Steve McCaffery, Codicil   

Steve McCaffery[1], Codicil[2]

Codicil

Opt.
Pământul pe care stai este o imagine a acestei pagini.
Patru.
Declarația de mai jos stă neexpusă mai sus.
Cincisprezece.
Această informație [privită] ca marfă informează instituția vorbind aceasta.
Douăzeci și trei.
Scena poemului este noaptea pe care o reprezintă.
Șapte.
Nimic din acesta nu pot fi eu.
Șaizeci și nouă.
Narațiunea are loc atunci când are loc dedesubtul acestui număr.
Doisprezece.
Acesta constituie un început, dacă toate acestea sunt eu dincolo de schimbarea pe care aceste cuvinte o indică.
Trei.
În cazul de mai sus ar fi greșit să apelați la următorul punct de vedere.
Șaptesprezece.
Această pagină stă putrezind pe o masă.
Unu.
Pe măsură ce tradiția se dezvoltă apar [și] explicațiile.
Doi.
Fiecare sentință explică ce intenționează un scriitor.
Optzeci și șase.
Povestea mea va urma.
Cincizeci și unu.
O imagine a acestei pagini implică o nevoie: să rămână aceeași.
Douăzeci și doi.
Aceste cuvinte investite aici nu o poate descrie pe aceasta.
O sută șaisprezece.
Fiecare număr se naște din dorința de a distinge.
Nouăzeci și patru.
Cititorul astfel implicat de mai sus încă copiază o fire.
Optsprezece.
Tu ești martorul la inversul unei poziții anterioare în cuvintele care urmează.
Patruzeci și patru.
Aceasta este [pagina] unde începe cultura.
Douăzeci și opt.
O teorie se repetă prin faptele date de această pagină.
Șase.
Un cititor trebuie să amputeze un semafor ca metaforă.
Douăzeci și trei.
Cuvântul cincizeci.
Această sentință finală trebuie să unească o minte[3].

[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Steve_McCaffery.

[2] Verse, vol. 7, no. 1, the postmodern poetries Jerome McGann guest-edits an anthology of language poets from North America and The United Kingdom, edited by Robert Crawford, Henry Hart, David Kinloch, and Nicholas Roe, and editorial assistants: Ronda Holm and Elaine Sisson, Spring, 1990, p. 62-63.

[3] Poemul pe care l-am tradus:

Codicil

Eight.
The ground you stand on is a picture of this page.
Four.
The statement below stands unexposed above.
Fifteen.
This information as commodity informs the institution
speaking this.
Twenty Three.
The scene of the poem is the night it represents.
Seven.
None of this can be me.
Sixty Nine.
The narrative occurs when it takes place beneath this
number.
Twelve.
This constitutes a start if all of this is me beyond
the change these words instrude.
Three.
In the case above it would be wrong to call the
following a viewpoint.
Seventeen.
This page lies rotting on a table.
One.
As tradition develops explanations appear.
Two.
Each sentence explains what a writer intends.
Eighty Six.
My story will follow.
Fifty One.
A picture of this page implies a need to stay the same.
Twenty Two.
These words invested here do not describe it.
One Hundred and Sixteen.
Each number is born of the desire to distinguish.
Ninety Four.
The reader thus implied above still copies a nature.
Eighteen.
You are witnessing the inverse of an earlier position in
the words which follow.
Forty Four.
This is where culture begins.
Twenty Eight.
A theory repeats among the given facts of this page.
SIX.
The reader must amputate a semaphor as metaphor.
Twenty Three.
The word fifty.
This final sentence must combine a mind.

Alan Davies, Noua sentință

Alan Davies[1], The New Sentience[2]

Noua sentință

Ar trebui să te bucuri de suferința ta.
Înțelegerile vin sub forma cuvintelor,
dacă nu înainte [de ele].
Argumentele slăbesc faptele,
care, în orice caz,
nu au contat niciodată sau nu au existat.
Tu mori ca ceea ce ești.
Scrii linii de pâine. Tu nu îți încerci limitele
a ceea ce ești, prin a cere
imposibilul din aceasta.
Pulpele iepurașului.
Și ar trebui să plece de acolo
ca și cum totul s-ar fi întâmplat.
Cultura a ajuns la o decizie.
Mmmmm!…
Sunt un verb muritor.
Îți cer ție, în mod liniștit, pentru tine.
Este frumos
să vezi o față [de om].
Poate se întâmplă ceva care să-i amuțească pe cei fără cuvinte.
Nu există nicio cale să-ți reamintești o limpezime.
Patimile leșiate nu fac decât să-ți copleșească inima.
Să nu pleci căutând aceasta!
Limba.
Acest sex ar putea fi liniștitul nostru cântec de leagăn.
Tot ceea ce facem vreodată este [pentru ca] să ne împlinim fanteziile[3].


[1] A se vedea:
https://en.wikipedia.org/wiki/Alan_Davies_(poet) și https://pennyspoetry.fandom.com/wiki/Alan_Davies_(poet).

[2] Verse, vol. 7, no. 1, the postmodern poetries Jerome McGann guest-edits an anthology of language poets from North America and The United Kingdom, edited by Robert Crawford, Henry Hart, David Kinloch, and Nicholas Roe, and editorial assistants: Ronda Holm and Elaine Sisson, Spring, 1990, p. 13.

[3] Poemul pe care l-am tradus:

The New Sentience

You should enjoy your suffering.
Realizations come in the form of words
if not before.
Arguments weaken the facts
which in any event
never mattered, or existed.
You die as what you are.
Write bread lines. You don’t test the limits
of what is by asking
the impossible of it.
Bunny haunches.
And it should go on from there
as if everything had happened.
The culture made a decision.
Mmmrnm.
I am a mortal verb.
I am asking you, quietly, for you.
It’s nice
to see a face.
Maybe something happens that mutes the speechless.
There’s no way to recall a clarity.
Leached passions only overmake the heart.
Don’t go looking for it.
The language.
This sex could be our quiet lullaby.
All we ever do is fulfill our fantasies.

Vântul

Am înmormântat-o pe soare
și pe vânt.
Și soarele era zâmbetul
lui Dumnezeu,
iar vântul care clătina copacii
și arcuia crengile
era suflarea mâniei Lui.
Și vântul Lui n-a încetat
să frământe crengi încă verzi
și crengi goale,
pentru că ochii Lui au văzut
și mânia Lui
a rămas aprinsă,
ca pentru nedreptăți
strigătoare la cer,
pe care El nu le uită
chiar dacă noi vrem să le uităm.

Poemul al 22-lea din vol. Te iubesc nu se termină

Gerul miroase a zăpadă
înainte ca ea să cadă.

Viața e la început goală,
cu totul goală,
apoi se îmbrăcă
într-un rând de haine,
cu care nu pleci în veșnicie.
Pentru că doar sufletul tău poartă
toată agoniseala vieții.
Ce scrie pe Cruce,
văd ceilalți, cei rămași.
Ce duci cu tine
vede Dumnezeu
și Îngerii și Sfinții Lui.

Oricât de apropiați îți sunt,
ei rămân tot porumbei.
Gerul le stă în pene.

Poemul al 21-lea din vol. Te iubesc nu se termină

Informatorul nu stă pe-o rază,
el n-are lucoare și nu vibrează,
ci are doar niște ochi de șoarece
care rod adevărul tău în timp
ce-l mistifică.
Prietenul n-are inimă,
ci doar interese,
aidoma porcului de praznic
care nu mai știe cum să
se îngrașe pentru ca
să devină jumări.
Domnișoara e deja femeie,
știe lucruri interzise,
neadmise de tradiție,
dar stă cu bucuria în sân,
după cum, altădată,
femeile stăteau cu frica în sân.
Societatea mea e alta decât amintirea mea.
Trecutul meu e ca ceștile de cafea
pe care le-am uitat,
rămânând doar un zaț
și mirosul lor în memorie.
Eu, parcă am fost…
Tu, fuseseși cândva
un fel de iubită a mea
căreia i-am uitat, pe rând,
numele, ochii, atingerile,
sufletul…
Pentru că m-am îndrăgostit
până peste poate
de femeia mea,
pe care o iubesc la nesfârșit.
Comentatorii literari vor veni
și vor îngroșa rândurile
pe care nu le-am scris,
pe care le-am citit și le-am uitat,
pe care le-am rescris
și le-am presărat pe gardurile inimilor.
Ca tu, cititorule,
oricât de departe sau
de aproape de mine,
să poți fi prezent în mijlocul
poeziei mele
ca cel ce mănâncă
dulcea iubire
din cuvinte.

Poemul al 20-lea. Din vol. Te iubesc nu se termină

A munci înseamnă
a te pune în fața computerului,
a acestei mașini elegante,
cu care ești deja prieten,
și care te ajută
să alergi ca vântul și ca gândul.
Prima întrebare e legată de TPA,
dacă totul e în ordine
și dacă s-a publicat ultimul articol
și dacă avem articole
pentru zilele următoare.
Apoi trebuie să publicitez
articolul zilei, să văd cine și ce a zis
pe conturile de email și pe cele sociale,
să răspund, să downloadez, să plătesc,
să îmi notez diverse lucruri.
După care,
cu energizantul sau
cafeaua sau ceaiul lângă mine,
încep să scriu, să traduc, să corectez,
să editez, să pun totul spre viitor.
Pentru că viitorul acesta,
despre care tot vorbim
și pe care ni-l imaginăm într-un fel
sau într-altul
se hrănește cu prezentul nostru.
Nu pot să călătoresc mult,
nu pot să lipsesc mult din online
și de la mesele mele de scris,
nu pot să stau degeaba,
pentru că viitorul meu
mănâncă hulpav din prezent.
Și orice oră sau zi de prezent șomată
e un minus de viitor,
pentru care îmi va părea rău.
Și ca să nu îmi pară rău,
eu muncesc zilnic,
pun piatră pe piatră,
pun totul în lumină,
în ochii oamenilor,
ca și ei să se schimbe
în ritmul meu.
A munci e totuna
cu a te pune în foaie
prin orice tehnologie.
Te strângi din lume
și te pui acolo
pentru ca să rămâi.
Căci seara vine, inevitabil,
și trebuie să te stingi de-aici
ca să pleci în lumina Lui.

Al 19-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Anonimul pune o întrebare
ca să nu afle.
El a venit ca să vadă
„cât te duc curelele”
și pentru că,
acasă,
n-avea ce face.
Toamna, ca orice toamnă,
te face să pui întrebări.
Pui întrebări pe care le știi deja.
Le pui în dezordine, că așa e capul tău,
pe mine nu mă interesează asta,
mă somezi că trebuie să mă intereseze,
pentru că miezul problemei stă să apară…
Dar miezul problemei,
ațipit,
n-a mai ieșit niciodată la lumină!
Anonimul, cum a venit, așa a plecat.
Ca o întâmplare banală
în fuga după
pierderea timpului.