Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Categorie: Poezie şi proză scurtă (Page 1 of 40)

Exemplu clasic

El trăgea cu scobarul în păsări. Pasărea cădea
în moartea ei. A devenit sensibil
numai când a iubit și el
până la dezamăgire.

Caravana cu noutăți

Un copil tânăr, nu bătrân,
era avid să mănânce nori, nori albaștri,
ca să afle filosofia existenței.
El nu știa că agentul fortisevăn a fost și el copil,
dar unul care a ales să împuște.
A împușcat rațele și nu le-a mâncat mațele,
pentru că mațele nu se mănâncă.

Frumoasa din pădurea adormită nu a avut pitici,
ci un prinț care a sărutat-o
și i-a spus că libertatea de-a iubi
e mai mare decât injustețea faptului de a urî.
Un elefant nu se legăna
pe o pânză de păianjen,
ci făcea baie în deșert,
pentru că soarele îl indispunea teribil.

Iar vaca milca, nici ea nu era o dulceață de ciocolată,
ci o rățușcă neagră ieșită din aceleași ouă albe.
Puiul, cel rănit în aripă, ce n-a mai putut să zboare,
era la fel de sensibil ca o gâză mică,
strânsă în palmă,
de un alt copil dornic
să știe diferența.

Căci până nu te doare pe tine
cuvântul nu țipă în dicționar.
Până nu te doare,
lucrurile rămân indecise.

Dar copilul de care au râs toți,
inclusiv mama lui, a luat un satâr,
extrem de ascuțit, și l-a arătat mamei sale.
Pentru că poate repede a ucide.
Peste ani, el a rămas să-și apere casa
de căutătorii de senzații tari.
Pe care, conform regimului de audiență
al filmului horror,
i-a căsăpit pe îndelete.

Toamna nu se întorc cocorii
din țările calde.
Broasca oac-oac învață ca să ia Bacul
la anul și la mulți ani.
O nouă falimentare a lumii e prevăzută
de un miliardar electronic.
Diferența dintre un copil și un adult
e judecată conform unei psihologii
de eliminare a stresului.

Căci Ion s-a aplecat și și-a sărutat pământul cu poftă,
în timp ce alții l-au vândut pe degeaba.
Autobuzul s-a răsturnat peste clipe,
în timp ce o femeie vindea roșii stimulate în piață.
Un strat de ceară peste aparența noastră.
Un moșneag de 93 de ani a murit
după ce l-am îngropat pe un altul tot de 93 de ani.

Mirosul morții nu e niciodată identic.
Nici măcar salariile nu sunt identice cu ele însele.
Alarmele sar din clipă în clipă.
Nu știi până unde va trage viața de tine
sau tu de șireturile ei.

Cel puțin o mamă, în parc, își vede în ochi copilul de mâine,
de parcă ar fi azi. Pentru că iubirea anticipează somnul
agentului fortisevăn,
lipsa mea de echilibru
și alte câteva milioane de emisiuni despre tine.

Un câine pervers

Pentru că nu aveam puterea de reacție imediată, am trecut pe lângă el crezând că doar mă va lătra. Însă perversul de câine, văzând că merg mai lent, și-a înfipt colții în pantaloni, mușcând din pielea sandalei, pe la spatele meu. M-a mușcat ca un șarpe: a mușcat și a dat drumul la pradă. Numai că nu a avut venin…

Eleva surpriză

Eleva de liceu era confesivă. Mai mult, părea că nu are cu cine să vorbească deschis și că găsise tocmai în profesoara de română care o medita pe omul căruia să-i mărturisească ce îi stătea pe suflet.

La cei 17 ani ai săi, Ileana nu ieșea din casă, precum fetele de vârsta ei. Nu mergea în cluburi, nu se distra cu colegii de școală. Mama o ducea și o lua de la școală cu mașina. Nu, nu era bolnavă. Era un copil cât se poate de normal. Tatăl fusese asasinat de interlopi și mama se temea ca fiica să nu fie și ea omorâtă. Pentru bani se fac multe crime în România de azi.

Așa că Ileana se maturizase fără să vrea, stând multă vreme singură cu sine și cu gândurile sale. Ori cu mama și bunica, cărora însă nu le putea spune totdeauna ce gândea.

Iar profa de română i se părea de încredere ca să i se destăinuie și să o întrebe despre lucruri ce frământă o fată de 17 ani.

O mărturisire șocantă (ar zice unii) a fost aceea că ea ar fi vrut, dacă s-ar fi putut, să nu fie obligată să facă sex, nici dacă s-ar fi căsătorit. I-ar fi plăcut mai degrabă să se țină de mână și să se privească în ochi. Doar ei doi, ea și cel cu care s-ar fi căsătorit. Dar știa că acest lucru nu e posibil. Dar fiindcă mama și bunica îi băgaseră în cap că nu poți să ai încredere în bărbați, voia să se căsătorească mai bine cu un musulman, care să nu divorțeze niciodată de ea.

Profa a sfătuit-o să aștepte să cunoască oamenii mai bine, să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat să fie îndrăgostită și i-a spus că nu toți bărbații sunt neloiali. Nu sunt toți curvari sau necredincioși.

De fapt, și ea era uimită de încrederea tinerei eleve în ea, dar și de dorința unei vieți caste, despre care auzise vorbind pe alte femei, dar la care nu se așteptase din partea unei adolescente crescute în puf.

Mergem înainte

suntem într-un tunel
și trebuie să ieșim la lumină
lumina e în față
lumina e înainte
înapoi nu e decât tăcere
suntem cu Dumnezeu
trecem prin păduri dese
dar trecem cu Dumnezeu
trecem peste ape mari și rele
prin valuri înalte
peste piscuri aspre
dar lumina ne plouă torențial
ne umple plămânii
cu speranță
înotăm prin apă de lumină
ne scăldăm în viață
mergem înainte

Oboseala unora

Pavel l-a învățat să bată toaca. S-a urcat cu el în clopotniță și l-a învățat să bata toaca în mod evlavios, cu solemnitate sfântă. „Pentru că atunci când bați toaca, tu, de fapt, trezești conștiințele oamenilor, le chemi la Biserică, le chemi la viața cu Dumnezeu. Și de aceea e important ca să bați toaca și clopotul fiind tu însuți rugăciune, dacă vrei să înceapă rugăciunea și în alții”. Cuvinte importante! Copiii credincioși, care vin la Biserică luminați de Dumnezeu, au nevoie să li se explice în mod profund toate lucrurile din Biserică și din viața Bisericii.

Tot el e omul din altar care aprinde cădelnița, care iese cu lumânarea la Dumnezeiasca Evanghelie, care precede ieșirea sfântă cu Cinstitele Daruri. Pentru că Teodor învață toate lucrurile cu bucurie și vine la Biserică ca să-I slujească lui Dumnezeu împreună cu Preoții Bisericii.

Pavel e cântărețul Bisericii. El a organizat corul, el ține strana, el aranjează Biserica de slujbă. Și chiar dacă ziua lui liturgică începe la 5, el nu se plânge niciodată că se trezește așa de devreme. Pentru că pregătirea pentru Slujbe este, mai întâi de toate, o așezare în starea de rugăciune. Și Pavel își începe ziua cu rugăciunea minții, cu liniștirea simțurilor, pentru ca apoi să înceapă să vorbească și să cânte, să își moduleze glasul pentru cântare. Pentru că la strană cântarea și rugăciunea se împletesc la tot pasul, iar pregătirea pentru Slujbe înseamnă să scapi de împotrivirile din voce, dar și să ai inima coborâtă în pocăință. Căci de la strană trebuie să se audă glasul pocăinței, glasul rugăciunii smerite, curate și nu sentimente nedefinite și aluviuni ale păcatelor.

Ce fac însă Preoții Bisericii înainte de Slujbe? Cum se pregătesc ei pentru a sluji Domnului? Se pregătesc să se pună în fața Sfintei Mese cu conștiința că sunt robii netrebnici ai Dumnezeului Celui Preasfânt și Preacurat, ai singurului Dumnezeu. Și știu că nu ei slujesc, ci prin ei Dumnezeu Își arată lucrarea Lui și slava Lui. Pentru că Dumnezeu e Cel care Se dă pe Sine nouă și ne umple de slava Lui, pentru ca viață să avem. Viață dumnezeiască.

Părintele Ilie se pregătește pentru slujire ca pentru nunta duhovnicească cu Dumnezeu. Pentru că slujirea, pentru el, e o venire la Dumnezeu și o lipire de El cu totul, pentru a-I sluji Lui. Deși e un om care nu se îngrijește de multe, când vine să slujească Domnului, mintea Lui e luminată doar de slava lui Dumnezeu. Căci El e Cel care obosește mintea lui cu totul, atâta timp cât o umple de curăția Lui dumnezeiască și de simțiri și gânduri sfinte.

Iar Preoții lui Dumnezeu au nevoie numai de El atunci când slujesc. Pentru că El îi luminează, El îi întărește, El le dă cuvânt în inima lor și inima lor se umple de slujire și de cuvântare sfântă. Și Părintele Ilie îmi spune adesea că Dumnezeu îl obosește în mod plăcut, în mod sfânt, în mod dumnezeiesc. „Căci uneori mi se oprește mintea și nu mai pot să mă rog. Nu mai pot nici să citesc, nici să gândesc. Și cu toate astea citesc rugăciunile, slujesc, vorbesc…dar mintea mea e oprită, e introdusă într-o tăcere și într-o neclintire sfântă, unde, fără niciun gând și nicio mișcare a minții, stau și Îi slujesc lui Dumnezeu în nemișcarea minții cu care eu Îl iubesc pe El”.

„Dar e vorba de oboseală sau numai de pătimirea celor dumnezeiești la modul sfânt?”, îl întreb eu. Și el îmi spune: „E și una și alta! Pentru că viața preoțească, după cum știi prea bine, e o oboseală continuă…dar, în același timp, când Dumnezeu te umple cu slava Lui și de nemișcare interioară, atunci oboseala slavei Lui se adaugă oboselii noastre de zi cu zi”.

Părintele Ilie nu e înțeles de oameni în adâncul lui. Și e normal să fie așa! Pentru că oamenii, astăzi, vin la Biserică pentru Slujbe, pentru rugăciuni, pentru sfaturi, vin pentru ei și nu dau prea multă importanță Slujitorilor Bisericii. Căutarea egoistă a mântuirii, care nu are de-a face cu viața Bisericii, primează. Fapt pentru care, credincioșii încă începători, încă neluminați de gânduri mari, încă nedelicați, vin doar pentru ei și vor lucruri pentru ei, dar în indiferență față de cei care îi ajută.

Însă adevărații oameni ai Bisericii se gândesc la toți și la toate, pentru că știu că mântuirea e împreună și nu separat. Și dacă ne-ar păsa de adâncul oamenilor, atunci Părintele Ilie nu ar fi atât de necunoscut oamenilor, pentru că oamenii ar vedea în el cum lucrează degetul Lui. Sau, mai bine zis, dacă am avea ochi pentru toți oamenii, atunci am găsi lucrarea lui Dumnezeu în foarte mulți și atunci nu am mai devaloriza în mintea noastră atât de mult omul.

Căci mă uitam mai ieri pe stradă…Un șarlatan, cu mai mulți câini, scotea bani de la trecători pentru că îi lăsa să se pozeze între droaia de câini. Lângă el, înșirați în 100 de metri, erau 3 cerșetori. Și mulți se opreau la câini, dar nimeni la cerșetori. Semn că valorizăm mai mult câinii decât oamenii.

Iar Părintele Ilie accentuează adesea în predicile sale că valoarea omului constă în chipul lui Dumnezeu în el, adică în faptul că, în întregime, omul a fost făcut pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Și dacă omul este mintea și glasul și prietenul creației văzute, el e chemat să fie preotul acestei lumi. Pentru că noi și casa noastră, întreaga lume, avem un drum comun: Împărăția lui Dumnezeu. Și pe aceasta o iubim, o așteptăm și pentru ea ne pregătim.

Însă Părintele Ilie știe că oamenii se schimbă, doar dacă devin eclesiali. De aceea, pentru el Spovedania este continua curățire a casei noastre interioare, pentru ca în ea să Îl primim pe Domnul, Cel euharistic. Și alături de acestea două mari Taine din viața noastră, el insistă pe rugăciune, pe post, pe paza gândurilor și pe citirile teologice. Pentru că toate 4 aprind toată ființa noastră de doruri și așteptări sfinte. „Iar dacă omul se luptă cu el însuși pentru a-I sluji lui Dumnezeu, atunci el se luptă lupta cea bună. Pentru că lupta noastră e lupta pentru sfințire permanentă, pentru dăruirea noastră cu totul lui Dumnezeu”.

Razele soarelui de primăvară intră prin geamul altarului și învăluie Crucea Domnului, cea mare, care umbrește altarul. Iar din fața Sfintei Mese, Crucea e văzută ca fiind plină de lumina soarelui, așa după cum și este plină de slava Lui, a Soarelui celui veșnic. Iar Dumnezeu, Care, prin slava Lui, ne-a îmbrăcat în harul Preoției, ne face să avem rădăcini adânci, acolo, în fața Sfintei Mese, și să îndrăznim lucruri mai presus de fire: să Îl cerem și să Îl primim pe palmele noastre pe Domnul slavei, Cel care ni Se dă nouă ca mâncare și băutură spre viața veșnică. Și în loc să fim spulberați de slava Lui dinaintea Sfintei Mese, noi simțim că ne umplem de slava Lui ca pace care ne copleșește mintea și toate simțurile, care ne obosește cu totul atât de plăcut și sfânt.

Premiile se dau puțin mai încolo

Literatura mea e o problemă de raportare intimistă la realitate. De raportare la realitatea dinăuntrul realității. Pentru că există ceea ce văd toți și există ceea ce înțeleg doar unii. Și literatura mea începe de aici: de la realitatea pe care o văd doar unii. Și această scoatere și punere în evidență a diverse persoane și personaje face parte din munca mea de privitor la realitate.

Personajele mele au multă realitate în ele însele. Ele vorbesc mult sau puțin. Ele trec prin fața ochilor voștri ca un tren de mare viteză. Însă, în ele însele, au multe de spus. Au multe de reclamat. Au multe de schimbat. Pentru că ele sunt despre oameni, despre istoria lor, despre nevoia lor de-a vorbi.

M-am întâlnit într-o zi cu un cititor al meu într-o gară. El mi-a spus că mă citește, că eu nu aveam de unde să știu. M-a recunoscut după față. Nu vreau să spun ce mi-a spus că a citit de la mine (m-am bucurat să aud că citise mai multe cărți)…ci ceea ce a înțeles. Și prima întrebare care mi-a pus-o a fost aceasta: „Cum se împacă în dumneavoastră multiplele aspecte ale personalității pe care o aveți? Pentru că am citit predici de la dumneavoastră, am citit poezie, aforisme, articole de opinie, cărți științifice, note la diverse cărți…și nu am înțeles cum se îmbină toate acestea într-un singur om”.

Da, mi-a plăcut omul! Un tânăr student, nu la teologie, ci la istorie, pasionat de oamenii care scriu acum, în contemporaneitate…M-a găsit online, bineînțeles, mi-a downloadat cărțile, a citit fără ca să îmi scrie vreodată vreun mesaj…și când m-a văzut în gară, în gara cu mulți călători, fiecare pierdut în gândurile lui…m-a oprit și m-a întrebat dacă sunt eu. „Da, eu sunt…”, i-am răspuns contrariat, pentru că nu știam ce vrea, cine este. După care mi s-a prezentat în mod elegant, mi-a spus de unde mă cunoaște și m-a rugat să stăm puțin de vorbă, dacă nu mă supăr. „Da, desigur! Pot sta cu dumneavoastră de vorbă…și chiar mă bucur să fac asta, după câte văd că știți despre mine! Dar am și eu o nelămurire: De ce nu mi-ați scris online, dacă m-ați găsit online? De ce ați citit cărțile mele, dar nu ați vrut să stați de vorbă cu mine?”.

Și răspunsul mi-a plăcut din nou: „Nu am vrut să vă deranjez! Mi-am dat seama că aveți multe pe cap ca preot, că studiați, că scrieți mult…deși mi-am dorit de mai multe ori ca să îmi iau inima în dinți și să vă scriu”. Și eu mă bucur nespus când oamenii se gândesc la viața…mea, a celui care scriu, vorbesc, slujesc! Căci dacă mă așteaptă ca să scriu și ca să vorbesc, asta înseamnă că îmi respectă intimitatea. Pentru că și eu respect intimitatea altora și chiar nevoile lor cele mai profunde.

Pentru că eu cred că nevoia de adevăr, nevoia de teologie, nevoia de duhovnicie, nevoia de prietenie o împlinesc prin tot ceea ce fac la nivel online.

Ce face omul? Stă acasă și vrea să citească ceva. Iar eu îi dărui ceva de citit. Ceva pentru care eu am muncit, fără ca el să mă plătească. El primește de la mine, citește și e captivat de ceea ce citește. Pentru că eu nu doar îl informez despre, ci îl introduc în, îl educ, îl luminez, îl fac să se descopere, cu harul lui Dumnezeu, pe el însuși.

Și când toate aceste lucruri minunate se petrec, pentru că eu îmi fac datoria când scriu, și el, cel care citește, se umple de ceea ce eu scriu, atunci vorbesc de la inimă la inimă celui care mă citește. Și premiul meu constă în faptul că ajung la inima celor care nu mă știu, dar aceștia devin prietenii mei.

Page 1 of 40

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort