Poemul al 22-lea din vol. Te iubesc nu se termină

Gerul miroase a zăpadă
înainte ca ea să cadă.

Viața e la început goală,
cu totul goală,
apoi se îmbrăcă
într-un rând de haine,
cu care nu pleci în veșnicie.
Pentru că doar sufletul tău poartă
toată agoniseala vieții.
Ce scrie pe Cruce,
văd ceilalți, cei rămași.
Ce duci cu tine
vede Dumnezeu
și Îngerii și Sfinții Lui.

Oricât de apropiați îți sunt,
ei rămân tot porumbei.
Gerul le stă în pene.

Poemul al 21-lea din vol. Te iubesc nu se termină

Informatorul nu stă pe-o rază,
el n-are lucoare și nu vibrează,
ci are doar niște ochi de șoarece
care rod adevărul tău în timp
ce-l mistifică.
Prietenul n-are inimă,
ci doar interese,
aidoma porcului de praznic
care nu mai știe cum să
se îngrașe pentru ca
să devină jumări.
Domnișoara e deja femeie,
știe lucruri interzise,
neadmise de tradiție,
dar stă cu bucuria în sân,
după cum, altădată,
femeile stăteau cu frica în sân.
Societatea mea e alta decât amintirea mea.
Trecutul meu e ca ceștile de cafea
pe care le-am uitat,
rămânând doar un zaț
și mirosul lor în memorie.
Eu, parcă am fost…
Tu, fuseseși cândva
un fel de iubită a mea
căreia i-am uitat, pe rând,
numele, ochii, atingerile,
sufletul…
Pentru că m-am îndrăgostit
până peste poate
de femeia mea,
pe care o iubesc la nesfârșit.
Comentatorii literari vor veni
și vor îngroșa rândurile
pe care nu le-am scris,
pe care le-am citit și le-am uitat,
pe care le-am rescris
și le-am presărat pe gardurile inimilor.
Ca tu, cititorule,
oricât de departe sau
de aproape de mine,
să poți fi prezent în mijlocul
poeziei mele
ca cel ce mănâncă
dulcea iubire
din cuvinte.

Poemul al 20-lea. Din vol. Te iubesc nu se termină

A munci înseamnă
a te pune în fața computerului,
a acestei mașini elegante,
cu care ești deja prieten,
și care te ajută
să alergi ca vântul și ca gândul.
Prima întrebare e legată de TPA,
dacă totul e în ordine
și dacă s-a publicat ultimul articol
și dacă avem articole
pentru zilele următoare.
Apoi trebuie să publicitez
articolul zilei, să văd cine și ce a zis
pe conturile de email și pe cele sociale,
să răspund, să downloadez, să plătesc,
să îmi notez diverse lucruri.
După care,
cu energizantul sau
cafeaua sau ceaiul lângă mine,
încep să scriu, să traduc, să corectez,
să editez, să pun totul spre viitor.
Pentru că viitorul acesta,
despre care tot vorbim
și pe care ni-l imaginăm într-un fel
sau într-altul
se hrănește cu prezentul nostru.
Nu pot să călătoresc mult,
nu pot să lipsesc mult din online
și de la mesele mele de scris,
nu pot să stau degeaba,
pentru că viitorul meu
mănâncă hulpav din prezent.
Și orice oră sau zi de prezent șomată
e un minus de viitor,
pentru care îmi va părea rău.
Și ca să nu îmi pară rău,
eu muncesc zilnic,
pun piatră pe piatră,
pun totul în lumină,
în ochii oamenilor,
ca și ei să se schimbe
în ritmul meu.
A munci e totuna
cu a te pune în foaie
prin orice tehnologie.
Te strângi din lume
și te pui acolo
pentru ca să rămâi.
Căci seara vine, inevitabil,
și trebuie să te stingi de-aici
ca să pleci în lumina Lui.

Al 19-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Anonimul pune o întrebare
ca să nu afle.
El a venit ca să vadă
„cât te duc curelele”
și pentru că,
acasă,
n-avea ce face.
Toamna, ca orice toamnă,
te face să pui întrebări.
Pui întrebări pe care le știi deja.
Le pui în dezordine, că așa e capul tău,
pe mine nu mă interesează asta,
mă somezi că trebuie să mă intereseze,
pentru că miezul problemei stă să apară…
Dar miezul problemei,
ațipit,
n-a mai ieșit niciodată la lumină!
Anonimul, cum a venit, așa a plecat.
Ca o întâmplare banală
în fuga după
pierderea timpului.

Poemul al 18-lea. Din vol. Te iubesc nu se termină

Dacă și-a luat mașână
nu mai are nevoie de nimic,
decât de un copac.
Un copac cu flori,
care e altceva decât
un brad împodobit
cu amintiri.
Mașâna merge singură,
pe benzină,
dându-ți iluzia
că ai devenit
mai inteligent.
Dar de ce să devii
inteligent,
când pe netflix relațiile
sunt atât de complicate?!
De ce ți-ai mai exprima iubirea,
când calul cel negru,
dus de doi bărbați,
era de recuzită?
Adventiștii n-au suflet
nemuritor: așa spune
la doctrina lor.
Învârtirea în jurul pietrei
te arată musulman.
Iar dacă bei la cârciumă,
încă de dimineață,
ești un client fidea,
pentru că și pastele
tot cu furculița se mănâncă.
Mie îmi place enorm
invidia ta care te podidește
precum lacrimile:
pe nepusă masă.
Îmi place
că ai coerență,
că ești miop la adevăruri.
Îmi place să văd cum
se limpezește vinul în ochii tăi,
de parcă mai lucrează
cineva via de la câmp.
„Și-a înscenat totul!”,
zise Augustinus,
omul care mi-a început
un nou dosar de urmărire
a muștelor de pe fereastră.
Poetul, cu cât e mai abscons,
cu atât mai lejer
poate fi ridiculizat.
„Ce, astea sunt poeme?!”,
zise el, al lu’ Buturugă.
Cel a cărui nevastă
a suferit un șoc,
când ascendentul lui Venus
i-a căzut pe față.
Cititorii sunt refractari
până nu-i mitui cu ceva.
Dacă le dai cârnați cu muștar
încep toți să te aclame.
Că și arta e o afacere
de zile mari,
de zile ploioase,
de bani neanexați la CV.

Cocoșii soarelui

Cineva, care a vrut să îmi facă rău,
m-a întors
înapoi la cântatul cocoșilor
și am înțeles, precum Brâncuși,
că e fundamental ca răsăritul de soare
ori ca apusul de soare
ori ca aerul curat
nepoluat de iad.
Acum, când au cântat cocoșii
mi-am dat seama
că mi s-a adâncit sufletul cu niște ani.
Am înțeles cum cântecul lor
în noaptea fără noapte
trece dincolo de orizont
căutând lumina
care deja a venit.
Că soarele răsare întâi în urechi.
Am înțeles toate astea și altele
aici unde gerul e incomparabil mai cald
ca vara polară a minților îndoliate de răutate.

Fotografii neexprimate

Fotografiem zăpada pentru că asyabahis giriş
am vrea
să luăm puritatea cu noi acasă.
Ne căutăm copilăria în albul zăpezii,
în ninsoarea care ne învață despre coborârea
lină a lui Dumnezeu la noi.
Ne privim în asyabahis
oglinda frigului
și am vrea să fim transparenți ca el. Să ne treacă
Împărăția lui Dumnezeu prin suflet
cum ne trece el prin suflet.
De fapt, căutăm ce n-am avut niciodată,
dar zăpada ne amintește că am putea avea:
„și mai mult decât zăpada mă voi albi”…

nakitbahis