Maica Domnului în teologia ortodoxă românească

  Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

 *

(vol. 2)

***

Cap. al 12-lea al cărții

*

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, în Dogmatica sa, discută mariologia nu ca pe un capitol distinct ci ca pe a 3-a consecință a unirii ipostatice[1]. Adică o auxiliază hristologiei.

Și Prea Curata Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu, întrucât Fiul lui Dumnezeu  „S-a născut din ea, după firea Sa omenească”[2].

După ce îl citează pe Leonțiu de Bizanț pentru a argumenta „unitatea persoanei” Fiului lui Dumnezeu întrupat[3], în aceeași pagină îl citează pe Sfântul Chiril al Alexandriei, subliniind faptul că acesta „a unit lupta împotriva lui Nestorie, pentru o unică persoană în Hristos, cu lupta pentru calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu[4].

Însă Părintele Stăniloae vorbește despre mariologie în cadrul hristologiei pentru că așa apare expusă în dogma de la Calcedon: Fecioara Maria e „tin Teotocos” [Născătoare de Dumnezeu][5].

„Nașterea lui Dumnezeu-Cuvântul ca om”, accentuează teologul nostru, „este o naștere unică”[6]. Pentru că Fiul întrupat „Se face, [în mod] nemijlocit, ipostasul naturii umane”[7].

Însă, urmându-l pe Leonțiu de Bizanț, Părintele Stăniloae precizează că „Duhul și Cuvântul lucrează împreună de la început; Duhul nu creează un trup în sine, ci trupul la a cărui formare lucrează Duhul e trupul pe care Și-l formează totodată Cuvântul prin imprimarea Sa în el, ca fiind ipostas al lui”[8].

Pentru că Dumnezeu Cuvântul Și-a format trup din Fecioara Maria „cu împreună-lucrarea Duhului Sfânt”[9].

La fel procedase Părintele Dumitru și în 1943, în Iisus Hristos sau restaurarea omului: a 3-a consecință a unirii ipostatice este Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu[10].

Iar prin Maica lui Dumnezeu, Creștinismul nu este „o doctrină rigidă”[11]. Pentru că „în cer este o Maică ce stă alături de Dumnezeu, având, pe de o parte, prin bunăvoința Lui, autoritate de Maică asupra Lui, atunci când se roagă pentru noi iar, pe de alta, duioșie de Maică pentru greutățile noastre”[12].

În studiul Maica Domnului ca mijlocitoare, publicat în 1952[13], teologul nostru pornește discuția de la concluzia unui studiu anterior și anume aceea că „mijlocirea Maicii Domnului nu întrerupe contactul direct al omului cu Hristos”[14].

Și combătând juridismul romano-catolic în ceea ce privește mijlocirea Maicii Domnului[15], el spune că Maica Domnului e „o mijlocitoare reală de energie dumnezeiască”[16], pentru că „e învăluită mai mult decât oricine de lumina lui Hristos”[17]. Ea se roagă pentru noi din slava Prea Sfintei Treimi și ne iradiază cu slava pe care o primește de la Dumnezeul treimic.

De aceea, „Maica Domnului mijlocește [pentru noi/ se roagă pentru noi], pentru că e unită la maximum cu Hristos, din Care izvorăște harul [și] nu pentru că Dumnezeu ține seama de meritele ei”[18], așa cum spun teologi romano-catolici.

Citându-l de mai multe ori pe Sfântul Grigorie Palama, Părintele Stăniloae accentuează faptul că Maica lui Dumnezeu ne împărtășește din harul ei[19].

În același sens îi citează și pe ÎPS Isidor al Tesalonicului († 1397)[20], pe PFP Eftimie al Constantinopolului († 917)[21], pe Sfântul Andrei Criteanul[22], pe Sfântul Ioan Damaschin[23], pe Sfântul Filaret al Moscovei[24].

Căci „Maica Domnului nu [doar] se roagă pentru noi, ci și revarsă din ea însăși, în noi, puterea dumnezeiască a Fiului ei”[25].

În p. 107-108 citează din Acatistul Buneivestiri și din cel al Adormirii Maicii Domnului. Pentru ca să sublinieze că Maica lui Dumnezeu este plină de har și „dătătoarea tuturor bunătăților”[26].

Căci Maica lui Dumnezeu este „fără asemănare”[27]. Este incomparabilă cu o altă făptură creată de Dumnezeu.

Însă autorul subliniază și faptul că „niciun Părinte și scriitor bisericesc mai vechi n-a spus că harul Sf. Taine se dă prin Maica Domnului”[28].

În p. 123 citează trei Sfinți Părinți, pentru a preciza că, „în viziunea ortodoxă, [Maica Domnului e] cel mai înalt arhiereu după Hristos”[29]. Pentru că ea „se află pe culmile cele mai înalte, neînțeles de înalte, ale curăției și ale rugăciunii”[30].

Părintele Profesor Dumitru Popescu, în Iisus Hristos Pantocrator, include mariologia tot în discuția despre hristologie și tot ca a 3-a consecință a unirii ipostatice[31]. Pentru că este tributar teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae.

Părintele Profesor Vasile Citirigă consideră mariologia „o parte integrantă a hristologiei și [a] soteriologiei”[32].

Înțelegând prin parte componentă a soteriologiei aceea că Maica lui Dumnezeu ne ajută, prin rugăciunile sale, să ne mântuim.

Însă în vol. al 2-lea din Probleme fundamentale ale Teologiei Dogmatice și Simbolice, a 5-a consecință a unirii ipostatice e faptul că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu[33] dar acordă Maicii Domnului și un subcapitol, al 4-lea, din cel dedicat cinstirii Sfinților, în care vorbește, în mod polemic, despre preacinstirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu[34]. Și acest autor e tributar teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae.

Părintele Arhidiacon Profesor Ioan I. Ică jr., într-un studiu din 2008[35], încercând să demonstreze că a existat „o servitute umilitoare a Bisericii oficiale [se referă la Biserica Ortodoxă Română n.n.] față de regimul comunist și sovietic”[36], insinuează faptul că Părintele Dumitru Stăniloae a scris articolele sale mariologice anticatolice tocmai din acest motiv: fiind presat de comunism[37].

Numai că articolele sale mariologice nu au miză politică ci teologică iar Părintele Stăniloae și-a păstrat modul de a se raporta la falsele dogme romano-catolice pe tot timpul vieții. Așa că nu putem pune pe seama cadrului politic crezurile sale teologice.

În p. a 19-a a studiului citat, Părintele Ică jr. îl consideră pe Părintele Stăniloae, în mod calomniator, „o ilustră victimă a acomodării la noul regim”. La regimul comunist.

Și după ce prezintă conținutul celor două noi „dogme” mariologice romano-catolice, autorul afirmă că reacțiile ortodoxe, inclusiv cele românești, „au fost nu doar critice, ci polemice în exces[38].

Numai că polemica, atunci când e vorba de adevărul Bisericii, nu e niciodată excesivă, dacă prezintă căderile de la credință în mod detaliat și cu responsabilitate.

Afirmând faptul că la baza „comunicatului sinodal oficial” al Bisericii Ortodoxe Române stă teologia Părintelui Stăniloae[39], Părintele Ică jr. citează poziția lui Stăniloae față de noua mariologie romano-catolică dar nu ne dă niciun exemplu de polemică excesivă.

Cu ce e citat Stăniloae de Ică jr.?

Prima afirmație din p. 42 e aceea că romano-catolicii, prin „imaculata concepție” și prin „înălțarea Fecioarei cu trupul la cer”, pe care Ortodoxia nu le acceptă, încearcă să paralelizeze pe Fecioara Maria cu Domnul atribuindu-i un rol asemănător Lui în istoria mântuirii.

A doua afirmație teologică e aceea că romano-catolicii au scos-o pe Maica Domnului de sub necesitatea mântuirii prin Iisus Hristos[40].

A treia afirmație: teologia romano-catolică confundă harul general cu harul mântuitor[41].

A 4-a afirmație: Maica Domnului nu a primit prin naștere o situație privilegiată ci a învins păcatul, prin harul lui Dumnezeu, păstrându-se curată de orice păcat personal[42].

A 5-a afirmație: noile „dogme” romano-catolice încearcă să raționalizeze și să simplifice marea taină a curăției Maicii Domnului[43].

A 6-a afirmație: înălțarea la cer a Maicii lui Dumnezeu, care a avut loc după adormirea ei, nu s-a făcut prin propriile sale puteri ci a fost un act al Fiului[44].

A 7-a afirmație: Maica Domnului nu creează o distanță între noi și Hristos, pentru că ea e mijlocitoarea noastră plină de smerenie[45].

A 8-a afirmație: ortodocșii o slăvesc pe Maica Domnului mai mult decât catolicii, pentru că ei văd slava ei din Hristos și în Hristos, fără niciun paralelism sau autonomie față de Hristos[46].

Însă afirmațiile Părintelui Stăniloae sunt cu totul adevărate și reprezintă mărturisirea noastră, ortodoxă. Iar astăzi ele sunt și mai evidente decât atunci când romano-catolicii abia își „dogmatizaseră” erorile.

Astfel, înțelegem de ce el a inclus mariologia în hristologie: pentru a arăta că Maica Domnului nu este autonomă față de Hristos și nici față de întreaga umanitate, pentru că și mântuirea ei a fost prin Hristos, ca a întregii umanități.

Se observă așadar, că Părintele Stăniloae este fundamentul în ceea ce privește mariologia ortodoxă în spațiul românesc. Că el a dezvoltat teologia mariologică în funcție de teologia patristică și de unele evenimente punctuale, față de care nu putea fi decât polemic.

Însă, în același timp, că e nevoie de o elaborare mult mai vastă a teologiei mariologice, care să țină cont de Scriptură, de Sfinții Părinți și de cultul nostru ortodox.


[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 53-60.

[2] Idem, p. 53.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] *** Conciliorum Oecumenicorum Decreta, curantibus Josepho Alberigo, Josepho A. Dossetti Perikle, P. Joannou Claudio Leonardi, Paulo Prodi, consultante Huberto Jedin, editio tertia, Ed. Instituto per le scienze religiose, Bologna, 1972, p. 84 și 86. Cartea are 1690 de pagini.

[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. cit., p. 54.

[7] Idem, p. 55.

[8] Idem, p. 57.

[9] Idem, p. 58.

[10] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 165-167.

[11] Idem, p. 167.

[12] Ibidem.

[13] Pr. Prof. D.[umitru] Stăniloae, Maica Domnului ca mijlocitoare, în rev. Ortodoxia (1952), nr. 1, p. 79-129.

[14] Idem, p. 79.

[15] Idem, p. 82.

[16] Idem, p. 84.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 85.

[19] Idem, p. 85-88.

[20] Idem, p. 88-90.

[21] Idem, p. 91-92.

[22] Idem, p. 92-98.

[23] Idem, p. 98-103.

[24] Idem, p. 103-104.

[25] Idem, p. 103.

[26] Idem, p. 107.

[27] Idem, p. 110.

[28] Idem, p. 117.

[29] Idem, p. 123.

[30] Idem, p. 124.

[31] Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 214-216.

[32] Pr. Conf. Univ. Dr. Vasile Citirigă, Temeiurile dogmatice ale preacinstirii Maicii Domnului, în *** Omagiu Părintelui academician Dumitru Popescu, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p. 340. Articolul citat este cuprins între p. 340-360.

[33] Pr. Prof. Dr. Vasile Citirigă, Probleme fundamentale ale Teologiei Dogmatice și Simbolice, vol. II, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 22-23.

[34] Idem, p. 126-128.

[35] Dispute mariologice și revoluțiile politice pe fundalul secolului XX, p. 5-149, în Diac. Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, 638 p.

[36] Idem, p. 12.

[37] Idem, p. 14.

[38] Idem, p. 38.

[39] Idem, p. 41-42.

[40] Idem, p. 43.

[41] Idem, p. 45.

[42] Idem, p. 48.

[43] Idem, p. 49.

[44] Idem, p. 51.

[45] Idem, p. 53-54.

[46] Idem, p. 54.

Predică la Duminica a 8-a după Rusalii [2013]

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Mt. 14, 14-22] nu e despre înmulțirea mâncării ci despre conștientizarea faptului că în spatele a tot ceea ce există stă prezența lui Dumnezeu.

Viața noastră și creația întreagă au în spatele lor prezența lui Dumnezeu.

În așa fel încât, dacă am dori cu toții să cunoaștem cine e în spatele tuturor lucrurilor…pentru că a fost mai înainte de toate…ajungem la Dumnezeu.

De aceea Evanghelia de azi nu e un îndemn la înmulțirea supermarketurilor, încât să avem grămezi de mâncare, excesive grămezi de mâncare ci un îndemn la înțelegerea faptului că în spatele fiecărei respirații a noastre, a fiecărui om, a fiecărui măr, a fiecărui fir de iarbă stă voia lui Dumnezeu și imensa Lui milă față de noi.

Pentru că trebuie să ai o imensă milă față de oameni…ca să le furnizezi viață și tot ce le trebuie…când mulți dintre ei nu își pun problema de unde vin toate astea?

De ce avem noi aer bun? De ce mai răsare soarele? De ce atâta complexitate? De ce atâta frumusețe? De ce facem atâtea orori într-un cadru atât de frumos, de încântător?

Iar în fața unei umanități atât de descentrată din firescul ei, Dumnezeu, pe fiecare clipă, Se arată prea-milostiv cu oamenii.

Cutremurele, incendiile, maladiile de tot felul, crimele abominabile, toate faptele perverse și pline de cutezanță demonică ale oamenilor sunt îngăduite de El în mod pedagogic.

Mor oameni răi sau sunt temperați…sau mor oameni buni și milostivi…tocmai pentru ca să le simțim lipsa.

Și când mor cei răi și când mor cei buni moartea lor e o lecție.

O lecție pentru cei care vor să o…primească. Să o citească. Să o înțeleagă…

Însă, după cum observăm cu toții, ele sunt îngăduite, pedepsele de tot felul ale lui Dumnezeu…în timp ce soarele răsare pe fiecare zi, iarba crește pe fiecare zi, oameni noi se nasc pe fiecare zi…în timp ce oamenii se pot schimba pe fiecare zi…

Pedagogia lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, merge în paralel cu sensul lumii, cu ceea ce vrea Dumnezeu să facă cu lumea.

Noi ne panicăm, prognosticăm tot felul de lucruri, ne închipuim că lucrurile vor căpăta o turnură dezastruoasă datorită unui eveniment sau altul…

Dar observăm, în cele din urmă, că istoria e taina lui Dumnezeu, că El lucrează în mod minunat în lume, în creația Sa și că El convertește oamenii, evenimentele, dezastrele într-un mod atât de dumnezeiesc încât nimeni nu și-ar fi închipuit ce lucruri imens de înălțătoare pot ieși din orori de tot felul.

Așa stând lucrurile, faptul că Domnul a înmulțit cinci pâini și doi pești, la nevoie, pentru că o mulțime mare de oameni avea nevoie stringentă de hrană, înseamnă că El știe să plinească sărăcia, nevoia noastră.

Și că o împlinește în mod minunat.

Adică o împlinește atunci când știe că oamenii au nevoie, în mod neapărat, să treacă de sărăcia lor, de nevoia lor de acum, pentru a face lucruri importante în viața lor.

Pentru că hrana e pentru a face lucruri importante în viața noastră.

Viața, sănătatea noastră, darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu, banii pe care îi avem sau pe care îi putem dobândi sunt pentru a face lucruri importante.

Adică tot ceea ce suntem și avem sunt pentru ca să facem lucruri care înfrățesc, care adună, care ne înnobilează pe toți.

Pentru că tocmai prin acestea arătăm că lucrurile au valoare dumnezeiască, au valoare de dar de la Dumnezeu, când prin intermediul lucrurilor noi ne apropiem unii de alții.

Însă, fără doar și poate, hrana care ne adună și pe care Domnul o înmulțește continuu în Biserica Sa e formată din cuvintele Sale, din chemările Sale la înnoire, din Tainele Sale, din bucuriile Sale cele veșnice.

Toate slujbele Bisericii, toată viața ei sfântă, e hrana care ne adună și care ne personalizează.

Pentru că în Biserica Lui oamenii se umplu de viață dumnezeiască, pentru ca să învețe să facă din viața și din bunurile lor punți de legătură între oameni.

Oamenii se întâlnesc și doresc să se întâlnească, dacă sunt plini de slava Lui, prin care Domnul ne învață să prețuim frățietatea/ comuniunea dintre noi mai mult decât orice.

Dacă ne închidem în noi înșine, dacă nu mai comunicăm, dacă nu mai dăruim…suntem tot mai lipsiți de bucurie, de împăcare, de înțelegeri bune.

Și pentru ca să nu se petreacă această dramă, această dramă a înstrăinării noastre, trebuie să înmulțim rugăciunea, trebuie să înmulțim citirea, trebuie să înmulțim cumsecădenia, trebuie să înmulțim conștientizarea de sine.

Căci dacă suntem sinceri cu noi…vedem că avem nevoie de cuvânt, de împărtășire, de contemplare, de comuniune, de înțelegere, de bucurie.

Avem nevoie să devenim o comunitate dintr-o mulțime de oameni.

O comunitate cu conștiință eclesială, care știe cine este și ce vrea dar, mai ales, care face tot ceea ce poate ca să se păstreze în mila lui Dumnezeu.

Întotdeauna când am văzut că nedreptatea se înmulțește în viața mea am știut că există un revers al lucrurilor.

Că în acel moment trebuie să mă concentrez nu pe ce mi se întâmplă…ci pe ceea ce trebuie să fac eu în acele clipe, zile, când oameni și demoni vor să fac altceva: să stau încătușat în griji, în frică, în nestatornicie.

Și atunci, când toți vor să faci altceva decât trebuie…tu trebuie să faci lucrurile care trebuie, pentru ca să arăți, mai apoi, cum se răscumpără vremea…în vremuri potrivnice.

Adică, în închisoare, dacă ești…a te lamenta toată ziua nu înseamnă a învinge închisoarea în tine.

Dar dacă faci din tine o rugăciune continuă și un om al creației, al cunoașterii, ești mai liber decât mulți, pentru că nu te apasă închisoarea dacă ești liber în tine, în gândurile și în sentimentele și în așteptările tale.

Sărăcia nu înseamnă, în mod automat, și deznădejde.

La fel, boala, neputința, nu înseamnă, în mod automat, un handicap…ci și o mare binefacere.

Depinde cum convertești în tine urâtul, sărăcia, neputința, neiubirea, ura altora.

Depinde ce faci cu tine și cu viața ta, când ai timp mai puțin, viață mai puțină, sănătatea depreciată…

Pentru că ceea ce faci din tine și cu tine în loc pustiu, disprețuit, lipsit de prietenia multora, lipsit de multe avantaje…dacă le faci în fața lui Dumnezeu, le faci în fața întregii Împărății a lui Dumnezeu.

Și Dumnezeu, pe cei care fac lucruri cu El, îi scoate la lumină.

Mai devreme sau mai târziu, oamenii Lui vor fi lumina întregii lumi, pentru că vor fi în lumina Lui.

Și în aceștia Dumnezeu înmulțește cuvântul, înmulțește viața, înmulțește bucuria, pentru că nu s-au mințit pe ei înșiși cu bucurii efemere și decăzute, ci au dorit bucuria netrecătoare.

Așadar Dumnezeu înmulțește viața și bucuria acolo unde, până mai ieri, era loc pustiu.

Dumnezeu umple pustia de oameni, umple pustia oamenilor de mâncare, umple Împărăția Lui cu oameni plini de slava Lui pentru că El îi umple pe cei care…se vor umpluți.

Și averea netrecătoare a Bisericii e slava Lui.

La fiecare slujbă a Bisericii nu plecăm cu altceva în noi decât cu slava Lui.

În Botez primim har, în Cununie primim har, în Preoție primim har, la Înmormântare suntem dezlegați prin har, sfințirea Bisericii se face cu har, sfințirea casei se face prin același har veșnic al Lui, în toată binecuvântarea și rugăciunea noastră primim har.

Biserica nu dă, în primul rând, consultații medicale, nu face case, nu ridică statui, nu luptă pentru combaterea criminalității.

Ci Biserica dăruie, întinate de toate har, mult har, pentru oameni care se lasă deschiși harului, pentru ca el să îi schimbe, să îi facă alți oameni.

Și, da, când oamenii se schimbă dumnezeiește, atunci ei zidesc și Biserici, și cabinete medicale, și cantine sociale, și spitale, și grădinițe și brutării pentru alții…tot ceea ce se poate pentru binele altora…pentru că gândesc și acționează în harul lui Dumnezeu, ca oameni noi, schimbați de Dumnezeu.

Pentru că Evanghelia de azi acest lucru ne reamintește: Biserica e, în primul rând, cea care inițiază și  înmulțește viața duhovnicească în oameni.

Și pentru ca să începi să ai viață, viață duhovnicească în tine, trebuie să fii botezat ortodox. Trebuie să fii miruns ortodox. Trebuie să te împărtășești ortodox. Trebuie să te umpli de toată teologia și pacea Bisericii, participând la slujbele ei, ca membru conștient, real, smerit al Bisericii.

Pentru că viața duhovnicească a fiecăruia dintre noi ține, în mod organic, de inițierea noastră în viața Bisericii prin Sfintele Taine.

Tocmai pentru că suntem botezați și am primit toate cele ale Bisericii, slava lui Dumnezeu se odihnește în noi, în cei înfiați duhovnicește de Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu ne atrage la Biserică, ne face să dorim viața bisericească…dar nu putem rămâne la stadiul de doritori de Dumnezeu fără să devenim mădulare vii ale lui Hristos prin Botez.

Tocmai de aceea convertirea și Botezul, pentru cei adulți, înseamnă intrarea în Biserică. Intrarea pe calea mântuirii.

Noi, cei botezați în pruncie, în primele zile ale vieții noastre, trebuie să actualizăm Botezul nostru în lăuntrul nostru.

Trebuie să înțelegem ce har, ce schimbare, ce renaștere dumnezeiască s-a petrecut cu noi atunci când ne-am botezat și să învățăm cum se trăiește ortodox, cum se trăiește împreună cu Dumnezeu.

Și de aici înțelegem de ce viața noastră trebuie să fie plină de Spovedanie și de împărtășirea cu Hristos euharistic.

Pentru că orice Spovedanie înseamnă curățire a noastră de păcate și umplere a noastră de har, pentru ca să ne umplem, în curăție a sufletului și a trupului, de prezența și de slava Celui a-tot-sfânt, de slava lui Hristos Dumnezeu, slavă proprie și Tatălui și Duhului Sfânt, adică întregii Prea Sfintei Treimi.

Și Biserica se ține cu cuvântul lui Dumnezeu și cu Tainele Bisericii.

Pentru ca oamenii să nu moară de foame la nivel duhovnicesc trebuie să fie hrăniți cu adevăr și cu har.

Dar pentru a fi proprii adevărului și pentru a ne umple de har, trebuie să ne facem pustii de liniște, trebuie să ne golim de patimi, pentru ca să ascultăm cu adevărat voia lui Dumnezeu și pentru ca să ne împărtășim de harul lui Dumnezeu prin toată slujirea Bisericii.

Se pot schimba și sfinți oamenii azi, la fel ca în vechime?

Da, într-un mod copleșitor!

Unde?

În Biserica Ortodoxă, în Biserica Prea Sfintei Treimi, cea care vine în mod neîntrerupt de la Hristos Dumnezeu.

De ce avem nevoie pentru a ne sfinți?

De toată viața și de toată teologia Bisericii Ortodoxe. Avem nevoie să învățăm de la orice Sfânt și credincios al Bisericii despre modul în care el a trăit și trăiește. Trebuie să luăm de la fiecare ceea ce credem că ne este propriu și să ne lăsăm întotdeauna mlădiați de Dumnezeu prin tot ceea ce se petrece cu noi.

Însă, fiecare dintre noi, trebuie să înțelegem că ce am trăit noi cu Dumnezeu nu se mai repetă și în viața altora.

Adică nu trebuie să ne dăm exemple pentru alții, care trebuie urmate aidoma…pentru că fiecare dintre noi are propriul drum în relația sa cu Dumnezeu.

Și de aceea trebuie să ne ajutăm reciproc pentru a ne înțelege drumul propriu și modul în care trebuie să ne împlinim la nivel personal.

Căci dacă îi ajutăm pe alții, dacă îi folosim pe alții, rămân multe rămășițe frumoase, multe amintiri frumoase în urma noastră.

Și când oamenii vor pune lucrurile noastre bune în coșuri ale memoriei, adică în cărți…se va vedea cât am valorat în viața altora.

Nu suntem un loc pustiu, dacă Dumnezeu e cu noi!

Nu trebuie să ne facem griji pentru viitor ci doar pentru prezent.

Să ne îngrijim de prezentul nostru, de ceea ce simțim că trebuie să facem acum, pentru că el ne modelează viitorul.

Și suntem cei care am făcut și am trăit lucrurile în contratimp, în graba clipei, dacă ne-am împlinit prin toate lucrurile pe care le-am făcut cu Dumnezeu și împreună cu oamenii.

Dați oamenilor să mănânce din bunul simț, din dragostea, din prietenia, din omenia dumneavoastră!

Dați-le să mănânce din sufletul, din cărțile dumneavoastră, din opera dumneavoastră.

Dați-le să mănânce adevăr, frumusețe, gingășie, delicatețe, candoare.

Pentru că doar hrana aceasta, a omeniei duhovnicești, e cea care ține umanitatea în frumusețe.

Dumnezeu să ne umple de frumusețea care ne face oameni frumoși, adică de slava Lui, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh Dumnezeu, acum și în vecii vecilor. Amin!

Rugăciuni și moarte (cap. 9)

În timp ce el își făcea rugăciunile pentru împărtășire…la televizor se transmitea știrea cum că un pastor a fost ucis…după ce a asistat la moartea fiului său. De 9 ani…

„Un pastor…Înseamnă că nu e de-al nostru. Ce ne interesează pe noi cum mor pastorii, evreii, africanii?!”…

Concentrat, cu privirea în carte. O muscă îi bâzâie pe la urechi dar încearcă să se abțină. Ce rugăciune e aia, în care nu te poți abține? În care ești mai slab decât o muscă?

De fapt aici e marea problemă: cât de tare ești?  Însă ce înseamnă să fii tare, într-o lume în care slăbiciunea e socotită drept poftă de viață?

Mâine se va împărtăși…Și e bucuros pentru asta. Chiar dacă mai moare câte un pește, câte un preot…câte un pastor, în circumstanțe neelucidate…câte o muscă…câte o barză…a te împărtăși înseamnă a simți că intră în tine Hristos.

Și tot omul ar trebui să simtă cum intră în el…Hristos, nu?! Și ar trebui să simtă atât de mult…și atât de mulți…încât să fim un popor de Sfinți.

„Numai că nu suntem un popor de Sfinți…Doar unii dintre noi încearcă să lupte cu secularizarea din noi, cu tot acest mod de a ne simți bine în lume…Dar nu ca creștini…ci ca creștini care ne pierdem printre ceilalți. Care părem ca ei…”.

Întotdeauna e interesant să vezi zbaterile oamenilor credincioși. Interiorul lor…Să vezi cât de sinceri sunt ei…și cât de naivi par celor care cred că a fi om credincios înseamnă a fi prost.

„Nu pot să mă apropii de Hristos fără să Îi spun totul. Și nu pot fi primit la El dacă nu încerc tot posibilul ca să mă apropii de om. Căci ce fel de om poate fi acela care nu e uman, care nu are sentimente profunde față de oameni?”.

Nu, nu se pierde în detalii! Își știe păcatele. Își știe neputințele…Dar dorul lui de viață e enorm. Vrea să facă numai binele. Vrea să fie un om plăcut lui Dumnezeu. Numai că oamenii încearcă tot timpul să vadă din altă perspectivă…aspirațiile sale și tocmai de aceea…neînțelegerile de tot felul.

Închinăciunile. Și metaniile de după rugăciune. Acele căderi cu totul în fața Domnului pentru ca să simți puterea Lui. Și e împlinit! Mâine se va împărtăși cu pace…Și și-ar dori ca mulți să facă acest lucru.

Însă nu a fost întotdeauna astfel! Pentru ca să ajungă aici a trebuit să lupte cu toată lumea. Începând de la familia lui, de la prietenii lui, de la oamenii pe care i-a găsit în Biserică. Pentru că cele mai mari ispite le ai din partea celor care îți câștigă încrederea…dar nu au caracter.

Și tot ce trăiești în tine…e atât de greu de tradus în cuvinte…încât nimeni nu-ți poate ști greutățile, cu adevărat, în afara lui Dumnezeu.

Zile întregi de chin ca să lupte cu o patimă sau alta. Cel mai mult cu ispita trupului și cu judecarea celorlalți.

Pentru că atunci când judeci, când te crezi mai bun decât alții, trăiești imediat căderea, rămânerea ta fără sprijinul Lui. Și ceea ce culegi e amărăciunea păcatului.

Dar prin rugăciune, prin multă atenție, prin multă reținere de la gânduri rele, ajungi să trăiești în pacea lui Dumnezeu, în aceea în care te bucuri de împărtășirea cu El.

„Putem fi indiferenți față de moartea vreunui om? Sau trebuie să judecăm moartea din punctul de vedere al moralității celui care moare sau din punct de vedere ontologic, ca unii care avem aceeași ființă? Ce se întâmplă cu mine când mor alții?”.

Se întinse în pat ca un fulg. Se simțea împăcat. În ultima clipă a vieții lui ar vrea să fie la fel: împăcat. O moarte scurtă, ca o trecere lină…plină de rugăciune…

Dumnezeu ne dă moartea de care avem nevoie.

La fiecare articol citit apăsați tasta comment

  • Costel Băloiu, alias Pistruiatu, a început la 12 ani și ceva rolul…iar pe Calu îl chema Kalo, era maior și cântărea 42 de kg.
  • You Tube-ul e plin de file video cu „descoperiri” despre masonerie, satanism, sfârșitul lumii…Dar când le iei la văzut…îți dai seama că sunt fobii fără prea multă cunoaștere în spate. Fiecare își dă cu presupusul, se fac tot felul de amalgamări/ speculații curioase despre diverse persoane…și rar găsești ceva coerent. Însă, dincolo de taraba video, se observă dorința oamenilor de a se crede „profeți”, cunoscători „de taine”, „securiști”. Vor să ne dea impresia că și ei fac parte din lumea celor care…„mișcă” lumea într-o anume direcție.
  • Iluzia frumuseții te face să te crezi fatal/ . Numai că iluzia nu are consistență ontologică.
  • Victor Țarină, Încercare de bust (antologie de poezie).
  • Stelian Tănase: „Istoria României este un teren virgin. Cred că sunt mii şi mii de de subiecte netratate de nimeni”.
  • Idem: „Românii o duc prost pentru că au nişte politicieni proşti”.
  • Idem: „aici unde locuiesc, în Filantropia, unde trăiesc de 30 de ani, numit odată „Mahalaua Dracului””.
  • Idem: „Eu sunt un caragialian”.
  • Idem: „Mă indignează şi faptul că oamenii la noi se mulţumesc cu foarte puţin şi că România este o ţară neputincioasă, îngălată. Avem pretenţii puţine faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi”. 
  • Luchi Georgescu: „Criza este un nou mod de a face afaceri”.
  • Tasta comment e acolo unde începe dialogul.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [62]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

Apropierea de Domnul ne luminează întreaga persoană [33, 6]. De aceea, cei care ne temem de El, îl avem pe Îngerul Domnului[1] împrejurul nostru [33, 8]. Pentru că Îngerii Îi slujesc lui Dumnezeu dar îi și apără pe cei credincioși Domnului.

Despre Îngerul Domnului se face referire la 33, 8; 34, 5; 34, 6.

Ps. 33, 9 este înțeles astăzi, în cultul nostru, ca o invitație la împărtășirea cu Hristos euharistic. Adică e înțeles ca o profeție, care vorbea despre împărtășirea euharistică cu Hristos Dumnezeu.

Căci numai dacă gustăm din Trupul și din Sângele Lui vedem cât de bun e Domnul. Cât de bun e prin toate urmările sfinte pe care le aduce Sfânta Euharistie în persoana noastră.

Însă tot la fel de mult putem vedea/ înțelege bunătatea Lui, dacă gustăm/ contemplăm înțelepciunea Lui și lucrarea Sa binefăcătoare în mijlocul lumii. Pentru că această gustare din slava lui Dumnezeu, din înțelegerea Lui, din frumusețea Lui e diversă și copleșitoare.

33, 10 se referă la Sfinții Lui, care trebuie să se teamă de Domnul. Căci teama de El îi face să nu aibă vreo lipsă în sfințenie.

Pentru că, cei care Îl caută pe El, nu se vor lipsi „de tot binele” [33, 11]. Iar binele de aici e înțeles, pentru viața pământească, în sens material dar și duhovnicesc, dar și ca bine veșnic, deplin, total, în veșnicie. Pentru că „tot binele” îl vom trăi în comuniunea cu Dumnezeu, în comparație cu binele relativ de aici.

În 33, 12, apare, pentru prima dată în Psalmi, sintagma „frica Domnului” și această realitate, frica de Domnul, trebuie învățată de la un om duhovnicesc. Pentru că frica de El e una plină de evlavie, de dragoste, de recunoștință, de înțelegere, de comuniune cu El.

Dacă la 4, 4; 30, 24; 33, 10; 36, 28 se vorbește despre Sfinții Lui, la 1, 6; 33, 16; 33, 18; 36, 17; 36, 32; 36, 39 se vorbește despre Drepți. Despre Drepții lui Dumnezeu.

Iar dacă la 16, 6; 30, 3 se vorbește despre urechea Domnului, la 33, 16 se vorbește despre urechile Domnului.

Iar urechile Lui sunt „întru rugăciunea” [33, 16] celor Drepți. Pentru că El ascultă rugăciunea noastră fiind în mijlocul ei, în mijlocul persoanei și a evlaviei noastre. Fiindcă Dumnezeu nu ne aude din afară sau de la distanță, ci din lăuntrul nostru, din profunzimea persoanei noastre.

Dar când fața Domnului este „peste cei care fac rele [epi piuntas caca]”, asta înseamnă că El vrea „să piardă din pământ pomenirea lor”[33, 17]. Adică să le ia viața. Pentru că viața pământească este un dar al Lui pentru ca să facem binele și nu răul. Tocmai de aceea binele are pomenire pe pământ, pe când răul e curmat.

Pentru prima dată în Psalmi, la 33, 19, Domnul e prezentat ca aproape [enghis] de cei zdrobiți la inimă. El este lângă/ alături cei care își zdrobesc inima, care se îndurerează profund pentru păcatele lor.

Iar pe Drepți, deși multe sunt necazurile lor, din toate îi va izbăvi Domnul [33, 20]. De unde observăm că nu există lucru imposibil la Dumnezeu dacă trăim în comuniune cu El.

Tot pentru prima dată în Psalmi, la 33, 21, verbul a păzi e pus în relație cu Domnul. Pentru că El păzește toate oasele Drepților și niciunul dintre ele nu va fi zdrobit. Iar Ps. 33, 21 a fost înțeles de către Sfântul Ioan Evanghelistul, în In. 19, 36, ca referindu-Se la Hristos, ale Cărui oase, pe Cruce, nu au fost zdrobite. Adică a fost înțeles ca loc profetic.

În 34, 23 Sfântul David folosește expresia: „Dumnezeul meu și Domnul meu”, pe când în 34, 24: „Doamne, Dumnezeul meu”.

Mila Domnului e în cer și adevărul Său până în nori [35, 6]. Pentru că mila vine de la El, Cel ceresc iar adevărul Său e până în norii slavei Sale, pentru că adevărul Său e plin de slava Sa. E adevăr plin de putere duhovnicească, de viață dumnezeiască.

Dreptatea lui Dumnezeu este aidoma munților lui Dumnezeu [35, 7]. Pentru că dreptatea Lui e stabilă. E adânc înrădăcinată precum sunt și munții. Pe când judecățile lui Dumnezeu sunt abis [abissos] [35, 7], sunt profunzimi neînțelese de către noi.

Dumnezeu a înmulțit mila Lui [35, 8]. Iar dacă la  16, 8 se vorbea despre acoperământul aripilor lui Dumnezeu, la 35, 8 fiii oamenilor nădăjduiesc „în umbra aripilor Tale”. Pentru că aripile lui Dumnezeu, care îi umbresc pe oameni, sunt slava Sa.

La 35, 9 avem o afirmație unică în LXX: „îmbăta-se-vor din grăsimea casei Tale [metistisonte apo piotitos tu icu Su]”. Însă beția de aici e una mistică, duhovnicească, căci grăsimea casei lui Dumnezeu e slava Lui. Tocmai de aceea mâncarea din casa Lui nu produce sațietate ci îmbătare duhovnicească.

Tot la 35, 9, se specifică faptul că Dumnezeu îi va adăpa pe cei ai Lui din „pârâul desfătării [ton himarrun tis trifis]” Sale.

Însă grăsimea casei Lui și pârâul desfătării sunt o vestire profetică a împărtășii euharistice cu Hristos.

Pentru că îmbătarea mistică vine din umplerea noastră de dragostea Lui, prin împărtășirea cu Sine și Sfânta Euharistie este pârâul desfătării duhovnicești din care Biserica Lui se adapă continuu.

„Izvorul vieții [pighi zois]” e la Dumnezeu [35, 10], pentru că El e Dăruitorul vieții pentru întreaga Sa creație. Iar El e izvor al vieții pentru noi în dublă ipostază: de la El primim viața și existența dar, în același timp, de la El primim și viața noastră duhovnicească, adică umplerea noastră de har.

Însă cei credincioși Lui, întru lumina Lui vor vedea lumină [35, 10]. Și aici Sfântul David vorbește despre adevărul fundamental al vederii mistice. Căci vedem slava Lui numai pentru că suntem umpluți de ea și ridicați spre vederi dumnezeiești. Pentru că nimeni nu poate vedea slava lui Dumnezeu dacă El nu i-o descoperă.

În 35, 11, mila lui Dumnezeu e pusă în relație cu cunoașterea Lui iar dreptatea lui Dumnezeu cu dreptatea inimii. Căci David cere ca Dumnezeu să întindă/ să prelungească/ să ducă mila Lui până în cei care Îl cunosc pe El și dreptatea Lui până în cei drepți la inimă.

Însă tocmai prin mila Lui noi Îl cunoaștem pe El și prin dreptatea Lui noi ajungem să fim drepți la inimă. Cunoașterea lui Dumnezeu și dreptatea inimii nu sunt eforturi pur umane ci virtuți divino-umane, pentru că Dumnezeu este începutul, cuprinsul și împlinirea fiecărei virtuți a noastre.

Desfătarea adevărată e desfătarea în Domnul [36, 4]. Și El ne dă „cererile inimii [ta etimata tis cardias]” noastre.

Sintagma „cererile inimii” e unică în LXX și ea e pusă în relație cu desfătarea în Dumnezeu. Lucru pe care îl putem înțelege în două feluri: 1. desfătarea în Dumnezeu ne dă să ne cunoaștem adevăratele cereri ale inimii, ce dorim cu adevărat sau 2. Dumnezeu ne împlinește cererile inimii, atunci când ne desfătăm întru El, în slava Lui.

Dacă nădăjduim în El, Domnul scoate ca lumina dreptatea noastră și judecata noastră ca amiaza [36, 6]. Iar cei care îndură pe Domnul vor moșteni pământul [36, 9].

Domnul îi sprijină/ îi susține pe cei Drepți [36, 17], pentru că El cunoaște „căile celor fără de prihană” [36, 18].

La 36, 20 apare pentru prima oară în Psalmi sintagma „vrăjmașii Domnului [i ehtri tu Chiriu]”. Iar ei „ca fumul se năruie” [36, 20]. Însă pe cei Sfinți ai Lui, Domnul nu îi părăsește [36, 28; 36, 33]. Pentru că El ne scoate pe noi de la cei păcătoși [36, 40].


[1] Sintagma Îngerul Domnului, la 33, 8, își are prima apariție în Psalmi.

Istorie 4. 9

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

În perioadele de neliniște vrea să fie doar cu foaia albă în față[1].

Pe 15 iunie 1916 rupe „vreo 20 de file din carnet”[2]. Adică cu însemnări. Pagini pe care le numește „parcă paginile unui nebun”[3].

Pe 19 septembrie 1916 afirmă că e „o mare greșeală” faptul de a-ți face „o imagine romantică” despre diavol[4].

Pentru că el acționează divers[5] și „cu mine [diavolul] s-a făcut clasic, când a avut nevoie de asta ca să mă înhațe, pentru că știa că n-aș putea ușor să confund cu răul un echilibru fericit. Nu pricepeam că un anumit echilibru putea fi menținut, măcar câtva timp, și prin tot ce poate fi mai rău. Socoteam drept bun tot ce era în bună ordine. Prin măsură, credeam că înfrânez răul; și, dimpotrivă, tocmai prin această măsură punea răul stăpânire pe mine”[6].

Citește în tren[7]. Scria cu stiloul[8]. Pe 11 ianuarie 1917 căuta un titlu pentru Memoriile sale[9], pe care le-a scris „pentru a fi acuzat”[10].

Pe 8 martie 1917 gândul morții l-a urmărit toată ziua[11]. Pe 30 octombrie 1917 citea scrisorile lui Keats[12]. Pe 11 mai 1917: „cea mai mare fericire, după aceea de a iubi, e să-ți mărturisești iubirea[13].

Pe 14 mai 1917 își dorea să mai trăiască încă 25 de ani[14].

În p. 237: „orice mare operă de artă e destul de greu accesibilă. Cititorul care o crede lesnicioasă n-a știut să pătrundă în miezul ei”.

În p. 239 admiră două versuri ale lui Baudelaire iar în p. 242 afirmă că „naționalistul e larg în ură și îngust în dragoste”. Iar „naționalistul își închipuie lesne că Hristos a fost catolic[15].

Pe 6 octombrie 1921 își notează că nu mai fumează de 3 zile[16]. Dar pe 10 octombrie 1921 își cumpără țigări și consideră gestul „o lașitate”[17].

În p. 267: „Ce poate fi mai revoluționar decât Evanghelia?”. Și tot aici citează un rând din Alfred de Vigny: „o viață frumoasă e un gând al tinereții înfăptuit la maturitate”.

Pe 27 octombrie 1922: „nu e zi în care să nu pun din nou totul sub semnul întrebării[18].

Pe 7 decembrie 1922 credea că „arta înseamnă prudență. Când n-ai nimic de spus, nici de ascuns, n-ai de ce să fii prudent. Timorații nu sunt prudenți, ci lași”[19].

Din însemnarea din 15 decembrie 1922 rezultă că știa să cânte la pian[20].

În ziua de 2 ianuarie 1923 a cinat la Paul Valéry și spune despre poet că nu mai era în stare „să-l asculte pe altul și să țină seama de ceea ce îi întrerupe gândul. Vorbirea îi e din ce în ce mai iute și mai neclară. Uneori mi-e tare greu să-l înțeleg și trebuie să-l rog să repete fiecare a patra frază”[21].

Pe 13 februarie 1924 își punea problema editării jurnalului: „dacă mai târziu mi se va publica jurnalul, mi-e teamă ca el să nu dea o idee destul de falsă despre mine. Nu mi l-am ținut în lungi perioade în echilibru, sănătate, fericire; ci în perioade de depresiune, în care aveam nevoie de el pentru a-mi reveni în simțiri și în care apar tânguitor, scâncitor, vrednic de milă.

De cum răsare iar soarele, mă pierd din vedere și sunt complet ocupat de lucru și de viață. Jurnalul meu nu reflectă nimic din toate acestea, ci numai perioadele de deznădejde. Prin care de mult n-am mai trecut”[22].

Citește predicile lui Bossuet și spune ce nu-i place la Bergson[23]. Despre dadaiști pe 24 iunie 1924[24]. Pe 29 iulie 1926 trăiește o „foarte apăsătoare oboseală nervoasă”[25].

Pe 19 octombrie 1926 era la Paris, unde era „zgomot mult” și unde simțea că devine „nesociabil”[26].

Pe 4 noiembrie 1927 se referă la Nietzsche. Care l-a „stingherit mult”[27]. Dostoievski, Nietzsche, Blake, Browning l-au ajutat să-și descâlcească gândurile și și-a recunoscut gândirea în ei[28].

Pe 23 decembrie 1927: „vor să facă din mine o ființă îngrozitor de neliniștită[29]. Nu știm însă cine

Pe 18 aprilie 1928 ne cere să citim cărțile lui de două ori. Dacă la prima citire ne vor descumpăni, la a doua vom găsi antidotul pe care el l-a ascuns în ele. Pentru că toate cărțile lui „nu tulbură [pe] cât avertizează[30].

Pe 12 iunie 1928 ia masa cu Julien Green[31].

A trăit de mai multe ori tentația convertirii[32].

În p. 358 amintește de Gabriel Marcel. Pe 21 octombrie 1929: „dragostea de adevăr nu e totuna cu nevoia de certitudine și e destul de imprudent să le confunzi”[33].

Pe 6 iunie 1930 se referă la Aldous Huxley despre care spune că „e foarte inteligent” dar că nu are idei trăite „în dureri”[34].

Bătălia pentru autenticitate[35].

Pe 25 iulie 1930 caracteriza bolile drept „chei care ne pot deschide anumite uși”[36].

30 aprilie 1931: o „tot mai mare neîncredere în mine [însumi]. Până la urmă n-am să mai îndrăznesc să scriu nimic”[37].

Pe 30 august 1931 vorbește despre pericolul de a fi stăpânit de o idee fixă. Goethe s-a ferit de ea, dar Tolstoi nu[38].

Pe 1 septembrie 1931 vorbește despre suprarealiști[39].

Se simte „lugubru” pe 2 ianuarie 1932[40]. Sintaxa particularizantă[41].

În p. 441 despre Tolstoi…cu o bucurie invidioasă: „Renunțarea lui Tolstoi ca artist se explică și prin declinul facultăților sale creatoare. Dacă ar mai fi purtat în sine o nouă Anna Karenina, probabil că s-ar fi ocupat mai puțin de dukhobori și că n-ar fi bârfit arta. Dar își simțea cariera literară încheiată; gândirea nu-i mai era umplută de fluxul poetic. Încă Învierea indica un declin sensibil. Cine ar putea regreta că nu ne-a dat și alte opere ale decăderii?”.

Em. (adică Emmanuèlle = Madeleine, soția lui Gide[42]) i-a spus pe 19 iulie 1932 că i-a scăzut „forța poetică” odată cu diminuarea sentimentelor sale creștine[43].

Pe 11 martie 1933 îi socotește pe pesimiști drept „dușmani personali”[44]. Pe 14 aprilie 1933 amintește de Malraux[45].

Opera de artă, ca să înflorească în noi, are nevoie de o „minte care nu e pre-ocupată[46].

Trăia „în contratimp”[47].

Vroia să audă „glasul celor nevoiași”, înăbușit până acum, dar nu doar pe el[48].

Pe 16 mai 1936 amintește faptul că a publicat pagini din acest Jurnal[49].

28 iunie 1937: „văd mai slab și ochii îmi obosesc mai repede. Aud, de asemenea, mai slab”[50].

Traducătorii se îmbolnăvesc de boala de „a disocia forma de fond[51].

Pe 30 octombrie 1937 îl frâna de la scris nu oboseala ci dezgustul[52].

Pe 28 august 1938 joacă tenis. Dimineața[53].

Pe 13 septembrie 1938 scrie că a ascultat la radio „discursul lui Hitler la Nürnberg”[54].

Nocturne, al lui Chopin, e un poem muzical pentru Gide. 8 ianuarie 1939[55].

A fost în Senegal[56]. Verișoara Olga Caillate[57]. Pe 8 februarie 1939 scrie de la Luxor[58]. Despre vizita la Florența și Roma[59]. Portofelul pe care l-a cumpărat din Congo[60].

Pe 28 august 1939 recitește Procesul lui Kafka „cu și mai multă admirație”[61].

A colabora cu dușmanul de ieri nu înseamnă lașitate, ci înțelepciune; și a accepta inevitabilul”. 5 septembrie 1939[62].

Pe 9 septembrie 1939 mărturisește: „am fost mai curajos în scrierile mele decât în viață”[63].

Pe 1 ianuarie 1943 scrie din Tunis, capitala Tunisiei[64]. Pe 5 ianuarie 1945 era în Alger[65]. Pe 22 noiembrie 1946 Gide a împlinit 77 de ani[66].

Pe 9 ianuarie 1948 citea o carte de Sartre[67]. Considera lumea modernă o „pădure deasă de probleme insolubile”[68].

Pe 17 mai 1949 citează din Jurnalul lui Goebbels[69].

Din p. 649 începe o scriere pentru fiica lui, Catherine Jean Lambert. Și îi vorbește despre cum s-a simțit după ce a fost părăsit de mama ei[70]. O scriere în apropierea vârstei de 80 de ani[71].

Admitea „toate formele de sfințenie” deși unele îi întorceau (?) stomacul pe dos[72] și denunța „erezia protestantă, care constă în aceea că judecă iubirea independent de recompensa făgăduită”[73].

Dacă ne îndepărtăm de „mizeria umană”, ea devine o realitate „abstractă” pentru noi[74].

Cunoștea limba engleză[75].

Și ultimele rânduri ale Jurnalului sunt scrise pe 13 februarie 1951, „cu șase zile înainte de moarte”[76].

Gide a murit pe 19 februarie 1951, într-o zi de luni, dimineața, „după o scurtă agonie”[77]. Din cauza unei congestii pulmonare. Împotriva voinței lui Gide, înhumarea lui s-a petrecut la cimitirul din Cuverville, pe 22 februarie 1951, fiind înmormântat de un pastor[78].

Biserica Romano-Catolică, pe 24 mai 1952, a inclus întreaga operă a lui Gide pe lista cărților interzise[79].


[1] André Gide, Jurnal. Pagini alese. 1889-1951, cu pref., trad. și note de Savin Bratu, Ed. Univers, București, 1970, p. 202.

[2] Idem, p. 206.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 208.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 209.

[8] Idem, p. 211.

[9] Idem, p. 213.

[10] Idem, p. 214.

[11] Idem, p. 217.

[12] Idem, p. 222.

[13] Idem, p. 228.

[14] Idem, p. 229.

[15] Idem, p. 242.

[16] Idem, p. 260.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 281.

[19] Idem, p. 282.

[20] Idem, p. 283.

[21] Idem, p. 285.

[22] Idem, p. 296.

[23] Idem, p. 297.

[24] Idem, p. 299.

[25] Idem, p. 313.

[26] Idem, p. 318.

[27] Idem, p. 331.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 333.

[30] Idem, p. 338.

[31] Idem, p. 340.

[32] Idem, p. 357.

[33] Idem, p. 364.

[34] Idem, p. 383.

[35] Idem, p. 384.

[36] Idem, p. 385.

[37] Idem, p. 402.

[38] Idem, p. 414.

[39] Idem, p. 415.

[40] Idem, p. 419.

[41] Idem, p. 425.

[42] Idem, p. 687, n. 2.

[43] Idem, p. 441.

[44] Idem, p. 452.

[45] Idem, p. 455.

[46] Idem, p. 472.

[47] Idem, p. 479.

[48] Idem, p. 482.

[49] Idem, p. 491.

[50] Idem, p. 497.

[51] Idem, p. 500.

[52] Idem, p. 501.

[53] Idem, p. 512.

[54] Idem, p. 513.

[55] Idem, p. 520.

[56] Idem, p. 524.

[57] Idem, p. 526.

[58] Idem, p. 531.

[59] Idem, p. 533.

[60] Idem, p. 538.

[61] Idem, p. 559.

[62] Idem, p. 561.

[63] Idem, p. 562.

[64] Idem, p. 584.

[65] Idem, p. 615.

[66] Idem, p. 621.

[67] Idem, p. 632.

[68] Idem, p. 633.

[69] Idem, p. 645.

[70] Idem, p. 650.

[71] Idem, p. 652.

[72] Idem, p. 666.

[73] Idem, p. 666-667.

[74] Idem, p. 669.

[75] Idem, p. 670.

[76] Idem, p. 672.

[77] Idem, p. 767, n. 13.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

Predică la Adormirea Maicii Domnului [2013]

Adormirea Maicii Domnului

Iubiții mei,

în postul acesta și în toată viața noastră ne-am apropiat de Maica lui Dumnezeu cu sfială și cu delicatețe de suflet.

Ne-am apropiat cu lăuntrul nostru, în rugăciune, de simțirea duhovnicească a Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu.

Pentru că așa se cuvine să ne apropiem de cea mai cinstită și mai mărită Sfântă a lui Dumnezeu.

De cea care s-a făcut locaș al Stăpânului și scară pe Care S-a coborât la noi Fiul lui Dumnezeu.

Pentru că Maica lui Dumnezeu dorește să ne învețe maternitatea sa, relația sa de mare iubire cu Fiul ei și cu Dumnezeul nostru, modul în care ea se roagă pentru noi, modul în care Sfinții stau în fața Prea Sfintei Treimi.

De aceea, spre exemplu, Sfântul Maxim Cavsocalivitul (care a trăit în secolul al 14-lea) a primit de la Maica lui Dumnezeu putere asupra demonilor și a fost întărit de ea cu pâine cerească. Dar totodată a mirosit bună mireasmă datorită venirii Maicii Domnului la el și s-a umplut de bucurie și veselie negrăită.

De unde vedem măreția duhovnicească, plină de bucurie, de delicatețe dumnezeiască, pe care o revarsă în viața Bisericii prezența îndumnezeită a Maicii lui Dumnezeu.

Căci noi o cinstim ca vie pe cea vie, al cărei trup nu a mai fost găsit în mormânt, pentru că a fost ridicat la cer de Fiul ei.

De unde relația continuă, neîntreruptă dintre Fiu și Maică, Maica fiind întotdeauna ascultătoare Fiului ei.

Pentru că ascultarea ei e învățată de la Cel care S-a arătat întru toate ascultător Tatălui Său.

Sfintele sale Icoane, cele în care Maica lui Dumnezeu ne descoperă prezența sa duhovnicească, sunt chemări spre Dumnezeu.

Sunt chemări spre a trăi pe viu prezența lui Dumnezeu în persoana Maicii Domnului.

Și Maica lui Dumnezeu, prin Icoanele ei care zboară sau plâng, zâmbesc sau privesc cu profunzime în sufletul nostru, ne învață să ne comportăm în mod complex în viața noastră de evlavie.

Dacă Portărița zboară e pentru ca noi să alergăm pe apă după ea.

Să nu credem că e de ajuns doar să ne rugăm în fața ei…ci trebuie să ne și nevoim a-i căuta voia.

Dacă Maica Domnului plânge într-o anume icoană a ei nu trebuie să credem că plânge doar de bucurie…ci și pentru păcatele noastre.

Iar dacă ne zâmbește într-o anume zi dintr-o icoană a ei sau din alta ne privește cu mustrare…e pentru ca să înțelegem cu ce delicatețe dorește Maica lui Dumnezeu să ne învețe evlavia curată, duhovnicească a vieții cu Dumnezeu.

Însă evlavia curată nu își permite diminutivări cu Maica Domnului și nici iconizări ale persoanei sale de o factură folclorică.

„Măicuță” cred că e un apelativ neserios, pentru că vine dintr-o intimitate cu ea prea…îndrăzneață. Un fel de tragere de șireturi cu Stăpâna lumii.

Pentru că Biserica vorbește despre Născătoarea de Dumnezeu, despre Prea Curata Fecioară, despre Maica Domnului, despre Mireasa Stăpânului, adică cu sobrietate, cu evlavie plină de cutremurare…dar nu îi diminutivează personalitatea în cultul ei.

Pentru că diminutivarea, în această situație, înseamnă bagatelizarea persoanei sale.

Tot la fel, Biserica, nu ne propune o întâlnire cu „Iisuț” sau cu „Domnulețul” nostru…pentru că Biserica vorbește cu claritate, cu demnitate și cu bun simț, cu multă evlavie.

Dar când consideri că teologia iconizată trebuie pictată într-o manieră largă, fără acrivie, fără delicatețe teologică și istorică, tocmai de aceea poți să faci din Maica Domnului un fel de țărancă româncă, cu cosițe la vedere și cu stele în păr…pentru că nu o mai vezi sobru, așa cum o vede Biserica.

Încurajarea lucrului neserios, a raportării neteologice la Dumnezeu și la Sfinți e catastrofală.

Pentru că asta e secularizarea despre care tot vorbim: dezrădăcinarea teologiei și a vieții ortodoxe din Biserică și înțelegerea lor după ureche.

Reinterpretarea non-teologică a teologiei.

Și când ai îndrăzneală rea în ceea ce privește raportarea la Sfinții Bisericii arăți că ai o raportare îndrăzneață la Dumnezeu, de la Care ar fi trebuit să înveți evlavia.

De ce vorbesc despre toate acestea?

Pentru că în praznicul de azi nu suntem chemați la înțelegerea unei simple înmormântări…ci la un eveniment plin de evlavie, plin de reală raportare la Dumnezeu.

Maica Domnului a primit cu bucurie vestea adormirii ei.

Sfinții Apostoli au fost aduși în mod minunat, întru slava Treimii, la prohodirea ei.

Totul s-a făcut cu cuviință bisericească.

Cu evlavie multă, cu cutremurare dumnezeiască.

De aceea suntem chemați să ne întâlnim cu cea care, întru adormirea ei, nu ne lasă pe noi singuri.

Pentru că venim pentru trecut, pentru retrăirea trecutului tocmai pentru ca să ne întâlnim cu prezentul de bucurie și de har pe care Maica lui Dumnezeu îl revarsă în viața noastră.

Și poate că unii se întreabă de ce tot ne scufundăm în trecut, în trecutul Bisericii și al lumii, ca să descoperim viețile Sfinților lui Dumnezeu și ce a făcut Dumnezeu pentru noi…și nu ne raportăm acum, actual, cotidian, la Dumnezeu?

De ce are Biserica nevoie de istorie ca să vorbească despre prezent?

Pentru că prezentul Bisericii nu e rupt de trecutul ei!

Trecutul Bisericii e un continuu prezent, pentru că Maica lui Dumnezeu, căreia noi îi retrăim adormirea, e vie și împreună cu noi la acest eveniment eclesial.

La acest eveniment din care Biserica se hrănește și învață enorm de multe lucruri.

Dar nu numai Sfinții Bisericii participă la viața prezentă a Bisericii, ci întreaga umanitate vie sau adormită, care este sau nu plină de harul Treimii, are de-a face cu viața Bisericii, trăiește din cauza ei, pentru că viața Bisericii e viața lui Dumnezeu cu oamenii și cu întreaga creație.

Postul încheiat azi a fost pentru ca să avem minte clară, lucidă, bucuroasă.

Ca să înțelegem cu delicatețe și să simțim cu revărsare de inimă prezența lui Dumnezeu, a Maicii lui Dumnezeu și a tuturor Sfinților și Îngerilor Lui în viața noastră.

Și cred că suntem bucuroși toți câți suntem împăcați cu Dumnezeu și recunoscători pentru toate binefacerile primite, prin rugăciunile Maicii Domnului, în viața noastră.

Cred că suntem mulțumitori, cu toate căderile noastre cele cumplite…

De aceea suntem prezenți astăzi la praznic, pentru că suntem împreună cu Maica lui Dumnezeu în viața noastră.

Și vrem ca să îi învățăm pe toți să nu hulească persoana și viața ei, Sfintele sale Icoane, toată evlavia Bisericii, pentru că prezența ei în lume, ca rugătoare și susținătoare a noastră în lupta cu păcatul înseamnă propria noastră mântuire.

Prea Curată Stăpână, Pacea și Bucuria întregii lumi, cea care ne înveți pe noi marile tale binefaceri, nu ne lăsa nici acum și nici vreodată, goi și lipsiți de harul tău, ci ne întărește în toate ale noastre cu rugăciunile tale cele preasfinte.

Roagă-te pentru noi neîncetat, Fiului tău și Dumnezeului nostru, ca să înțelegem cum să facem în toate voia Lui.

Cum să cinstim pe Treimea cea Preasfântă și Preadumnezeiască, dintru Care e toată ieșirea cea bună și desăvârșită a slavei cele îndumnezeitoare și cum să ne umplem de mila ta de Maică și de bucuria ta pentru a sluji lui Dumnezeu.

Pentru ca astfel, bucuroși și împliniți în toate zilele vieții noastre, să ne umplem, prin rugăciunile tale, de mila și de ajutorul lui Dumnezeu, Cel în Treime slăvit și închinat, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

1 241 242 243 244 245 790