Etichetă: pr. dorin picioruș

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Mt. 14, 14-22] nu e despre înmulțirea mâncării ci despre conștientizarea faptului că în spatele a tot ceea ce există stă prezența lui Dumnezeu.

Viața noastră și creația întreagă au în spatele lor prezența lui Dumnezeu.

În așa fel încât, dacă am dori cu toții să cunoaștem cine e în spatele tuturor lucrurilor…pentru că a fost mai înainte de toate…ajungem la Dumnezeu.

De aceea Evanghelia de azi nu e un îndemn la înmulțirea supermarketurilor, încât să avem grămezi de mâncare, excesive grămezi de mâncare ci un îndemn la înțelegerea faptului că în spatele fiecărei respirații a noastre, a fiecărui om, a fiecărui măr, a fiecărui fir de iarbă stă voia lui Dumnezeu și imensa Lui milă față de noi.

Pentru că trebuie să ai o imensă milă față de oameni…ca să le furnizezi viață și tot ce le trebuie…când mulți dintre ei nu își pun problema de unde vin toate astea?

De ce avem noi aer bun? De ce mai răsare soarele? De ce atâta complexitate? De ce atâta frumusețe? De ce facem atâtea orori într-un cadru atât de frumos, de încântător?

Iar în fața unei umanități atât de descentrată din firescul ei, Dumnezeu, pe fiecare clipă, Se arată prea-milostiv cu oamenii.

Cutremurele, incendiile, maladiile de tot felul, crimele abominabile, toate faptele perverse și pline de cutezanță demonică ale oamenilor sunt îngăduite de El în mod pedagogic.

Mor oameni răi sau sunt temperați…sau mor oameni buni și milostivi…tocmai pentru ca să le simțim lipsa.

Și când mor cei răi și când mor cei buni moartea lor e o lecție.

O lecție pentru cei care vor să o…primească. Să o citească. Să o înțeleagă…

Însă, după cum observăm cu toții, ele sunt îngăduite, pedepsele de tot felul ale lui Dumnezeu…în timp ce soarele răsare pe fiecare zi, iarba crește pe fiecare zi, oameni noi se nasc pe fiecare zi…în timp ce oamenii se pot schimba pe fiecare zi…

Pedagogia lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, merge în paralel cu sensul lumii, cu ceea ce vrea Dumnezeu să facă cu lumea.

Noi ne panicăm, prognosticăm tot felul de lucruri, ne închipuim că lucrurile vor căpăta o turnură dezastruoasă datorită unui eveniment sau altul…

Dar observăm, în cele din urmă, că istoria e taina lui Dumnezeu, că El lucrează în mod minunat în lume, în creația Sa și că El convertește oamenii, evenimentele, dezastrele într-un mod atât de dumnezeiesc încât nimeni nu și-ar fi închipuit ce lucruri imens de înălțătoare pot ieși din orori de tot felul.

Așa stând lucrurile, faptul că Domnul a înmulțit cinci pâini și doi pești, la nevoie, pentru că o mulțime mare de oameni avea nevoie stringentă de hrană, înseamnă că El știe să plinească sărăcia, nevoia noastră.

Și că o împlinește în mod minunat.

Adică o împlinește atunci când știe că oamenii au nevoie, în mod neapărat, să treacă de sărăcia lor, de nevoia lor de acum, pentru a face lucruri importante în viața lor.

Pentru că hrana e pentru a face lucruri importante în viața noastră.

Viața, sănătatea noastră, darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu, banii pe care îi avem sau pe care îi putem dobândi sunt pentru a face lucruri importante.

Adică tot ceea ce suntem și avem sunt pentru ca să facem lucruri care înfrățesc, care adună, care ne înnobilează pe toți.

Pentru că tocmai prin acestea arătăm că lucrurile au valoare dumnezeiască, au valoare de dar de la Dumnezeu, când prin intermediul lucrurilor noi ne apropiem unii de alții.

Însă, fără doar și poate, hrana care ne adună și pe care Domnul o înmulțește continuu în Biserica Sa e formată din cuvintele Sale, din chemările Sale la înnoire, din Tainele Sale, din bucuriile Sale cele veșnice.

Toate slujbele Bisericii, toată viața ei sfântă, e hrana care ne adună și care ne personalizează.

Pentru că în Biserica Lui oamenii se umplu de viață dumnezeiască, pentru ca să învețe să facă din viața și din bunurile lor punți de legătură între oameni.

Oamenii se întâlnesc și doresc să se întâlnească, dacă sunt plini de slava Lui, prin care Domnul ne învață să prețuim frățietatea/ comuniunea dintre noi mai mult decât orice.

Dacă ne închidem în noi înșine, dacă nu mai comunicăm, dacă nu mai dăruim…suntem tot mai lipsiți de bucurie, de împăcare, de înțelegeri bune.

Și pentru ca să nu se petreacă această dramă, această dramă a înstrăinării noastre, trebuie să înmulțim rugăciunea, trebuie să înmulțim citirea, trebuie să înmulțim cumsecădenia, trebuie să înmulțim conștientizarea de sine.

Căci dacă suntem sinceri cu noi…vedem că avem nevoie de cuvânt, de împărtășire, de contemplare, de comuniune, de înțelegere, de bucurie.

Avem nevoie să devenim o comunitate dintr-o mulțime de oameni.

O comunitate cu conștiință eclesială, care știe cine este și ce vrea dar, mai ales, care face tot ceea ce poate ca să se păstreze în mila lui Dumnezeu.

Întotdeauna când am văzut că nedreptatea se înmulțește în viața mea am știut că există un revers al lucrurilor.

Că în acel moment trebuie să mă concentrez nu pe ce mi se întâmplă…ci pe ceea ce trebuie să fac eu în acele clipe, zile, când oameni și demoni vor să fac altceva: să stau încătușat în griji, în frică, în nestatornicie.

Și atunci, când toți vor să faci altceva decât trebuie…tu trebuie să faci lucrurile care trebuie, pentru ca să arăți, mai apoi, cum se răscumpără vremea…în vremuri potrivnice.

Adică, în închisoare, dacă ești…a te lamenta toată ziua nu înseamnă a învinge închisoarea în tine.

Dar dacă faci din tine o rugăciune continuă și un om al creației, al cunoașterii, ești mai liber decât mulți, pentru că nu te apasă închisoarea dacă ești liber în tine, în gândurile și în sentimentele și în așteptările tale.

Sărăcia nu înseamnă, în mod automat, și deznădejde.

La fel, boala, neputința, nu înseamnă, în mod automat, un handicap…ci și o mare binefacere.

Depinde cum convertești în tine urâtul, sărăcia, neputința, neiubirea, ura altora.

Depinde ce faci cu tine și cu viața ta, când ai timp mai puțin, viață mai puțină, sănătatea depreciată…

Pentru că ceea ce faci din tine și cu tine în loc pustiu, disprețuit, lipsit de prietenia multora, lipsit de multe avantaje…dacă le faci în fața lui Dumnezeu, le faci în fața întregii Împărății a lui Dumnezeu.

Și Dumnezeu, pe cei care fac lucruri cu El, îi scoate la lumină.

Mai devreme sau mai târziu, oamenii Lui vor fi lumina întregii lumi, pentru că vor fi în lumina Lui.

Și în aceștia Dumnezeu înmulțește cuvântul, înmulțește viața, înmulțește bucuria, pentru că nu s-au mințit pe ei înșiși cu bucurii efemere și decăzute, ci au dorit bucuria netrecătoare.

Așadar Dumnezeu înmulțește viața și bucuria acolo unde, până mai ieri, era loc pustiu.

Dumnezeu umple pustia de oameni, umple pustia oamenilor de mâncare, umple Împărăția Lui cu oameni plini de slava Lui pentru că El îi umple pe cei care…se vor umpluți.

Și averea netrecătoare a Bisericii e slava Lui.

La fiecare slujbă a Bisericii nu plecăm cu altceva în noi decât cu slava Lui.

În Botez primim har, în Cununie primim har, în Preoție primim har, la Înmormântare suntem dezlegați prin har, sfințirea Bisericii se face cu har, sfințirea casei se face prin același har veșnic al Lui, în toată binecuvântarea și rugăciunea noastră primim har.

Biserica nu dă, în primul rând, consultații medicale, nu face case, nu ridică statui, nu luptă pentru combaterea criminalității.

Ci Biserica dăruie, întinate de toate har, mult har, pentru oameni care se lasă deschiși harului, pentru ca el să îi schimbe, să îi facă alți oameni.

Și, da, când oamenii se schimbă dumnezeiește, atunci ei zidesc și Biserici, și cabinete medicale, și cantine sociale, și spitale, și grădinițe și brutării pentru alții…tot ceea ce se poate pentru binele altora…pentru că gândesc și acționează în harul lui Dumnezeu, ca oameni noi, schimbați de Dumnezeu.

Pentru că Evanghelia de azi acest lucru ne reamintește: Biserica e, în primul rând, cea care inițiază și  înmulțește viața duhovnicească în oameni.

Și pentru ca să începi să ai viață, viață duhovnicească în tine, trebuie să fii botezat ortodox. Trebuie să fii miruns ortodox. Trebuie să te împărtășești ortodox. Trebuie să te umpli de toată teologia și pacea Bisericii, participând la slujbele ei, ca membru conștient, real, smerit al Bisericii.

Pentru că viața duhovnicească a fiecăruia dintre noi ține, în mod organic, de inițierea noastră în viața Bisericii prin Sfintele Taine.

Tocmai pentru că suntem botezați și am primit toate cele ale Bisericii, slava lui Dumnezeu se odihnește în noi, în cei înfiați duhovnicește de Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu ne atrage la Biserică, ne face să dorim viața bisericească…dar nu putem rămâne la stadiul de doritori de Dumnezeu fără să devenim mădulare vii ale lui Hristos prin Botez.

Tocmai de aceea convertirea și Botezul, pentru cei adulți, înseamnă intrarea în Biserică. Intrarea pe calea mântuirii.

Noi, cei botezați în pruncie, în primele zile ale vieții noastre, trebuie să actualizăm Botezul nostru în lăuntrul nostru.

Trebuie să înțelegem ce har, ce schimbare, ce renaștere dumnezeiască s-a petrecut cu noi atunci când ne-am botezat și să învățăm cum se trăiește ortodox, cum se trăiește împreună cu Dumnezeu.

Și de aici înțelegem de ce viața noastră trebuie să fie plină de Spovedanie și de împărtășirea cu Hristos euharistic.

Pentru că orice Spovedanie înseamnă curățire a noastră de păcate și umplere a noastră de har, pentru ca să ne umplem, în curăție a sufletului și a trupului, de prezența și de slava Celui a-tot-sfânt, de slava lui Hristos Dumnezeu, slavă proprie și Tatălui și Duhului Sfânt, adică întregii Prea Sfintei Treimi.

Și Biserica se ține cu cuvântul lui Dumnezeu și cu Tainele Bisericii.

Pentru ca oamenii să nu moară de foame la nivel duhovnicesc trebuie să fie hrăniți cu adevăr și cu har.

Dar pentru a fi proprii adevărului și pentru a ne umple de har, trebuie să ne facem pustii de liniște, trebuie să ne golim de patimi, pentru ca să ascultăm cu adevărat voia lui Dumnezeu și pentru ca să ne împărtășim de harul lui Dumnezeu prin toată slujirea Bisericii.

Se pot schimba și sfinți oamenii azi, la fel ca în vechime?

Da, într-un mod copleșitor!

Unde?

În Biserica Ortodoxă, în Biserica Prea Sfintei Treimi, cea care vine în mod neîntrerupt de la Hristos Dumnezeu.

De ce avem nevoie pentru a ne sfinți?

De toată viața și de toată teologia Bisericii Ortodoxe. Avem nevoie să învățăm de la orice Sfânt și credincios al Bisericii despre modul în care el a trăit și trăiește. Trebuie să luăm de la fiecare ceea ce credem că ne este propriu și să ne lăsăm întotdeauna mlădiați de Dumnezeu prin tot ceea ce se petrece cu noi.

Însă, fiecare dintre noi, trebuie să înțelegem că ce am trăit noi cu Dumnezeu nu se mai repetă și în viața altora.

Adică nu trebuie să ne dăm exemple pentru alții, care trebuie urmate aidoma…pentru că fiecare dintre noi are propriul drum în relația sa cu Dumnezeu.

Și de aceea trebuie să ne ajutăm reciproc pentru a ne înțelege drumul propriu și modul în care trebuie să ne împlinim la nivel personal.

Căci dacă îi ajutăm pe alții, dacă îi folosim pe alții, rămân multe rămășițe frumoase, multe amintiri frumoase în urma noastră.

Și când oamenii vor pune lucrurile noastre bune în coșuri ale memoriei, adică în cărți…se va vedea cât am valorat în viața altora.

Nu suntem un loc pustiu, dacă Dumnezeu e cu noi!

Nu trebuie să ne facem griji pentru viitor ci doar pentru prezent.

Să ne îngrijim de prezentul nostru, de ceea ce simțim că trebuie să facem acum, pentru că el ne modelează viitorul.

Și suntem cei care am făcut și am trăit lucrurile în contratimp, în graba clipei, dacă ne-am împlinit prin toate lucrurile pe care le-am făcut cu Dumnezeu și împreună cu oamenii.

Dați oamenilor să mănânce din bunul simț, din dragostea, din prietenia, din omenia dumneavoastră!

Dați-le să mănânce din sufletul, din cărțile dumneavoastră, din opera dumneavoastră.

Dați-le să mănânce adevăr, frumusețe, gingășie, delicatețe, candoare.

Pentru că doar hrana aceasta, a omeniei duhovnicești, e cea care ține umanitatea în frumusețe.

Dumnezeu să ne umple de frumusețea care ne face oameni frumoși, adică de slava Lui, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh Dumnezeu, acum și în vecii vecilor. Amin!

Iubiții mei,

în postul acesta și în toată viața noastră ne-am apropiat de Maica lui Dumnezeu cu sfială și cu delicatețe de suflet.

Ne-am apropiat cu lăuntrul nostru, în rugăciune, de simțirea duhovnicească a Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu.

Pentru că așa se cuvine să ne apropiem de cea mai cinstită și mai mărită Sfântă a lui Dumnezeu.

De cea care s-a făcut locaș al Stăpânului și scară pe Care S-a coborât la noi Fiul lui Dumnezeu.

Pentru că Maica lui Dumnezeu dorește să ne învețe maternitatea sa, relația sa de mare iubire cu Fiul ei și cu Dumnezeul nostru, modul în care ea se roagă pentru noi, modul în care Sfinții stau în fața Prea Sfintei Treimi.

De aceea, spre exemplu, Sfântul Maxim Cavsocalivitul (care a trăit în secolul al 14-lea) a primit de la Maica lui Dumnezeu putere asupra demonilor și a fost întărit de ea cu pâine cerească. Dar totodată a mirosit bună mireasmă datorită venirii Maicii Domnului la el și s-a umplut de bucurie și veselie negrăită.

De unde vedem măreția duhovnicească, plină de bucurie, de delicatețe dumnezeiască, pe care o revarsă în viața Bisericii prezența îndumnezeită a Maicii lui Dumnezeu.

Căci noi o cinstim ca vie pe cea vie, al cărei trup nu a mai fost găsit în mormânt, pentru că a fost ridicat la cer de Fiul ei.

De unde relația continuă, neîntreruptă dintre Fiu și Maică, Maica fiind întotdeauna ascultătoare Fiului ei.

Pentru că ascultarea ei e învățată de la Cel care S-a arătat întru toate ascultător Tatălui Său.

Sfintele sale Icoane, cele în care Maica lui Dumnezeu ne descoperă prezența sa duhovnicească, sunt chemări spre Dumnezeu.

Sunt chemări spre a trăi pe viu prezența lui Dumnezeu în persoana Maicii Domnului.

Și Maica lui Dumnezeu, prin Icoanele ei care zboară sau plâng, zâmbesc sau privesc cu profunzime în sufletul nostru, ne învață să ne comportăm în mod complex în viața noastră de evlavie.

Dacă Portărița zboară e pentru ca noi să alergăm pe apă după ea.

Să nu credem că e de ajuns doar să ne rugăm în fața ei…ci trebuie să ne și nevoim a-i căuta voia.

Dacă Maica Domnului plânge într-o anume icoană a ei nu trebuie să credem că plânge doar de bucurie…ci și pentru păcatele noastre.

Iar dacă ne zâmbește într-o anume zi dintr-o icoană a ei sau din alta ne privește cu mustrare…e pentru ca să înțelegem cu ce delicatețe dorește Maica lui Dumnezeu să ne învețe evlavia curată, duhovnicească a vieții cu Dumnezeu.

Însă evlavia curată nu își permite diminutivări cu Maica Domnului și nici iconizări ale persoanei sale de o factură folclorică.

„Măicuță” cred că e un apelativ neserios, pentru că vine dintr-o intimitate cu ea prea…îndrăzneață. Un fel de tragere de șireturi cu Stăpâna lumii.

Pentru că Biserica vorbește despre Născătoarea de Dumnezeu, despre Prea Curata Fecioară, despre Maica Domnului, despre Mireasa Stăpânului, adică cu sobrietate, cu evlavie plină de cutremurare…dar nu îi diminutivează personalitatea în cultul ei.

Pentru că diminutivarea, în această situație, înseamnă bagatelizarea persoanei sale.

Tot la fel, Biserica, nu ne propune o întâlnire cu „Iisuț” sau cu „Domnulețul” nostru…pentru că Biserica vorbește cu claritate, cu demnitate și cu bun simț, cu multă evlavie.

Dar când consideri că teologia iconizată trebuie pictată într-o manieră largă, fără acrivie, fără delicatețe teologică și istorică, tocmai de aceea poți să faci din Maica Domnului un fel de țărancă româncă, cu cosițe la vedere și cu stele în păr…pentru că nu o mai vezi sobru, așa cum o vede Biserica.

Încurajarea lucrului neserios, a raportării neteologice la Dumnezeu și la Sfinți e catastrofală.

Pentru că asta e secularizarea despre care tot vorbim: dezrădăcinarea teologiei și a vieții ortodoxe din Biserică și înțelegerea lor după ureche.

Reinterpretarea non-teologică a teologiei.

Și când ai îndrăzneală rea în ceea ce privește raportarea la Sfinții Bisericii arăți că ai o raportare îndrăzneață la Dumnezeu, de la Care ar fi trebuit să înveți evlavia.

De ce vorbesc despre toate acestea?

Pentru că în praznicul de azi nu suntem chemați la înțelegerea unei simple înmormântări…ci la un eveniment plin de evlavie, plin de reală raportare la Dumnezeu.

Maica Domnului a primit cu bucurie vestea adormirii ei.

Sfinții Apostoli au fost aduși în mod minunat, întru slava Treimii, la prohodirea ei.

Totul s-a făcut cu cuviință bisericească.

Cu evlavie multă, cu cutremurare dumnezeiască.

De aceea suntem chemați să ne întâlnim cu cea care, întru adormirea ei, nu ne lasă pe noi singuri.

Pentru că venim pentru trecut, pentru retrăirea trecutului tocmai pentru ca să ne întâlnim cu prezentul de bucurie și de har pe care Maica lui Dumnezeu îl revarsă în viața noastră.

Și poate că unii se întreabă de ce tot ne scufundăm în trecut, în trecutul Bisericii și al lumii, ca să descoperim viețile Sfinților lui Dumnezeu și ce a făcut Dumnezeu pentru noi…și nu ne raportăm acum, actual, cotidian, la Dumnezeu?

De ce are Biserica nevoie de istorie ca să vorbească despre prezent?

Pentru că prezentul Bisericii nu e rupt de trecutul ei!

Trecutul Bisericii e un continuu prezent, pentru că Maica lui Dumnezeu, căreia noi îi retrăim adormirea, e vie și împreună cu noi la acest eveniment eclesial.

La acest eveniment din care Biserica se hrănește și învață enorm de multe lucruri.

Dar nu numai Sfinții Bisericii participă la viața prezentă a Bisericii, ci întreaga umanitate vie sau adormită, care este sau nu plină de harul Treimii, are de-a face cu viața Bisericii, trăiește din cauza ei, pentru că viața Bisericii e viața lui Dumnezeu cu oamenii și cu întreaga creație.

Postul încheiat azi a fost pentru ca să avem minte clară, lucidă, bucuroasă.

Ca să înțelegem cu delicatețe și să simțim cu revărsare de inimă prezența lui Dumnezeu, a Maicii lui Dumnezeu și a tuturor Sfinților și Îngerilor Lui în viața noastră.

Și cred că suntem bucuroși toți câți suntem împăcați cu Dumnezeu și recunoscători pentru toate binefacerile primite, prin rugăciunile Maicii Domnului, în viața noastră.

Cred că suntem mulțumitori, cu toate căderile noastre cele cumplite…

De aceea suntem prezenți astăzi la praznic, pentru că suntem împreună cu Maica lui Dumnezeu în viața noastră.

Și vrem ca să îi învățăm pe toți să nu hulească persoana și viața ei, Sfintele sale Icoane, toată evlavia Bisericii, pentru că prezența ei în lume, ca rugătoare și susținătoare a noastră în lupta cu păcatul înseamnă propria noastră mântuire.

Prea Curată Stăpână, Pacea și Bucuria întregii lumi, cea care ne înveți pe noi marile tale binefaceri, nu ne lăsa nici acum și nici vreodată, goi și lipsiți de harul tău, ci ne întărește în toate ale noastre cu rugăciunile tale cele preasfinte.

Roagă-te pentru noi neîncetat, Fiului tău și Dumnezeului nostru, ca să înțelegem cum să facem în toate voia Lui.

Cum să cinstim pe Treimea cea Preasfântă și Preadumnezeiască, dintru Care e toată ieșirea cea bună și desăvârșită a slavei cele îndumnezeitoare și cum să ne umplem de mila ta de Maică și de bucuria ta pentru a sluji lui Dumnezeu.

Pentru ca astfel, bucuroși și împliniți în toate zilele vieții noastre, să ne umplem, prin rugăciunile tale, de mila și de ajutorul lui Dumnezeu, Cel în Treime slăvit și închinat, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!