Căci ceea ce e important e tocmai sinceritatea detaliilor. Spui ce ai văzut, ce ai trăit, cum te-ai schimbat lucrând lângă oameni necizelați, ursuzi, vicioși. Munca alături de ei e un supliciu. Plata pentru carte a fost deranjul interior. Iar cartea ce se va scrie îl va odihni, cu siguranță, pentru că se va întoarce la liniștea lui, a scrisului său. Și cine nu cunoaște această liniște, trebuie să știe că e o mare împlinire. Că e ca o întoarcere acasă. Ca locul de unde nu mai vrei să pleci…

– Actorii n-au voie să fie ei înșiși, pentru că li se pune în cap, cu eprubeta, gândirea autorului. Și ei trebuie să se dedubleze mereu, să trăiască schizofrenic, să se îmbolnăvească mental din cauza acestui lucru…

– Sunt niște femei minimalizate de către soții lor…puse să mintă că se simt bine…

– Într-un fel, da!…Ce sentimente cehoviene poate avea actorul de la București, care stă pe telefon până aproape de începerea reprezentației teatrale și apoi devine dramatic? Încearcă să fie cineva pe care nu îl intuiește, cu care nu are de-a face. Sau președinții care mimează durerea și tristețea pentru moartea unui erou pe câmpul de luptă sau a multor oameni într-o calamitate, când ei vin de la distracție? Ne prefacem în stil mare, când, de fapt, nu ne interesează…

– Și de ce nu ne mai interesează?!

– Pentru că n-avem timp să conștientizăm toate lucrurile, toate lucrurile dramatice care se petrec cu noi! Le lăsăm să treacă pe lângă noi, ne protejăm într-un anume fel de ele, de toate relele lumii noastre, pentru că vrem să stăm cu capul pe umeri. Vrem să nu o luăm razna…

– Da, e și asta!…Sau am devenit atât de egoiști, că nu ne mai interesează de alții. Și națiune, bine public, aproapele nu mai au relevanță, pentru că fiecare ne salvăm propria piele.

– Avem de-a face cu un mult prea mult, cu situații peste puterile noastre. Oboseala noastră este de la epuizare. Multul vieții noastre ne strivește puterea de a gândi despre viața noastră.

– Și cu toate astea gândim! Gândim micro-situațional. Gândim în segmentul nostru de interes. Problema lui ce trebuie să facem azi e problemă zilnică. Și dacă o rezolvăm, ziua de mâine e o luare de la capăt a problemei.

– Televizorul pentru unii, onlineul pentru alții, e evadarea din viața noastră. Gândim față în față cu ceea ce vedem și auzim, dar fără a da răspunsuri clare, argumentate cuiva. Ne bucurăm cu personajul care ne place, ascultăm discursuri pe care nu le înțelegem deplin, foarte multe imagini care ne obosesc. Dar noi suntem blocați în dialogul mut cu vizualitatea din fața noastră! Primim prea multe date deodată și nu știm ce să facem cu ele. Sau ele ne obosesc tot mai mult și oboseala e tot câștigul nostru de la privitul la televizor și în online.

– Uaț ap, beib? Gheață la mal?!…

– Bisnisul e în floare, dar mai trebuie udat!…

– Și acum așteptați pe…?!

– Un mesaj pă telefon despre ceva gras…

– Înțeles!…Eu am ieșit pentru aer, pentru aerul rece, polar, de afară. Astă vară fugeam după aerul condiționat, uitasem cum e frigul, iar acum dăm cu nasul în el ca în valurile mării. Dar și frigul are rolul lui!…

– Jănel zice că e mai bine…

– Am auzit: cancer la prostată…așa, pe nepusă masă…

– Când vine boala te ia din oală, nu te întreabă cine ești, dacă îți place…

– Așa e!…În rest, familia?!…

– Bine, mulțumesc frumos! Numai că aia mică e pă dragoste cu cine nu trebuie…

– Cu cine?!…

– Cu al lui Mitel, care era în clasa paralelă…

– Are Mitel așa băiat mare?!…

– Are…și o influență nefastă asupra ei. Că să își facă tatuaj pe mână din iubire pentru el…Și eu îi tot spun că ăla, odată făcut, nu-l mai scoți, iar mâine-poimâine se duce marea dragoste și tu rămâi cu istoria pe umăr…

– Corect! Bagă-i mințile în cap, că e de rău cu ăștia micii! La ei tot ce zboară se mănâncă, dar la muncă mai puțin. O dau la-ntors când vine vorba de muncă, de angajament pe termen lung…

– Dar eu o suspectez și că mai trage câte un geoint cu el, cu alții, în anturajul lor, pentru că îi miroase hainele…

– E și mai rău cu treaba asta!…Am auzit despre unul de curând că a fumat una și n-a mai putut să se ridice două ore de pe scaun. Cine știe ce nenorociri o băga în ele!…Și cine le vinde?…

– Ăia pă la Gară! Alde Semnal și Ile. Dar mai au și niște tinerei pe care îi trimit la Licee, la cine au bani. Și proștii noștri, în loc să își cumpere de mâncare și să își vadă de viața lor, de bucuriile tinereții lor, dau bani nenorociților pe droguri. Ăia prosperă, iar pe ai noștri îi pregătim de Înmormântare.

– Dar chiar voiam să îți zic!…Mi-a spus Tacherel despre un nenorocit care dezgroapă morții și îi fură de aur și de bani.

– Și?!…

– …Mai e și satanist!…Își face poftele cu cei pe care îi dezgroapă, după care îi lasă așa, afară, să îi găsească oamenii și să facă infarct.

– Auzi și tu?!…Numai dezaxați! E blestem mare să ai un astfel de copil. Tu să fii cu capul pe umeri, iar copilul tău să facă astfel de blestemății…

– Da!…Însă, cică, pare om normal, nu se dă de gol în public, ar avea vreo 25 de ani, dar când îl apucă nebuniile face treaba asta…

– N-am auzit până acum! O să mă interesez și eu de el, ca să îl punem la punct. Asta după ce am avut pe nebuna aia care înțepa oamenii cu seringa pe la metrou și pe ăla care viola fetele în lift…

Discuțiile între bărbații de peste 40 de ani n-au sfârșit. E de ajuns să le începi, că nu se mai termină. Trag de ele, le sucesc pe toate părțile, își aduc aminte de acum 30 de ani, despre cum era, despre cum nu mai este, de la politică la muzică, de la filosofie la un grătar ca lumea, și nu se mai termină…Pentru că simt că lumea lor e dincolo de lumea de acum, de ce se vede, pentru că alții le-au luat locul. Le-au luat locul tinerii…Și ei sunt cu un crac în lumea lor și cu altul aici, în clipa de față, într-un șpagat nesfârșit.

Dar nu putem opri timpul, oamenii, schimbările de tot felul! Putem numai să înțelegem ce ni se întâmplă sau să facem abstracție de toate. Și mulți fac abstracție, își trag fesul pe frunte și se pierd în lumea lor, în fantezii de tot felul. Numai că fanteziile, căderea în melancolie, nu te salvează! Ca să simți lumea ta trebuie să simți că faci parte din ea. Și ca să faci parte din ea nu trebuie să te conformezi, ci să o înțelegi. Să înțelegi de ce generațiile de după tine sunt altfel, se comportă altfel, vor alte lucruri. Pentru că și lumea lor e alta.

Dar lumea lor e și lumea ta! Și tu faci parte din lumea asta, nu trebuie să te simți exclus din ea, pentru că pur și simplu tu îi aparții. Nu contează că nu mai ești tânăr ca ei, că ai vârsta ta, dar și la vârsta ta se poate trăi frumos și coerent. Pentru că și tu te-ai simțit respins la rândul tău de alții și nu mai trebuie să repeți sentimentul neadaptării. Tu ești, aparții clipei de față și trebuie să te bucuri pentru asta. Pentru că ești aici, cu noi, și asta e totul!

– Până la urmă cum a fost?

– Am rezolvat-o…românește! Că așa se face la noi. O știam pe fiica ei printr-o nepoată a mea…

– Fiica Procuroarei?

– Da! Că asta cam trage pă nas…

– Înțeleg!

– Dar mă-sa nu știe, n-o interesează, n-are timp…iar fata are nevoie de Fănel al nostru, care aduce ce trebuie…

– Fănel, cățel, cel bun la toate?!…

– Da, tocmai el!…Și pentru că i-am adus ce trebuie, fie-sa m-a trimis așa, accidental, într-un loc unde se întâlnea cu mă-sa, au servit ceva, eu eram în apropiere, după care mă introduce ca fiind tatăl colegei ei și eu, cu nevoie, îi spun că accidentul nu e de fapt accident. Că e totul o înscenare și că, dacă ar privi mai profund detaliile, ar vedea cine sunt adevărații făptuitori. Și îi dau pontul cu Grasu, care a venit cu mașina din dreapta și nu din stânga…

– Și ea ce-a zis?! Nu i s-a părut suspect că tu ai venit din senin, deși ești cazul ei, și că fiica ei te cunoaște?!!

– Probabil că da…Însă, când e vorba de familie, când ești în cadru intim, altfel stau lucrurile. Deși, după cum știi, am și alte arme…

– Știu armele tale…dar e femeie măritată?!…

– Nu, ci proaspăt divorțată! Și de aceea am pus accent pe cuvinte, am dus-o spre corazón, fata plecase, ne-a lăsat singuri – înțelegerea mea cu ea – și am împins-o într-un perete mai lăturalnic…

– Scutește-mă de detalii, că sunt sătul de tine! Plăcerea ca plăcere, dar vezi să nu-ți iei țeapă tocmai când te simți victorios. Că astfel de femei nu încurcă meseria cu patul. Sunt două lucruri diferite.

– Diferite, dar în esență aceleași. Tu subestimezi întotdeauna nevoile femeilor și ce sunt ele în stare să facă pentru ca să te aibă.

– Sau să te compromită…Pentru că aici nu e vorba de îndrăgostire de tine, ci de un moft al ei, văzând că tu ai nevoie de ea. Te folosește ca pe un șervețel umed, se șterge cu tine și te aruncă. Și până atunci tu trăiești ideea că o ai sub control, că îți mănâncă din palmă, dar ea face ce vrea cu tine.

– Poate că ai dreptate!

– Bineînțeles că am! Ce femeie calculată crezi tu că dă cu piciorul la demnitatea și salariul ei pentru tine? Tu ești vibratorul cumpărat de la sex shop, pe care ea îl folosește în locuri ferite, atât! Nu se va afișa cu tine nicăieri, ești și vei fi un nimeni pentru ea, pentru că nu ești în liga ei. Trebuie să te resemnezi în avântul tău erotic.

– Până atunci mă joc! Că n-am ce pierde…Dar pot să ies din încurcătura mea prin toată această complicitate: mama are nevoie de un bărbat, de un înlocuitor, iar fiica are nevoie de adrenalină. Iar eu mă bălăcesc în apele nesiguranței care ne caracterizează.

– Te fac azi un whisky?

– Dar ce sărbătorim?! Ai scris ceva tare?!! Ai câștigat la Loto?!!!…

– Am avut un vis!…

– Și mergem să bem pentru un vis?!

– Da, mergem să bem pentru un vis! Pentru că nu e orice vis…Ai să vezi tu!…

– Bine!…Unde vin: la Marinuș sau la Adâncata?

– Ia tu și te-mbracă, că îți trimit pe drum locația! Te urci în 15 de la tine până la Țapu, știi tu care, în colț, la vitrinele alea roșii, vin eu și mai mergem 500 de metri…

Virgil se îmbrăcă cum îi zise Scriitorul, îl așteptă, veni, îmbrățișarea lor largă, cu sărutări de obraz, ca de obicei, și îl duse într-o locație nouă, unde nu mai băuseră niciodată. Dar Virgil constată că Scriitorul era cunoscut de către barman, dar și de unul dintre chelneri. Nu zise nimic…

– Dragă Virgil, bine ai venit! Îți mulțumesc! Pentru că aveam nevoie de o minte lucidă, ca a ta, ca să discut visul ăsta.

– Sunt flatat, Maestre! Nu știu cât te pot ajuta eu cu treaba asta, pentru că la vise sunt fluture, dar să vedem!

– Eu cred că o să-i dăm de cap împreună, la un pahar de retorică, și o să mă simt tare bine după ce ieșim de aici.

– Așa să fie!…Deci, care este?

– Visul e…o dată în viață! N-am visat-o niciodată pe iubita mea din tinerețe, pe Mihaela, și, ce să vezi, am visat-o azi-noapte!

– Cum?!

– Am găsit-o la țară, în casa de la țară, făcuse curățenie prin casă, era totul lună, și eu ajung, pe nepusă masă acasă, vreau să deschid, dar ușa era deschisă!…Am crezut prima oară că m-au călcat hoții, că n-o să mai găsesc nimic în casă. Dar de unde! Casa era de nerecunoscut, căci, pe lângă curățenie, avea în ea diverse tablouri rare, cărți, chiar și manuscrise ale mele, pe care eu nu le-am arătat la nimeni, dar, ce să vezi, erau acolo, cu ea! Și când am văzut-o, am rămas mască, pentru că n-o mai știu de vreo 30 și ceva de ani. Pentru că ea era ca atunci, dar eu eram ca acum…Ea era așa cum o cunoscusem eu în tinerețe, dar eu eram în vârstă. Însă pe ea nu a deranjat-o deloc diferența asta între noi, ci a sărit să mă îmbrățișeze.

Dar nu m-a îmbrățișat cu dragoste, ci cu disperare!

– Adică cum?!…

– Cu disperarea femeii singure, care e pe drumuri, care n-are casă și se întoarce la un om din viața ei, care știe că a iubit-o, pentru ca să-i ceară ajutor…

– A venit după ajutor?! E tare asta! N-am mai auzit-o!…

– Da, a venit după ajutor!…Ba, mai mult, a vrut să facă sex cu mine pentru ca să o las acolo, în casă, ca să trăiască.

– Și?!…

– I-am spus că nu pot face asta, pentru că acum sunt un om însurat. Și când am zis asta…a intrat în casă și soția mea, Adela, care nu s-a întrebat deloc ce caută femeia asta la noi în casă, ci, dimpotrivă, a dat mâna cu ea și s-au îmbrățișat.

– În fața ta, iubirea de tinerețe…cu soția?!

– Da!…Și nu numai atât, ci, fără să știe ce vorbisem eu cu Mihaela și fără să știe ce ar fi dorit aceea să facem ca să rămână acolo, soția mea i-a spus că poate să locuiască în casa noastră de la țară, că și așa e goală, și noi venim când ni se face dor…Și acum te întreb pe tine: Ce înseamnă asta?

Walkerul îi încălzise puțin. Era cald, plăcut și în restaurant. Unul în care nu se fumează. Și bine că nu se fumează, pentru ca să poți și tu să pleci acasă fără haine duhnind a moarte.

– Eu cred că visul ți-a confirmat faptul că îți iubești soția în mod real. Dar, în același timp, că iubirile noastre de tinerețe sunt într-un anume fel vii în noi. Că nu putem fi indiferenți față de ele.

– De acord până aici!…

– Însă, casa de la țară, după cum am tot vorbit, are drumul ei aparte în istorie. Orice mare scriitor trebuie să aibă casa lui memorială. Și tu, Maestre, ești efigia acelei case! Ea nu trebuie să fie goală, ci plină! Ea trebuie să se umple de oameni, de oameni care te iubesc, care te citesc, care te vor citi, care te vor cunoaște tot mai bine. Și d-aia a apărut Mihaela, cu chipul ei de atunci, în peisajul visului! Pentru că în acea casă trebuie să vină oameni frumoși, oameni care te iubesc. Și să vadă ce ai strâns și ai lăsat și ai scris tu pentru această lume.

– Ți-am spus eu că mă bazez pe tine?…Extraordinar! Așa e cum mi-ai zis!…Deși toate erau în fața mea, aveau logică, iată, totuși, că am avut nevoie de tine pentru ca să îmi conștientizez visul. Virgile, m-ai făcut fericit în această seară!

– Maestre, după cum știi, eu nu sunt prieten de carton, ci de om. Prietenul real al omului. Ăla care îți spune la timpul potrivit cuvintele potrivite. Pentru că asta am învățat de la tine, Maestre, de la singurul meu prieten: că reala prietenie e ca propria-ți inimă. Cum nu poți să-ți dai inima altuia atunci când te doare, tot la fel nu poți să găsești prietenie decât în inima celui care te iubește.

E firesc! Firescul scrisului e ca firescul vorbirii. Nu trebuie să faci ceva anume pentru ca să fii autentic, ci trebuie doar să fii sincer în destăinuirile tale. Trebuie să scrii ca să îți placă ție în primul rând. Sau, mai bine zis, trebuie să scrii ca tine. Pentru că ceea ce îți place ție înseamnă scrisul tău.

Oamenii care scriu ca ei își trăiesc viața în felul lor, în firescul lor. Și nu contează că scrii poezie, roman, teatru sau cărți științifice, pentru că în toate ai nevoie de sinceritatea și de munca ta, de modul direct spre public. O carte științifică e o muncă de cercetare în primul rând, dar și stilul tău. E modul în care tu expui și sintetizezi lucrurile.

Un poem e adesea ca ideile forte ale unui roman. Peste tot trebuie să rezumi, să spui în puțin un mesaj. Mesajul e ceva fundamental din tine. Dar modul în care expui educă și liniștește. Nu e de ajuns doar să ajungi la idei, la ideile tale într-o expunere, ci contează mult și cum explici lucrurile până la idei. Pentru că trebuie să convingi în mod total, în toată expunerea.

Și cu toate că pare ușor să scrii, când începi să scrii înțelegi că scrisul are vârsta ta. Că la fiecare vârstă scrisul tău e altul. Că scrisul înseamnă și experiență personală și exercițiu filologic și multă atenție, nu doar voință. Excesul de voință este extremist, e obscen, e orgoliu gratuit. Dincolo de dorința de a scrie trebuie să stea o continuă acumulare de experiență. Pentru că tu subliniezi, aduni, rezumi, dai glas unei experiențe, unei vieți asumate.

Și cărțile nu sunt tăceri moarte, ci lumi vii. Trebuie să intri în ele pentru ca să le trăiești complexitatea lor personală.