Etichetă: pr. dorin picioruș

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

***

9. Din Jurnalul lui André Gide

În 1970, în traducerea lui Savin Bratu, se editau la Ed. Univers, din București, „pagini alese” din Jurnalul lui Gide[1]. Traduse după ediția Bibliothèque de la Pléiade, vol. I, 1889-1939 și vol. II, 1939-1949[2].

Anul 1889 începe cu o însemnare de toamnă, Gide fiind un „student sărac”[3].

Mătușa, pe patul morții, care își reamintește de el[4]…și apoi înmormântarea ei[5].

Orgoliu și suferință. Suferea…pentru că oamenii nu-i vedeau „în priviri opera viitoare”[6].

Pe 18 martie 1889: „trăiesc în așteptare”[7].

Se ferea de „spiritul de imitație” după modelul lui Stendhal[8].

Îndrăznirea de a fi și fără compromisuri[9]. Citește Taine și își propune să citească Stendhal, Swift, Condillac, Aristofan, Shakespeare, Rabelais[10]. Iar la finalul aceleiași pagini scrie: „Am destule lacrimi în sufletul meu ca să irig treizeci de cărți”[11].

Pe 17 iunie 1889 i-a scris „o scrisoare foarte lungă” lui Paul Valéry[12].

Prezentul ca „oglinda în care ne vom recunoaște mai târziu”[13].

Al doilea an al Jurnalului e 1892, început pe 3 ianuarie[14]. Nu știe ce vrea să fie dar știe că trebuie să aleagă[15]. În ziua de Paști scrie că a citit poezii de Goethe[16].

„Egoismul e…vrednic de ură”[17].

În martie 1893, la 23 de ani, spune: „am trăit până la 23 de ani pe deplin virgin și depravat; atât de înnebunit, încât în cele din urmă căutam peste tot o fărâmă de trup de care să-mi pot lipi buzele”[18].

Vrea o morală fără conștiința păcatului[19].

Pe 3 iunie 1893 era de părere că „n-are rost să-ți scrii jurnalul zi de zi, an de an; important e ca în cutare perioadă a vieții să fie foarte strâns și scrupulos”[20].

„Marile opere tăcute”[21].

Și când își recitește jurnalul nu găsește în el „decât orgoliu; orgoliu până și în felul de a mă exprima oricând cu o anumită ambiție, fie de profunzime, fie de spirit”[22].

„Ideea fără imaginație…e o înfrigurare fără virtute”[23].

Pe 13 octombrie 1894 ajunge la părerea că „gândurile sunt ispite” și că gândurile-ispită „se nasc din însăși căutarea lui Dumnezeu”[24]. Numai că Dumnezeu nu ne ispitește ci noi ne ispitim, sugestionați de demoni, crezând că vom găsi lucruri „bune” și în afara relației cu Dumnezeu.

În aceeași zi mărturisește că și-a dorit, odinioară, să ardă pentru Dumnezeu dar că „azi n-o mai vreau.

Vreau să-L cinstesc pe Dumnezeu prin orice părticică a mea, să-L caut din toate părțile și să nu distrug nimic în vederea unei exaltări parțiale.

Rugăciunea este laudă adusă lui Dumnezeu; toată viața noastră e această statornică rugăciune și nu vreau să știu de vreo alta; poate fi din dragoste, din deznădejde sau din umilință.

Iar inima mea va vorbi, oricum. Rațiunea mea e chemată să-L cinstească pe Dumnezeu, precum tot restul ființei mele; oare nu e ea în funcție de Dumnezeu? Și nu se apropie de El în tăcere?

Și tocmai rațiunea mi-o ispitește Dumnezeu; e felul Lui de a-i vorbi. Dacă n-ar fi ispitită, i s-ar părea că Dumnezeu tace; de groază de a nu acționa, ar găsi mijloace să se ispitească ea însăși; ceea ce e un fel de a-L ispiti pe Dumnezeu”[25].

Gide, în 1894, considera că „îndoielile religioase” sunt un semn de „mediocritate”[26].

În 1895: „boala – izvor de neliniște”[27]. În același an: „lenea omenească e fără margini”[28].

Pe 10 ianuarie 1902 mărturisește: „nu mi-a plăcut niciodată să scriu repede. De aceea vreau să mă silesc s-o fac”[29].

Despre călătoria în Germania, din 1903[30].

În Alger (capitala Algeriei) citește vol. 1 din Corespondența lui Nietzsche, care l-a influențat mult[31].

Când a trecut prin Sicilia era „o vreme oribilă” dar la Roma a avut parte de soare[32].

În martie 1905 amintește despre Jurnalul lui Stendhal[33].

Simte că Jurnalul de față îl trage îndărăt (zi de miercuri, 1905)[34].

Pe 25 august 1905: „Prea multă noutate ne înmărmurește; știm să gustăm în ceilalți numai ceea ce putem recunoaște”[35].

Citește din Pascal[36]. Din Rimbaud[37]. Pe 1 decembrie 1905 vorbește despre Paul Claudel, pe care nu îl mai văzuse „de peste trei ani”[38].

Știri „consternante” din Rusia[39]. În p. 70 e amintit Auguste Comte. Eseul „uimitor” al lui Hugo despre Voltaire[40]. Pe 3 mai 1906 își notează cu amărăciune: „trupul se oțărăște mereu împotriva a ceea ce îmi propune mintea”[41].

Lectură din Darwin „cu glas tare”[42].

Pe 2 ianuarie 1907 e vizitat de Giovanni Papini, despre care scrie: „Mai tânăr decât mi-am închipuit, cu fața expresivă și aproape frumoasă. Cam prea agitat; dar nu cât ceilalți italieni pe care i-am cunoscut. Prea măgulitor; dar pare, totuși, să gândească o parte din ce spune”[43].

Pe 30 ianuarie 1907 s-a întors de la Berlin[44]. Un cer „apăsător” în cimitir[45].

Chopin după Beethoven[46]. „Cred că remușcările pe care le am se vor mai topi dacă le pun pe hârtie”[47].

Nu se leapădă „de operele din tinerețe; dar n-aș vrea să fie privite cu aceiași ochi ca operele unei vârste mai mature. N-am scris nicio carte fără să fi avut o profundă nevoie de a o scrie, afară de Le Voyage d’Urien; și chiar [și] acolo cred că am pus mult din mine și că, pentru cine știe să citească, și cartea asta e revelatoare”[48].

În ultima filă din 1911, Gide spune că „și Montaigne a fost supralicitat; nu e oricând plin de savoare”[49].

Pe 26 iunie 1913: „am uneori impresia că până acum n-am scris nimic serios; că nu mi-am înfățișat gândurile decât ironic și că, dacă aș dispărea azi, n-aș lăsa despre mine decât o imagine după care nu m-ar recunoaște nici Îngerul meu păzitor”[50].

În ultima filă pe 1913, autorul spune despre Beethoven că la el contează „cantitatea sunetului”, pe când la Chopin „numai calitatea” lui[51].

Pe 28 martie 1914 nu mai are chef să scrie în Jurnal[52]. În p. 168 vorbește despre traducerile sale din Whitman, traduceri de care se simțea „mulțumit”.

În 1915 anunța „o nouă civilizație”[53].

Pe 24 ianuarie 1916 vrea să scrie un roman care să lămurească cuvintele: „Greutatea păcatelor mă trage la fund”[54].

Pe 31 ianuarie 1916 citește din Bossuet[55].

Într-o zi de vineri, în 1916, a fost la Marcel Proust, pe care nu îl mai văzuse din 1892[56].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a.

***

8. Pe front și în prizonierat cu George Topârceanu

Topârceanu a editat Amintiri din Turtucaia. Pentru cei ce s-au mai întors și pentru familiile celor cari au pierit în 1918[1].

Și în amintirile sale începe prin a vorbi despre „lagărul întărit” de la Turtucaia[2].

Infanteriștii erau cu toții „rezerviști sau milițieni…în cea mai mare parte oameni trecuți de patruzeci de ani”[3].

„Mieluș țiganul” fusese luat în armată la 6 zile după ce se însurase[4].

Greierii dădeau concert „în pizzicato…ca mii de viori mărunte, risipite prin iarbă. Un murmur discret și cristalin tremura sub fiecare floare”[5].

Însă, pe când „noaptea era de păcură”[6], s-a auzit prima „bubuitură scurtă, înfundată”[7]. Începuse războiul[8]…Văd în depărtare cum oamenii își părăsesc satul incendiat[9].

„Războiul modern” e războiul în care „oamenii se bat cu mașinile – e o concurență de răbdare”[10].

Ce se întâmpla când oamenii intrau în panică: „Era un țipăt sfâșietor, vaiete de oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul zdrobit sub călcâie, de schilozi cu rana sângerândă, în neputința de a se apăra”[11].

Sângele gâlgâia din piciorul lui rănit[12].

Mieluș moare din cauza unui obuz bulgăresc: „intestinele îi atârnau pe jos…[și] cu mâinile tremurânde, el încerca să le adune, să le vâre la loc”[13].

Topârceanu, deși știa să înoate, n-a avut curaj să treacă Dunărea înot, așa cum o făceau cei din jurul lui, în speranța de a scăpa cu viață[14].

Autorul a făcut însemnările la doi ani după evenimentele trăite pe front[15].

„Înfrângerea de la Turtucaia, oricât de dureroasă, nu poate avea nicio semnificație în privința însușirilor neamului nostru, care și-a făcut proba de-a lungul veacurilor”[16].

*

Topârceanu a publicat Pirin-Planina. Episoduri tragice și comice din captivitate în 1937, la editura Naționala-Ciornei S. A.[17].

E vorba despre captivitatea sa în Bulgaria[18].

Gloanțele șuieră pe lângă el. „Trăim ceasul nesigur dintre două hotare, când vremea însăși parcă s-a oprit în loc, rotindu-se ca apa într-o bulboană”[19].

Bulgarii iau prizonieri „peste 25 de mii de plugari români” după înfrângerea de la Turtucaia[20].

Românii captivi „merg…cu ochii în pământ”, având pe fețele lor „aceeași resemnare mocnită”[21].

Îi duc pe jos în Bulgaria: „drumuri lungi în soare, subt arșița verii pe sfârșite”[22].

Pe jos…și 4 zile nu le-au dat nimic de mâncare[23].  Îi oprea și de la apă[24].

Printre românii captivi erau și răniți[25].

În pădurea de la Balbunar, captivii români au fost jefuiți de bulgarii care conduceau convoiul[26].

Românii captivi ajung la Razgrad[27]. Erau „slabi, murdari, hămesiți, cu fața suptă și cu ochii sticloși, ca de pe altă lume, toți calcă târâș, fără să privească în laturi”[28].

Sunt duși la marginea orașului și lăsați în soare[29].

Primesc, în sfârșit, câte o pâine[30]. Dar cei care îi conduc îi pradă de mantale[31]. Cu mantalele prizonierilor români își cumpără băutură[32].

Sunt urcați într-un tren[33] și ajung la Sofia[34].

Femeia din vagonul de lux. I-a aruncat inelul la picioare[35]. L-a luat, „m-a gratificat de departe cu un zâmbet – și mâna ei albă mi-a făcut un semn prietenesc de despărțire, cu mănușa”[36].

Se întâlnesc cu prizonieri francezi, „prinși pe frontul de la Salonic”[37].

Despre Macedonia: p. 117-118.

Prizonierii români au fost aduși ca să lucreze la o linie de cale ferată, făcută sub comandă germană[38].

Autorul începe să învețe limba bulgară[39]. Termină sectorul de cale ferată[40]. Convoiul se pune din nou în mișcare[41], bea o cafea într-un oraș[42], ajung la Pirin-Planina[43].

Capra mâncată la lumina focului[44]. Pinul bora, „cu lemnul îmbibat tare de rășină parfumată”[45].

Părăsește lagărul[46]. O noapte cu Caliopi[47]. Ajunge la Sofia cu trenul[48].

20 de zile, pe timpul iernii, stă într-o fabrică de zahăr[49]. Se îmbolnăvește și ajunge la spital[50]. La un spital din Sofia, „instalat într-un hotel”[51].

Priveghează în noaptea de Înviere în jurul unui foc[52]. Cântă Hristos a înviat[53]…

Zărește „o siluetă gingașă de fată”[54]. Se privesc amândoi prin binoclu și își fac semne cu batista[55].

Mănâncă în casă bulgărească de Anul Nou[56].

Ajunge cu trenul la Rusciuk[57]. E lângă apa Dunării. O noapte fără stele. Și aude, în Giurgiu, lătratul câinilor[58]…

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a.

***

Volumul al 2-lea începe în ziua de 23 ianuarie 1896[1]. Pe 27 februarie 1896, Tolstoi considera arta „una din manifestările vieții spirituale a omului”[2].

Despre Marx și capitalismul care te învață „invidia, lăcomia, egoismul”[3].

„Principalul țel al artei…e acela de a scoate la iveală, de a spune adevărul despre sufletul omului, de a spune taine care nu pot fi cuprinse în simple cuvinte. […] [Pentru că] arta e un microscop care-l conduce pe artist la tainele propriului său suflet și le arată oamenilor aceste taine comune tuturor”[4].

Pe 28 mai 1896 își notează faptul că toate marile talente, ca Goethe, Shakespeare, Beethoven, Michelangelo „au produs, pe lângă lucruri minunate, nu doar lucruri mediocre, ci și respingătoare”[5]. Și își motivează opinia în acest fel: „Artiștii mediocri produc pe măsură mediocritate, și niciodată ceva cu totul respingător. Geniile recunoscute însă produc fie într-adevăr opere mărețe, fie o totală mizerie”[6].

„Minciuna față de tine însuți este întotdeauna o denaturare a adevărului, o dare înapoi de la cerințele vieții”[7]. Însemnare din 30 iulie 1896[8].

Pe 20 decembrie 1896 considera muzica bisericească drept lucru bun, pentru că „a fost accesibilă maselor. Incontestabil bun e numai ceea ce este accesibil tuturor”[9].

Pe când în ultima însemnare din 1896, făcută în ziua de 26 decembrie, autorul mărturisea: „am înțeles poziția mea filială față de Dumnezeu – fraternitatea și relația față de întreaga lume s-a schimbat”[10].

Pe 5 ianuarie 1897 scrie: „diavolul nu mă părăsește”[11].

„Somnul după muncă e folositor, necesar”[12].

Pe 25 februarie 1897 citește din Aristotel[13]. Pe când în luna mai a aceluiași an: „am șters, am ars ceea ce am scris la mânie”[14].

Pe 29 aprilie 1898 citește din Boccaccio[15].

Pe 17 iulie 1898 citește din Dobrotoliubie[16], adică din Filocalia rusească.

De unde își notează, pe scurt: „intențiile duc la visuri, visurile la pasiuni, pasiunile la diavoli”[17].

Pe 3 august 1898 vorbește despre două greșeli fundamentale ale marxiștilor[18].

Prima: „greșeala marxiștilor (și nu numai a lor, ci a întregii școli materialiste) constă în faptul că ei nu văd că viața oamenilor e pusă în mișcare de creșterea conștiinței, de mișcarea religiei…și nu de cauzele economice”[19].

A doua: „principala carență de gândire, greșeală, a teoriei lui Marx e presupunerea potrivit căreia capitalurile vor trece din mâinile persoanelor particulare în mâinile guvernului și, de la guvernul reprezentând poporul, în mâinile muncitorilor.

Guvernul nu reprezintă poporul, ci e constituit din aceleași persoane particulare, care au puterea, întrucâtva deosebite de capitaliști, dar parțial coincizând cu ele.

De aceea guvernul nu va preda niciodată muncitorilor capitalul. Că guvernul reprezintă poporul e o ficțiune, o înșelăciune. Dacă ar exista o asemenea orânduire, în care guvernul să exprime într-adevăr voința poporului, atunci un asemenea guvern n-ar mai avea nevoie de violență, n-ar mai fi nevoie de guvern în sensul puterii”[20].

Tot pe 3 august 1898, Tolstoi nega Dumnezeul revelației: „Eu susțin că Dumnezeul, Care a creat lumea în șase zile și Și-a trimis Fiul, și chiar și acest Fiu – nu e Dumnezeu, dar că Dumnezeu este ceea ce e unic, acel Bine suprem, principalul a tot și a toate; împotriva mea se spune că Îl neg pe Dumnezeu”[21].

„Arta e o activitate contagioasă, și cu cât e arta mai contagioasă, cu atât e ea mai bună”[22].

Pe 2 noiembrie 1898 scria la Învierea[23].

Pe 14 noiembrie 1898 considera închinarea la Sfintele Icoane drept „o înșelare”[24].

Și tot în aceeași zi, considera că singura raportarea a lui Dumnezeu la noi e la nivelul conștiinței: „Dumnezeu Se manifestă în noi prin conștiință. Câtă vreme nu e conștiință, nu e Dumnezeu. Doar conștiința îți dă posibilitatea binelui, a abstinenței, a slujirii, a sacrificiului”[25].

Referindu-se la moarte, autorul spune că ea este „o schimbare a conștiinței, schimbarea faptului că eu pot să fiu conștient de sine. De aceea, teama de moarte e o superstiție îngrozitoare. Moartea este un eveniment fericit, aflat la sfârșitul fiecărei vieți”[26]. Numai că lucrurile stau altfel: e fericit doar cel care vede că merge spre Împărăția lui Dumnezeu.

Pe 2 ianuarie 1899 arta e ca sosul la mâncare[27]. Pe 20 decembrie 1899 se declară „pregătit de moarte”[28]. În ziua de 1 ianuarie 1900 vorbește despre „tramvaiul cu cai”[29].

Pe 13 martie 1900[30] vorbește despre virginitate: „Dacă femeile ar înțelege întreaga frumusețe a virginității, măsura în care ea provoacă oamenilor sentimente mai bune, ele și-ar păstra-o mai des. Dar așa, asiști fără încetare fie la îngrozitoarea degradare a neprihănirii în poftele grosolane, cu toată minciuna îndrăgostirii prostești, fie la remușcarea față de propria înălțare și frumusețe”[31].

Pe 31 martie 1901, fiind la Moscova, lucrează la răspunsul către Sinodul Bisericii[32].

Pe 8 martie 1902 amintește de Bielinski și de Gogol[33].

Pe 20 septembrie 1902 își notează, că oamenii Bisericii, după ce au corupt Biserica, acum vor să corupă știința[34].

În ziua de 14 martie 1903 ne spune că a citit Opinions socialistes a lui Anatole France[35] iar pe 19 iunie 1903 că a recitit pe Francisc de Assisi[36].

Pe 6 iunie 1905 vorbește despre diferența dintre el și Rousseau: „Sunt comparat cu Rousseau. Lui Rousseau îi datorez multe și-l iubesc, dar e o mare deosebite [între noi doi]. Deosebirea e că Rousseau neagă orice civilizație, pe când eu o neg pe cea pseudocreștină. Ceea ce se cheamă civilizație este dezvoltarea omenirii. Dezvoltarea e necesară, nu poți spune despre ea că e bună sau rea. Ea este – în ea constă viața. Ca și creșterea unui copac. Dar cioturile sau forțele vieții care se dezvoltă în ciot, nu-s bune, sunt dăunătoare, dacă ele absorb toată forța creșterii. Așa se întâmplă cu pseudocivilizația noastră”[37].

Pe 2 februarie 1906 citește Kant[38]. Pe 8 august 1907 amintește de Darwin[39]. Pe 10 iunie 1908 își aduce aminte de mama lui, „care a rămas pentru mine un sfânt ideal”[40].

Însă, după ce se termină filele de jurnal ale anului 1908, de la p. 257 încep filele jurnalului secret din 1908. Și aici vorbește despre „murdăria îngrozitoare a masturbării”[41] și despre desfrâul în casele de toleranță din timpul adolescenței[42].

Pe 22 ianuarie 1909 spune că pentru el Sfânta Euharistie este „o renegare a sufletului, a binelui, a învățăturii lui Hristos, a lui Dumnezeu”[43]. De aceea nu dorește să fie împărtășit și nici înmormântat cu vreun „fel de așa-zisă slujbă religioasă, ci doar să-mi fie corpul îngropat în pământ, ca să nu pută”[44].

Pe 5 martie 1909 citește din Gogol și afirmă: „Gogol e un talent uriaș, o inimă minunată și o minte firavă, adică timidă, lipsită de curaj”[45].

Pe 9 noiembrie 1909 a citit din Gorki și a înțeles că are o cunoaștere a poporului de rând și „o limbă minunată”[46] dar, totodată, că are „o stimă de sclav față de știință”[47].

Pe 23 noiembrie 1901, Tolstoi afirmă că Gorki „e un scriitor dăunător” ca și Nietzsche[48]. Și în aceeași zi autorul mărturisește: „dragostea de Dumnezeu mi se pare întotdeauna de prisos, incomparabilă cu dragostea de aproape[le]”[49]. Motivația lui: dragostea de aproapele e „clară”, pe când dragostea de Dumnezeu ar fi „foarte neclară”[50]. Însă e „foarte neclară” când nu Îl iubești nici pe Dumnezeu și nici pe aproapele. Pentru că numai dragostea de Dumnezeu naște dragostea de aproapele.

Pe 25 noiembrie 1909 își notează că a citit din Dostoievski[51]. E pentru prima dată când găsesc vreo referire la Dostoievski.

Pe 30 noiembrie 1909: „prostia omenească mă îngrozește din ce în ce mai mult”[52].

Pe 24 decembrie 1909, seara, a citit din Epictet[53].

Pe 2 martie 1910 amintește de Șestov iar pe 6 martie 1910 de Bulgakov[54].

În ziua de 13 aprilie 1910 își mărturisește dragostea de Dumnezeu: „Să-mi ajute, să-mi ajute Cel care e în mine și e în toate și Care există și Căruia mă rog și-L iubesc. Da. Îl iubesc. Acum plâng, iubindu-L. Foarte mult”[55].

Pe 15 septembrie 1910 își notează: „maternitatea nu este pentru femeie chemarea supremă”[56].

De la p. 379 începe Jurnal numai pentru mine, care are însemnări din 1910. Ultima însemnare a vol. 2 și a întregului Jurnal e din 29 octombrie 1910[57].

*

Din Tabelul cronologic care începe în p. 395, aflăm că mama scriitorului, Maria Nikolaievna Volkonskaia, s-a născut pe 10 noiembrie 1790 iar tatăl său, Nikolai Ilici Tolstoi, pe 26 iunie 1794[58].

Autorul, Lev Nikolaievici Tolstoi, se naște pe 28 august 1828, la Iasnaia Poliana, în gubernia Tula[59].

În noiembrie 1852, Tolstoi scrie poezie[60].

Pe 9 octombrie 1855 îi scrie Turgheniev pentru prima oară, așa începând relația dintre cei doi[61].

Pe 9 februarie 1857 era la Paris[62]. În iulie 1857 vizitează Germania[63].

În decembrie 1870 studia limba greacă[64]. În ianuarie-aprilie 1872 citește cărți de fizică și astronomie[65]. Pe 9 noiembrie 1873 moare fiul său, Piotr[66].

Pe 20 februarie 1875 moare fiul său, Nikolai[67].

În martie 1876 citește din Pascal[68].

În zilele de 25-27 iulie 1877, împreună cu N. N. Strahov, vizitează Mănăstirea Optina[69].

Pe 20 decembrie 1879 se naște Mihail, cel de-al 7-lea fiu al lui Tolstoi[70]. Pe 31 octombrie 1881 se naște al 8-lea său fiu, Aleksei[71].

Din 8 octombrie 1882 familia sa se stabilește la Moscova[72].

Pe 18 iunie 1884 se naște fiica lui, Aleksandra[73].

În ziua de 23 februarie 1895 moare fiul său, Ivan. Avea numai 7 ani[74].

Pe 8-9 august 1895, Cehov îl vizitează pentru prima oară[75].

Pe 25-26 februarie 1901, „știrea privind excomunicarea lui Tolstoi [de către Biserica Ortodoxă Rusă] provoacă manifestații de simpatie la adresa scriitorului în piețele și pe străzile Moscovei”[76].

Pe 2 martie 1910 e vizitat de Lev Șestov[77].

Pe 28 august 1910 împlinea 82 de ani[78].

Pe 6 noiembrie 1910 lui Tolstoi îi slăbește inima la ora două noaptea. Ultimele sale cuvinte: „Adevărul…Iubesc multe…Ei cum [variantă: Ei toți…]”[79].

Pe 7 noiembrie 1910, tot noaptea, are un nou atac de cord. I se administrează morfină[80].

Și moare la 6 și 5 minute, fără conștiență, în dimineața zilei de 8 noiembrie 1910[81].

Tolstoi a murit fără să se împace cu Biserica Ortodoxă[82].

Pe 8 noiembrie 1910 sicriul său e dus la Iasnaia Poliana și pe 9 noiembrie 1910, la ora 15, e înhumat în pădurea Zakaz, „în locul dorit de el”[83].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a.

***

Tolstoi calcă pe urmele lui Soloviov și pe 16 decembrie 1888, la Moscova, scrie: „Cărțile Bibliei și Evangheliile sunt mai proaste decât ar fi putut să fie. Apostolii și Biblia au introdus confuzie [în mintea oamenilor]. Și totul rezidă doar în asta”[1].

Pe 22 decembrie 1888 n-a putut să doarmă toată noaptea din cauza durerii de ficat[2].

Pe 11 ianuarie 1889 spune că a citit „Biblia mormonilor și Viața lui [Joseph] Smith, și m-am îngrozit. Într-adevăr, religia, religia propriu-zisă, este o creație a înșelăciunii, a minciunii cu scop generos. Ilustrarea acestui lucru e evidentă, extremă, în înșelăciune: Viața lui Smith; dar la fel și în celelalte religii (religiile propriu-zise), numai că în diferite grade”[3].

Pe 13 ianuarie 1889 arată că a fost impresionat de cele două scrieri mormone și ajunge la concluzia nefastă, cum că religia e formată din „născociri conștiente”[4]. Dar nu unele „reci” ci născociri „poetice și entuziaste”[5].

Îl pune pe Sfântul Pavel în categoria lui Mahomed: „născocirea aceasta există la Mahomed și la Pavel”[6].

Iar născocire el numește religia. Însă, din câte ne lasă să înțelegem, Tolstoi se referă, mai degrabă, la vederea mistică/ extaz decât la religie. Pentru că Sfântul Pavel nu a creat religie dar a avut vederi mistice. Pe când Mahomed a creat o falsă religie bazată pe o falsă descoperire.

Și Tolstoi continuă: „La Hristos nu e [ideea de religie]. Ea i-a fost lipită. De altfel, din El nici nu s-ar fi făcut o religie, dacă n-ar fi fost născocirea învierii, iar principalul născocitor e Pavel”[7].

Așadar Tolstoi îl acuză pe Sfântul Pavel că „a inventat” Învierea Domnului și, totodată, că „a făcut” din Creștinism o religie.

Pe 11 martie 1889 își notează că a citit Învățătura celor XII Apostoli a lui Soloviov[8]. După care spune: „Cât de inutile sunt cugetările savante!”[9].

Pe 17 martie 1889, după ce sparge lemne dimineața devreme…a citit Cehov, despre care spune că „nu e bun, e mărunt”[10].

Pe 5 aprilie 1889 scria la Sonata Kreutzer[11].

Visul cu luarea în armată[12]. Dureri de picioare[13]. De Sfântul Ilie s-a dus să se scalde[14]. Pe 24 iulie 1889 încă scria la Sonata Kreutzer[15].

Pe 10 august 1889 ară „până noaptea târziu”[16]. Pe 16 august 1889 citește opiniile lui Schopenhauer despre artă[17].

Pe 21 septembrie 1889 trăiește o depresie. Vrea să moară[18].  În ziua de 29 septembrie 1889, dimineața, s-a gândit la faptul că sunt „îngrozitori…oamenii care duc o viață animalică, deși au darul gândirii și al cuvântului”[19].

Pe 1 octombrie 1889 coase cizme[20]. Bea cafea[21]. Începe anul 1890 cu corectura făcută textului comediei Roadele învățăturii[22].

Pe 21 august 1890 citește drama Rosmersholm a lui Ibsen[23]. Dureri în capul pieptului[24].

Pe 22 noiembrie 1890 considera că Biserica nu îi ajută pe oameni să se mântuiască: „Biserica este perdeaua care ascunde poarta salvării, deschisă de Hristos. Oamenii care n-o văd se zbat ca disperații”[25].

În timp ce familia făcea bradul de Nașterea Domnului, Tolstoi îl citea pe Renan, pe care îl găsea „remarcabil de inteligent”. 25 decembrie 1890[26].

Din p. 452 deducem că autorul știa și limba engleză.

Îl citește pe Diderot[27]. Pe 6 iunie 1891 a ajuns la concluzia că „femeia nu crede în rațiune”[28].

Pe 5 mai 1893: „teribil când te gândești că n-am mai scris din 6 noiembrie 1892, deci de o jumătate de an fără o zi”[29]. Se referă la faptul că nu a mai scris aici, în Jurnal, pentru că atunci scria la cap. 12 din tratatul Împărăția lui Dumnezeu se află în voi[30].

Pe 5 octombrie 1893 ajunge la concluzia că „știința este o introducere în pușcăriologie”[31] și că există „două feluri de inteligențe: o inteligență logică, egoistă, îngustă, lungă, și alta – delicată, compătimitoare, largă, scurtă”[32].

Pe 11 iulie 1894 scria după 4 zile de boală[33]. Împlinea 66 de ani în ziua de 28 august 1894[34].

Pe 27 martie 1895, la Moscova, își începea însemnările zilei cu mărturisirea: „dragostea de Dumnezeu nu mă părăsește”[35]. Însă în aceeași zi își începe ciorna testamentului său. Dorește să fie îngropat acolo unde va muri, „în cel mai ieftin cimitir” și „în cel mai ieftin coșciug”[36].

Fără flori, coroane și discursuri la înmormântarea sa[37]. „Dacă se poate, fără preot și fără prohodire. Dar dacă acest lucru le e penibil celor care mă vor înmormânta, atunci fie, să mă înmormânteze după datină, cu slujbă, dar cât mai ieftin și mai simplu”[38].

Dorea ca jurnalele lui din viața de burlac „să fie distruse”[39]…dar noi tocmai le-am citit. Iar în ceea ce privește „restul” scrierilor sale, „îi rog pe cei ce se vor ocupa de trierea lor, să nu publice totul, ci doar ceea ce poate fi folositor oamenilor”[40].

Bolnav de friguri[41]. Pe 13 iunie 1895: „fierea îmi umple stomacul și-mi provoacă greață”[42]. „Tuse și guturai foarte violent”: 8 septembrie 1895[43].

Pe 23 septembrie 1895 împlinea 33 de ani de căsnicie[44]. Volumul 1 se încheie cu însemnarea din 24 decembrie 1895, Tolstoi fiind la Moscova.