Sermon at Pentecost [2025]

My beloveds[1],

the Church of God was founded in the year 33 after the birth of the Lord[2], so today we are in the year 1992 since the founding of the Church. And it was founded by the descent of the Holy Ghost in the Holy Apostles and in those with them. For the first christian community was „about 120 [ὡς ἑκατὸν εἴκοσι]” of persons [A. Ap. 1, 15, BYZ].

– But what does it mean that the Holy Ghost descended in the members of the first christian community?

– That each received „the tongues as of fire” within themselves, i.e. the glory of the Holy Ghost. But since the glory of the Ghost is common to the Father and the Son, by receiving the glory of the Ghost within themselves, the members of the first christian community received the glory of the triune God or the triune God within them through His glory, because divine glory is common to the divine persons[3].

Saint Lucas emphasizes: „And there appeared to them [Καὶ ὤφθησαν αὐτοῖς], dividing [διαμεριζόμεναι], the tongues as of fire [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός], and these sat in each [of] them [ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν]”. The Holy Ghost, the One, appeared to them personally and dwelt in each of them. But through this the Ghost was not divided, but the glory of the Ghost was given to each one, through which, in each of them, the Holy Ghost began to dwell, together with the Father and the Son. Likewise, in the Holy Chalice, Christ is the One. But each of us partakes of a part of Him, but through the part we receive Him whole, because He does not divide Himself, but is always one. And he who has the Son, Who is inseparable from the Father and the Ghost, has the triune God in Him, because the glory of the Son is also the glory of the Father and the Holy Ghost[4].

The Son ascended into glory in order to descend spiritually into us. For the Holy Ghost does not come to replace the Son or the Father in ourselves, but comes together with the Father and the Son, in order to always dwell in us and guide us on the path of salvation. And when Lucas tells us: „And they were all filled with the Holy Ghost [Καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες Πνεύματος Ἁγίου]” [A. Ap. 2, 4, BYZ], he tells us profoundly that they were all filled with the glory of the Trinity, because they all became the living dwelling places of our triune God[5].

And the Lord had spoken explicitly about the day of Pentecost, about what the Holy Apostles would experience on that day, when He said: „And I, the glory that [You] gave Me, I have given it to them, that they may be one, as [and] We are one” [Ioannis 17, 22, BYZ] and „If anyone loves Me, My word will he keep, and My Father will love him and to him We will come and make a dwelling with him” [Ioannis 14, 23, BYZ]. Because His glory unites us with one another in His Church, making us one Church, and this because the Father, the Son, and the Holy Ghost will dwell in each of us through Their glory and will make us one, one Church of the triune God[6].

His glory unifies us, but not in a collectivist, impersonal way, but in a personal way. Because in each one dwells the glory of our triune God and, being in each one of us through His glory, He unites us with one another in His Church, because the unity of all depends on the union of our will with the will of God. We are not one without our will, but with our will! Precisely for this reason the unity of the Church is the unity of love, of our will, of our complete giving[7].

And because everyone counts in the Church and everyone is irreplaceable, the personalist perspective of the Church means the personal connection of each one with God. Each of us has a real and gracious connection with God, because He guides all of God’s children in the life of the Church. And the life of the Church is full of overwhelming dynamism, because God enlightens each of us what we must do. Therefore, the engine of the Church is God, because He sets each of us in motion. Because His will is the dynamism of our life, when we make His will our will[8].

The personalism of the Church means diversification, a personal way of seeing things. Everyone has a personal way of seeing things and this distinguishes them from everyone else. But the differences between us must not separate us, because the nuances of each one are important in the life of the Church. The more we integrate the personal nuances, the more deeply we look at the life of the Church. For we need to see through the eyes of many the life with God, the one in essence, but with many nuances in its experience, because each one lives it personally and not impersonally[9].

I dislike everyone dressing up in the same vestments at the Services. For the same color it means the same thinking, one that excludes the nuances. But when one is in yellow, and another in green, and another in dark red, this shows that each has a perspective on the Church, that he has a certain inner state, and that each inner perspective is of the Church. But all, at the same Service, although different in their life and in their vestments, are together and can be together, because they are in the same faith and in the same Holy Ghost, because they are dwelling places of the Trinity[10].

We try to standardize our vestments, while our believers come with diversified ones. Because they want to tell us that they are different and that they need personal answers from us. We are different too! Our attempt to standardize our vestments is a falsification of our reality, because each of us has our own favorite vestment, we have our own way of seeing things. But our diversity is not a reason to panic, because God works with each person individually. And it enlightens us to give a personal answer to each one, because everyone’s needs are personal[11].

A sterile theology is an impersonal theology. Because real theology speaks about the reality of people, about their real needs and does not hide people’s sins, i.e. their shortcomings. When God speaks in Scripture and in the Lives of the Saints, He speaks in a particularized mode: about a specific man and his life, and not about imaginary people. Therefore, theological syntheses lead to concentrated answers about the divine revelation, but when it comes to a man’s life, we need an answer only for him, about an answer from God, so that it can be savior for that one[12].

The same Holy Ghost shared Himself with many at Pentecost, but He made them one: one Church. And the Holy Ghost does not cancel your personality, but enhances it. Because the Holy Ghost ghostually personalizes each of us, so that we can make our personal contribution to the life of the Church. No Saint is an identical copy of another, but each one is personal! And it is personal, because God personalizes each one according with his will and with his ascesis and with his character. And where it is tried the standardization of people,  it is tried the depersonalization of them, because people can only be personal. Unique and irreplaceable[13].

The Evangel of the Church has been written in several ways, by many people, because the nuances are fundamental. And with all that, we have only a part of the Lord’s testimony and the life of the Church in the Divine Scripture. The books are descriptive, they talk about certain people, about certain realities. But the life of the Church means what christians experience day by day in a personal way. Therefore, to us, today, the Church and its life have reached us, and not a story about the Church. And we live the life of the Church as the Holy Apostles lived it, having everything for our salvation at hand, lacking nothing. Because we live in the same Church in which they lived[14].

For this reason, living in the Church means reading everything through the life of the Church. Reading the entire theology and history of the Church through the eyes of our ecclesial experience. For, mystically, reading Tradition means the life of the Church, because living theologically means understanding the Tradition of the Church theologically. And our past is a continuous present, because the Church updates her entire history to the present time in the experience of the Church. And our present, at the same time, is full of the future, of eschatology, because the Emperordom of God is within us, it is the reality of our life, and we are moving towards its plenary revelation, towards its revelation on cosmic quotas[15].

Therefore, my beloveds, the Pentecost is not the end of the Church, but its beginning, because we must constantly grow in our relationship with God. The Pentecost is in continuous revelation in the life of the Church, because every day is a Pentecost for each of us. For the Living God always enlightens us, always teaches us His things, according to our measure, in order to save us. And His enlightenments are our salvation, for He teaches us in a proper way to save ourselves[16].

At many years of the day of the Church! It is our day, of christians, of those whom God has ghostually begotten through Baptism. And for this we must rejoice and be glad into the Lord, into the One who strengthens us to live ghostually in His Church. Amin[17]!

---

[1] Started at 8. 09, in day of friday, on 30 may 2025. Cloudy sky, 16 degrees, wind of 5 km/h.

[2] Cf. https://patristics.info/timeline-of-the-early-church.html.

[3] Iubiții mei, Biserica lui Dumnezeu s-a întemeiat în anul 33 după nașterea Domnului, așa că astăzi suntem în anul 1992 de la întemeierea Bisericii. Și s-a întemeiat prin coborârea Sfântului Duh în Sfinții Apostoli și în cei dimpreună cu ei. Căci prima comunitate creștină era „ca [la] 120 [ὡς ἑκατὸν εἴκοσι]” de persoane [F. Ap. 1, 15, BYZ].

– Dar ce înseamnă că S-a coborât Sfântul Duh în membrii primei comunități creștine?

– Că fiecare a primit „limbile ca de foc” [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός] [F. Ap. 2, 3, BYZ] în ei înșiși, adică slava Duhului Sfânt. Dar cum slava Duhului e comună Tatălui și Fiului, prin primirea slavei Duhului în ei înșiși, membrii primei comunități creștine au primit slava Dumnezeului treimic sau pe Dumnezeul treimic în ei prin slava Lui, pentru că slava dumnezeiască este comună persoanelor dumnezeiești.

[4] Sfântul Lucas, accentuează: „Și li s-au arătat lor [Καὶ ὤφθησαν αὐτοῖς], împărțindu-se [διαμεριζόμεναι], limbile ca de foc [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός], și a șezut în fiecare [dintre] ei [ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν]” [F. Ap. 2, 3, BYZ]. Duhul Sfânt, Cel unul, li S-a arătat lor în mod personal și S-a sălășluit în fiecare dintre ei. Dar prin aceasta nu S-a împărțit Duhul, ci s-a dat fiecăruia slava Duhului, prin care, în fiecare dintre ei, a început să locuiască Duhul Sfânt, dimpreună cu Tatăl și cu Fiul. La fel, în Sfântul Potir, este Hristos Cel unul. Dar fiecare dintre noi ne împărtășim cu o parte din El, dar, prin parte, Îl primim pe El întreg, pentru că El nu Se desparte, ci e unul mereu. Și cine Îl are pe Fiul, Care e nedespărțit de Tatăl și de Duhul, are în El pe Dumnezeul treimic, pentru că slava Fiului este și slava Tatălui și a Duhului Sfânt.

[5] Fiul S-a înălțat întru slavă pentru ca să coboare în mod duhovnicesc întru noi. Căci Duhul Sfânt nu vine să Îl înlocuiască pe Fiul sau pe Tatăl în noi înșine, ci vine dimpreună cu Tatăl și cu Fiul, pentru ca să locuiască mereu în noi și să ne călăuzească pe calea mântuirii. Și când Lucas ne spune: „Și au fost umpluți toți de Duhul Sfânt [Καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες Πνεύματος Ἁγίου]” [F. Ap. 2, 4, BYZ], el ne spune în mod profund că s-au umplut toți de slava Treimii, pentru că au devenit cu toții locașurile cele vii ale Dumnezeului nostru treimic.

[6] Și Domnul vorbise în mod explicit despre ziua Cincizecimii, despre ce vor trăi Sfinții Apostoli în acea zi, atunci când spusese: „Și Eu [Καὶ Ἐγὼ], slava pe care [Mi-]ai dat-o Mie [τὴν δόξαν ἣν δέδωκάς Μοι], le-am dat-o lor [δέδωκα αὐτοῖς], ca să fie una [ἵνα ὦσιν ἕν], precum [și] Noi suntem una [καθὼς Ἡμεῖς ἕν ἐσμεν]” [Ioannis 17, 22, BYZ] și „Dacă cineva are să Mă iubească pe Mine [Ἐάν τις ἀγαπᾷ Με], cuvântul Meu va păzi [τὸν λόγον Μου τηρήσει], și Tatăl Meu îl va iubi pe el și către el vom veni și locaș cu el vom face [καὶ ὁ Πατήρ Μου ἀγαπήσει αὐτόν καὶ πρὸς αὐτὸν ἐλευσόμεθα καὶ μονὴν παρ᾽ αὐτῷ ποιήσομεν]” [Ioannis 14, 23, BYZ]. Pentru că slava Lui ne unește pe unii cu alții în Biserica Sa, făcându-ne o singură Biserică, și aceasta pentru că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh vor locui în fiecare dintre noi prin slava Lor și ne vor face să fim una, o singură Biserică a Dumnezeului treimic.

[7] Slava Lui ne unifică, dar nu colectivist, impersonal, ci la modul personal. Pentru că în fiecare locuiește slava Dumnezeului nostru treimic și, fiind El în fiecare dintre noi prin slava Lui, ne unește pe unii cu alții în Biserica Sa, pentru că unirea tuturor depinde de unirea voinței noastre cu voința lui Dumnezeu. Nu suntem una fără voia noastră, ci cu voia noastră! Tocmai de aceea unitatea Bisericii e unitatea iubirii, a voinței noastre, a dăruirii noastre depline.

[8] Și pentru că fiecare contează în Biserică și fiecare este de neînlocuit, perspectiva personalistă a Bisericii înseamnă legătura personală a fiecăruia cu Dumnezeu. Fiecare dintre noi avem o legătură reală și harică cu Dumnezeu, pentru că pe toți fiii Lui Dumnezeu îi călăuzește în viața Bisericii. Și viața Bisericii e plină de dinamism copleșitor, pentru că pe fiecare în parte Dumnezeu ne luminează ce trebuie să facem. De aceea, motorul Bisericii e Dumnezeu, pentru că El ne pune în mișcare pe fiecare în parte. Pentru că voia Lui este dinamismul vieții noastre, atunci când facem din voia Lui voia noastră.

[9] Personalismul Bisericii înseamnă diversificare, un mod personal de a vedea lucrurile. Fiecare are un mod personal de a vedea lucrurile și prin aceasta se deosebește de toți ceilalți. Dar deosebirile dintre noi nu trebuie să ne separe, pentru că nuanțele fiecăruia sunt importante în viața Bisericii. Cu cât înglobăm mai mult nuanțele personale cu atât privim mai profund viața Bisericii. Căci avem nevoie să vedem prin ochii multora viața cu Dumnezeu, cea una în esență, dar cu multe nuanțe în trăirea ei, pentru că fiecare o trăiește în mod personal și nu impersonal.

[10] Îmi displace îmbrăcarea la Slujbe a tuturor în aceleași veșminte. Căci aceeași culoare înseamnă aceeași gândire, una care exclude nuanțele. Dar când unul e în galben, iar altul în verde, iar altul în roșu închis, aceasta arată că fiecare are o perspectivă asupra Bisericii, că are o anume stare interioară și că fiecare perspectivă interioară e a Bisericii. Dar toți, la aceeași Slujbă, deși diferiți și în viața lor și în veșmintele lor, sunt la un loc și pot fi la un loc, pentru că sunt în aceeași credință și în același Duh Sfânt, pentru că sunt locașuri ale Treimii.

[11] Noi încercăm să ne uniformizăm veșmintele, pe când credincioșii noștri vin cu ele diversificate. Căci ei vor să ne spună că sunt diferiți și că au nevoie de răspunsuri personale de la noi. Și noi suntem diferiți! Încercarea noastră de a ne uniformiza veșmintele e o falsificare a realității noastre, pentru că fiecare dintre noi avem un veșmânt preferat al nostru, avem modul nostru de a vedea lucrurile. Dar diversitatea noastră nu e un motiv de panică, pentru că Dumnezeu lucrează cu fiecare persoană în parte. Și pe noi ne luminează să dăm un răspuns personal la fiecare în parte, pentru că nevoile fiecăruia sunt personale.

[12] O teologie sterilă e o teologie impersonală. Pentru că reala teologie vorbește despre realitatea oamenilor, despre nevoile lor reale și nu ascunde păcatele oamenilor, adică lipsurile lor. Când Dumnezeu vorbește în Scriptură și în Viețile Sfinților, El vorbește în mod particularizat: despre un om anume și despre viața lui și nu despre oameni imaginari. De aceea, sintezele teologice duc la răspunsuri concentrate despre revelația dumnezeiască, dar când vine vorba de viața unui om, noi avem nevoie de un răspuns doar pentru el, despre un răspuns de la Dumnezeu, pentru ca el să fie mântuitor pentru acela.

[13] Același Duh Sfânt S-a împărtășit multora la Cincizecime, dar i-a făcut să fie una: o singură Biserică. Iar Duhul Sfânt nu îți anulează personalitatea, ci ți-o potențează. Pentru că Duhul Sfânt ne personalizează duhovnicește pe fiecare în parte, pentru ca să ne dăm aportul personal la viața Bisericii. Niciun Sfânt nu e o copie identică a altuia, ci fiecare e personal! Și e personal, pentru că pe fiecare în parte Dumnezeu îl personalizează în acord cu voia lui și cu asceza lui și cu caracterul lui. Și unde se încearcă uniformizarea oamenilor, se încearcă o depersonalizare a lor, pentru că oamenii nu pot fi decât personali. Unici și de neînlocuit.

[14] Evanghelia Bisericii a fost scrisă în mai multe feluri, de mai multe persoane, pentru că nuanțele sunt fundamentale. Și cu toate acestea, avem doar o parte din mărturia Domnului și din viața Bisericii în Dumnezeiasca Scriptură. Cărțile sunt descriptive, vorbesc despre anumite persoane, despre anumite realități. Dar viața Bisericii înseamnă ce trăiesc creștinii zi de zi la modul personal. De aceea, până la noi, cei de azi, a ajuns Biserica și viața ei și nu o poveste despre Biserică. Și noi trăim viața Bisericii așa cum o trăiau Sfinții Apostoli, având toate ale mântuirii noastre la îndemână, nelipsindu-ne nimic. Pentru că trăim în aceeași Biserica în care au trăit și ei.

[15] Din acest motiv, a trăi în Biserică înseamnă a citi toate prin viața Bisericii. A citi întreaga teologie și istorie a Bisericii prin ochii experienței noastre eclesiale. Căci, în mod mistic, citirea Tradiției înseamnă viața Bisericii, pentru că a trăi teologic înseamnă a înțelege teologic Tradiția Bisericii. Și trecutul nostru e un continuu prezent, pentru că Biserica actualizează întreaga istorie a ei la timpul prezent în experiența Bisericii. Și prezentul nostru, totodată, e plin de viitor, de eshatologie, pentru că Împărăția lui Dumnezeu e în noi, e realitatea vieții noastre, iar noi mergem spre revelarea ei plenară, spre revelarea ei la cote cosmice.

[16] De aceea, iubiții mei, Cincizecimea nu e sfârșitul Bisericii, ci începutul ei, pentru că trebuie să creștem neîncetat în relația cu Dumnezeu. Cincizecimea e în continuă revelare în viața Bisericii, pentru că fiecare zi e o Cincizecime pentru fiecare dintre noi. Căci Dumnezeul Cel viu mereu ne luminează, mereu ne învață cele ale Sale, pe măsura noastră, pentru a ne mântui. Și luminările Lui sunt mântuirea noastră, pentru că El ne învață în mod propriu să ne mântuim.

[17] La mulți ani de ziua Bisericii! E ziua noastră, a creștinilor, a celor pe care Dumnezeu i-a născut duhovnicește prin Botez. Și pentru aceasta trebuie să ne bucurăm și să ne veselim întru Domnul, întru Cel care ne întărește pe noi să trăim duhovnicește în Biserica Sa. Amin!