Fragrance (novel) [1]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

The Divine Church is a desert of silence. If you enter alone, the grace-filled silence is what welcomes you. Because you enter into silence as into a ghostual peace, you enter into the space of prayer and holy rest. Interior. Which is the true rest. He who does not love the Church does not know what it is for us: it is the path of salvation every day. With a joke and a devilry, the insensitive ignorant erase it from his sight, completely minimizing it. But no one can belittle God’s Church, because He sustains it in existence! He through us, His faithful people.

There, in the family, the holy face of the Church is erased. Mothers and grandmothers no longer have time to catechize children and they grow like some herbs from a ghostual point of view. They grow at random, they do not have a christian, natural, normal, mannered way of life, and they belong to no one.

The Church is the silence of our prayers, but also the much joy of the feasts.  When it is closed, the spiders work hard on their webs, the salt climbs into the wall painting and grinds it, and the painting is the most fragile theology before us, which we must defend as a vision. Because the visions are transposed iconographically. The visions of the Saints are our ecclesial gaze. They are our way of seeing simply, deeply, tenderly.

The statistics look at the Church through the prism of attendance at Services, according to the financial amount of salaries, which is a historical monument, what happened here significantly. But the life of the Church is a natural never-ending, it is how we live our lives and discover ourselves in the discussions between us.

I started the novel in 385[1], on the way home, experiencing it first. You don’t know when it starts, but you realize you’re writing it when you experience it. When you’re part of it. Last year he escaped drowning, and on the WhatsApp group we had just received the news that he was in a coma and had brain surgery. Minimal chances. When the Emperor had the fatal accident, hit by a car from behind and left unconscious, I visited him at home, in bed, and then I went to Octavian, who was newly married. And I was under the bad feelings transmitted by his parents. That their son is in bed, in a vegetative state, and we are alive…And then I was shocked by their resentment. I didn’t expect them to hate everyone around them. And now I hear about him…and I don’t know if the drinking mattered or some other internal thing.

The Emperor was obsessed with cleanliness, brushing his clothes, walking in a „distinguished” manner, inappropriate for his age, and brushing his teeth for a long time. Hence the nickname of imperiality. I stayed for a year at that woman in the host and that’s when I met him. At Mircicuță’s son’s coming of age, I borrowed a jacket from him, then returned it to him in the morning and stayed with him. And from these gallant gestures for a young man, most likely learned in the family, perhaps from his older sister, I have the image of him in bed…unconscious, being the prisoner of his parents. I don’t know if he died or where he’s buried, I don’t know anything about him anymore, because their gaze cut off any desire I had to see him again.

The same tasteless thing happened with Doru’s death. Why did my cousin die, and I don’t die again?! And if we had all died, would they have felt better?…I never understood the desire for the death of others and I am glad I did not understand it. Because I fully understood the joy of life and the need for good, blessed immortality.

My prayers are all-encompassing. I leave no one out. I include everyone in my arms, even though it’s tiring to manage the dialogues with everyone.  The prayers do not dialogue, but assume the whole of humanity. You feel good praying, you feel at one place with everyone, together. And this together is not transitory, it is not momentary, but has the foundation of permanence.

Why did Octavian, my father, drink so much? He never answered me honestly. What was the reason behind his drunkenness, his violent drunkenness? Was I also part of his unfulfillment? Because until I became his Duhovnik, he struggled a lot internally with me, with my status as a believer. He thought my life as a believer was stupid. In three days I will be celebrating 35 years of ghostual life. Of life in faith. But then he realized that I was fulfilled and he began to enjoy the peace of God too. I saw him silent, I also saw my grandfather Marin, his father, silent, I know my silences, abysmal…But their silences came slowly, but surely, towards me. And I rejoice for their peace! Because not everyone in the Cemetery has peace. No, not all of them! But the peace belongs to those who have desired it, who have come to the Lord of peace.

I saw the silence of Moromete in them. A continuous cogitation, a way of living their own novels.  Those who get lost in dreams have the amplitude of the novel, its breadth, but they also need its abyssality. Because the most annoying thing in today’s culture is the details without conscience, without abyssality. So, if I know what their rooms, clothes, faces, and petty thoughts looked like, do I also know their hearts?! I can’t breathe on Balzac, full of details, banal details, who gives us multiple details about the exterior of things, but I rest when I hear him talk about his spiritual understandings. Because these understandings are human experience, while the details are statistical. And the novel needs human life, because it must convey experience.

Green tea made me to be proper for writing. Green tea supports the novel, makes it to be on this day. Why did I drink a liter and a half? Because I left my sweat in the vestments of today’s Divine Liturgy. I had to rehydrate on the way and I did well. I liked the young man next to me, with a mustache and beard of someone just out of adolescence. After reading online, he played a little, then fell asleep. And I liked the neat way he slept. No open mouth, no noises…

You have to learn to walk in society. It’s like walking on your feet. Your mother holds your hands, encourages you, makes you believe you’re capable, and then you start your own steps. Unsure, hesitant, but they’re yours! And you need someone to introduce you to society, to walk on your own two feet and not be a sterile imitator of others. That the star is miles away, doesn’t know about you and doesn’t care, but you dress like a fool like him, do his dance moves, wear his braids. And you’re a cultural clone, because you haven’t discovered yourself. And Miruna from Mângâiere [Comfort][2] does exactly that: she helps her students walk on their own two feet. Let them not deceive themselves. Not to take the easy road, which seems to be theirs, but is a dead end. Because when you reach the wall, you have to turn around, you have to admit to yourself and everyone that you were wrong and that that was not your direction in life.

I was always annoyed by the silence, the lack of real dialogue between people. You start talking about the weather, about what’s good and bad in our society, a few facts about yourself, and it starts to seem like it’s too much. That he gave too much of the house. But it’s not these little things that are to blame, but the fact that they don’t have the experience of thinking. Of self-formulations. The hard work, the dedication of self, tires him. They would like to hear from you, but they have nothing to give you in exchange. And because they don’t have it, they leave from your face.

Throughout my life, I wanted to dialogue with many people, but they loved their muteness. The heroism of muteness is a satanism. Locked in themselves, they think they are invincible fortresses, when they are empty fortresses, with many inedible things. But they read your loves, your searches, your answers. They want to devour you in silence, sentence by sentence, but not to contribute to your good. Because your good eclipses them.

Only the faces remain for us to look at! But the faces are tombs without dialogue. They are grimaces, they are losing in the void. The faces are the throw into the ocean, but the ocean is the mystery we need. I didn’t reach the ocean, but I enjoyed the sea several times. A contemplative joy. The marshy water of the Delta left me lonely. Much more so than the sea, if I were to go on a cruise. The baptismal role of water is fundamental for each of us, but the endless expanse of water fills you with sadness. Because the expanse of water is like the jealous silence between us, it’s like the lack of communication that destroys novels.


[1] Started on august 3, 2025, day of warm sunday.

[2] Another novel of mine.

Mireasmă [58]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Întregul roman este aici: Mireasmă.

*

Acela spunea că scriitorii se grăbesc și graba e una din marile lor erori. Dar eu cred că graba face parte din roman. Căci nu știm ce vom scrie până nu apare graba, până nu apare nevoia de a scrie imediat ceea ce avem în noi înșine. Formularea e copilul din noi înșine, pe care îl naștem în mod neașteptat de nimeni, uneori mai greu, alteori mai ușor. Și când romanul se tehnicizează, când tinde să devină gramatică scrupuloasă în detrimentul realității, nu avem de-a face cu o pădure de calofilie, ci cu o mostră de naivitate. Și cum să crezi că adevărul poate să fie scris mai bine decât firescul lui? Floarea pe care o punem în vază e naturalețea de care avem nevoie. Mai multul sau mai puținul ei nu sunt acceptate. Dacă o pictez, trec spre idee, spre gândul meu. Dar floarea ca floare e miros, e frumusețe, e naturalețe, e ținerea mea în pas cu anotimpul, cu ceea ce știu despre pajiște. Și când miroseam aria abia treierată, paiele încinse de soare, știam că vara mea e la zenit. Că eu mă plimb și mă bucur de vacanța mea, dar că ea va lua sfârșit în curând. Căci eu sunt o ființă liberă, mult prea liberă, dar care are munca ei tainică, atâta timp cât învăț în mine însumi. Și așa cum viermele de mătase se transformă în cocon, eu, învățând, mă bucuram de schimbările uluitoare din mine însumi, de cele care îmi spuneau că, învățând, trec în alte etape ale vieții mele, care nu seamănă deloc cu cele de dinainte.

Aveam dreptate când credeam că trec mai departe și că fiecare nouă vârstă nu înseamnă a te întoarce înapoi, dar nu eram atât de atent la faptul că fiecare vârstă e legată organic de trecutul ei. Fiecare an însemna altceva pentru mine, un mai mult, o schimbare uluitor de mare, și presupuneam că așa trăiesc toți oamenii. Dar fiecare an nu se despărțea de trecutul meu, ci se adăuga lui. Și eu uitam update-urile interioare ale fiecărei zile, așa cum le uităm pe cele din telefonul nostru, dar ele rămân în noi. Și nu numai că rămân în noi, dar fac și alți oameni din noi înșine. Iar când ne uităm în oglindă și nu ne mai recunoaștem, nu e pentru că nu știam că ne-am schimbat, ci pentru că schimbările acestea interioare sunt mereu surprinzătoare. Te redescoperi, te vezi mai îndeaproape, remarci cum ochii tăi și fața ta și tot trupul tău au alte lumini, alte semne, alte proporții.

După ceaiul cu toate ale lui, cvasul rece e înviorare, deși ceaiul e începutul zilei și al scrisului. Și după biscuiții foarte subțiri, pigmentați cu rozmarin, am mâncat trei feliuțe de salam de biscuiți, liniștitoare, în timp ce scriam aici. Cu alte cuvinte, foamea romanului a fost dulce, plus 3 boabe de strugure alb, că e toamnă acum, se face mustul, iar eu n-am avut stare sufletească să fac anul acesta. Dar am băut 500 de ml de anul trecut, must decongelat, când scriam la o altă carte. Și cu toate acestea, mâncatul și băutul nu explică opera. Pentru că viața sufletului e viața romanului, iar ceea ce punem în scris suntem noi înșine și nu lucruri periferice.

Li s-a fărâmat Crucea, mormântul nu le mai aparține, pentru că sora lui Nicu a preluat locul. Murind fără copii, cununați pe patul morții lui Nicu, Florina a rămas văduvă, a vândut casa și curtea celui cu magazin, care a și îngropat-o. Și e ca și când nu ar fi existat niciodată, satul uitând de ei aproape cu totul. Moartea te dislocă dintre vecinii tăi și, ca să mai exiști în istorie, trebuie să fii undeva, în niște cărți, în niște povești, în niște inimi. E smeritoare la culme trecerea noastră prin această lume! Venim goi, plecăm la fel, și istoria noastră e consemnată în fugă sau nicidecum. De aceea adun de peste tot imagini, cuvinte, cărți, date despre diverși oameni, ca memoria lor să rămână. Ca viața lor să conteze, încă, pentru noi. Să fie un punct de sprijin pentru noi, niște prezențe care să ne învețe câte ceva. Și cu toate că mulți zic că nu mai avem timp de alții, pentru că ne iubim prea mult în oglindă, eu văd că ne place să aflăm mereu, să fim la curent cu date despre mulți oameni, și că n-am murit. Nu ne-a murit interesul viu, dorința de a afla.

Sermon on the 29th Sunday after Pentecost [2026]

My beloveds[1],

the repentance is the beginning of our healing. And the Lord began His preaching with the repentance, because the repentance heals us spiritually and physically. And our soul needs healing first of all, because it stands at the foundation of our person. The health of the soul also flows into our body. But, at the same time, the illness of our soul makes us improper for the ghostual life, because it stops us from our daily service. Therefore, we seek to be healthy both in soul and body, but first of all healthy in soul, because the health of the soul is our forgiveness of sins and our filling with the glory of God[2].

When we repent and confess our sins, we receive God’s forgiveness and are filled with His glory. Because His glory gives us the strength to live ghostually on earth. And we need to remain constantly in the glory of God, because to be with Him means to live into His glory. And the confession and the continuous communion with the Lord allow us to be filled with His glory, with the holiness of God. That is why the 10 lepers first prayed to the Lord [Lucas 17, 13, BYZ] and then listened to Him to be healed [Lucas 17, 14, BYZ]. Their prayer was hesychast: „Iisus [Ἰησοῦ], Master [Ἐπιστάτα], have mercy on us [ἐλέησον ἡμᾶς]!” [Lucas 17, 13, BYZ]. They called the Master in their life. They called Him to have mercy on them. And He sent them toward their healing[3].

Why does prayer give us the true direction in life? Because God enlightens us on what to do punctually. We ask for His mercy, but He sends us punctually where we need to go. That is why He said to them: „Those of you who have been going [Πορευθέντες], show yourselves to the priests [ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν]!” [Lucas 17, 14, BYZ]. Because we all need to show ourselves to the Priests of God, to receive from them ghostual advice, in order to be healed of our sins. And the lepers were healed while they were going to the priests of the Temple [Ibidem]. To those who were to witness their healing[4].

Leprosy made you be outside, outside the community and the Temple, while God’s mercy brings you inside, into His Church. Leprosy is sin, any sin. Because the sins take us out of communion with God. But when we receive God’s forgiveness, by confessing our sins with repentance, then we are proper to union with Him, with our Lord, Who gives Himself to us as Food and Drink unto eternal life. The Divine Eucharist is our union with the Lord. It is the reception of Him within ourselves, so that He may be our life and our joy. The lepers prayed to Him from afar [Lucas 17, 12-13, BYZ], while we have the Lord of glory within ourselves. We have the One who knows all ours and is always with us, because He is our Lord[5].

In our time, the leprosy is cured by „the combined administration of rifampicin, clofazimine and dapsone”[6]. But in ancient times it was a serious disease. It was a chronic infectious disease, which affected the peripheral nerves, the skin, the mucous membrane of the upper respiratory tract and the eyes[7]. You took the bacteria from a sick person, with whom you came into contact, and you got skin lesions, neuropathy, muscle weakness, partial paralysis, decreased ability to feel pain, blindness[8]. Therefore, those who were sick were excluded from society, because the disease was transmitted from person to person. And when the illness excludes you from society, you no longer feel like a human being, but an outcast, a person unwanted by anyone[9].

In the novel Essay on blindness[10], the portuguese writer José Saramago[11] imagined a country sick with a blindness epidemic. People began to go blind on the streets, without explanation, and the State systematically excluded them from society. The only witness to this horror was the wife of the ophthalmologist who noticed the first blindness. And who accompanied her husband to the insane asylum, where the State cloistered the first patients. The entire country fell ill, except for the woman! And she led the 7 to her home, where they began to heal. But when they healed, they no longer had a country, but a ruin, a cruel image of what a relentless disease means[12].

I read the novel last week and I put myself in place of the woman, the one who could see…And she explained the horrors of the disease, but she couldn’t explain the smells. Because no smell is transmitted through writing, only at the face of place. But the smells of the blind were as many as the smells of the lepers of old. Because they were left without a home, without defense, without medicine, without family. They belonged to no one, they were left to die, and their healing was a great miracle of God. Because no one expected their healing[13].

The 10 were cleansed [ἐκαθαρίσθησαν] [Lucas 17, 14, BYZ] of the disease, of leprosy, but the grateful one was healed [ἰάθη][Lucas 17, 15, BYZ]. He felt that he had been healed by God. Because all were cleansed of the disease, but this one, one of the 10, saw that he had been healed by God. And when „he saw that he had been healed [ἰδὼν ὅτι ἰάθη], he turned [ὑπέστρεψεν][to the Lord], with a great voice praising God [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Ibidem]. Because he praised his Benefactor, God, the One who had taken him not only out of the disease, but also out of the inhuman life he had led. Because he was outside society, he belonged to no one because of his disease[14].

And God often heals us of our illnesses, but we remain in our sins. He heals us of our bodily illnesses, but we remain passionate people. Because true healing is this: to feel that when God heals you of an illness, He asks you to want to cleanse yourself of all your passions. Because the illnesses that throw us into Hell are our passions. If we have bodily illnesses, they are for our humiliation. But our spiritual illnesses, our passions, are the ones that bring us down to Hell, because we do not want to be healed of our shameful passions[15].

The Samaritis [Σαμαρείτης] „fell down at His feet [ἔπεσεν ἐπὶ πρόσωπον παρὰ τοὺς πόδας Αὐτοῦ], giving Him thanks [εὐχαριστῶν Αὐτῷ]” [Lucas 17, 16, BYZ]. He recognized Him as his God, as his Healer. Because the Lord Iisus brought him back among the living. He brought him out of his illness, gave him a new life, and this new life is a doxological one. It is full of the glorification of God, because God gave him a new life. He also gave us a new life! He gave us a new life at Baptism: the life with Him. In which we praise Him unceasingly for the great benefits that He pours in our life. Because we are full of His mercy towards us[16].

And our great and small metanoias are falls at His feet. We fall at His feet to ask for mercy, but we also fall at His feet to rejoice in His mercy in our lives. We feel His mercy within us to the full! We feel His mercy and His mercy makes us doxological, to be grateful. Because we thank God for all His gifts, for all His strengthenings, for all His reproofs, for all His great healings. For He gives us everything for our benefit. He gives us what we need. And that is why we thank Him for everything[17].

And the Lord wants each person „to give glory to God [δοῦναι δόξαν τῷ Θεῷ]” [Lucas 17, 18, BYZ]. Because to give glory to God means to recognize total dependence on Him. If you do not give glory to Him, then you trust in yourself. You think that you have healed yourself thanks to yourself or to doctors or medicines. But when you see Him beyond doctors and medicines, then you recognize that He is the source of life, because from Him is our life. The doctors can take care of our health, but the life is from God! The doctors cannot give us life, but He gives us life to repentance. Because the role of our life is precisely this: towards our sanctification. For He does not give us life in vain, but so that we may sanctify ourselves in relationship with Him[18].

And the Lord sends the grateful one to his own, because his faith in God saved him [Lucas 17, 19, BYZ]. But the faith of the grateful one was full of dynamism, full of repentance, full of thanksgiving, full of gratitude, full of life change, of understanding of the service of God. For it was a working faith through good deeds. It was grateful faith, faith full of love for God. And whoever rejoices in God also rejoices in people and helps them to believe in God. Because the faithful man wants all people to be faithful and grateful to God[19].

The only sighted woman in the land of the blind at some point met the dog of tears. When she was full of tears, it came and stuck to her and followed her everywhere from here on out. A dog that understood pain, but also friendship. A dog in need. And the other blind people listened to the woman and she did not disappoint them, because she took them to her home and showed them peace in the midst of the blindness pandemic. Just like in the parable of this novel, each of us needs real friends, friends who lead us to God. The Saints are our true friends, those who lead us to God! The Church is our house of rest, where we, the blind, are healed of our blindness, of our passions. And God, through the prayers of the Saints and His Angels, gives us to see, to truly see ourselves, because His light is our sight. Amin[20]!


[1] Started at 15.03, in day of monday, on 12 january 2026. Sun, -3 degrees, wind of 11 km/h.

[2] Iubiții mei, pocăința e începutul vindecării noastre. Și Domnul Și-a început propovăduirea Sa cu pocăința, pentru că pocăința ne vindecă sufletește și trupește. Iar sufletul nostru are nevoie de vindecare în primul rând, pentru că el stă la fundamentul persoanei noastre. Sănătatea sufletului se revarsă și în trupul nostru. Dar, în același timp, boala sufletului nostru ne face improprii vieții duhovnicești, pentru că ne oprește din slujirea noastră de fiecare zi. De aceea, noi căutăm să fim sănătoși și cu sufletul, cât și cu trupul, dar în primul rând sănătoși la suflet, pentru că sănătatea sufletului este iertarea noastră de păcate și umplerea noastră cu slava lui Dumnezeu.

[3] Când ne pocăim și ne spovedim păcatele, noi primim iertarea lui Dumnezeu și ne umplem de slava Lui. Pentru că slava Lui ne dă puterea să trăim duhovnicește pe pământ. Și noi avem nevoie să rămânem neîncetat în slava lui Dumnezeu, pentru că a fi cu El înseamnă a trăi întru slava Lui. Și spovedirea și împărtășirea continuă cu Domnul ne dau să fim plini de slava Lui, de sfințenia lui Dumnezeu. De aceea, cei 10 leproși s-au rugat mai întâi Domnului [Lucas 17, 13, BYZ] și apoi au ascultat de El ca să se vindece [Lucas 17, 14, BYZ]. Rugăciunea lor a fost isihastă: „Iisuse [Ἰησοῦ], Stăpâne [Ἐπιστάτα], miluiește-ne pe noi [ἐλέησον ἡμᾶς]!” [Lucas 17, 13, BYZ]. Ei L-au chemat pe Stăpânul în viața lor. L-au chemat să îi miluiască pe ei. Și El i-a trimis spre vindecarea lor.

[4] De ce rugăciunea ne dă adevărata direcție în viață? Pentru că Dumnezeu ne luminează ce să facem în mod punctual. Noi cerem mila Lui, dar El ne trimite punctual acolo unde avem nevoie. De aceea, El le-a spus: „Cei care ați fost mergând [Πορευθέντες], arătați-vă pe voi înșivă preoților [ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν]!” [Lucas 17, 14, BYZ]. Pentru că toți avem nevoie să ne arătăm Preoților lui Dumnezeu, să primim de la ei sfătuire duhovnicească, pentru ca să ne vindecăm de păcatele noastre. Și leproșii s-au vindecat în timp ce mergeau spre preoții Templului [Ibidem]. Spre cei care trebuia să constate vindecarea lor.

[5] Lepra te făcea să fii în afară, în afara comunității și a Templului, pe când mila lui Dumnezeu te aduce înăuntru, în Biserica Lui. Lepra e păcatul, orice păcat. Pentru că păcatele ne scot din comuniunea cu Dumnezeu. Dar când primim iertarea lui Dumnezeu, prin mărturisirea cu pocăință a păcatelor noastre, atunci suntem proprii unirii cu El, cu Domnul nostru, Care ni Se dă nouă ca Mâncare și Băutură spre viața veșnică. Dumnezeiasca Euharistie este unirea noastră cu Domnul. E primirea Lui în noi înșine, pentru ca El să fie viața și bucuria noastră. Leproșii I s-au rugat de la depărtare [Lucas 17, 12-13, BYZ], pe când noi Îl avem pe Domnul slavei în noi înșine. Îl avem pe Cel care cunoaște toate ale noastre și e mereu cu noi, pentru că e Domnul nostru.

[6] Cf. https://www.descopera.ro/istorie/20986184-lepra-intre-istorie-si-stiinta-ce-inseamna-cu-adevarat-aceasta-boala-si-cat-de-mare-este-riscul-astazi.

[7] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepră.

[8] Ibidem.

[9] În vremea noastră, lepra se vindecă prin „administrarea combinată de rifampicină, clofazimină și dapsonă”. Dar în vechime ea era o boală grea. Era o boală infecțioasă cronică, care afecta nervii periferici, pielea, mucoasa căilor respiratorii superioare și ochii. Luai bacteria de la un om bolnav, cu care intrai în contact, și căpătai leziuni cutanate, neuropatie, slăbiciune musculară, paralizie parțială, scăderea capacității de a simți durerea, orbire. De aceea, cei bolnavi erau excluși din societate, pentru că boala se transmitea de la om la om. Și când boala te exclude din societate nu te mai simți un om, ci un izgonit, un om nedorit de nimeni.

[10] To be seen: https://polirom.ro/seria-de-autor-jose-saramago/8534-eseu-despre-orbire-.html.

[11] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/José_Saramago.

[12] În romanul Eseu despre orbire, scriitorul portughez José Saramago și-a imaginat o țară bolnavă de o epidemie de orbire. Oamenii au început să orbească pe stradă, fără explicații, iar Statul i-a exclus din societate în mod sistematic. Singura văzătoare a acestei orori a fost nevasta medicului oftalmolog care a constatat prima orbire. Și care și-a însoțit soțul la casa de nebuni, acolo unde Statul i-a claustrat pe primii bolnavi. Întreaga țară s-a îmbolnăvit, în afară de femeie! Iar ea i-a condus pe cei 7 în casa ei, unde au început să se vindece. Dar când s-au vindecat nu mai aveau o țară, ci o ruină, o imagine crudă a ceea ce înseamnă o boală necruțătoare.

[13] Am citit romanul săptămâna trecută și mă puneam în locul femeii, a celei care vedea…Și ea a explicat ororile bolii, dar nu a putut să explice mirosurile. Pentru că niciun miros nu se transmite prin scris, ci numai la fața locului. Dar mirosurile orbilor erau la fel de multe ca mirosurile leproșilor din vechime. Pentru că ei erau lăsați fără casă, fără apărare, fără medicamente, fără familie. Erau ai nimănui, erau lăsați să moară, iar vindecarea lor era o mare minune a lui Dumnezeu. Pentru că nimeni nu se mai aștepta la vindecarea lor.

[14] Cei 10 au fost curățiți [ἐκαθαρίσθησαν][Lucas 17, 14, BYZ] de boală, de lepră, dar cel recunoscător a fost vindecat [ἰάθη][Lucas 17, 15, BYZ]. A simțit că a fost vindecat de către Dumnezeu. Pentru că toți au fost curățiți de boală, dar acesta, unul din 10, a văzut că a fost vindecat de Dumnezeu. Și când „a văzut că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη], s-a întors [ὑπέστρεψεν][la Domnul], cu glas mare lăudându-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Ibidem]. Pentru că L-a lăudat pe Făcătorul lui de bine, pe Dumnezeu, pe Cel care l-a scos nu numai din boală, ci și din viața inumană pe care o ducea. Pentru că el era în afara societății, era al nimănui datorită bolii sale.

[15] Și Dumnezeu ne vindecă adesea de bolile noastre, dar noi rămânem în păcatele noastre. Ne vindecă de bolile noastre trupești, dar noi rămânem oameni pătimași. Pentru că adevărata vindecare e aceasta: să simți că atunci când Dumnezeu te vindecă de o boală, El îți cere ca tu să vrei să te curățești de toate patimile tale. Pentru că bolile care ne aruncă în Iad sunt patimile noastre. Dacă avem boli trupești, ele sunt spre smerirea noastră. Dar bolile noastre sufletești, patimile, acelea sunt cele care ne coboară în Iad, pentru că noi nu vrem să ne vindecăm de patimile noastre de rușine.

[16] Samaritisul [Σαμαρείτης] „a căzut cu fața la picioarele Sale [ἔπεσεν ἐπὶ πρόσωπον παρὰ τοὺς πόδας Αὐτοῦ], mulțumindu-I Lui [εὐχαριστῶν Αὐτῷ]” [Lucas 17, 16, BYZ]. L-a recunoscut pe El ca Dumnezeul său, ca Vindecătorul său. Pentru că Iisus Domnul l-a întors pe el printre cei vii. L-a adus din boală, i-a dat o nouă viață și această nouă viață e una doxologică. E plină de slăvirea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu i-a dat o nouă viață. El și nouă ne-a dat o nouă viață! Ne-a dat o nouă viață la Botez: viața cu El. În care noi Îl lăudăm neîncetat pe El pentru binefacerile cele mari ce le revarsă în viața noastră. Pentru că noi suntem plini de mila Lui față de noi.

[17] Și metaniile noastre mari și mici sunt căderi la picioarele Sale. Cădem la picioarele Sale ca să cerem milă, dar cădem la picioarele Sale și pentru ca să ne bucurăm pentru mila Lui din viața noastră. Simțim mila Lui în noi din plin! Simțim mila Lui și mila Lui ne face să fim doxologici, să fim recunoscători. Pentru că Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale, pentru toate întăririle Sale, pentru toate mustrările Sale, pentru toate vindecările Sale cele mari. Căci El ne dăruie toate spre folosul nostru. El ne dăruie ceea ce ne trebuie. Și de aceea noi Îi mulțumim Lui pentru toate.

[18] Și Domnul dorește ca fiecare om în parte „să dea slavă lui Dumnezeu [δοῦναι δόξαν τῷ Θεῷ]” [Lucas 17, 18, BYZ]. Pentru că a-L slăvi pe Dumnezeu înseamnă a recunoaște dependența totală de El. Dacă nu Îi dai slavă, atunci te încrezi în tine. Crezi că te-ai vindecat datorită ție sau a medicilor sau a medicamentelor. Dar când Îl vezi pe El dincolo de medici și de medicamente, atunci recunoști că El este izvorul vieții, pentru că de la El este viața noastră. Medicii ne pot îngriji sănătatea, dar viața e de la Dumnezeu! Medicii nu ne pot da viață, dar El ne dă viață spre pocăință. Pentru că rolul vieții noastre e tocmai acesta: spre sfințirea noastră. Căci El nu ne dă viața degeaba, ci pentru ca noi să ne sfințim în relația cu Sine.

[19] Și Domnul îl trimite pe cel recunoscător întru ale sale, pentru că l-a mântuit credința lui în Dumnezeu [Lucas 17, 19, BYZ]. Dar credința celui recunoscător a fost plină de dinamism, plină de pocăință, plină de mulțumire, plină de recunoștință, plină de schimbare a vieții, de înțelegere a slujirii lui Dumnezeu. Căci a fost credință lucrătoare prin fapte bune. A fost credință recunoscătoare, credință plină de iubire pentru Dumnezeu. Și cine se bucură de Dumnezeu, se bucură și de oameni și îi ajută să creadă în Dumnezeu. Pentru că omul credincios dorește ca toți oamenii să fie credincioși și recunoscători lui Dumnezeu.

[20] Singura văzătoare din țara orbilor a întâlnit la un moment dat câinele lacrimilor. Când era plină de lacrimi, acesta a venit și s-a lipit de ea și a urmat-o peste tot de aici încolo. Un câine care înțelegea durerea, dar și prietenia. Un câine la nevoie. Și ceilalți orbi au ascultat-o pe femeie și ea nu i-a dezamăgit, pentru că i-a dus în casa ei și le-a arătat liniștea din mijlocul pandemiei de orbire. La fel ca în parabola acestui roman, fiecare dintre noi avem nevoie de prieteni reali, de prieteni care să ne ducă spre Dumnezeu. Sfinții sunt prietenii noștri adevărați, cei care ne duc spre Dumnezeu! Biserica e casa odihnei noastre, unde noi, cei orbi, ne vindecăm de orbirea noastră, de patimile noastre. Și Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților și ale Îngerilor Săi, ne dă nouă să vedem, să ne vedem cu adevărat, pentru că lumina Lui e vederea noastră. Amin!

Mireasmă [57]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Întregul roman este aici: Mireasmă.

*

Ăsta a fost Mitică! Nu e maistru, ci Profesor de Sport, dar are o perspectivă mai pragmatică asupra existenței. Ăsta e unul din ăia care taie ajutoarele sociale, ajutoarele de handicap, sporul de Doctorat, bursele elevilor, oprește omul să intre la Urgențe și nu are apetit pentru Religie și Cultură, pentru că fiecare trebuie să muncească doar cu mâna, nu și cu capul. Pentru el Sportul e doar fotbalul, ca și când n-ar fi o mie de ramuri ale Sportului în practică. Dar, când îl bagi în corzi și îl întrebi lucruri punctuale, își întoarce filosofia de viață pe dos și face pace cu toată lumea. Mai ales cu femeile, că e mort după ele. Au fost niște mârâieli că ar fi agresat niște tinere, că le-ar fi făcut, dar până la urmă a dat-o la pace și cu ele sau cu părinții lor, nu știu cum a reușit, dar e Mitică al nostru, e băiat bun. Și trebuie să înțelegeți că la unii oameni ideile sunt vorbărie, sunt un fel de spart semințe în dinți, ca să treacă vremea, și nu coloană vertebrală. Când zici idei la Sfântul Apostol Pavlos sau la Eminescu, zici ceva mare, ceva revelat, ceva greu. Dar la colțul străzii, în cabinete, în fabrici, la piață nu e vorba despre idei, ci despre trecerea timpului, mai zici tu, mai zic eu, plecăm unul de lângă altul, după o jumătate de oră, și nici măcar nu ne știm numele. Dar știm ceea ce credem, ceea ce am văzut, ceea ce am auzit, ceea ce am citit, ceea ce ni s-a părut nouă și asta contează. Părerea, zicerea, adevărul răstălmăcit e conținutul murmurului social, al bârfei, al trăncănelii, și dacă ți-ai băut țuica și ai mai afumat pe cineva, te ridici și pleci cu chef de masă, dacă și soția a făcut masă și nu s-a uitat la filme.

Delăsarea bărbatului are de-a face cu femeia lui. Ionel al maichii zice ce zice femeia lui. Deși nu-i place mâncarea ei, el zice ce zice femeia lui. Chiar dacă au atâția copii și le e tot mai greu, dacă nevasta lui vrea, atunci și el vrea. Că el a înțeles de la mama lui că trebuie să își asculte soția, să n-aibă nimic de zis în fața ei. Și aia, cu temperamentul ei de femeie neiubită îndeajuns de mult, îi cere iubire peste iubire, îi cere garanții peste garanții ale iubirii, iar el, ca să o bucure pe ea, zice ce zice femeia lui. Într-o zi de sâmbătă, pe seară, el zice ce zice femeia lui. Și ce zice femeia lui? Asta e întrebarea, de fapt! Că femeia lui, Eliza bosumflata, năzuroasa, cocheta, iutubista[1], nu zice mari lucruri, dar te lasă pe tine să înțelegi, să deduci, să îți dai seama. Și, după cum își educă publicul, așa își educă și soțul: prin aluzii, prin parabole. Face o filmare imediat, zice niște lucruri fără prea mult sens și cere ca publicul să o înțeleagă. Dacă nu o înțeleg, nu sunt de nasul ei. Dacă o înțeleg înseamnă că sunt ucenicii școlii ei online, unde ea se străduie să învețe lumea. Și, fără a fi fost vreodată profesoară, Eliza are aere universitare, pentru că e o autodidactă din născare. Le înțelege pe fiecare în felul ei, Ionel trebuie să facă la loc comanda, copiii la fel, că Eliza dictează și parafează.

Că de nu s-ar fi povestit, alții n-ar mai fi citit. Și de nu s-ar fi vădit și alții ar fi mințit. Iar de nu, poate că da, așa zici tu, dar ea nu vrea, așa știe el, poate că nu, zice ea, poate zici și tu. Și narațiunea, domnilor și doamnelor, nu se termină când vrea publicul cititor, ci când vrea cel care o scrie! Căci el, care și-a asumat venirea, prin scris, spre dumneavoastră, e ca florile puse în glastră: miros și de la apropiere și de la depărtare cu aceeași înfiorare. Pentru că cititorii înțeleg un mare autor doar când autorul are măcar un critic pe măsura lui. Și când criticul literar e în stare să vadă esențialul dintr-un autor, atunci scrierile lui încep să trăiască cu adevărat. Până atunci sunt acoperite de văl, de neînțelegere. Dar când vezi dincolo de cuvinte, când înțelegi cine este autorul, atunci îi împărtășești pe oameni cu adevărul scrierilor sale. Părinții, rudele, prietenii, profesorii lui, ai autorului, nu-ți spun mare lucru despre el. Dar când criticul literar coboară în text, când face ca sursa să fie izvor viu, atunci toate devin limpezi. Că ai mâncat cu autorul la masă, că l-ai văzut, că ți-a zâmbit, că ți-a zis două cuvinte, nu contează mai deloc. Trebuie să zici cuvinte despre lucrurile fundamentale ale sale, despre opera sa, și ca să zici trebuie să îl vezi pe autor în opera lui. Căci diverși cunoscuți stau cu tine de vorbă, pleacă, nu rămân deloc schimbați de întâlnirea cu tine. Cine se schimbă la întâlnirea cu tine e cine te înțelege profund. Cine poate citi opera ta dinăuntru.


[1] Creatoare de conținut pe YouTube.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [66]

Regimul creator este unul special: „M-ascund de lume când vremea a sosit/ Să intru graiului întru slujire /…/ Extaza fericirii m-a cuprins/ Fiece frunză-n mine se frământă/ Am devenit la toate câte sunt/ Cămara lor cea tainică de nuntă” (Autoportret). Într-adevăr, după mărturiile poetului, cărțile de imne au fost scrise în condiții de recluziune, prin chilii de Mănăstiri, în Ardeal, Moldova, prin păduri sau aproape de mare… El însuși surprinde poetic această peregrinare creatoare: „Mă mut din zare-n zare, ținut după ținut/ Cu coșnițele pline pe un car cu roate/ Străbat pe jos pământ și anotimp/ Până la floarea din pustietate // Deschid un cort la margini de păduri/ La pândă noaptea singur pe sub stele/ Până pogoară toate câte sunt/ Cu aurul în coșnițele mele”…

Cu timpul, a căpătat conștiința că „Ți-ai înălțat din imne o cetate”, în care nu poate „decât să crești lăuntric cu râvnire/ Până ce-i da cântând de-un luminiș/ Ce te va-nchide în nemărginire” (Lucrare)…

La scurtă vreme după Imnele Moldovei, în anul următor, apar și Imnele Țării Românești[1]. Iar acest volum este închinat „lui Constantin Brâncoveanu și copiilor săi martirizați, Constantin, Ștefan, Radu și Mateiaș”. Și, într-adevăr, volumul conține mai multe imne închinate Sfinților Mucenici Brâncoveni, alături de care sunt imnificați Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Ioan Valahul, Sfântul Antim Ivireanul, Matei Basarab, Negru Vodă, Doamna Maria Brâncoveanu, Constantin Brâncuși, Tudor Vladimirescu etc. De asemenea, ca și în volumele precedente, sunt cântate locuri cu însemnătate deosebită, cetăți, Mănăstiri, regiuni istorice, precum Oltenia.

Într-o precuvântare către cititor, autorul precizează că, prin acest volum, „închei trilogia de Imne deschisă cu un deceniu în urmă [o jumătate de deceniu, de fapt] cu Imnele Transilvaniei, Imnele Moldovei, prolog fiindu-le Imnele Bucuriei[2]. Și reamintește că demersul său a fost motivat de o situație pe care el o deplânge: „atâtea fapte și personalități ale acestei istorii de măreție universală[,] care ne sunt date nouă să le purtăm[,] sunt ignorate, lăsate în anonimat, aprinși fiind adesea după frumuseți străine mai la îndemână, [timp în care] cele de acasă necultivate cu stăruință riscă să se risipească. […] Avem nevoie de viața nealterată a înaintașilor actualizată în cuvânt. Suntem singura latinitate orientală, și nouă ne revine cu fiecare generație datoria de a cerceta izvoarele de tradiție bizantină care au dat un Roman Melodul[,] ca să numim pe acest Dante al Haghiei Sofii. Izvor Imnelor acestor cărți este în egală măsură natura românească[,] universală și ea în semnificațiile ei adânc simbolice”[3].

Vecinătatea directă cu Imperiul Otoman, care își revărsa armatele tot timpul peste aceste locuri, a făcut ca Muntenia sau Țara Românească să nu iasă în evidență prin capodopere arhitectonice impunătoare (excepție făcând Curtea de Argeș și alte câteva construcții brâncovene). Dar Alexandru prinde esența acestui teritoriu într-o pictură foarte elocventă, pe cât de rezumativă:

Matei Basarab a spus
În altar să se jertfească
Zilnic trupul lui Iisus
Anume pe limba românească

Sanctuarele s-au înmulțit
Ca să poată toată țara-ncape
Și monahi din Athos s-au întors
Să vegheze pravila-ndeaproape

Satele de-asemeni s-au ales
Cu un spor în prunci și în avere
Și din cât le prisosea-n cules
Ridicau altare de-nviere

Țara s-a umplut de mănăstiri
Foarte stinse la înfățișare
Unde erau trei însuflețiri
Se putea trăi din îndurare

Să nu știe nimeni că le-avem
Le-așezam nu-n locurile bune
Mai ales în mlaștini Dintr-un lemn[4]
La miez de noapte-n rugăciune

Și zugravii prins-au în culori
Chipurile cele mai smerite
De bătrâni țărani nemuritori
Cum trăiau pe sate printre vite

Și-n biserică fiind prea strâmt
În pridvor s-a tras câte-o aură
Și cu vremea prin pogorământ
S-a extins biserica-n natură

(Limba românească)

Românii au considerat natura o extindere a Bisericii lor. Dacă n-au avut temple masive și impunătoare, au trăit în schimb cu conștiința că Biserica lor se prelungește în afară, în păduri și câmpii și în toată natura înconjurătoare. Și cu toate că muntenii n-au avut nici cronicari de seamă, precum moldovenii (este totuși de reținut numele lui Constantin Cantacuzino), nici mari Ierarhi cărturari precum Sfinții Varlaam și Dosoftei (Sfântul Antim Ivireanul e georgian), nici savanți precum Cantemir sau corifeii Școlii Ardelene, cu toate acestea, limba română literară are la bază graiul muntenesc (considerat cel mai curat) și primul mare monument de limbă română literară este Biblia de la București, tipărită în 1688 de Șerban Cantacuzino. Biblie în care a fost șlefuit graiul muntenesc și care are un extraordinar caracter poetic.


[1] Ioan Alexandru, Imnele Țării Românești, Ed. Cartea Românească, București, 1981.

[2] Idem, p. 7.

[3] Idem, p. 7-8.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Dintr-un_Lemn.

Sau: https://ro.orthodoxwiki.org/Mănăstirea_Dintr-un_Lemn.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [65]

Alexandru reamintește, din când în când, în versuri, că „am fost răpit din slăvi în slăvi” (Ceruire) și că „Anume-n vis am fost învrednicit/ Și-n inimă și-n gând și-n nevedere/ Cu ce-i mai tainic și mai preacurat/ În firea mea de umbră și durere // Unde nu poate simțul prigoni [unde nu sunt simțiri pământești]/ Și patima să șteargă și subție [simțirile sfinte]/ În iezerul acela neclintit [al luminii dumnezeiești]/ Urzit-a steaua logosu-n pustie [a văzut strălucirea Logosului veșnic]” (Prezență).

În urma experiențelor sale duhovnicești, consideră că „Iubirea nu-i decât mireasma/ Rămasă după crinul ce-a trecut/ Din care-ți facă cămașă pe măsură/ Și poți trăi pe lume nevăzut” (Iubire): adevărata iubire o simte și o cunoaște omul abia după ce a avut revelații și vederi dumnezeiești și ea este ca o mireasmă „după crinul ce-a trecut”, după ce s-a terminat extazul. Iar unul ca acesta trăiește pe lume „nevăzut”, neînțeles și necunoscut de oameni, care nu își dau seama de transfigurarea ființei lui.

Cine a trăit astfel de experiențe sfinte, poate spune:

Zilele-s scurte nopțile păreri
Viața e un imn de bucurie
Ai fost răpit de prea curatul vânt
Și-ai devenit icoană străvezie

Și ce se vede nu poate fi rostit
Imnul e doar un fel de îngăimare
Un ropot scurt când ploile-au trecut
Și-un fel de mir pe buze de-ndurare

Începe-un fel de murmur de izvor
Și-n jurul tău făpturile s-adună
Răpus de cântec leul răbdător
Paște cu mielul iarba împreună

(Imnograf)

Pentru acest imnograf, orfismul nu e un cuvânt gol, nu e simplă teorie literară. Iar dintre Sfinții poeți și Imnografi ai Bisericii, îi dedică un minunat poem Sfântului Efrem Sirul:

Poet din unghii până-n fir de păr
Pe unde calci pământul se aprinde
În neamul meu de veacuri strămutat
Ești fratele de lacrimi și colinde

Te-am răsucit în graiul românesc
Pe-un fus cu lâna oii ce mă ține
Și-ntr-un ștergar sub grâu împărătesc
Te-am așezat în sângele din mine

Pe nava din Aton ai lunecat
Cu turmele valahilor la vale
Și s-a întins pe chituri în Carpat
Șindrila caldă-a stihurilor tale

În miezul iernii noi te pomenim
Când țurțurii la ștreșini lăcrimează
Și picurii deșteaptă prin omăt
Pământul nou sub cerul de amiază

(Efrem Sirul)

Poezia aceasta vorbește despre traducerea imnelor Sfântului Efrem Sirul în românește cu mai mult timp în urmă, în Mănăstiri, de pe manuscrise grecești („din Aton”), ceea ce e o surpriză mare și frumoasă pentru mine. Alexandru spune chiar că s-a întins pe schiturile din Carpați „șindrila caldă-a stihurilor tale”, cu alte cuvinte susține o răspândire semnificativă a traducerilor din imnele Sfântului Efrem. Când am comentat Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, am observat acolo mai multe considerații și tâlcuiri teologico-duhovnicești care mi s-au părut inspirate din imnele Sfântului Efrem, asemănarea depășind posibilitatea coincidenței, după părerea mea[1]

Sfântul Efrem Sirul este pomenit pe 28 ianuarie, când începe încet-încet dezghețul și lacrimile țurțurilor vestesc apropiata desprimăvărare, „pământul nou”, amintind credincioșilor de ziua învierii…

Ioan Alexandru are conștiința că: „Avut-am parte de atâta milă/ Și de atâta har dumnezeiesc/ Și pot să spun fără de nicio silă/ Îmi pare bine că mă veștejesc” (Vedere). Pentru el, așteptarea morții nu e sumbră și înfricoșată, ca la Arghezi (deși nici cutremurarea lui Arghezi nu e păgână, ci doar prinde fiorul omenesc cel mai adânc în relație cu moartea), ci liniștită. Prinde și el în versuri unda zguduitoare, ca și Arghezi: „Când înceta-va cumpăna fântânii/ Și scârțâitul ușii din țâțâni/ Și când ulciorul țăndări dintr-o poartă/ Își va rodi grăuntele-n străbuni // Când pasărea aceea uriașă/ În casa mea din rai va pogorî/ Și-n zborul ei de aur peste țară/ Pe dinăuntru mă va zăvorî”. Dar, spre deosebire de Arghezi, pentru Alexandru aceasta va fi Ziua fericită:

Va fi o zi ce-aștept cu-nfrigurare
Cu-aceeași bucurie în care am trăit
Ziua luminii ziua împăcării
Clipa de nuntă ceasul fericit

Ziua-ntâlnirilor și-a sărbătorii
Ziua vederii fără să privesc
Când fi-voi pretutindeni dintr-odată
Întreg smerit să nu mă mai smeresc

Va fi ziua intrării pentru veșnicie în lumina dumnezeiască, la nunta cu Hristos, ziua întâlnirii cu toți Sfinții, ziua vederii duhovnicești, fără privirea limitată a ochilor de trup care face eforturi să distingă. Ziua începând cu care trupul nu îi va mai pune limite, distanțele nu vor mai fi importante (ca și cum „fi-voi pretutindeni [oriunde] dintr-odată”), și va rămâne smerit, cu harul lui Dumnezeu, fără a mai face eforturi ascetice, ca aici, în viața pământească.

Atunci va putea jubila pentru că „Lumina săptămânii a trecut [cele șapte veacuri ale acestei lumi]/ Și-i ziua opta astăzi pe coline /…/ Acum trăiesc de-a dreptul fără ani/ Din libertate și din bucurie // Unde e moarte boldul tău [?]/ Nu mai e loc în lume pentru tine /…/ Mormântu-i gol în carnea de pe mine” (Octogon).

Trăirea în harul dumnezeiesc l-a făcut să poată spune cu bucurie: „Nu peșteră [de tâlhari] ci templu-i trupul meu/ De-aceea e râvnit de nemurire/ Și mi se cere tainic și mereu/ Să-l țin în curăție și cinstire” (Imn). Și a făcut acest lucru și asceză și pocăință, căci „plânsul e arvuna ce ne ține/ Legați prin transparență de izvor” (Donum lacrimarum), de Dumnezeu, Izvorul vieții. „Bună-i văpaia plânsului în zori/ Și-n miez de noapte lacrima e sfântă/ Iar toamna în amurgu-ndurător/ Se face plânsul candelă de nuntă” (Neagoe Basarab).

Singurul poem datat se numește Păunul și este notat „4 martie 1977” (ziua cutremurului devastator care a afectat România): „De leac este păunul pe pământ/ Făptura sa-i aducere aminte/ A îngerului care va veni/ S-aprindă lampa printre oseminte”… A Îngerului care va vesti învierea cu trupul a tot neamul omenesc.


[1] A se vedea, spre exemplu, articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/06/sfantul-efrem-sirul-si-dimitrie-cantemir/.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [64]

Alexandru și-a descoperit afinitatea cu pictura lui Ștefan Luchian pentru că el însuși, așa cum am arătat și mai sus, e un admirator și contemplator al naturii, considerată de Sfinții Părinți un pedagog către Dumnezeu și redescoperită astfel de către romantici, care, după veacuri de „renaștere” păgână și de artă clasică după modele greco-latine, au proclamat superioritatea artei creștine și au (re)devenit sensibili la glasul tainic al naturii terestre și cosmice. Ioan Alexandru cântă, și în acest volum, în multe poeme, natura vegetală, în primul rând, contemplând-o în toate cele patru sezoane. Ba chiar scrie imne soarelui și luminii, dar și Imnul naturii:

Natura sfântă bucuria mea
Sora mea tainică și bună
Eu mai presus de tine-n univers
Nu pot să duc pe nimenea de mână

Suspini și tu iubito așteptând
Ziua luminilor să te învie
Aștepți slăvitul ceas peste pământ
Când fi-vom înfiați în veșnicie /…/

Că te-ai născut sărmană sora mea
În chin și suferință, pe colină
Că tânguie-se toate câte sunt
Prihana mea e singura de vină

M-apasă jugul sfintei datorii
De-a mă-ngropa în lacrimi lângă tine
Desăvârșind suspinul tău ascuns
Cu sângele luminilor din mine

Aceasta este conștiința ortodoxă: omul este responsabil pentru suferința întregii făpturi. Dacă omul nu ar fi păcătuit, universul material nu ar fi cunoscut degradarea treptată, până la stadiul de desfigurare la care se află acum (în comparație nu numai cu Raiul sau cu pământul primordial, ci chiar și cu vremea de până la potop și apoi până la devastările pe care le-au provocat ultimele secole și mai ales revoluția industrială). Iar făptura întreagă suspină așteptând „ziua luminilor”, cum spune poetul, adică ziua Domnului, a restaurării întregului pământ. Așa cum ne-a spus Sfântul Apostol Pavlos: „Căci așteptarea nerăbdătoare a zidirii descoperirea fiilor lui Dumnezeu așteaptă. Căci zidirea a fost supusă deșertăciunii, [dar] nu de bunăvoie, ci pentru cel ce s-a supus, spre nădejde; că[ci] și aceasta, zidirea, va fi eliberată din robia stricăciunii întru libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu. Căci am cunoscut că toată zidirea împreună suspină și împreună suferă chinurile nașterii până acum. Dar nu numai, ci și ei [noi], pârga Duhului având, și noi înșine în noi înșine suspinăm, înfierea așteptând, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8, 19-23)[1].

Aceste cuvinte sunt traduse poetic astfel de Ioan Alexandru:

Cum pot eu oare să vă mulțumesc
Crini și garoafe roze și petunii
Că nicio prihănire-n voi nu e
Ci totuși v-ați supus deșertăciunii

Cum aș putea eu de aici să plec
Când voi ați fi așa cum se cuvine
Sub stelele de aur în amurg
Fânețe fără moarte pe coline

Iar voi supuse-aceluiași soroc
Cât zvâcnetul columbei din aripă
Vă-mprăștiați ca spuza unui foc
Și veșnicia voastră e în clipă /…/

De-aceea fericirea m-a cuprins
Și mă zorește-n toate cu iubire
Primesc mireasma clipei paradis
Și ce rămâne e nădăjduire

Cum răsărit-a cerul din cuvânt
Unde se duc surorile albine
Și ce râvnește fratele pământ
Aștept și eu în țărna ce mă ține

Și nu voi înceta să mulțumesc
Căci nimeni n-are-asupra mea putere
Să mă oprească să nădăjduiesc
Trecând prin vremi vedere din vedere …

(Mulțumire)

Cosmosul acesta a fost creat de Dumnezeu ca un templu, tămâiat de miresmele florilor și plin de icoanele înțelepciunii, puterii și frumuseții dumnezeiești. Așa, spre exemplu, trandafirul e o icoană vegetală a Domnului răstignit: „Spânzurat pe lemne și fântâni/ În grădini și ziduri de cetate/ Ochiul său de lacrimi fără somn/ Picură din cer singurătate /…/ Și când n-are cerul niciun nor/ Îi atârnă stelele-n privire/ Și se-ndeasă spinii-n jurul lor/ A tăgadă și-a mărturisire” (Trandafirul).

Dintre anotimpuri, primăvara poartă simbolul învierii. Dar și vara țese peisaje ale transfigurării: „Ai vântului sunt arborii de-acum/ Îngreuiați pe ape de lumină/ Revarsă aur plopii fără fum/ Și tot rămâne verde pe colină /…/ Se naște-n slăvi ceva înălțător/ Și cerurile sunt nencăpătoare /…/ Ceru-i adânc, pământul e prea strâmt/ Într-un avânt, e totul în coroane” (Vara). Toamna, „Cuvântu-i rodul împăcării-n toate/ De vrei cuiva minuni să îi arăți/ Scoate-l pe deal în vie pe-nserate” (Toamna). Dar așteptarea neprihănirii o descrie cel mai bine iarna, cu ninsorile ei pure și zăpezile imaculate: „Ninsoarea a venit ca un cuvânt/ De dincolo de soarele apune/ Să amintească tuturor ce sunt/ Că numai neprihana le rămâne // S-așterne moale ca un fân de crini/ Pe tot ce-i stă cu neputință-n cale/ E alb și piscul scânteind stelar/ Și cea din urmă pată de pe vale” (Iarna); „Ușor și blând pământul s-a făcut/ Și lepădat de sine sub ninsoare/ Lâna aceasta tunsă de pe-un miel/ Ce a ieșit pe-o stea din scăldătoare” (Ninsoarea).

Poetul nu uită: „Colinzile pe lume m-au adus/ În satul nostru-n țară transilvană/ În noaptea de Crăciun am fost născut/ Sub candela aprinsă la icoană” (Biografie). Credința lui este că Biserica întrupează cu adevărat ideea de patrie: „Nu-i patrie acolo unde nu e schit/ Fără părinți[,] rămânem fără vatră[.]/ Fără cămașa focului pe noi [fără îmbrăcămintea de har]/ Lucrează numai carnea idolatră” (Imnul lui Constantin Brâncoveanu).


[1] A se vedea: Sfântul Apostol Pavlos, Epistola către Romei, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2023, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/06/08/epistola-catre-romei-editia-byz/ sau https://www.teologiepentruazi.ro/2023/06/08/epistola-catre-romei-byz-editia-liturgica/.

1 2 3 4 5