Categorie: Cuvinte duhovnicești

Cand pierzi pe cineva drag din viata ta crezi ca pierzi cu totul pe acel om, dar peste ceva timp intelegi ca legatura ta cu el, cu cel adormit, este mult mai intensa. Il pierzi fizic, palpabil, dar il castigi mai adanc in inima. Iubirea tasneste din inima noastra atunci cand ne-am astepta cel mai putin: atunci cand prezenta lui, a celui plecat, ni se arata ca fiind absolut necesara.

Amintirea sau uitarea sunt lucruri relative pentru om. Ne amintim de oamenii pe care i-am uitat si uitam, in aparenta, pe toti pe care i-am intalnit. Dar undeva, in inima noastra, ca intr-un mare ocean fara fund, cad toti cei pe care i-am intalnit vreodata. Cei care au contat in inima noastra si conteaza, cei care au facut sa insemne ceva pentru noi nu sunt niciodata uitabili. Nu trebuie sa credem ca uitam ceva! Ni se pare ca uitam. Pentru ca la un moment dat ne trezim ca ne e dor de bunicii nostri, de parinti, de vreun prieten sau prietena din tinerete, de fostele noastre carti de scoala, de locurile pe unde am umblat, de te miri ce copac sau caine pe care l-am vazut, de cine stie ce clipa suava sau mohorata. Nu ne mai gandisem de mult la toate acestea si reapar deodata in noi, dau navala, cu o forta incredibila.

De unde vin si cate vin? De ce ne amintim lucruri pe care le credeam cu totul sterse din noi si de ce reapar amintirile care ne starnesc lacrimi? Un lucru e sigur: Dumnezeul nostru reimprospateaza memoria noastra, uitarile noastre, de multe ori, si le face vii pentru ca sa ne minunam de El si de oameni, de tot ce am vazut si am trait. Asa, de la o vreme, am invatat sa nu mai ma tem sa uit, pentru ca, cu siguranta, imi voi aduce aminte tocmai de cel care trebuie, tocami de acea intamplare de care am nevoie. Memoria nu e un raft peste care s-a pus praf, ci dimpotriva e un rezervor de viata care mereu se reinprospateaza, ca sangele, ca albia fluviului.

Pierdem, ca sa castigam de fapt. Ne recastigam viata tocmai cand incepem sa ne uitam trecutul, cand ni se sterg amintirile trecute si apare in noi viata ca o noutate zilnica, ca o spumoasa revarsare de viata, de har, de bucurie. Paradoxal, cand pierdem pe cineva, ne regasim la o alta intensitate cu cei pe care i-m pierdut. Iubirea transforma relatia dintre noi si ei in reverenta, in rugaciune, in cinstire. Cand ma doboara cateodata reamintirea, imi dau lacrimile instantaneu.

Dincolo de lucrurile de care ne amintim sta intotdeauan niste lacrimi dulci, niste lacrimi facatoare de bine. Ne reinprospatam periodic, zilnic. Numai ca nefiind atenti la detalii, prea multi pierdem din vedere detaliile banale, dar atat de intime, trasaturile fine ale vietii de zi cu zi, care sunt de fapt propria noastra crestere spre vesnicie. Cand ne dislocam din istorie, cand dorim sa pierim deodata, sa nu mai existam deloc, nu facem decat sa ne zbatem intr-o demonica si galagioasa lupta cu dorinta de uitare. Cand ne dorim sa uitam nu putem decat sa ne reamintim detalii agasante.

A vrea sa nu uiti inseamna sa chemi uitarea, sa vrei uitarea. Cand vrem insa sa traim viata noastra, sa ne bucuram in ea, atunci uitam.

Insa cand stam la panda ca sa smulgem altora pofta de viata, cand zdrobim in noi chemarea la viata, la fericire, atunci ne intunecam fiinta, ne facem niste vehicule in viteza care macina mereu detalii agasante. Nu detaliile de care nu putem sa scapam sunt sursa noastra de viata! Ci dimpotriva, detaliile care pricinuiesc intalnirea cu altii, iertarea, cumintenia, uitarea raului din noi si din lume.

Rugaciunea de iertare, rugaciunea in care ne cerem iertare Prea Curatei Treimi este o uitare de raul din noi si de blestematiile din lume. Cu cat ne rugam mai mult, mai constient, mai deschis la inima, cu atat uitam mai mult, ne uitam, cu atat coboara pacea lui Dumnezeu in noi si traim un Pasti ferice in fiecare clipa. Numai sa cauti sa ierti si intelegi ca uiti tot ce a fost rau.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Actualizarea Sfintilor Parinti (opera, viata, cult, importanta) inseamna explicarea lor pentru mentalitatea omului de astazi. Inseamna un comentariu aplicat, o exegeza in care sa transpunem, pe cat putem sa o facem, a vietii si a intelegerii lor in conditiile vietii noastre. Asta nu inseamna o falsificare, osificare sau diminuare a prezentei lor vii in viata noastra.

Cred ca mai intai de toate trebuie sa ne cunoastem Sfinti, sa ii recunoastem, sa le recunoastem semnalmentele istorice si sa citim despre ei, rugandu-ne lor. Pentru mine, personal, a stii pe un Sfant inseamna a stii cum arata cartile lui, icoanele lui, Sfintele Sale Moaste sau macar ceva din viata lui. A cunoaste pe un Sfant inseamna a-L lasa sa intre in viata ta. Nu conteaza ce afli prima data despre el, despre Sfantul respectiv. Important e sa nu crezi minciunile spuse pe seama lui, denigrarile la adresa lui, ci faptele lui. Trebuie sa lasam faptele, cuvintele, viata lui sa ni-l zugraveasca in inima.

Daca citim o carte sfanta nu putem decat sa ne unim inima cu harul Sfantului respectiv. Nu credem ca se poate face o citire buna a unei carti sfinte fara sa fii prieten sau iubit cu Sfantul respectiv. Trebuie sa il iubesti ca sa il intelegi. Trebuie sa vorbesti cu el, sa il lasi sa iti vorbeasca, sa nu ii opui rezistenta interioara: sa il lasi sa iti fie Parintele si Fratele tau sau Maica si Sora ta.

Adevarata repunere in scena a Sfintilor incepe de aici: de la intimizarea cu ei. Un bun ermineut este un prieten intim, smerit, al Sfintilor pe care ii comenteaza. Tot la fel daca vrem sa pictam chipul unui Sfant trebuie sa il iubim, sa il ajutam sa ne ajute in munca noastra. La fel sa compunem imne, acatiste, slujbe pentru un Sfant: ne trebuie evlavie vie fata de Sfintia sa.

Nu putem sa intelegem pe cineva, opera cuiva, daca nu e tradusa intr-un limbaj propriu noua, cu modul in care se vorbeste acum. Tocmai de aceea retraducem textele sfinte periodic pentru ca limbajul nostru comun e intr-o continua schimbare. Daca esti filolog poti citi si intr-un limbaj greoi, invechit. E chiar o mare bucurie sa faci asta. Insa omul credincios, mai putin scolit, are nevoie de un text al Scripturii pe care sa il poata citi, carti de rugaciune, de slujba. E nevoie sa comunicam rapid si bine. E nevoie sa ne intelegem unii pe altii in comunicare. Si e nevoie sa reactualizam si sa reintelegem totodata intreaga istorie a Bisericii, pentru ca sa ne putem creiona propria noastra identitate ortodoxa.

Insa aceasta reintelegere tine de fiecare dintre noi, de cat ne producem in domeniul intelegerii credintei noastre. In masura in care ne traim exigentele credintei si suntem avizi sa cunoastem adevarul Bisericii, intoarcerea spre citirea Parintilor Bisericii e cel mai vital si mai natural lucru pentru un crestin-ortodox. Maturizarea in credinta inseamna intelegere a credintei si puterea de a o explica si celor care sunt la inceputul intelegerii.

Cei care sunt manati de Dumnezeu sa compuna carti duhovnicesti le compun. Cei care canta pentru Dumnezeu canta cu mare har. Cei care picteaza cu mult har scot minuni dumnezeiesti de sub pensulele lor. Teologii insa, care simt harul lui Dumnezeu in ei, au obligatia de a re-spune pe Sfinti, celor care vor sa auda cuvintele si viata lor. Mai mult: toti care simt sa faca ceva pentru credinta, sa faca! Se va discerne pana la urma care au fost incercarile bune si care au avut si unele lipsuri. Numai sa nu ne fie teama sa fim noi insine si sa nu ne ciuntim iubirea pentru Dumnezeu, de frica sa nu fim prea personali!

Pr. Drd. Piciorus Dorin-Octavian

Poti sminti pe cineva si dorindu-i binele. Tu vrei sa iasa ceva bun din el iar el iti spune ca nu doreste mai mult, ci sa il lasi asa cum este. Ce poti sa-i faci? Il lasi asa cum este. Fiecare are dreptul sa ramana cum vrea sa ramana. Il poti ofensa pe cineva daca stii mai multe decat el, daca esti bun cu el, daca ii arati prea mult interes sau daca vrei sa il convingi sa fata lucruri care l-ar umple de har. Dar el iti vine si iti spune sa il lasi acolo unde este sau daca te-ai muncit ceva timp cu el, ca sa il faci sa se vada la suflet, el iti spune ca era mai bine sa il fi lasat acolo de unde l-ai luat. Adica nu e bine ca l-ai ajutat. Iti reproseaza ca ai fost bun cu el, ca ai fost ingaduitor cu el. Cu alte cuvinte, daca ii acorzi prea multa dragoste, vrea sa fii rau cu el, dintr-o dorinta demonica de autobiciuire voluntara.

Exista oameni care prefera sa sufere decat sa se vindece. Vor sa ii lasi acolo. Nu ai ce face: trebuie sa ii lasi in pace. Degeaba pe tine te doare inima. Degeaba crezi tu ca lui i-ar fi bine sa faca un anume lucru. Daca el nu vrea sa il faca, tot tu cazi de prost. Astazi am avut un caz de acest fel, in care am fost rugat sa il las in pace, ca el nu poate sa faca fata exigentelor mele. Si culmea culmilor era, ca singura mea exigenta era aceea ca sa comunicam cat mai mult, dupa cat putem si cand putem, dar sa comunicam. I s-a parut si asta prea mult: sa comunicam! Atunci sa nu mai comunicam, ca sa nu ne vedem pacatele si neputintele si ca nimeni sa nu ni le vindece. Sa fugim unii de altii, lingandu-ne ranile in cate un colt, de teama sa nu se vada ca suntem prosti, invidiosi, fricosi, incapabili de a vrea sa fim maturi sau incapabili de a ne asuma maturitatea foarte exigenta a nevointei crestine.

Se pare ca multi aleg contra-virtutea. Se pare ca multi nu prefera sa fie iubiti ci loviti, mintiti, excrocati, ca le place sa fie crezuti banali si sa se mandreasca ca sunt psihopati. Si credem ca in acest punct, cand ajungem aici, nu facem decat sa ne infigem intr-o realitate paralela cu realitatea, stand atarnati ca niste lilieci, de mandria pe care nu ne-o dorim niciodata ultragiata.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Cum reactionam cand nu stim sa reactionam sau cand nu stim in fata cui reactionam? Cu un zambet indulgent sau printr-o dispozitie interioara care asteapta reactia partenerului de discutie in mod pacifist.

De multe ori se reactioneaza insitinctual la intrebari punctuale sau la reprosuri pe care le-ai putea primi frumos.

Ce te face sa te simti agasat? Tare personale. Impostura care nu tine de cald. O superficialitate marcanta. Un orgoliu solzos, o raie de orgoliu care nu te poate discupla in nici un fel. Sau pur si simplu, o dispozitie fricoasa fata de orice partener de discutie.

Pentru ce m-as simti agasat de o intrebare la care pot sa raspund cu ‘nu stiu’ sau pot sa dau un raspuns dupa posibilitatile mele? Pentru ce as dori in mod automat sa ma fac de ras, daca stiu ca nu sunt la inaltimea partenerului meu de discutie? Si pentru ce, totusi, as avea tendinta sa neg ce spune altul, daca eu tot nu stiu nimic din rapunsul pe care il neg?

Nu cred in complexe de nici un fel. Cred insa in presupuse inhibitii interioare, care se traduc cu nedorinta de a trece peste blocaje interioare, peste traume, peste intemperii dureroase ale vietii.

Putem da un exemplu plauzibil, in cazul copilului care si-a vazut bunica moarta si ii e frica instinctiv de morti si de inmormantari. La 7 ani e acceptabil acest blocaj, dar la 40 de ani mai este acceptabil? Nu! El trebuie sa se maturizeze trecand peste fricile peste care nu a putut sa treaca in copilarie, in adolescenta, in timpul maturitatii sale. Ceea ce poate fi acceptabil pentru un copil nu este acceptabil pentru un adult.

Trebuie sa invingem teama de necunoscut, de suferinta, de primire a noastra cu racela, teama de inaltime, claustrofobia aparuta din senin, non-apetitul pentru munca, emotiile si impulsurile necontrolate. Cu harul lui Dumnezeu si cu multa staruinta trebuie sa trecem peste tot felul de frici si de apucatori necontrolate, pe care le-am inmagazinat in trecut. Nu e de ajuns, pentru mine, sa imi spui ca ai o boala, o neputinta, ci trebuie sa imi spui si ce ai facut in mod real pentru remedierea ei cat de cat.

Daca nu ne-am luptat pentru a eradica ceva din noi ( ma refer la o eradicare duhovniceasca a neputintelor noastre) nu avem dreptul sa ne plangem ca suntem cum suntem. Un om matur nu poate fi scuzat ca e nesimtit, ca e mitocan, ca are apucaturi mahalagiste sau dorinta nestapanita de a-si omori adversarii din priviri. Este inacceptabil pentru un om matur, credincios sau necredincios, sa fie pueril la minte, incapabil sa isi exprime sentimentele, trairile, crezurile in mod cursiv.

Cand spunem ca avem experienta de viata trebuie sa ne referim la faptul ca avem un cuantum de intelegere de sine si de intelegere a lumii in care traim, care ne permite sa formulam o axioma comportamentala general valabila pentru om. Spre exemplu, cred pe cineva un om cu experienta de viata, daca ajunge in mod interior la concluzia, ca a fi respectuos nu costa nimic, ci arata noblete de caracter. Sau pe altul care ajunge la concluzia ca viata are sensuri profunde sau ca bunatatea e cea care ne vindeca.

Experienta de viata intra in experienta duhovniceasca, e parte integranta a ei. Asa cum voi detalia in cursul nostru de teologie mistica, experienta de viata este vestibulul, antreul pregatitor al vietii duhovnicesti. Si ce inseamna sa ai experienta de viata? Inseamna sa fii trecut prin tot felul de dureri, neajunsuri, persecutii, eforturi, griji etc. din care sa fii invatat adancimi de suflet si de caracter, necesare pentru induhovnicirea ta.

Daca examenele vietii tale, cataclismele tale si bucuriile tale au fost convertite de tine in momente de inteleptire personala si de multumire fata de Dumnezeu si de oameni inseamna ca am trait frumos. Daca din pacatele noastre am scos purtarea de grija a lui Dumnezeu si din bucuriile si implinirile noastre am scos iubirea Sa de oameni infinita inseamna ca nu am trait degeaba.

Iar daca din tot ce vedem si auzim si se petrece cu noi nu scoatem lucruri care sa ne ajute, sa ne zideasca, sa ne fortifice si ramanem la impresia ca viata e o continua revansa, o banala si stupida razbunare, pierdem toata frumusetea unui paduri ravisante, pentru ca noi suntem atenti la tantarii ce ne ciupesc copios. Eu ma uit la padure chiar daca ma dor muscaturile de tantari. Ma uita la frumusetea milei lui Dumnezeu cu noi, adica la padure, si nu la tantari, adica la tot felul de ispite, necazuri, dureri, rautati care ni se fac pe diferite cai. Ma dor nedreptatile, le privesc cu atentie, dar in mod fundamental, mai mult decat fundamental de fundamental ma uit la oportunitatile dumnezeiesti infinite pe care Dumnezeu ni le ofera si prin care ma simt implinit.

Gust harul lui Dumnezeu atat de plin si de bogat, pe care il primim acum si tanjesc dupa plinatatea lui. Trebuie sa fii nebun ca sa nu vrei sa fii fericit. De fapt nici nebunii nu vor sa fie nefericiti. Probabil ar trebui sa spun altfel: ar trebui sa fii de metal ca sa nu vrei sa fii fericit. Si fericirea e tocmai aceasta: sa ai o inima simpla, simplificata de patimi, curatita de patimi, o constiinta prietena noua, care sa nu ne mustre adanc, chinuitor si o bogatie de pace dumnezeiasca, de care sa nu vrem nicidecum sa ne despartim. Da, suntem predestinati la indumnezeire, la frumusete cu totii, la fericire. E conditia deplin umana, pe care Dumnezeu ne-a dat-o.

Omul adevarat este cel plin de har, cel sfintit la trup si la suflet, si nu caricatura de om, care nu vrea sa-si admita neputintele, limitarile. Iar daca incerci sa fii prieten cu adevarul lui Dumnezeu, nu cred ca mai ai tendinta sa te bati cu oamenii, sa negi adevarul oamenilor, ci dimpotriva doresti cu nesat sa il cunosti. Cand esti ranit de acest adevar, de adevarul lui Dumnezeu, nu vrei vesnic sa te vindeci de el.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Trebuie sa iertam atata timp cat omul care ne-a indurerat priveste senin lucrurile, cand dovedeste ca totul a fost doar o tornada de moment. Cand stim sa ne vedem greselile si sa ni le recunoastem putem sa iertam si sa reprimim in cunostinta de cauza pe celalalt, pe fratele nostru, langa noi. Iertarea care ne bucura este iertarea care constata ca are de-a face cu un alt om, decat cu cel care ne-am suparat, cu putin in urma, pe un motiv intemeiat. Certurile care indreapta lucrurile, care smeresc sunt duhovnicesti.

Ca duhovnic, trebuie sa cert pe cei care au nevoie de certare. Nu pentru ca eu vreau, ci pentru ca ei nu isi revin prea repede. Esti pus in fata faptului de a fi dur cu fiii tai duhovnicesti, daca simti ca asta le va folosi bine de tot. Insa, sunt pus in situatia de a ma si bucura de ei, cand ei iau aminte, cand se trezesc, cand ne trezim si eu si ei, dintr-o ameteala duhovniceasca care nu ne facea bine deloc.

Relatiile duhovnicesti, relatiile dragostei duhovnicesti sunt traversate de multe seisme. Intr-o relatie de dragoste, de intimitate a duhurilor noastre, nu merge treba pana nu se spun adevarurile, toate adevarurile. Cand raman reticente intre mine si ei, cand nu exista sensibilitate, spovedania si relatia de sfatuire a mea, ca duhovnic, e lezata adanc.

Ori vorbesc unor garduri miscatoare, ori asist la momente de superficialitate agasanta. Patimile sunt superficialitati agasante. Intr-o relatie de duhovnic-fiu duhovnicesc aceste agasari sunt marile mele dureri, daca ele nu sunt recunoascute.

Insa fiecare spovedanie din inima pe care o primesc, pe care o ascult e bucuria mea si stiu ca e si bucuria lui Dumnezeu. Pe mine nu ma intereseaza pacatele lor, nu le contorizez, ci privesc sinceritatea lor, puterea de a se privi in ochi si de a ma privi in ochi. Daca ai aceasta putere, de a ma privi in ochi, dupa ce mi-ai spus pacatele tale, inseamna ca indreptarea ta in fata lui Dumnezeu este reala.

E o dumnezeiasca putere sa ierti, un mare har, si sa uiti repede durerile. Nu numai sa le uiti, dar sa il reprimesti pe celalalt, in viata ta, cu aceeasi fragilitate de suflet.

Mi se spune adesea ca iertarea e un chin, ca doresc sa ierte si nu pot. Pentru ca sa ierti trebuie sa incepi prin a incepe sa te rogi pentru celalat, prin a accepta ca el, celalalt, exista cu toate bunele si relele lui.

Iertarea, chiar cand nu iti este acceptata, e o mare victorie in inima ta. Chiar daca nu esti crezut ca l-ai iertat pe cineva, daca simti ca ai facut asta, cu harul lui Dumnezeu, inseamna ca poti sa te bucuri. Daca privind pe cineva, nu ne putem bucura de el, chiar daca el nu vorbeste, nu vrea sa vorbeasca cu noi, inseamna ca inca mai este un rest de neiertare in noi. Iertarea se face in fata lui Dumnezeu si inseamna sa dai un paste peste ce a fost.

Insa poti ierta pe multi, dar ei sa nu te poata ierta. Daca ai stiut sa ii ierti, ii poti accepta in mintea si inima ta, chiar daca nu vor nici macar sa te vada. Iertarea inseamna sa te bucuri de mila lui Dumnezeu, ca poti sa uiti, sa stergi pacatele din amintirea ta, dupa cum si El ni le sterge pe ale noastre.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Nu trebuie sa confundam termenii! A fi smerit nu inseamna a fi fraier, ci e o harisma a sfinteniei, a celui care crescand in sfintenie, nu isi da seama la ce simplitate si frumusete a ajuns, dar ea este detectata de cei din jurul sau. Una e sa ai o parere smerita despre tine, cand toate pacatele iti arata cine esti si alta e sa ai o parere smerita despre tine, cand avand o mare sporire, tu spui ca e un fleac. Smerenia dumnezeiasca, ca si bucuria dumnezeiasca, nu sunt cotidianitati de alcov, ci sunt urmarile unor mari suferinte, privatiuni, a unor iluminari dumnezeiesti cu duiumul.

Un om care acum incepe sa isi vada pacatele nu poate fi smerit, poate fi numai mai atent la sine. Cunoasterea de sine nu inseamna nici ea smerenie, ci inseamna inceputul detectarii inselarilor din fiinta ta. A fi inselat intru ceva, inseamna a crede un gand, a te increde intr-o idee, pe care tu o crezi buna, dar ea este satanica. Dau exemple de ganduri infipte in mintea noastra, care sunt ganduri demonice fara drept de apel: ideea ca avem haruri speciale, ca suntem de neinteles de catre ceilalti, ca suntem geniali, ca suntem de neinlocuit, ca suntem Sfinti etc.

Ideea ca suntem destepti pentru ca am citit sau ca noi gandim numai pentru ca avem studii inalte este iarasi o bagatela satanica pe care o credem fara sa o mestecam. Insinuarile satanice sunt atat de vechi in viata noastra, ca unii dintre noi nici nu mai stim cand am invatat sa mintim, sau sa plangem pentru ca sa primim o papusa sau sa furam, pentru ca ne place ce are celalalt.

Deci daca incepem sa ne vedem la idei nu ne-am smerit. Suntem pe cale de a ne smeri. Nici daca ne dam seama ca suntem cei mai pacatosi, mai curvari, mai mandrii, mai lacomi oameni ai pamantului nu ne-am smerit nici atunci. Nici daca ne impartasim si ne spovedim des, nici daca vedem des  manastiri .

Smerenia incepe sa apara atunci cand vedem lumina dumnezeiasca pentru prima data, cand avem primul extaz in viata noastra. De aici incolo incepe smerenia. Pana aici e o pregatire pentru smerenie.

Parintii duhovnicesti, adica purtatorii de Dumnezeu, apar dupa mai multe vederi ale luminii, dupa multe dureri, dupa multe ispite trecute cu bine, dupa multa cunoastere, rugaciune, sfintenie. Abia la ei vine smerenia, ca o harisma inalta, nu prea observata de prea multi. Pe Sfantul smerit il poti confunda mai tot timpul cu un om mandru, sucit, rau, autoritar si poti iubi pe unul care habar are unde sa te duca, dar are straie frumoase pe el, vorbeste mult si stie putine.

Smerenia nu e un premiu, nu e o decoratie, nu e o carte citita, ci o harisma, un dar imens ca di dragostea de Dumnezeu. Acum se cam confunda termenii, se dilueaza la culem si toata lumea pare ca stie.

De multe ori cei care par multora smeriti pozeaza intr-un fel anume, da bine la nestiutori, pentru ca, pentru cei din urma, a fi Sfant inseamna a sta teapan, a nu glumi niciodata, a se ruga tot timpul si, daca se poate, sa nu manance si sa nu se duca niciodata sa se spele sau sa-si faca nevoile.

Sfintenia ca si smerenia e cea mai naturala miscare, mod de viata a omului in har, prin har, inaintea lui Dumnezeu. Daca nu as fi vazut Sfinti in carne si oase as fi zis ca astia nu sunt oameni, cu supermani. Dar ei sunt oameni, insa nu impostori. Sunt oameni care sunt dintr-o bucata in relatia lor cu Dumnezeu, muncesc mult, se roaga in tacere, vorbesc cu putere, nu fac compromisuri si se nevoiesc cu intelegere.

Asa ca Sfintii nu apar din prostie si nici din intamplare iar smerenia nu este o floare la ureche, pe care sa o arati cand vrea cetateanul x si sa o dai jos, pana vine un alt curios, ca sa ti-o pui la ureche. Aceasta e una cu toata fiinta ta si daca ea exista in tine si nu o vad multi, inseamna ca nu au ochi sa o vada. Marturisesc ca trairea mea pe langa Sfinti m-a facut sa ma regasesc de-a binelea si sa pun lucrurile in ordine. Insa ordinea nu e sesizabila decat pentru ochii profunzi ai blandetii si ai cuviintei.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş