Etichetă: pr. dorin picioruș

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a.

***

I se refuză plecarea la Halki pentru doctorat[1]. Scria literatură fără să tragă nădejdea că va fi publicat[2].

Vacanțele de vară ale anilor 1952 și 1953 și le-a petrecut la Vatra Dornei[3].

A terminat piesa Miorița în vara lui 1953, pe care o știa, printre alții, și George Vraca, Vasile Voiculescu, Al. Mironescu, Părintele Ghiuș și ÎPS Firmilian al Olteniei[4]. Însă nu l-a impresionat cu ea pe Părintele Scrima[5].

În 1955 îl cunoaște pe Șerban Cioculescu, care „o ducea prost, trăia din munca soției, care lucra manual la cooperativa meșteșugărească; nu era publicat nicăieri, i se refuza (dar și refuza) orice colaborare, și ajunsese să-și vândă cărțile rare din biblioteca proprie, umblând după un preț mai bun”[6].

Arghezi „suferea de sărăcie și de izolare”[7]. La Arghezi în curte i-a cunoscut pe Alexandru Balaci și pe Mihai Șora[8].

În cenaclul literar din casa lui Barbu Slătineanu, unde, în 1956, fusese introdus de Cioculescu, i-a întâlnit pe Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Alice Voinescu, Ștefan Augustin Doinaș[9].

În 1956, după 11 ani de închisoare, Radu Gyr a fost eliberat[10]. Și Bartolomeu e chemat de Gyr pentru ca să intervină pe lângă Arghezi, acum „reabilitat”, pentru a primi o casă, o pensie de la Uniunea Scriitorilor, prin Beniuc și republicarea unei plachete de versuri pentru copii[11].

Însă Gyr nu se cunoscuse niciodată cu Arghezi[12]…Și Arghezi nu l-a ajutat în niciun fel, în cele din urmă[13].

Dar Patriarhul Justinian i-a trimis lui Gyr „impresionante cantități de carne, ouă, brânzeturi și vin…prin mijlocirea fiicei sale, discret, seara, la colțul străzii”[14].

Gyr îl vizita pe autor. Și, la cererea lui Bartolomeu, Gyr i-a recitat două balade, pe care le-a imprimat „pe bandă de magnetofon”, având astfel de înregistrări și cu Arghezi, Vasile Voiculescu și Sandu Tudor[15].

Părintele Andrei Scrima pleacă în străinătate[16]. Părintele Bartolomeu, la vizite oficiale, era traducător de limbă franceză[17].

Îl cunoștea pe Radu Popescu[18].

Însă e arestat, vârât într-un jeep și i s-au pus ochelari negri[19].

E închis la Uranus[20]. Ieșirea la aer era pentru „15-20 de minute”[21]. Anchetatorul său, maiorul Aramă, îl prețuia ca scriitor[22].

Însă „tehnica anchetei era aceea de a-ți crea probleme sufletești, de a te ține veșnic încordat, agitat interior”[23].

Scrisese primele poezii pe la 10 ani, pe când păștea vaca pe luncă[24].

E anchetat asupra relațiilor sale cu Gyr[25].

Maica Olimpiada Lițescu inventează pe seama lui o subversiune la Târgoviște[26].

În p. 270 începe tortura: legat, îl pun la gura unui cuptor aprins. Și în această postură e întrebat ce cunoaște „despre banii pe care patriarhul îi are în băncile din străinătate”[27].

E lovit cu vâna de bou peste tălpi[28]. Când leșină…e trezit cu găleata de apă rece[29].

Îl bat, până când Părintele Bartolomeu începe să urle îngrozitor[30]. A doua zi, din cauza bătăilor la picioare, avea picioarele „ca butucii”[31].

I-au pus înainte un act fals, cel prin care i se cerea să recunoască activitatea sa legionară de la Viforâta…și el l-a semnat[32].

În p. 273: află că au fost arestați și Părintele Sofian și Părintele Grigore Băbuș și Părintele Stăniloae și Părintele Daniil Sandu Tudor.

Și tot în p. 273, Părintele Bartolomeu mărturisește că recita Liturghia, „în genunchi, ca de obicei”.

E dus „în arestul Securității din Ploiești”[33].

Aici, de la avocatul Popescu, Bartolomeu află că Radu Gyr fusese arestat din nou[34].

Află, de asemenea, că va fi judecat în curând și i se arată dosarul personal: 1. 250 de pagini[35]. În două zile îl citește aproape în întregime și își dă seama că „sute de oameni [fuseseră] interogați [din cauza lui] și puși să iscălească declarații”[36]. Printre cei interogați, Bartolomeu găsește și „nume scumpe”[37].

În p. 277 aflăm că i s-au pus pe masă două dosare, care o vizau pe maica Veniamina. Despre care Securitatea credea că delapidase peste 100.000 de lei[38].

Pe 7 mai 1959 e dus la frizerie și aranjat la păr și barbă. Nu mai văzuse o oglindă de…un an de zile[39]. Pentru că va fi dus la tribunal pentru judecată[40].

Îi spune judecătorului că a fost torturat[41].

E condamnat la 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, o mie de lei cheltuieli de judecată și confiscarea totală a averii personale[42]. Motivele? A fost legionar și a luptat pentru schimbarea ordinii sociale[43].

De la p. 289 începe pușcăria. Află că și Părintele Arsenie Papacioc fusese arestat[44].

E readus la Uranus, pentru ca să fie martor al acuzării în procesul lui Gyr[45].

Ochelarii enormi ai lui Gyr…și el, cel care „privea tăcut”, la propriul său proces[46].

Cere „curaj și putere”[47] în rugăciunile sale.

Renunță la planul de a se orbi în urma visului avut[48].

Îl revede pe Gyr[49]. Și Gyr fuma[50]…

Bartolomeu e dus la Jilava[51]. Stă cu aproape 30 de oameni într-o celulă[52]. Mâncau turtoi (mălai copt la tavă) la cele 3 mese ale zilei[53].

E dus la Pitești ca martor în procesul Preotului Fănel Mărgăritescu, consătean cu el[54].

De la doctorul Pâslaru a învățat codul Morse[55].

I s-au pus lanțuri la picioare[56]. În închisoarea de la Pitești termină poemul cosmogonic Facerea[57].

E readus la Jilava, într-o celulă „foarte murdară”, unde „urina fermentase în hârdău și împinsese pe de margini fecale uscate” [58]. Și un șobolan își avea vizuina sub pat[59]…

I se taie lanțurile[60]. Îi catehizează pe gardieni[61].

E dus la Aiud[62]. Aici lucrează la Steaua Zimbrului și Meșterul Manole[63]. Nu avea voie să stea întins pe pat în timpul zilei[64].

Mama lui îl alinta Valerică[65].

Decretul din 1959 împotriva monahismului[66].

Pe 1 august 1964 este eliberat[67].

Fusese închis 6 ani și două luni. Revine la București[68]. E primit de Patriarhul Justinian și se confesează reciproc[69]. De la Justinian află că „mitropolitul Iustin [Moisescu], susținut de profesorul Dumitru Dogaru, șeful Departamentului Cultelor, propusese în Sinod ca arhidiaconul Anania să fie exclus din monahism și caterisit”[70].

Pleacă la Glăvile și plânge la mormântul mamei sale. Tatăl său murise, la câteva luni după moartea soției, într-o casă de bătrâni[71].

A vizitat-o la Bistrița pe Mama Olga, care nu mai avea „uniformă călugărească” și care locuia, cu chirie, într-o casă în afara Mănăstirii[72].

Tot din p. 337 aflăm că a scos „în taină”, din pușcărie, niște caiete. Cu mașina de scris de la patriarh, „vreme de trei săptămâni, ziua și seara până târziu”, a scris cele două piese (Steaua Zimbrului și Meșterul Manole) și poeziile compuse și memorate în închisoare[73].

A început să lucreze la Biblioteca Sfântului Sinod, de la Mănăstirea Antim[74]. Și, cineva de la Securitate, i-a adus „caietele rămase la Aiud”[75].

De la Părintele Liviu Stan află că e cerut în America[76].

Concediu la mare, la Mamaia[77]. Primește 1.092 de dolari, la plecarea în America, de la patriarh[78]. Părintele Stăniloae i-a dat „câteva adrese din America”[79].

Pleacă cu avionul, de la Băneasa, pe 29 octombrie 1965[80].

Și prima parte a memoriilor sale se încheie în p. 345, fiind semnate ca finalizate în 8 mai 1974, la Detroit, Michigan.

Dacă prima parte a fost scrisă pe hârtie și a fost transcrisă electronic între 2007-2008[81], a doua parte a fost scrisă direct pe computer și începută la Cluj, în februarie 2004. Și, la fel ca în prima parte, autorul și-a propus să fie „veridic”[82].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a.

***

Jumătate din câștigul lunar îl trimitea părinților săi[1]. Folosește expresia: „nu mă dumeream” în ultimul rând al p. 198.

Devine Asistent la Institutul Teologic prin desemnarea Sfântului Sinod[2].

Și-ar fi dorit să predea Omiletică și Catehetică la București. Însă titularul catedrei era Părintele Grigore Cristescu…care îl ataca pe patriarh „la modul vulgar, mai ales când se îmbăta (ceea ce se întâmpla foarte des)”[3].

De aceea a predat la Istorie bisericească universală, unde titular era Prof. Teodor M. Popescu, „om de caracter gigantic și nu mai puțin uriașă integritate morală, pe lângă faptul că era un savant”[4].

Pentru 6-7 luni se ocupă din nou de aghiologie[5]. Și-ar fi dorit să se înscrie la doctorat dar nu știa prea bine limba greacă[6].

Pune în scenă piese de teatru[7]. O reîntâlnește pe Maica Artemia la Bistrița, în vacanță…care îi aduce un top de hârtie și îl învăluie cu „surâsul ochilor ei migdalați, luminați pe dinlăuntru de niște efluvii romantice ce se cereau, acum, și mărturisite”[8]. Efluvii despre care știa și Mama Olga dar „se făcea a nu pricepe”[9].

În 1950 Biserica Mănăstirii Curtea de Argeș a fost închisă, „pe motiv că poporul nu trebuie să mai aibă acces la mormintele regale” iar Sfintele Moaște ale Sfintei Filofteia au fost strămutate la Episcopia din Râmnicu-Vâlcea[10].

Însă Patriarhul Justinian a dat comuniștilor clădirile Mănăstirii Radu Vodă în schimbul Bisericii de la Curtea de Argeș[11].

De aceea patriarhul îl pune pe Părintele Bartolomeu decan al Centrului de la Argeș[12].

Se mută la Curtea de Argeș[13].

Aici locuiește „în micul apartament, de două camere, fost cândva al reginei Elisabeta”[14].

În p. 206 explică rolul pe care îl aveau „cursurile de îndrumări misionare” și tot în această pagină mărturisește, că împreună cu profesorii Iustin Moisescu, Nicolae Chițescu, Mircea Chialda, Mihail Bulacu (care predau la București), asculta seară de seară Vocea Americii la radio.

Viitorul patriarh Iustin Moisescu îl atenționează pe Bartolomeu că Părintele Bulacu e „ciripitor”, adică informator al Securității[15].

La beție, Părintele Grigore Cristescu îi mărturisește Părintelui Bartolomeu că venise la Curtea de Argeș ca să îl toarne[16].

Începe p. 208 vorbind despre Părintele Gala Galaction, care predică la Curtea de Argeș și mărturisește că în acest oraș a scris nuvela Trandafirii.

Din partea patriarhului, autorul primise „un Chevrolet vechi, condus de un călugăr priceput și cuminte, Părintele Partenie”[17].

De ziua patriarhului, în luna februarie, acesta îi spune autorului că Pogăceanu insistă ca Bartolomeu să fie scos afară din învățământ[18].

E înlocuit cu Arhim. Atanasie Gladcovschi, fapt pentru care se întoarce la București[19]. Astfel devine directorul bibliotecii din palatul patriarhal[20].

În bibliotecă, datorită prafului, lucrează cu mască chirurgicală[21].

Odată cu el, „mai fusese dat afară de la Institutul Teologic și profesorul Iustin Moisescu, titular al catedrei de studiul Noului Testament”[22].

Însă în p. 211, autorul ne mărturisește că Patriarhul Justinian s-a purtat „rece și neînduplecat” cu viitorul patriarh Iustin Moisescu, după ce acesta a fost dat afară de la facultate.

Viitorul Patriarh Iustin e caracterizat de Bartolomeu ca risipitor, cheltuindu-și salariul „în numai patru-cinci zile, prin restaurante bune”, după care mânca la cantina facultății[23].

Iar când a rămas fără salariu…„l-am văzut așteptând ore întregi – și zile de-a rândul – la ușa patriarhului, în nădejdea unei slujbe, fără să fie primit”[24] în audiență.

Însă, după o masă la Prof. Nicolae Chițescu, viitorul patriarh i-a mărturisit că a fost dat afară din facultate pentru că „nu acceptase să devină informatorul lui Pogăceanu”[25].

Când ministru al Cultelor a ajuns Prof. Constantinescu-Iași, președintele Partidului Național Popular, care se înființase pe 23 august 1944 pentru intelectualii „progresiști”, simpatizanți ai Partidului Comunist, la care, „printre primii”, a aderat Prof. Iustin Moisescu, viitorul patriarh Iustin a fost readus la catedră și a devenit director la Ministerul Cultelor[26].

Moare ÎPS Nicolae Bălan și e ales mitropolit, în locul lui, Iustin Moisescu[27]. Însă Iustin era profesor necăsătorit și de aceea a fost făcut monah la Mănăstirea Cernica[28]. Părintele Bartolomeu și Atanasie Gladcovschi, acum stareț al Cernicăi, îi sunt nași de călugărie viitorului patriarh Iustin[29].

Iustin e hirotonit, „la câteva zile”, ierodiacon și apoi ieromonah[30]. Iar „acolo, în stăreția de la Cernica, l-am învățat să spună ecteniile și să slujească pe cel care urma să devină arhiereu fără ca în viața lui să fi pus mâna pe o cădelniță”[31].

Iustin e făcut arhiereu pentru că fusese ales Mitropolit al Ardealului[32]. Bartolomeu a fost prezent la instalare, fiind „în suita patriarhului”[33].

Rămâne cu mitropolitul Iustin și împreună merg la Mănăstirea Sâmbăta de Sus[34]. Mitropolitul era stângaci la slujbe, nu-i plăcea postul și nici privegherile cu metanii[35].

În p. 214, cu amărăciune, autorul spune: „din profesorul modest și cuviincios [, care era Iustin Moisescu,] răsărise un ierarh arogant și ambițios, cu nasul ascuțit și vorba tăioasă”.

Moare Sebastian Rusan, mitropolitul Moldovei, Prof. Liviu Stan interpretează canonul, luat în discuție, în favoarea guvernului[36] și ÎPS Iustin devine mitropolitul Moldovei[37].

În p. 217 aflăm că PFP Justinian trăia cu frica de a nu fi otrăvit. Iar în finalul aceleiași pagini, Bartolomeu ne vorbește despre o discuție a lui Iustin cu Teoctist Arăpaș (nu Arăpașu!), „pe atunci vicar patriarhal și considerat unul dintre cei mai devotați oameni ai lui Justinian”.

Discuția o aude fără să vrea…și este „cutremurat și scârbit”[38]. Pentru că „Teoctist se oferea să treacă „de partea” lui Iustin, cerând ca acesta, în schimb, să-i asigure scaunul de la Roman. Și l-am văzut pe mitropolit surâzând triumfător și pufnind un aer de dispreț în fumul de țigară aruncat în nasul interlocutorului, fără să se rostească în vreun fel. Teoctist a suportat palma și s’a înecat într’o garafă de Cotnar”[39]. Însă nu i-a spus niciodată lui Justinian despre această discuție între cei doi[40]. Motivul? Deși ținea la Justinian, îi era frică să nu îl taxeze drept delator[41].

Părintele Bartolomeu l-a adus la București pe Părintele Andrei Scrima, în 1952, ca ajutor de bibliotecar[42]. Însă, fiind cooptați ca „experți culturali” de către patriarh, pentru vizita lui în Damasc, înainte de a pleca, când strângeau informații despre locurile pe care or să le viziteze, Scrima i-a mărturisit că vrea să fugă din țară[43].

În 1957, Patriarhul Justinian îi vestește autorului că puterea sa politică e în declin și că îi dă binecuvântare să se alipească de orice ierarh, în care are încredere, pentru a-și asigura viitorul[44].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a.

***

Pe 23 august 1944 era la Polovragi și a aflat că „s’a făcut pace”[1]. Și înțelegând că vor veni la putere comuniștii, ierodiaconul Vartolomeu a vrut să fugă peste graniță[2].

Însă e dus sub escortă undeva lângă Timișoara[3]. Este eliberat și ajunge în satul Obreja. Apoi la Petroșani[4]. Ajunge în Parâng[5]. Îl mănâncă puricii și la stână[6].

Și, mergând prin munți, ajunge din nou la Polovragi[7]. Însă cu ajutorul unui camion al jandarmeriei ajunge la Râmnicu-Vâlcea[8].

Înainte să plece de la Polovragi, Părintele Bica, starețul, i-a spus că și Radu Gyr se hotărâse să fugă în Ungaria-Austria și că într-un moment de disperare încercase să se sinucidă bând otravă. A fost spitalizat pentru că „avea gâtlejul ars”[9].

Ajunge la București[10]. Se întoarce la Brașov[11], ajunge la Mănăstirea Bistrița[12]…unde a fost trei săptămâni în convalescență[13]. Aici începe să-i placă de Maica Artemia, care „nu era frumoasă dar avea ochi migdalați și făptură de trestie neagră”[14].

În p. 92, în loc de a confesa, mitropolitul folosește verbul a confia. Și află de la Galiani (probabil o altă monahie), că în timp ce el cânta la slujbă, Maica Artemia „plângea în strană”[15].

Pleacă la Mănăstirea Arnota[16]. Aici observă faptul că „piatra de pe mormântul lui Matei Basarab”[17] nu mai avea inscripție. Cine o stricase? Starețul mănăstirii. Pentru că „primise ordin de la niște inși să radă inscripția cu dalta, că s’a isprăvit cu domnii și cu boierii și cu toți exploatatorii poporului”[18].

Pleacă de aici la Schitul Pătrunsa[19]. Motivul? Era căutat de agenți[20]. De aici, i-a rămas mult timp în urechi, „muzica nocturnă”[21] a lupilor și a câinilor.

După zece zile se întoarce la Mănăstirea Bistrița, pentru că demonul desfrânării îi tot aducea aminte „de ochii maicii Artemia”[22].

Stă „la voroavă [la discuție] cu Mama Olga”[23]. Vrea să se predea la Târgu-Jiu[24]. Și aici este pus în libertate, „după cinci luni de pribegie”[25]. Ajunge până la Polovragi, apoi merge la Sibiu, la cursurile de Medicină[26].

La Sibiu stă în gazdă la o săsoaică[27]. Iar ca student la Medicină lucra pe mâini și pe capete luate de la morgă[28].

O visează pe femeia căreia, pe zi, îi făcuse disecție[29]. Însă era atât de sărac, ca student medicinist, încât nu putea să-și cumpere nici măcar o pereche de pantaloni[30].

Maica Artemia, de care era îndrăgostit, era și ea medicinistă la Sibiu[31].

Aici, la Sibiu, la un cenaclu, în 1945, o cunoaște și pe Zorica Lațcu, viitoarea Maică Teodosia de la Mănăstirea Vladimirești[32].

ÎPS Nicolae Colan (1893-1967)[33] era prieten[34] cu episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, viitor cardinal[35]. „Mergeau împreună la teatru sau la unele șezători literare și-și spuneau „frate””[36].

ÎPS Nicolae Colan nu vrea să îl ajute financiar pe autor[37]. Nici măcar atunci când își dă pulpanele rasei la o parte și îi arată că are niște vechituri de pantaloni pe el[38].

Mitropolitul Colan „a ridicat din umeri, a neputință, și n’a zis nimic”. Fapt pentru care viitorul mitropolit Bartolomeu spune, cu durere: „am plecat rușinat, umilit de moarte, și am ajuns acasă plângând”[39].

Și așa te știe toată lumea, post-mortem, dacă faci lucruri fără conștiință…

Părăsește Clujul[40]. În p. 142 e la Mănăstirea Bistrița. Se întoarce la Schitul Pătrunsa[41]. Revine la Mănăstirea Bistrița pe timpul verii[42].

Îi scrie Maicii Iuliana teza de licența. Într-o lună și jumătate. Cu titlul: Terminologia religioasă în opera lui Titus Livius[43]. Și astfel o face…Profesoară de Latină[44].

Și pentru că îi făcuse teza Iulianei, Mama Olga și-a adus aminte că și Maica Sebastiana „e în urmă cu teza de licență”[45]. De data asta la Limba Română. Titlul: Tipăriturile de la Râmnic din a doua jumătate a secolului XVIII[46]. S-a dus la Biblioteca Academiei și i-a scris-o și pe a Maicii Sebastiana[47].

Însă Maicile, după cum se vede, își alegeau subiecte grele dar fără să dorească să muncească serios pentru ele. Multă părere de sine…și puțină muncă.

Pe atunci, pe când făcea teze de licență pentru Maici nemuncitoare, Mitropolitul nostru era dat afară de la Medicină[48].

Comuniștii fraudează alegerile și formează guvernul[49].

E arestat de pe stradă la Cluj[50]. Iar Maica Artemia îl vizitează în arest[51]. După o săptămână la Bistrița pleacă spre Baia de Arieș[52].

E arestat din nou[53].

În p. 151 ajunge stareț la Mănăstirea Toplița…pus de același mitropolit Colan, care nu îl putuse ajuta cu puțin timp mai înainte.

Într-o seară îl cunoaște pe Lucian Blaga[54].

E din nou arestat[55]. „Celula era un fel de coșciug confortabil, în care ai fi putut sta cocoșat sau în genunchi”[56].

Pleacă de la Cluj la Toplița[57]. Merge cu Părintele Bica la Mănăstirea Govora, pentru că acela fusese numit stareț acolo[58].

În 1948 mitropolitul nostru avea 27 de ani și se simțea neîmplinit[59]. Părintele Grigore Băbuș ajunsese Arhidiacon la Patriarhie[60].

Pe Maica Tiberiada, „cea mai strașnică monahie a Bistriței; voinică, îndrăzneață, onctuoasă, fără cultură, dar cu o prodigioasă inteligență nativă, perseverentă și răzbătătoare”[61], o întâlnește la București și o roagă să intervină pentru el la ÎPS Justinian Marina[62]. De ce? Pentru că Tiberiada îl cunoștea pe mitropolit[63].

Însă mitropolitul Justinian nu îl ajută[64]…

Se duce la Arhiepiscopul Emilian Antal, al Sucevei, să-l ajute, însă „arhiereul [Emilian] – veleitar la scaunul patriarhal – avea să folosească dosarul și pe mine împotriva celui ce devenea patriarhul Justinian”[65].

Din nou la Schitul Pătrunsa[66]. Apoi la Sibiu[67]. Și în p. 168 autorul ne spune că a terminat teologia „după șapte ani” de la începerea facultății.

Se întoarce la București[68]. Studiază aproape două luni la Biblioteca Academiei pentru că dorea să scrie viețile mai multor Sfinți[69].

Mănăstirea Bistrița era stavropighie patriarhală[70]. Aici e cerut de Patriarhul Justinian[71].

Discuția cu patriarhul e la p. 171-172…care avea nevoie de „colaboratori destoinici”[72].

Capitolul „Sub patriarhul Justinian” începe cu fraza: „nu fusesem niciodată în reședința primului prinț al Bisericii”[73].

Dintele de aur, pe care îl avea Patriarhul Justinian, îi „ședea foarte rău”[74].

E primit de patriarh[75]. Și după ce a așteptat două ore în palatul patriarhal…e poftit la masă[76].

După masă iarăși mai așteaptă ceva timp, până când vine Părintele Gheorghe Pașoi, care îi vestește că a fost făcut intendent…și primește în grijă palatul patriarhal, cel cu 144 de camere[77].

Părintele Bartolomeu o aduce la palat pe Maica Achilina, care l-a slujit 20 de ani pe Patriarhul Justinian[78].

Este impresionat de „vigoarea și vioiciunea” Patriarhului Justinian Marina, de „uriașa sa putere de muncă, de memoria sa prodigioasă, de spiritul său administrativ aproape perfect”[79].

Și mai târziu a descoperit în el „pe diplomat, pe omul extrem de abil care tratează cu adversarul de pe poziții aparent comune”[80].

Patriarhul, pe când era preot de mir, fusese țărănist[81]. Și ca patriarh, când mergea în provincie, era însoțit de un agent al Securității[82], care era înarmat și care pretindea că este inginer, arhitect, consilier de presă[83]…

Însă Patriarhul Justinian, subliniază autorul, „avea vederi de stânga [și] se declara de acord…cu politica generală a Guvernului”[84].

ÎPS Nicolae Bălan considera că Patriarhul Justinian era „omul potrivit”[85]. Și autorul spune că patriarhul nu a încercat niciodată să-i violenteze convingerile[86].

Arhiep. Emilian Antal era „cel mai înverșunat dușman al noului patriarh”[87]. De aceea el a redeschis dosarul grevei lui Bartolomeu de la Cluj[88].

Bartolomeu îi recita poeme patriarhului Justinian, în mașină, când făcea, împreună cu el, drumuri lungi[89].

Și de anul nou (anii 1948-1949) a fost singurul care a ciocnit cu patriarhul un pahar de șampanie[90].

Despre „ecumenismul intern”[91].

E arestat din nou[92]. Însă, pentru că Patriarhul Justinian a vorbit cu prim-ministrul Petru Groza, nedormind toată noaptea, Bartolomeu a fost eliberat[93].

După care patriarhul l-a dat afară din palat pe agentul Papamanole, pe care era să-l lovească cu bastonul[94].

În p. 186, Părintele Bartolomeu devine „inspector patriarhal pentru învățământul religios”.

Patriarhul știa că preotul Vasilian era „unul dintre cei mai periculoși informatori ai Securității”[95].

Și, în p. 188, Părintele Vasilian, informatorul, intră în viața Părintelui Bartolomeu…și îi laudă capacitatea intelectuală, talentul literar, integritatea caracterului, naționalismul, faptele sale eroice de la Cluj, conștiința sa românească[96]…

Însă Părintele Vasilian, căruia Nenea Ion îi spunea „Popa Dracu”[97], era „fost legionar, chiar șef de garnizoană prin Dobrogea”[98].

Vizită la Arghezi, în care acesta, pentru prima dată, l-a sărutat pe ambii obraji[99].

La 28 de ani i s-a propus, pentru prima dată  Părintelui Bartolomeu, să devină ierarh[100]. A fost anunțat într-o duminică dimineață de către fiul patriarhului, care locuia la palat[101]. Propunere: vicar patriarhal[102].

A refuzat[103]. Însă, de-a lungul anilor, i s-a propus de mai multe ori[104].

Arghezi îi mulțumește pentru poezia pe care o scrie[105]. La Mănăstirea Văratec s-a bucurat de ospitalitatea stareței Irina Lecca, „o călugăriță foarte cultă și manierată, boieroaică de viță veche, fostă, în vremea ei, doamnă de onoare la Palatul Regal”[106].

Secretarul Cazacu îi spune cum stă treaba cu ancheta patriarhală: ancheta nu se face în funcție de adevăr, de ce a găsit la fața locului, la Văratec, ci „se conchide în funcție de ceea ce ai simțit că dorește șeful”[107], adică patriarhul…

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a.

***

Făcea adesea amigdalită și răcea[1]. Și de la mărturisirea doamnei, blondă și cu ochi albaștri, îndrăgostită de el, va ieși Iovanca din Meșterul Manole[2].

În aceeași primăvară îl cunoaște pe Arghezi[3]. Fuma și când era diacon[4]. Iar episcopul și starețul Antimului „slujea frumos dar nu avea în slujbă nicio trăire”[5] duhovnicească.

Și văzând atâta decadență în episcopul cu care slujea, dar și în alții, monahul Vartolomeu/ Bartolomeu începe să trăiască „durerea de a nu mai putea iubi”[6].

Datorită Părintelui Sofian nu pleacă pe front[7]. Trece prin fraudă la Ebraică[8]. În p. 46 apare numele duhovnicului său de atunci: Părintele Melchisedec.

Datorită canonului dat de episcop vrea să plece din monahism[9]. Însă întâlnirea cu Părintele Gherasim Bica a fost „un adevărat miracol”[10] pentru ierodiaconul Bartolomeu. Pentru că acesta era starețul Mănăstirii Polovragi, din județul Gorj și a plecat cu el la Polovragi[11].

Ziua când a plecat la Polovragi: 20 noiembrie 1942[12]. Și aceasta a rămas Mănăstirea inimii sale[13].

Aici a găsit ce nu era la Mănăstirea Antim: „duhul comunitar, spiritul de dăruire, dragostea nefățarnică”[14].

La Polovragi, care aparține de Mitropolia Craiovei, fuma și bea cafea împreună cu starețul[15].

Într-o noapte de insomnie a scris piesa în versuri Intimitate[16]. La Polovragi și-a dat seama „și mai bine” că nu are vocație mistică și s-a hotărât să se facă medic[17].

Se întoarce la București în 1943 și predă Religie[18].

În p. 50 vorbește despre o vizită, din primăvara lui 1972, la Geo Bogza, care locuia la bloc, în Piața Cosmonauților.

Locuiește cu tatăl lui[19]. Își vizitează fratele încarcerat în penitenciarul de la Galați[20].

Însă la Milostea, în drum spre Polovragi, ierodiaconul Vartolomeu Anania află că va fi arestat[21].  Se predă singur procurorului militar[22].

În arest a dormit „pe scândura goală”[23]. E condamnat la „șase luni de lagăr”[24]. Aici începe să scrie piesa Drumur[25].

E pus să slujească în închisoare, de către comandantul închisorii, de Nașterea Domnului a anului 1943[26].  Și a slujit Utrenia și Obednița, cu veșminte diaconale și cădelniță aduse de la Mănăstirea Antim[27].

A și predicat, scoțând lacrimi din „ochii multora”[28].

De Bobotează l-au pus să boteze pușcăria[29]. Însă de la Negru Vodă a fost dus la Jilava[30]. Pentru închisoarea Jilava găsește doar doi termeni: fioroasă și dezgustătoare[31].

Aici întâlnește legionari, „unii dintre ei fanatici”[32]. Le dădeau să mănânce „o zeamă caldă, cu câteva fărâme de cartofi stricați, în care…se mai fierbea și fân proaspăt cosit”[33]. Fapt pentru care cei închiși ajunseseră „în așa hal de înfometare încât se rugau de gărzile de deasupra să le arunce câte un smoc de iarbă; preferau s’o mănânce verde”[34].

Bartolomeu era considerat un golan trăsnitor[35], în slangul închisorii. Nu ne explică însă ce înseamnă această poreclă…

Celula în care își trăise ultimele zile Corneliu Codreanu fusese transformată în capelă[36].

L-au lăsat cu o carte de rugăciuni la el[37].

De la Jilava a fost dus la Târgu-Jiu[38]. Aici fuseseră închiși și Victor Eftimiu, Geo Bogza, Tudor Arghezi…dar și Gheorghe Gheorghiu-Dej[39].

Lagărul avea o Biserică din lemn, în care, duminica, slujea un preot din oraș[40].

Într-o zi de 4 aprilie a fost eliberat. Știa codul Morse[41].

A fost eliberat pe 4 aprilie 1944. Și a plecat spre Polovragi[42]. Devine „cetățean cu domiciliu obligatoriu”[43], supervizat de șeful de jandarmi Moacă[44].

Moacă însă îi permite un drum la București, „în interes de serviciu” și Părintele Bartolomeu găsește Bucureștiul distrus, în parte, de bombardamentele americane[45].

În iunie intră la Medicină la Cluj-Sibiu[46]. Înainte să plece la facultate, îl cunoaște pe Radu Gyr și pe soția lui, care vin și vizitează Mănăstirea Polovragi[47].

Gyr își pierduse un ochi pe front…și a stat aproape două săptămâni la Polovragi[48]. Autorul îl numește: „cântărețul „oficial” al Gărzii de Fier”[49] deși era „aproape deloc”[50] om politic.

A venit cu soții Gyr și Monica, fiica lor de 10 ani[51]. După ce a plecat Gyr a venit la Polovragi și Emil Botta și așa l-a cunoscut[52]. Botta a vizitat Polovragiul împreună cu prietenul său Arșavir Acterian[53].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a.

***

89. Din memoriile ÎPS Bartolomeu Anania

Ediția primă, ediția 2008, are 691 p.[1]. Și autorul își începe cartea cu mărturia că nu a ținut niciodată un jurnal[2]. De aceea memoriile sale sunt incomplete, scrise în grabă (semnate la Detroit, în 9 mai 1974)[3] și au fost păstrate într-o bancă (probabil americană) până în 2001[4].

Prima amintire e din vara lui 1941[5]. Devine chelner după terminarea seminarului[6]…unde observă că nemții lui Hitler beau „din plin bere amestecată cu coniac”[7].

Fuma, pantofii îi erau stricați, scria la o revistă[8]…și vede pe stradă convoiul funerar al lui Horia Codreanu[9].

Pe viitorul mitropolit nu îl mai interesa „politica legionară”, pentru că fratele său se afla în pușcărie pentru instigare la omor[10].

Însă la 15 ani, pe când era seminarist, a fost recrutat în Frăția de Cruce[11]. De către cine? De către „un elev mai în vârstă decât mine”[12]. Care avea un limbaj ideologic, din câte observ în p. 11, identic cu al celor care încearcă astăzi, la nivel online, să ne arate „binefacerile” extremismului religios.

Și iată cum, în mod ironic, descrie ÎPS Bartolomeu întreaga persuasiune asupra sa a elevului mai în vârstă: îmi „vorbise îndelung și cu tact despre soarta nenorocită a țării, roasă până’n măduvă de stricăciunea partidelor politice, despre apariția Căpitanului inspirat de Arhanghelul Mihail, despre lupta lui cea sfântă pentru mântuirea neamului de sub ghearele jidanilor și jidoviților, despre trebuința imperioasă a unei regenerări morale prin cultivarea credinței în Dumnezeu, a cinstei, onoarei, eroismului continuu și spiritului de sacrificiu, despre elita legionară, selecționată din tot ce are neamul mai bun, despre rolul mesianic al românismului printre semințiile pământului”[13].  Însă, în același timp, că ea este „o organizație secretă, conspirativă…în care sunt chemați și primiți decât cei destinați să devină legionarii de mâine ai Căpitanului”[14].

L-a gâdilat orgoliul de a face parte din „elită”…și a depus jurământul pe 25 martie 1936[15]. Pe câmpul Cotroceanca toți se regăsesc îmbrăcați…în cămașă verde[16]. Și după ce se leagă „să nu trădeze niciodată Legiunea și Căpitanul”[17], Valeriu primește „săcușorul cu pelin, pe care avea să și-l coase la cingătoare”[18].

Și pentru că l-a pedepsit „camaradul Grecu” să nu mănânce în Săptămâna Mare, a leșinat, de Paști, la Biserica Bazilescu[19].

Autorul mărturisește că nu avea vocație „mistică și nici ostășească”[20]. Despre lipsa vocației mistice și la bătrânețe a vorbit Eugeniei Vodă, în interviul de la Profesioniștii.

Însă a fost în Frăția de Cruce și între „1938-1939, după asasinarea lui Corneliu Codreanu, când o asemenea activitate era extrem de primejdioasă”[21].

În p. 14, mitropolitul nostru vorbește despre generația lui, de la seminar, ca despre o generație filogermană și antisemită, naționalistă și radicală.

Dar Frăția de Cruce, care „pretindea că nu face politică, ci doar educație”[22] pentru tineretul român, „ca orice extremă, cultiva o atitudine sectară, exclusivistă”[23], lucru care se vede până azi în persoanele, puține, care o mai trăiesc sau în cei care vor, în mod utopic, să o reinventeze.

Și extremismul legionar consta în faptul, subliniază autorul, că „tot ceea ce e în afara Legiunii sau împotriva ei e rău, corupt”[24].

Valeriu avea „o idee foarte vagă” despre comunism[25]. Nu știa prea multe nici despre francmasonerie sau iudaism[26]. Dar știa despre evrei că sunt „dușmanii numărul unu ai Neamului”[27], deși el, născut în Oltenia, nu prea văzuse evrei[28].

Primește un premiu de 5 mii de lei de la generalul Dombrovski, primarul Bucureștiului…doar pentru poezia Drapelul[29].

În iunie 1939 a primit medalia „Meritul Cultural”, din mâna regelui Carol al II-lea, care era „poreclit „Berilă”, asasinul Căpitanului”[30].

Datorită organizației Straja Țării[31], Valeriu primea „o bursă lunară de la preotul profesor Grigore Cristescu, fost cândva legionar și devenind apoi „trădător””[32].

Camarazii îl numeau pe Valeriu: „escrocul”, spus admirativ[33].

În vara lui 1940 a dat lecții copiilor bogați[34]. Când a abdicat regele, el deja își arsese cămașa verde[35]. Însă mitropolitul folosește în p. 16 sintagma „mântuirea Neamului” și ne povestește despre cum a muncit, în vara lui 1937, „în tabăra legionară de la Drăgășani”[36].

Pe Calea Victoriei îl întâlnește pe Mihale, consătean cu el și curvarul satului, care „răspândise prin sat o blenoragie care a ucis o femeie măritată”[37] și care acum devenise și el…legionar[38].

Și când a văzut că până și Mihale a devenit „legionar”, mitropolitul spune: „m’am dus acasă, am dezbrăcat cămașa verde și din ziua aceea n’am mai pus-o niciodată”[39].

Știa să schieze[40]. Marele cutremur din 10 noiembrie…în care s-a prăbușit blocul Carlton[41].

Ajunge cu Mioc în Banatul sârbesc[42]. În p. 21 are pistol. Și trage cu el în văzduh de Bobotează[43].

Când se întoarce din Iugoslavia află că „fuseseră asasinați Iorga și Madgearu, deținuții politici de la Jilava, că între cei doi lideri existau tensiuni și că o oarecare tensiune exista și între Horia Sima și bătrânul Codreanu”[44].

Primește aprobare pentru a scoate revista Dacia[45], care se va numi Dacia Rediviva[46]. Nichifor Crainic era pe atunci ministru[47].

La cimitirul Pătrunjelu îl aude vorbind pe „bătrânul Codreanu”[48]. Însă de acolo Valeriu e săltat de poliție[49].

E dus la închisoarea Malmaison[50]. Aici, ziua, se lupta cu muștele iar noaptea cu puricii[51]. „Purici de cal”[52].

A fost calificat drept legionar în timpul anchetei[53]. Pentru că „bătrânul Codreanu…dusese niște tratative cu Antonescu”, grupul închis odată cu Valeriu a fost eliberat dar fișele anchetei au rămas la poliție[54].

A ieșit cu barbă din arestul poliției. Așa că a înspăimântat-o pe doamna Buliga[55], la care stătea în gazdă…și care, cu bărbatul pe front, „avea nerușinarea să se dezbrace cu ușa deschisă și se făcea că are junghiuri prin coaste”[56].

În p. 34 autorul ne vorbește despre cum s-a inițiat în literatura ocultă și francmasonică.

Pe 22 septembrie 1941 a dezamăgit-o pe Genoveva: i-a spus că nu se căsătorește cu ea[57]. Și după ce și-a plătit chiria…a bătut la poarta Mănăstirii Antim, „cu un geamantan în mână”[58].

Însă nu s-a făcut monah „din vocație”[59]. Îl cunoștea pe Părintele Grigore Băbuș dar și pe Părintele Nicodim Bujor[60].

Când s-a făcut monah…stareț la Mănăstirea Sfântul Antim era PS Eugeniu Laiu Suceveanul, care l-a primit și l-a pus în chilie cu Băbuș[61].

Aici îl cunoaște pe ÎPS Gurie Grosu al Basarabiei[62], care era alungat din scaun[63]…și care îi spune să rămână în lume[64].

În p. 36, PS Eugeniu, starețul Antimului, are multe defecte. Iar Valeriu, deși la Antim, era cântăreț la Schitul Maicilor, unde Părintele Săvulescu îi da „un mic salar”[65].

Îl cunoaște la Antim pe Părintele Benedict Ghiuș, „cel cu sufletul și glasul de argint” dar și pe Părintele Sofian Boghiu[66].

Ca novice la Antim, Valeriu devine student teolog[67].  Și noviciatul său a fost de…„vreo patru luni”[68]. E făcut monah pe 2 februarie 1942…și PS Eugeniu l-a pus să-și aleagă numele monahal: între Visarion și Vartolomeu[69].

El dorea Vincențiu, episcopul dorea Visarion, dar pentru ca să nu îl cheme ca pe ÎPS Visarion Puiu și-a ales Vartolomeu[70].

Părintele Firmilian i-a fost naș de călugărie[71]. Tremura de emoție, a vrut să fugă de sub mantie…dar s-a lăsat purtat până la capăt[72].

După două săptămâni de la intrarea în monahism, PS Eugeniu l-a făcut diacon. Și a fost diacon aproape 25 de ani[73]…

Publică în Gândirea[74]. Începe relația sa cu Nichifor Crainic, care îl sfătuiește să nu se dea cu legionarii și să devină „un călugăr bandit” dar nici să renunțe la monahism, așa cum a făcut Arghezi[75].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a.

***

Cristea-Enache se declară de stânga și îl declară pe Mihăilescu de dreapta[1].

Iar Mihăilescu, cel „de dreapta”, care nu suflă niciun cuvânt despre masacrarea României de către regimul Băsescu, găsea în 2011 că este „comic-fantezist” cuplul politic Ponta-Antonescu[2].

Protestele din Piața Universității, din 2012, sunt pentru Dan C. Mihăilescu, nu strigătele de indignare ale unei nații minimalizate și batjocorite, ci: „jegoasele mitinguri din ianuarie-februarie”[3]. Acestea sunt sentimentele celui care a rămas cu sufletul la Athos…dar nu simte drama României.

Și e normal să vorbească despre „circăreala grobiană în care s-a decapitat ICR-ul”[4], pentru că atunci a fost dată afară soția sa de la ICR, unde ocupa un post politic…

„Socialisto-liberalii”, care „au dat foc” României prin aceea că au vrut să-l suspende pe Băsescu, adică gestul lor de a-l suspenda, e comparat de Mihăilescu, nici mai mult și nici mai puțin, decât cu ce a făcut Ceaușescu la revoluție: a tras cu tunurile.

Deci nu e un simplu gest democratic referendumul ci o catastrofă. De unde se vede cât de ușor se schimbă percepția lui Mihăilescu față de cineva anume, dacă la mijloc stau…banii…și nu cărțile.

Pagina 161 e scrisă pe 14 decembrie 2012. Și atunci credea că România va avea parte de „ani de haos dureros”[5], fără să spună nimic despre îndatorarea României sub Băsescu.

Nu-i place „apolitismul” de tip Eugen Simion[6]. Patapievici la ICR a fost „de bine”, pe când „voința dictatorială a USL, prin intermediul lui Andrei Marga”[7], „a distrus” totul. Și ceilalți membri ai grupării lui Mihăilescu au aceeași poziție, așa că această carte poate fi trasă la xerox și pusă pe seama oricăruia dintre ei.

Scrie „dintr-un jet” dar face digresiuni[8]. Iar prima care l-a mustrat pentru „stilul fandosit” a fost Magdalena Bedrosian, în 1982 și i-a spus că trebuie să ajungă la stilul lui Noica: „laconic dar poematic”[9]. Pentru asta însă nu trebuie să fii histrion, adică duplicitar…

„Fostului poet acneic” nu îi plac notele de subsol[10], adică munca asiduă. Dar consideră că textele lui sunt cizelate „ca lama de brici”[11].

Cizelate din punct de vedere estetic sau ideatic? Eu cred că estetic…Pentru că în această carte, până acum, nu am văzut gândire…

La bloc în Balta Albă[12], nu-i place filmul și nici marea dar are pasiune pentru munte și teatru[13], conștiința „fizicului ingrat”[14], urarea îngăduirii în căsătorie[15], despre limbajul sexual[16] iar în p. 191 e în ianuarie 2013.

Lui Cristea-Enache, care are blog[17], nu-i place „deloc” blogosfera, dar îi place Facebookul[18], că acolo nu trebuie să scrie ci doar să pună poze[19].

Problema e că și pe blog și pe Facebook, Enache nu e scriitor ci publicitator. Și-a publicitat emisiunile pe blog și asta e tot! Nu lucrează pe gratis…cu publicul larg. Poate că nu îl duc puterile…

Bianca Cernat a fost și „mai otrăvită”[20] decât soțul ei în comentariul la cartea lui Mihăilescu despre Athos, dar l-a apărat Sorin Lavric cu „înduioșătoare furie”[21]. Însă nici „dinspre BOR [nu i-a venit, la aceeași carte,] o blagoslovire în revistele de specialitate”[22] dar a dialogat cu Costion Nicolescu la emisiunea lui Bucuroiu[23].

Însă și Pleșu a avut parte, „dinspre stânga, [de] grimase de greață, ricanări orale sau atacuri piezișe”[24].

Însă, „dinspre stânga”, „atacurile” vizează pe cei care s-au înfrățit cu Băsescu în detrimentul poporului român…și, mai puțin, parabolele evanghelice, pe care, și așa domnul Pleșu nu are competența să le comenteze…

A văzut doar că se vinde cartea religioasă…și de aceea a încercat să își rotunjească banii cu o altă carte „religioasă”, dumnealui fiind istoric de artă la origini și nu filosof sau teolog.

Mihăilescu se teme de faptul că oricine poate schimba datele tale în Wikipedia[25], îl îngrozește „anonimatul de pe forumuri”[26], îl înnebunește exhibiționismul de pe Facebook[27], îl folosește pe „concoctat”(?) în p. 201, a fost „dezarticulat de tânăr” ca și Cărtărescu[28], despre care spune că are „o minune de imaginație, energie fabulatorie și realism cât încape”[29].

Însă Andrei Pleșu, în aceeași pagină 210, e „mușcat de preoțimea ortodoxă că dă prea multe citate din catolici și protestanți”, când „ortodoxia valahă n-a dat nici 1% din exegeza problemei”[30].

Dar în ce constă gândirea lui Pleșu referitoare la parabole, dacă dă citate prea multe?

Bibliografie ortodoxă exegetică românească la Scriptură există…și se poate înmulți continuu. Cu smerenie și abnegație. Însă dacă faci o exegeză ca să dai lecții de pretinsă superioritate, mai bine n-o mai faci. Pentru că exegeza este o învățare smerită a membrilor Bisericii, din experiență, și nu un scuipat în obraz.

În aceeași pagină 210 e deplânsă și situația lui Liiceanu și Patapievici, care „n-au avut parte de niciun comentariu adecvat la Sein und Zeit și, respectiv, cartea despre Dante”. De ce nu și-au comandat vreunul? La câți „ucenici” au…poate se găseau 10-15 să le scrie elogii. Mai nou așa am văzut că procedează: se adună câțiva „ucenici” de-ai lor și fac o carte „in memoriam”.

Despre ce a întrevăzut la Athos[31], cameleonicul Enache subliniază și el că Liiceanu și Pleșu sunt „intelectuali străluciți”[32] și îl întreabă, abrupt, pe Mihăilescu, dacă crede în Dumnezeu[33].

Însă Mihăilescu crede dar nu prea suportă Biserica: o traducere a primului paragraf din p. 213.

L-a cunoscut pe Arhim. Ioanichie Bălan și a vorbit cu ÎPS Antonie Plămădeală în casa lui Savin Bratu[34]. S-a luptat cu necredința din el[35]…și acum e „un ortodox”, care privește „totul din afara zidurilor [Bisericii], [a] normelor, [a] obligațiilor”[36].  „Un ortodox” fără Biserică…

Însă Enache îl asigură pe Mihăilescu de faptul că lumea îl iubește. Și, totodată, că lumea vrea să știe ce tot discută ei în această carte[37].

Diferența dintre Polirom și Humanitas în p. 226.

În p. 229, Mihăilescu spune că a colaborat cu Liiceanu din mai 1991, publicitându-i cărțile editate în suplimentul Cotidianului, adică în Litere, arte & idei.

Îl onorează că e „grăjdarul lui Liiceanu”[38]. Expresia îi aparține lui Goma[39].

În p. 239, Mihăilescu mărturisește că făcea critică literară în suplimentul literar al Cotidianului fără să se gândească la publicul cititor. Făcea critică…pentru criticii literari.

La fel face și acum: nu scrie pentru liceeni sau studenți, pentru cumpărătorii de carte, pentru iubitorii de critică literară…ci pentru cei care au ifose în materie de carte.

S-a ocupat, la facultate, cu supervizarea strânsului de sticle goale, hârtie și deșeuri textile[40] și a devenit membru UTC și PCR dintr-o „naturalețe” și cu o „iresponsabilitate”[41] care l-au propulsat spre normalitate.

Căci la fel i-a spus și maică-sa: partidul te face să ai „meserie cumsecade”[42] și dacă ești comunist, atunci ești „un patriot cinstit”[43].

Despre cum s-a întâlnit, ca student, cu Nicu Ceaușescu[44]. Despre Mihai Moraru și vinul său „puterea ursului” amintește în p. 249. Și tot acolo și despre „doamna Bușulenga, [care] avea deja în vizor etalarea curcubeului Ion Iliescu pe cerul patriei”.

Radu Câmpeanu i s-a părut „dubios dintru început”[45]. Aidoma lui și Quintus și Amedeo Lăzărescu[46].

Din nou a „concocta”[47], Ion Rațiu e „primul adevărat politician”[48] pe care l-a întâlnit și care locuia „pe Armindeni 4, unde locuise cândva Dimitrie Gusti”[49].

De la Emil Constantinescu, care, se pare, că nu a ajutat grupul prea mult sau nu atât pe cât s-ar fi așteptat, Mihăilescu a rămas „cu imaginea unei acreli inexplicabile”[50].

Însă, în comparație cu Prof. Constantinescu, care era „ațos”[51], Dan C. Mihăilescu a fost „acaparat numaidecât prin directețe, prin firescul abordării”[52], de căpitanul de navă Băsescu.

Pentru că Băsescu, la decorarea lui Cărtărescu, l-a învăluit „în râsul lui irezistibil” și l-a turmentat (ambele verbe sunt ale intervievatului) „cu o fermecătoare formulă dinesciană: „ce faci, dom’le, pe-aici?!””[53].

N-a putut să-i reziste acestui președinte din popor, care „învăluie” cu „surâsul” lui…și atrage prin vorbirea lui „fermecătoare”. Îți vine să crezi că vorbește despre un alt președinte…Și, cu siguranță, și-a imaginat pe altcineva când a scris această pagină.

În p. 257, Adrian Papahagi i-a luat fața lui Mihail Neamțu, pus în coadă, în coada listei „mai tinerilor săi confrați”, la care se uită „cu sinceră admirație”. Lista „tinerilor confrați” e formată din 6 nume: Theodor Baconsky, Cristian Preda, Mihai Răzvan Ungureanu, Sever Voinescu, Adrian Papahagi și Mihail Neamțu[54].  Ce au făcut cei 6 de-au meritat să intre în gruparea pe stil nou?

Iar ei, cei 6, spune, în mod criptic, Dan C. Mihăilescu, „au intrat în Joc, plănuindu-și inserția în Sistem”[55].

Care e jocul și cum intri în sistem? Te bagă Băsescu, cel cu învăluire la intelectuali? Te bagă Liiceanu, cel cu Humanitas luminos? Te face o rotiță „tăcerea masonică filosofică”? Altcineva?! Poate ne va spune într-o altă carte…

După ce mărturisește că a sperat „în rolul mediator, coagulant, al lui Valeriu Stoica”[56], Mihăilescu ne face „o surpriză”: încă de pe când Theodor Baconsky era ambasador în Lisabona…dumnealui l-a văzut președinte al României în 2014[57]…

Însă și pe Daniel, pe intervievator, Dan îl curtează sagace, ridicându-l la rangul de „critic atotcuprinzător”[58].

Daniel îl întreabă despre prezidențiabilul lui 2014[59]. Iar Mihăilescu îl preferă pe Baconsky în locul lui Becali, Vadim, Crin, DD, Voiculescu and co., deși știe foarte bine că doar Crin Antonescu este prezidențiabilul USL[60].

Mihăilescu vituperează continuu sistemul…dar nu și pe cei care conduc sistemul. De aceea, Raed Arafat este băiatul bun al sistemului de urgență[61]…însă din cauza umilirii lui au ieșit oamenii în stradă și au apărut „jegoasele” proteste.

Pe Bălăceanu-Stolnici refuză să-l mai vadă[62]. Mihăilescu a suferit două infarcte[63], îl numește pe Enache, în prima pagină a postfeței, un „caietist” al lui Eugen Simion[64] și între p. 287-302 ne oferă câteva poeme de-ale sale, care au calități „dincolo de estetic”[65]. În traducere: îi e rușine cu ele.