Sermon on the 29th Sunday after Pentecost [2026]
My beloveds[1],
the repentance is the beginning of our healing. And the Lord began His preaching with the repentance, because the repentance heals us spiritually and physically. And our soul needs healing first of all, because it stands at the foundation of our person. The health of the soul also flows into our body. But, at the same time, the illness of our soul makes us improper for the ghostual life, because it stops us from our daily service. Therefore, we seek to be healthy both in soul and body, but first of all healthy in soul, because the health of the soul is our forgiveness of sins and our filling with the glory of God[2].
When we repent and confess our sins, we receive God’s forgiveness and are filled with His glory. Because His glory gives us the strength to live ghostually on earth. And we need to remain constantly in the glory of God, because to be with Him means to live into His glory. And the confession and the continuous communion with the Lord allow us to be filled with His glory, with the holiness of God. That is why the 10 lepers first prayed to the Lord [Lucas 17, 13, BYZ] and then listened to Him to be healed [Lucas 17, 14, BYZ]. Their prayer was hesychast: „Iisus [Ἰησοῦ], Master [Ἐπιστάτα], have mercy on us [ἐλέησον ἡμᾶς]!” [Lucas 17, 13, BYZ]. They called the Master in their life. They called Him to have mercy on them. And He sent them toward their healing[3].
Why does prayer give us the true direction in life? Because God enlightens us on what to do punctually. We ask for His mercy, but He sends us punctually where we need to go. That is why He said to them: „Those of you who have been going [Πορευθέντες], show yourselves to the priests [ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν]!” [Lucas 17, 14, BYZ]. Because we all need to show ourselves to the Priests of God, to receive from them ghostual advice, in order to be healed of our sins. And the lepers were healed while they were going to the priests of the Temple [Ibidem]. To those who were to witness their healing[4].
Leprosy made you be outside, outside the community and the Temple, while God’s mercy brings you inside, into His Church. Leprosy is sin, any sin. Because the sins take us out of communion with God. But when we receive God’s forgiveness, by confessing our sins with repentance, then we are proper to union with Him, with our Lord, Who gives Himself to us as Food and Drink unto eternal life. The Divine Eucharist is our union with the Lord. It is the reception of Him within ourselves, so that He may be our life and our joy. The lepers prayed to Him from afar [Lucas 17, 12-13, BYZ], while we have the Lord of glory within ourselves. We have the One who knows all ours and is always with us, because He is our Lord[5].
In our time, the leprosy is cured by „the combined administration of rifampicin, clofazimine and dapsone”[6]. But in ancient times it was a serious disease. It was a chronic infectious disease, which affected the peripheral nerves, the skin, the mucous membrane of the upper respiratory tract and the eyes[7]. You took the bacteria from a sick person, with whom you came into contact, and you got skin lesions, neuropathy, muscle weakness, partial paralysis, decreased ability to feel pain, blindness[8]. Therefore, those who were sick were excluded from society, because the disease was transmitted from person to person. And when the illness excludes you from society, you no longer feel like a human being, but an outcast, a person unwanted by anyone[9].
In the novel Essay on blindness[10], the portuguese writer José Saramago[11] imagined a country sick with a blindness epidemic. People began to go blind on the streets, without explanation, and the State systematically excluded them from society. The only witness to this horror was the wife of the ophthalmologist who noticed the first blindness. And who accompanied her husband to the insane asylum, where the State cloistered the first patients. The entire country fell ill, except for the woman! And she led the 7 to her home, where they began to heal. But when they healed, they no longer had a country, but a ruin, a cruel image of what a relentless disease means[12].
I read the novel last week and I put myself in place of the woman, the one who could see…And she explained the horrors of the disease, but she couldn’t explain the smells. Because no smell is transmitted through writing, only at the face of place. But the smells of the blind were as many as the smells of the lepers of old. Because they were left without a home, without defense, without medicine, without family. They belonged to no one, they were left to die, and their healing was a great miracle of God. Because no one expected their healing[13].
The 10 were cleansed [ἐκαθαρίσθησαν] [Lucas 17, 14, BYZ] of the disease, of leprosy, but the grateful one was healed [ἰάθη][Lucas 17, 15, BYZ]. He felt that he had been healed by God. Because all were cleansed of the disease, but this one, one of the 10, saw that he had been healed by God. And when „he saw that he had been healed [ἰδὼν ὅτι ἰάθη], he turned [ὑπέστρεψεν][to the Lord], with a great voice praising God [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Ibidem]. Because he praised his Benefactor, God, the One who had taken him not only out of the disease, but also out of the inhuman life he had led. Because he was outside society, he belonged to no one because of his disease[14].
And God often heals us of our illnesses, but we remain in our sins. He heals us of our bodily illnesses, but we remain passionate people. Because true healing is this: to feel that when God heals you of an illness, He asks you to want to cleanse yourself of all your passions. Because the illnesses that throw us into Hell are our passions. If we have bodily illnesses, they are for our humiliation. But our spiritual illnesses, our passions, are the ones that bring us down to Hell, because we do not want to be healed of our shameful passions[15].
The Samaritis [Σαμαρείτης] „fell down at His feet [ἔπεσεν ἐπὶ πρόσωπον παρὰ τοὺς πόδας Αὐτοῦ], giving Him thanks [εὐχαριστῶν Αὐτῷ]” [Lucas 17, 16, BYZ]. He recognized Him as his God, as his Healer. Because the Lord Iisus brought him back among the living. He brought him out of his illness, gave him a new life, and this new life is a doxological one. It is full of the glorification of God, because God gave him a new life. He also gave us a new life! He gave us a new life at Baptism: the life with Him. In which we praise Him unceasingly for the great benefits that He pours in our life. Because we are full of His mercy towards us[16].
And our great and small metanoias are falls at His feet. We fall at His feet to ask for mercy, but we also fall at His feet to rejoice in His mercy in our lives. We feel His mercy within us to the full! We feel His mercy and His mercy makes us doxological, to be grateful. Because we thank God for all His gifts, for all His strengthenings, for all His reproofs, for all His great healings. For He gives us everything for our benefit. He gives us what we need. And that is why we thank Him for everything[17].
And the Lord wants each person „to give glory to God [δοῦναι δόξαν τῷ Θεῷ]” [Lucas 17, 18, BYZ]. Because to give glory to God means to recognize total dependence on Him. If you do not give glory to Him, then you trust in yourself. You think that you have healed yourself thanks to yourself or to doctors or medicines. But when you see Him beyond doctors and medicines, then you recognize that He is the source of life, because from Him is our life. The doctors can take care of our health, but the life is from God! The doctors cannot give us life, but He gives us life to repentance. Because the role of our life is precisely this: towards our sanctification. For He does not give us life in vain, but so that we may sanctify ourselves in relationship with Him[18].
And the Lord sends the grateful one to his own, because his faith in God saved him [Lucas 17, 19, BYZ]. But the faith of the grateful one was full of dynamism, full of repentance, full of thanksgiving, full of gratitude, full of life change, of understanding of the service of God. For it was a working faith through good deeds. It was grateful faith, faith full of love for God. And whoever rejoices in God also rejoices in people and helps them to believe in God. Because the faithful man wants all people to be faithful and grateful to God[19].
The only sighted woman in the land of the blind at some point met the dog of tears. When she was full of tears, it came and stuck to her and followed her everywhere from here on out. A dog that understood pain, but also friendship. A dog in need. And the other blind people listened to the woman and she did not disappoint them, because she took them to her home and showed them peace in the midst of the blindness pandemic. Just like in the parable of this novel, each of us needs real friends, friends who lead us to God. The Saints are our true friends, those who lead us to God! The Church is our house of rest, where we, the blind, are healed of our blindness, of our passions. And God, through the prayers of the Saints and His Angels, gives us to see, to truly see ourselves, because His light is our sight. Amin[20]!
[1] Started at 15.03, in day of monday, on 12 january 2026. Sun, -3 degrees, wind of 11 km/h.
[2] Iubiții mei, pocăința e începutul vindecării noastre. Și Domnul Și-a început propovăduirea Sa cu pocăința, pentru că pocăința ne vindecă sufletește și trupește. Iar sufletul nostru are nevoie de vindecare în primul rând, pentru că el stă la fundamentul persoanei noastre. Sănătatea sufletului se revarsă și în trupul nostru. Dar, în același timp, boala sufletului nostru ne face improprii vieții duhovnicești, pentru că ne oprește din slujirea noastră de fiecare zi. De aceea, noi căutăm să fim sănătoși și cu sufletul, cât și cu trupul, dar în primul rând sănătoși la suflet, pentru că sănătatea sufletului este iertarea noastră de păcate și umplerea noastră cu slava lui Dumnezeu.
[3] Când ne pocăim și ne spovedim păcatele, noi primim iertarea lui Dumnezeu și ne umplem de slava Lui. Pentru că slava Lui ne dă puterea să trăim duhovnicește pe pământ. Și noi avem nevoie să rămânem neîncetat în slava lui Dumnezeu, pentru că a fi cu El înseamnă a trăi întru slava Lui. Și spovedirea și împărtășirea continuă cu Domnul ne dau să fim plini de slava Lui, de sfințenia lui Dumnezeu. De aceea, cei 10 leproși s-au rugat mai întâi Domnului [Lucas 17, 13, BYZ] și apoi au ascultat de El ca să se vindece [Lucas 17, 14, BYZ]. Rugăciunea lor a fost isihastă: „Iisuse [Ἰησοῦ], Stăpâne [Ἐπιστάτα], miluiește-ne pe noi [ἐλέησον ἡμᾶς]!” [Lucas 17, 13, BYZ]. Ei L-au chemat pe Stăpânul în viața lor. L-au chemat să îi miluiască pe ei. Și El i-a trimis spre vindecarea lor.
[4] De ce rugăciunea ne dă adevărata direcție în viață? Pentru că Dumnezeu ne luminează ce să facem în mod punctual. Noi cerem mila Lui, dar El ne trimite punctual acolo unde avem nevoie. De aceea, El le-a spus: „Cei care ați fost mergând [Πορευθέντες], arătați-vă pe voi înșivă preoților [ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν]!” [Lucas 17, 14, BYZ]. Pentru că toți avem nevoie să ne arătăm Preoților lui Dumnezeu, să primim de la ei sfătuire duhovnicească, pentru ca să ne vindecăm de păcatele noastre. Și leproșii s-au vindecat în timp ce mergeau spre preoții Templului [Ibidem]. Spre cei care trebuia să constate vindecarea lor.
[5] Lepra te făcea să fii în afară, în afara comunității și a Templului, pe când mila lui Dumnezeu te aduce înăuntru, în Biserica Lui. Lepra e păcatul, orice păcat. Pentru că păcatele ne scot din comuniunea cu Dumnezeu. Dar când primim iertarea lui Dumnezeu, prin mărturisirea cu pocăință a păcatelor noastre, atunci suntem proprii unirii cu El, cu Domnul nostru, Care ni Se dă nouă ca Mâncare și Băutură spre viața veșnică. Dumnezeiasca Euharistie este unirea noastră cu Domnul. E primirea Lui în noi înșine, pentru ca El să fie viața și bucuria noastră. Leproșii I s-au rugat de la depărtare [Lucas 17, 12-13, BYZ], pe când noi Îl avem pe Domnul slavei în noi înșine. Îl avem pe Cel care cunoaște toate ale noastre și e mereu cu noi, pentru că e Domnul nostru.
[6] Cf. https://www.descopera.ro/istorie/20986184-lepra-intre-istorie-si-stiinta-ce-inseamna-cu-adevarat-aceasta-boala-si-cat-de-mare-este-riscul-astazi.
[7] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepră.
[8] Ibidem.
[9] În vremea noastră, lepra se vindecă prin „administrarea combinată de rifampicină, clofazimină și dapsonă ”. Dar în vechime ea era o boală grea. Era o boală infecțioasă cronică, care afecta nervii periferici, pielea, mucoasa căilor respiratorii superioare și ochii. Luai bacteria de la un om bolnav, cu care intrai în contact, și căpătai leziuni cutanate, neuropatie, slăbiciune musculară, paralizie parțială, scăderea capacității de a simți durerea, orbire. De aceea, cei bolnavi erau excluși din societate, pentru că boala se transmitea de la om la om. Și când boala te exclude din societate nu te mai simți un om, ci un izgonit, un om nedorit de nimeni.
[10] To be seen: https://polirom.ro/seria-de-autor-jose-saramago/8534-eseu-despre-orbire-.html.
[11] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/José_Saramago.
[12] În romanul Eseu despre orbire, scriitorul portughez José Saramago și-a imaginat o țară bolnavă de o epidemie de orbire. Oamenii au început să orbească pe stradă, fără explicații, iar Statul i-a exclus din societate în mod sistematic. Singura văzătoare a acestei orori a fost nevasta medicului oftalmolog care a constatat prima orbire. Și care și-a însoțit soțul la casa de nebuni, acolo unde Statul i-a claustrat pe primii bolnavi. Întreaga țară s-a îmbolnăvit, în afară de femeie! Iar ea i-a condus pe cei 7 în casa ei, unde au început să se vindece. Dar când s-au vindecat nu mai aveau o țară, ci o ruină, o imagine crudă a ceea ce înseamnă o boală necruțătoare.
[13] Am citit romanul săptămâna trecută și mă puneam în locul femeii, a celei care vedea…Și ea a explicat ororile bolii, dar nu a putut să explice mirosurile. Pentru că niciun miros nu se transmite prin scris, ci numai la fața locului. Dar mirosurile orbilor erau la fel de multe ca mirosurile leproșilor din vechime. Pentru că ei erau lăsați fără casă, fără apărare, fără medicamente, fără familie. Erau ai nimănui, erau lăsați să moară, iar vindecarea lor era o mare minune a lui Dumnezeu. Pentru că nimeni nu se mai aștepta la vindecarea lor.
[14] Cei 10 au fost curățiți [ἐκαθαρίσθησαν][Lucas 17, 14, BYZ] de boală, de lepră, dar cel recunoscător a fost vindecat [ἰάθη][Lucas 17, 15, BYZ]. A simțit că a fost vindecat de către Dumnezeu. Pentru că toți au fost curățiți de boală, dar acesta, unul din 10, a văzut că a fost vindecat de Dumnezeu. Și când „a văzut că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη], s-a întors [ὑπέστρεψεν][la Domnul], cu glas mare lăudându-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Ibidem]. Pentru că L-a lăudat pe Făcătorul lui de bine, pe Dumnezeu, pe Cel care l-a scos nu numai din boală, ci și din viața inumană pe care o ducea. Pentru că el era în afara societății, era al nimănui datorită bolii sale.
[15] Și Dumnezeu ne vindecă adesea de bolile noastre, dar noi rămânem în păcatele noastre. Ne vindecă de bolile noastre trupești, dar noi rămânem oameni pătimași. Pentru că adevărata vindecare e aceasta: să simți că atunci când Dumnezeu te vindecă de o boală, El îți cere ca tu să vrei să te curățești de toate patimile tale. Pentru că bolile care ne aruncă în Iad sunt patimile noastre. Dacă avem boli trupești, ele sunt spre smerirea noastră. Dar bolile noastre sufletești, patimile, acelea sunt cele care ne coboară în Iad, pentru că noi nu vrem să ne vindecăm de patimile noastre de rușine.
[16] Samaritisul [Σαμαρείτης] „a căzut cu fața la picioarele Sale [ἔπεσεν ἐπὶ πρόσωπον παρὰ τοὺς πόδας Αὐτοῦ], mulțumindu-I Lui [εὐχαριστῶν Αὐτῷ]” [Lucas 17, 16, BYZ]. L-a recunoscut pe El ca Dumnezeul său, ca Vindecătorul său. Pentru că Iisus Domnul l-a întors pe el printre cei vii. L-a adus din boală, i-a dat o nouă viață și această nouă viață e una doxologică. E plină de slăvirea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu i-a dat o nouă viață. El și nouă ne-a dat o nouă viață! Ne-a dat o nouă viață la Botez: viața cu El. În care noi Îl lăudăm neîncetat pe El pentru binefacerile cele mari ce le revarsă în viața noastră. Pentru că noi suntem plini de mila Lui față de noi.
[17] Și metaniile noastre mari și mici sunt căderi la picioarele Sale. Cădem la picioarele Sale ca să cerem milă, dar cădem la picioarele Sale și pentru ca să ne bucurăm pentru mila Lui din viața noastră. Simțim mila Lui în noi din plin! Simțim mila Lui și mila Lui ne face să fim doxologici, să fim recunoscători. Pentru că Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale, pentru toate întăririle Sale, pentru toate mustrările Sale, pentru toate vindecările Sale cele mari. Căci El ne dăruie toate spre folosul nostru. El ne dăruie ceea ce ne trebuie. Și de aceea noi Îi mulțumim Lui pentru toate.
[18] Și Domnul dorește ca fiecare om în parte „să dea slavă lui Dumnezeu [δοῦναι δόξαν τῷ Θεῷ]” [Lucas 17, 18, BYZ]. Pentru că a-L slăvi pe Dumnezeu înseamnă a recunoaște dependența totală de El. Dacă nu Îi dai slavă, atunci te încrezi în tine. Crezi că te-ai vindecat datorită ție sau a medicilor sau a medicamentelor. Dar când Îl vezi pe El dincolo de medici și de medicamente, atunci recunoști că El este izvorul vieții, pentru că de la El este viața noastră. Medicii ne pot îngriji sănătatea, dar viața e de la Dumnezeu! Medicii nu ne pot da viață, dar El ne dă viață spre pocăință. Pentru că rolul vieții noastre e tocmai acesta: spre sfințirea noastră. Căci El nu ne dă viața degeaba, ci pentru ca noi să ne sfințim în relația cu Sine.
[19] Și Domnul îl trimite pe cel recunoscător întru ale sale, pentru că l-a mântuit credința lui în Dumnezeu [Lucas 17, 19, BYZ]. Dar credința celui recunoscător a fost plină de dinamism, plină de pocăință, plină de mulțumire, plină de recunoștință, plină de schimbare a vieții, de înțelegere a slujirii lui Dumnezeu. Căci a fost credință lucrătoare prin fapte bune. A fost credință recunoscătoare, credință plină de iubire pentru Dumnezeu. Și cine se bucură de Dumnezeu, se bucură și de oameni și îi ajută să creadă în Dumnezeu. Pentru că omul credincios dorește ca toți oamenii să fie credincioși și recunoscători lui Dumnezeu.
[20] Singura văzătoare din țara orbilor a întâlnit la un moment dat câinele lacrimilor. Când era plină de lacrimi, acesta a venit și s-a lipit de ea și a urmat-o peste tot de aici încolo. Un câine care înțelegea durerea, dar și prietenia. Un câine la nevoie. Și ceilalți orbi au ascultat-o pe femeie și ea nu i-a dezamăgit, pentru că i-a dus în casa ei și le-a arătat liniștea din mijlocul pandemiei de orbire. La fel ca în parabola acestui roman, fiecare dintre noi avem nevoie de prieteni reali, de prieteni care să ne ducă spre Dumnezeu. Sfinții sunt prietenii noștri adevărați, cei care ne duc spre Dumnezeu! Biserica e casa odihnei noastre, unde noi, cei orbi, ne vindecăm de orbirea noastră, de patimile noastre. Și Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților și ale Îngerilor Săi, ne dă nouă să vedem, să ne vedem cu adevărat, pentru că lumina Lui e vederea noastră. Amin!