Etichetă: LXX

Psalmul 50 între Septuagintă şi diaconul Coresi, alături de o interpretare a textului [4]

Leave a comment

Iertarea aduce bucurie. Iertarea lui Dumnezeu este umplere de bucurie [v. 10]. După multa durere pentru păcat, iertarea lui Dumnezeu vine ca o umplere enormă de bucurie, de veselie dumnezeiască. Tocmai pentru că vine după o mare epuizare, încordare a firii noastre, veselia dumnezeiască vine ca o beţie a inimii. Trăim o mare eliberare, o mare încântare, uşurare, izbăvire de grijă…Păcatul e o grijă care te doare, care te sâcâie…O eliberare de păcat înseamnă o conştiinţă uşurată, despovărată.

Sfântul David vorbeşte despre o veselie integrală. Până şi oasele mele sunt pline de har şi se bucură. Inima, mintea, carnea mea, oasele şi sângele meu palpită de bucurie, sunt pline de har. Dacă nu ar fi pline de har, în ce ar consta atunci bucuria sa? Dumnezeu nu produce decât bucurii adânci, complexe, fiinţiale. Bucuria lui Dumnezeu e conştientizată şi trăită ca bucuria lui Dumnezeu, ca bucurie în urma curăţirii tale de păcate.

Noi nu ştim cum s-a bucurat Sfântul David, dar, fiecare dintre noi, ştie cum ne bucurăm astăzi, duhovniceşte, când ne spovedim, când simţim iertarea lui Dumnezeu în cadrul pocăinţei noastre, a durerii noastre.

Voi auzi, zice David, glas de bucurie în inima mea. Inima mea se va bucura. Aceasta e nădejdea îndrăznelii sale! Când mă voi bucura, Doamne?! Când voi trăi întoarcerea privirii Tale de la păcatele mele. Când Tu nu o să mai priveşti păcatul meu, când îl vei trece cu vederea, atunci voi simţi că mi s-au şters fărădelegile mele.

Verbul avpo,stre,fw [ v. 11] ne indică schimbarea faţă de ceva anume, întoarcerea de la ceva, respingerea unei situaţii anume. Tocmai de aceea cererea Sfântului David, aceasta ca Domnul să Îşi întoarcă faţa de la ceea ce vedea în el, de la păcatul lui, înseamnă să nu mai ia în consideraţie ceva pentru care David e îndurerat profund.

Păcatul există în David. El este o realitate. Dar există şi pocăinţă ca o realitate subsecventă păcatului, ca urmare a păcatului. Şi, pentru că există pocăinţă după păcat…David cere ca Dumnezeu să nu mai privească la păcatul său ci la inima lui pocăită. Păcatul aprinde mânia lui Dumnezeu pe când pocăinţa aprinde mila lui Dumnezeu. Şi dumnezeiescul David cere milostivirea cea prea mare a Domnului care suspendă realitatea păcatului, simţirea poverii sale.

Deşi păcatul nu poate fi suspendat din memorie cu totul, pentru că el e făcut în istorie şi s-a imprimat în conştiinţa noastră, iertarea lui Dumnezeu însă şterge realitatea lui dureroasă din fiinţa noastră şi îi atenuează amintirea în conştiinţa noastră. Rămân o amintire, una vagă în conştiinţa noastră, toate păcatele iertate. Pe de o parte nu ne mai dor, pentru că am trăit iertarea şi curăţirea reală a lui Dumnezeu de ele iar pe de altă parte, conştiinţa noastră îşi acumulează o continuă părere smerită despre sine şi o continuă osândire de sine amintindu-şi de câte păcate ne-a curăţit Dumnezeu.

Trecutul păcătos, trecutul pentru care ne-am împăcat cu Dumnezeu devine o sursă de umilinţă continuă. De aceea Sfântul David, şi după ce a fost iertat de către Dumnezeu pentru căderea lui, nu şi-a uitat păcatele…A scos din ele motive de umilinţă continuă, motive de preamărire a lui Dumnezeu, pentru că a conştientizat faptul că numai Dumnezeu l-a scos dintr-o asemenea prăpastie.

Cum poţi să fii umilit şi bucuros în acelaşi timp? Noi, locuitorii postmodernităţii, suntem învăţaţi să privim adâncul nostru sufletesc în mod liniar, fals psihologist sau ideologizat psihanalitic. Adică acum mă bucur, acum sunt trist, acum plâng…fără să pot face mai multe lucruri în acelaşi timp. Însă, în adevăr, viaţa duhovnicească cunoaşte paradoxuri, stări interioare cât se poate de reale, care exclud liniaritatea.

Pentru omul duhovnicesc există bucurie dureroasă, există umilinţă plină de veselie [ vezi expresia mistică: vinul umilinţei], există lacrimi dulci, deznădejde plină de răbdare…Nu trăim stări contradictorii, ci stări plenare, complexe, în care se combină pe de o parte efortul nostru de curăţire de patimi cu prezenţa harului lui Dumnezeu în fiinţa noastră.

Noi suntem îndureraţi…dar Dumnezeu ne umple, deodată, cu bucurie, în mijlocul durerii noastre şi avem, iată!, simţirea stării de bucurie dureroasă sau de durere bucuroasă. Adică eram în iadul cel mai de jos, Dumnezeule, inima mea îmi plesnea, fiinţa mea era crispată…şi Tu m-ai umplut de bucurie şi de veselie, când a vrut voia Ta cu mine.

La fel…umilinţă plină de veselie. Am băut până la fund vinul umilinţei, Doamne, vinul vederii depravării mele. Am coborât cel mai jos, sunt cel mai jos din Iad, singurul…Şi când am trăit această conştiinţă adâncă, Tu, numai Tu, m-ai bulversat, m-ai răvăşit cu o veselie tainică, dumnezeiască, cu slava Ta, pe mine, cel mai de jos…

Iconizarea Sfântului Proroc Iona în pântecele chitului este una dintre imaginile cele mei evocatoare ale acestui paradox preafericit al vieţii duhovniceşti, adică al umilinţei veselitoare sau al deznădejdii răbdătoare. Fiind acolo unde nu mai vedeai nicio ieşire, în pântecele animalului şi pe fundul mării şi să ai stabilitate în aşteptarea milei lui Dumnezeu înseamnă expresia adevăratei credinţe, încrederi în mila lui Dumnezeu.

Dacă Domnul trece cu vederea păcatul nostru, dacă nu îl mai priveşte osânditor, dacă nu mai face ca el să fie o rană vie în noi, o rană pentru care suferim numai neplăceri şi simţim că totul ni se împotriveşte, atunci putem să zidim, împreună cu El, casa inimii noastre. Aici se întâlneşte dorinţa de la Mt. 5, 8 a Domnului, pentru că zidirea inimii întru curăţie e tot una cu acea inimă care vede pe Dumnezeu. De fapt cheia înţelegerii psalmului 50 stă aici: iertarea păcatului înseamnă redobândirea statutului de potenţial văzător de Dumnezeu a lui David, de primitor pe mai departe a revelaţiilor dumnezeieşti.

Tocmai de aceea atâta durere pentru păcat, atâta efort curăţitor: pentru ca să fie propriu comuniunii cu Dumnezeu, vederii Sale. Nu cere iertarea de fărădelege în sine, în sensul: Dumnezeu mă iartă, mă achit de problemă şi apoi sunt distant, mă comport distant faţă de El…Ci la Sfântul David pocăinţa e urmarea lezării acestei legături prea mari între el şi Domnul, pentru că l-a pus în incapacitatea de a fi propriu vederii lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să ai un duh drept, cinstit cu Dumnezeu? Să nu te faci că plouă când greşeşti. Să nu laşi o clipă să treacă după păcatul tău, după ce ai văzut că ai greşit şi să-I ceri iertarea. Când călcăm pe cineva pe pantofi sau lovim pe cineva din greşeală în tramvai cerem iertare, ne cerem iertare, dacă suntem oameni simţiţi, civilizaţi…Cam la fel e cu Dumnezeu! Când ai greşit, nu mai aştepta o jumătate de secundă. Zii din toată inima: Doamne, numai eu sunt de vină. Am greşit. Eu, cel prea slab, cel prea nevrednic, Doamne…Iartă-mă şi mă miluieşte…

Dacă nu ne asumăm deplin păcatul, întregul păcat…şi mai lăsăm un rest pentru alţii…nu putem avea duh cinstit. Pentru că duhul drept, duhul simplu, duhul cinstit se manifestă ca unul foarte atent, foarte delicat, foarte sfânt. Tocmai de aceea iartă Dumnezeu pe Sfinţi atât de repede, atât de mult, pentru că sunt un exces de delicateţe. Sunt mai mult decât atenţi când vine vorba de realitatea lor interioară, de păcat, de dragoste, de împlinirea voii lui Dumnezeu.

Nu sunt lasă-mă să te las, ci întreaga lor fiinţă e: Am venit, Doamne! Ce trebuie să facă robul Tău? Dacă nu sari ca un arc, nu prea eşti sensibil, atent, râvnitor, zelos pentru voia Domnului. Şi asta fără să faci exces de atenţie, exces care stresează pe cei din jur. E vorba de o continuă vigilenţă interioară, determinare interioară pentru a fi propriu dialogului, comuniunii, împărtăşirii de sinceritate, de eleganţă.

Scriptura vorbeşte despre înlăuntrul nostru ca despre o realitate tainică, foarte încăpătoare, care e curăţită de către Dumnezeu. Ideea de abisalitate interioară nu este o invenţie a ştiinţei moderne ci ea reprezintă o realitate constitutivă a omului mărturisită constant de Scriptură şi Tradiţie. Taina omului reprezintă tot acest adânc ce cuprinde trupul şi sufletul nostru deopotrivă. Explorarea acestei taine, a acestui abis ontologic, în sensul cel mai pozitiv cu putinţă, ţine de sufletul nostru şi nu cred că are vreo limită.

Faptul că Însuşi Dumnezeu lucrează în adâncul, în abisul fiinţei noastre sau că El coboară acolo, El, Cel peste toate, ca să ne ridice la Sine, ne face să ne cutremurăm şi să cinstim ca un odor de mare preţ pe om şi relaţia sa cu Creatorul Său. De fapt de aici ar trebui, credem noi, să înţelegem relaţia dintre Sfinţi şi Dumnezeu: de la comuniunea această extrem de profundă, de adâncă, de spaţioasă şi de tainică dintre omul înduhovnicit, care se înduhovniceşte continuu şi Dumnezeu. Dacă vrei să îl desparţi de Dumnezeu pe cel Sfânt nu poţi, nu vei putea, pentru că el e un duh cu Dumnezeu, taina lui e în taina lui Dumnezeu cuprinsă şi el nu îşi mai aparţine.

Sfântul îşi aparţine şi nu îşi aparţine. De fapt se robeşte cu toată libertatea, în deplină libertate şi bucurie lui Dumnezeu, se dă Lui, fără să îşi piardă identitatea, ci dimpotrivă şi-o îmbogăţeşte, şi-o transfigurează. Fiind tot mai mult al lui Dumnezeu nu îşi mai aparţine, dar, în iubirea sa cu Dumnezeu vede că e din ce în ce mai mult personalizat, din ce în ce mai mult plin de o experienţă mai profundă, mai sigură, mai împlinitoare. Mereu doreşte mai mult şi mereu primeşte mai mult, fără ca să se termine dorul său de mai mult. Însă în Dumnezeu simte că El are şi va avea continuu, veşnic, ceva mai mult, şi mai mult de trăit.

Aminteam mai sus de verbul avpo,stre,fw/apostrefo de unde avem apostrof în limba română. Şi ce este apostroful? O întoarcere de stilou, o virgulă. Dumnezeu nu se mai uită la păcat, face o întoarcere a privirii de la noi [ asta în termeni umani] şi priveşte apoi pocăinţa noastră, de care Se milostiveşte şi pentru care ne umple de curăţie. Exprimările Scripturii vizavi de Dumnezeu sunt ca pentru oameni şi nu ca pentru Îngeri. Noi trebuie să le înţelegem potrivit lui Dumnezeu, să urcăm de la înţelegerile literale la surprinderi duhovniceşti ale realităţii Sale. Altfel nu putem decât să ne închipuim că Dumnezeu, Îngerii şi Împărăţia lui Dumnezeu sunt un fel de alter-ego al nostru şi al lumii în care trăim. Şi mulţi au înţeles şi înţeleg pe Dumnezeu fantezist, naturalist, ba chiar demonic.

M-am întors la verbul grecesc de mai sus, pentru a vorbi de cel cu care începe v. 13. Iarăşi un verb tare, expresiv. Verbul avpori,ptw ne vorbeşte despre faptul de a fi aruncat cineva peste bordul unei nave, de a fi aruncat ca ceva nefolositor, dacă vorbim în sensul indicat de v. 13. De aceea David se roagă să nu fie găsit nefolositor/netrebnic/impropriu de a sta în faţa Domnului, în relaţie cu El. Nu mă arunca pe mine de la faţa Ta înseamnă nu mă lăsa în păcat, nu mă lăsa cu cei păcătoşi, nu mă găsi impropriu Ţie. Şi a nu mai fi înaintea lui Dumnezeu, a nu mai fi dialogic cu Dumnezeu, în comuniune cu El, înseamnă să fii părăsit, să fii un om al Iadului, să te simţi nefolositor.

Atunci când nu mai simţim că Dumnezeu ne iradiază cu harul Său ne simţim goi, nefolositori, sterpi, improprii vieţii. Dimpotrivă, când suntem plini de harul lui Dumnezeu simţim că izvorul de viaţă al lui Dumnezeu ne umple cu totul. Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine înseamnă simţirea din plin a harului lui Dumnezeu în fiinţa noastră, a slavei lui Dumnezeu care cuprinde şi ţine toată creaţia în viaţă.

Pr. Dorin.

Psalmul 50 între Septuagintă şi diaconul Coresi, alături de o interpretare a textului [2]

Leave a comment

Probabil, ca şi noi, v-aţi bucurat de suavitatea şi de adâncul de har al textului acestui psalm, prilejuită de această mergere la rădăcinile lui reale. În greacă, şi apoi în româna veche, psalmul pocăinţei Sfântului David se prezintă în toată umanitatea şi durerea lui. Avem un Proroc suferind, conştient de păcatul lui, dar un Proroc plin de har, care vorbeşte în harul pocăinţei şi vesteşte lucruri de taină despre viaţa duhovnicească a Bisericii.

Îmi propusesem o discuţie sistematică…Însă, acum, cred că e mai bine să vorbesc liber despre textul psalmului. Vom indica anumite teme discutate în psalm prin litere îngroşate.

Avem, în primul rând, prezentată iertarea ca o consecinţă a revărsării milei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ce este mila lui Dumnezeu? E o întrebare tot la fel de adâncă şi de plină de sensuri ca şi întrebarea: ce este viaţa? Mila Sa e percepută ca şi viaţa: cu multe nuanţe. Şi fiecare trăieşte mila lui Dumnezeu precum aerul. În zeci, mii, milioane de rânduri am înţeles ceva, am găsit ce trebuia, am fost scăpaţi de moarte…pentru că am fost miluiţi de către Dumnezeu.

Însăşi viaţa noastră este o milă dumnezeiască… De aceea Sfântul David se roagă să fie miluit conform/potrivit cu marea milă a lui Dumnezeu, după cum iubeşte Dumnezeu şi nu omul. Omul se iubeşte mai puţin, infinit mai puţin decât ne iubeşte Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă excesiv. Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă pentru că ne consideră partenerii Săi de dialog.

De aici ar trebui să învăţăm noi să comunicăm: din comunicarea lui Dumnezeu faţă de noi. El ne iubeşte tăcut, în tăcere…şi tăcerea Lui ne umple de laudă. Tăcerea cu El se transformă în doxologie. Însă, ca să fim miluiţi trebuie să vedem în El pe Preamilostivul.

Paradoxal lucru! Venim la El ca să fim miluiţi nu pentru că nu ştim că putem fi miluiţi, ci, dimpotrivă, pentru că ştim că El ne va milui ca un Dumnezeu şi nu ca un om, adică cu ţârâita. El Îşi revarsă mila Sa, în viaţa noastră, dacă ne pocăim, cu toptanul, ca o avalanşă. Şi ne iubeşte şi ne transformă atât de mult încât nici noi nu ne mai recunoaştem. Iertarea lui Dumnezeu produce transformări copleşitoare în viaţa noastră.

Adică trăim mai multe cu El şi din cauza Lui decât le putem explica. Ceea ce spunem noi despre mila lui Dumnezeu e prea firav pe lângă energia aceasta imensă, mila Lui imensă care ne doboară iubirea inimii.

Mila Lui ne învaţă să iubim. Mila lui ne învaţă să fim atenţi, Mila Lui ne învaţă să fim supli cu oamenii, cu natura din jurul nostru, cu aerul pe care îl respirăm. Dacă nu îţi pare rău că striveşti frumuseţea din jur prin prezenţa ta, ca om păcătos, înseamnă că nu ai trăit mila lui Dumnezeu care te învaţă sfielnicia de toţi şi de toate, candoarea, dorul după puritate, după feciorie.

Fărădelegea se cere curăţată, năruită, spălată. Impuritatea este o evidenţă…ca şi strigarea. Omul nu strigă pentru că nu îl doare. Omul nu caută pentru ca să nu găsească. Ci el caută şi se pătrunde la inimă de lucrurile pe care inima lui le doreşte cu nesaţ.

Noi căutăm stabilitatea în toate. Căutăm împlinirea. Curăţia e împlinire. Curăţirea fărădelegilor noastre, a faptelor ieşite din uzanţa evlaviei, este o realitate a sufletului şi a trupului nostru, a întregii noastre fiinţe, pe care o trăim dacă ni se dăruie de către Dumnezeu. Iertarea lui Dumnezeu e o evidenţă care împlineşte.

Dacă nu ai trăit-o niciodată nu poţi vorbi de ea. Ceea ce nu am experiat nu ştim. Dar, dacă o ştim, dacă am trăit-o, atunci avem îndrăzneală către Dumnezeu. Acest psalm e o îndrăzneală a iubirii pentru Dumnezeu. O îndrăzneală de fiu. Adesea vorbim despre Sfinţi, le cerem Sfinţilor, că dacă au câştigat îndrăzneală la Dumnezeu, adică, dacă sunt în slava lui Dumnezeu după moarte, să se roage şi pentru noi; să mijlocească pentru noi.

Rugăciunea năvalnică, încrezătoare în iertarea lui Dumnezeu se naşte în inima care are intimitate/îndrăzneală cu Dumnezeu, care are iubire de Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu, acest a fi cu Dumnezeu, a conştientiza că toată fiinţa ta stă în harul lui Dumnezeu înseamnă a cere cu îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu iertarea ta de păcate…şi apoi şi pe a altora.

Însă îndrăzneala faţă de Dumnezeu e sfielnică. Ea cere să se facă voia lui Dumnezeu întru toate. Îndrăzneala faţă de Dumnezeu cere ca Dumnezeu să Se pronunţe, să Se facă evident într-o chestiune anume, să Se arate cu multă evidenţă…

Se ruga Sfântul pentru vindecarea cuiva sau pentru a izvorî apă din piatră seacă. Se ruga să se termine molima lăcustelor sau potopul de apă multă sau incendiul…Se ruga cu îndrăzneala iubirii către Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să Îşi facă voia cu el şi cu ei, cu toţi din jurul lui.

Şi Sfântul era auzit! Sfântul era ascultat de către Dumnezeu şi se oprea urgia lui Dumnezeu, care, se porneşte pentru păcatele noastre, cum spune Molitfelnicul.

În citirile şi traducerile noastre la Sfânta Scriptură am observat că se vorbeşte foarte mult de mânia lui Dumnezeu, de aprinderea mâniei lui Dumnezeu, adică de această urgie a Sa pentru păcatele oamenilor. Noi, cei de azi, nu prea vorbim de ea în perimetrul studiilor dogmatice, deşi este un atribut al lui Dumnezeu, o manifestare a Sa faţă de oameni.

Însă, mânia lui Dumnezeu este legată de zelul lui Dumnezeu, adică de dorinţa Lui pentru dreptate şi sfinţenie. Dorinţa lui Dumnezeu după bine, zelul lui după sfinţenia oamenilor devine mânie sfântă, atunci când se încalcă prea mult dreptatea Sa. Dar, atunci când Dumnezeu nu Îşi arată mânia Sa faţă de noi, atunci trebuie să ne înfricoşăm pentru că suntem păsuiţi de către El.

Orice păcat merită pedepsit şi ar trebui pedepsit. Ninive trebuia pedepsită. David trebuia pedepsit…Însă ninivitenii şi David cel prea frumos au căzut în pocăinţă înaintea Domnului şi au găsit pe Dumnezeu milos, preamilos şi nu drept un pedepsitor al lor.

Ca să fii viu trebuie să te curăţeşti de păcate. Viaţa duhovnicească a omului înseamnă iertare. Eşti iertat de Dumnezeu, atunci ai viaţă din destul în tine. Dacă nu eşti iertat eşti pizmaş, rău, recalcitrant, răzbunător, desfrânat, avar, petrecăreţ…

Viaţa din destul a lui Dumnezeu, viaţa în Duh e o imensitate care te umple, care te tot umple…şi simţi şi afirmi că nu îţi mai trebuie nimic, nu mai vrei mai mult, pentru că nu poţi să duci mai mult.

Uneori Dumnezeu ne dă atâta har încât totul este insuportabil. Ne doare inima. Inima şi mintea ne sunt pline de bucurie şi de răpire dumnezeiască, de candoare şi de dragoste, de milostivire şi iertare…şi nu mai poţi, nu mai vrei mai mult har.

Dumnezeu Se revarsă, Îşi revarsă mila, după cum spuneam, ca o avalanşă, ca o imensitate. Nu cu puţin ne învaţă Dumnezeu ci cu mult şi prea mult, cu excesiv de mult. Dacă nu ţi se iartă mult nu iubeşti mult. Iar David, Părintele nostru, a fost iertat mult şi repede pentru că a iubit mult. Şi-a dat imediat seama de păcatul său şi l-a văzut în toate ale sale, în toată viaţa.

Unii trăiesc numai în fantasme…Sfântul David îşi vedea păcatele sale pururea în faţă…şi le conştientiza gravitatea din ce în ce mai mult pe timp ce îmbătrânea. Bătrâneţea e umplere de simplitate şi de înţelepciune. Bătrâneţea sintetizează. Sinteza vieţii e sfinţenie. Când urmăreşti toată viaţa sfinţenia, atunci, la bătrâneţe, culegi roadele captării tale, totale, de viaţa curată.

Pr. Dorin.

Psalmul 50 între Septuagintă şi diaconul Coresi, alături de o interpretare a textului [1]

Leave a comment

Instalaţi fontul de limba greacă pentru a ne urmări…intrând aici.

Psalmul 50 conform Septuagintei [ ed. Rahlfs]

Psalm 50:1-21 LXT Psalm 50:

1 eivj to. te,loj yalmo.j tw/| Dauid

Întru sfârşit. Psalmul lui David.

2 evn tw/| evlqei/n pro.j auvto.n Naqan to.n profh,thn h`ni,ka eivsh/lqen pro.j Bhrsabee

[Scris] în [momentul când ] a venit către el Profetul Natan [ pentru ca să îl mustre], pentru când a intrat la Birsabeea [şi a păcătuit cu ea]/

3 evle,hso,n me o` qeo,j kata. to. me,ga e;leo,j sou kai. kata. to. plh/qoj tw/n oivktirmw/n sou evxa,leiyon to. avno,mhma, mou

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea milelor Tale curăţeşte fărădelegea mea.

4 evpi. plei/on plu/no,n me avpo. th/j avnomi,aj mou kai. avpo. th/j a`marti,aj mou kaqa,riso,n me

Spală-mă [şi] mai mult de fărădelegea mea şi de păcatul meu curăţeşte-mă.

5 o[ti th.n avnomi,an mou evgw. ginw,skw kai. h` a`marti,a mou evnw,pio,n mou, evstin dia. panto,j

Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este în toate [zilele].

6 soi. mo,nw| h[marton kai. to. ponhro.n evnw,pio,n sou evpoi,hsa o[pwj a’n dikaiwqh/|j evn toi/j lo,goij sou kai. nikh,sh|j evn tw/| kri,nesqai, se

Ţie singur/numai am păcătuit şi rău înaintea Ta am făcut, ca Drept să fii în cuvintele Tale şi Biruitor în judecata Ta.

7 ivdou. ga.r evn avnomi,aij sunelh,mfqhn kai. evn a`marti,aij evki,sshse,n me h` mh,thr mou

Căci, iată !, în fărădelegi am fost zămislit şi în păcate m-a născut mama mea;

8 ivdou. ga.r avlh,qeian hvga,phsaj ta. a;dhla kai. ta. kru,fia th/j sofi,aj sou evdh,lwsa,j moi

Căci, iată!, adevărul ai iubit [şi] cele nevăzute şi tainice ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.

9 r`antiei/j me u`ssw,pw| kai. kaqarisqh,somai plunei/j me kai. u`pe.r cio,na leukanqh,somai

Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai mult decât zăpada mă voi albi.

10 avkoutiei/j me avgalli,asin kai. euvfrosu,nhn avgallia,sontai ovsta/ tetapeinwme,na

Auzului meu îi vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele umilite.

11 avpo,streyon to. pro,swpo,n sou avpo. tw/n a`martiw/n mou kai. pa,saj ta.j avnomi,aj mou evxa,leiyon

Întoarce-Ţi faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele le şterge.

12 kardi,an kaqara.n kti,son evn evmoi, o` qeo,j kai. pneu/ma euvqe.j evgkai,nison evn toi/j evgka,toij mou

Inimă curată creează/zideşte/fă în mine, Dumnezeule, şi duh drept/cinstit înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele!

13 mh. avporri,yh|j me avpo. tou/ prosw,pou sou kai. to. pneu/ma to. a[gio,n sou mh. avntane,lh|j avpV evmou/

Nu mă arunca pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine!

14 avpo,doj moi th.n avgalli,asin tou/ swthri,ou sou kai. pneu,mati h`gemonikw/| sth,riso,n me

Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi [prin] Duhul cel Stăpânitor întăreşte-mă!

15 dida,xw avno,mouj ta.j o`dou,j sou kai. avsebei/j evpi. se. evpistre,yousin

Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei neevlavioşi către Tine se vor întoarce.

16 r`u/sai, me evx ai`ma,twn o` qeo.j o` qeo.j th/j swthri,aj mou avgallia,setai h` glw/ssa, mou th.n dikaiosu,nhn sou

Izbăveşte-mă de vărsările de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele. Bucurase-va limba mea de dreptatea Ta.

17 ku,rie ta. cei,lh mou avnoi,xeij kai. to. sto,ma mou avnaggelei/ th.n ai;nesi,n sou

Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.

18 o[ti eiv hvqe,lhsaj qusi,an e;dwka a;n o`lokautw,mata ouvk euvdokh,seij

Căci, dacă ai fi dorit jertfă Ţi-aş fi adus. Însă arderile de tot nu le vei binevoi.

19 qusi,a tw/| qew/| pneu/ma suntetrimme,non kardi,an suntetrimme,nhn kai. tetapeinwme,nhn o` qeo.j ouvk evxouqenw,sei

Jertfa lui Dumnezeu este duhul zdrobit. [Pe] inima zdrobită şi umilită Dumnezeu nu o va dispreţui.

20 avga,qunon ku,rie evn th/| euvdoki,a| sou th.n Siwn kai. oivkodomhqh,tw ta. tei,ch Ierousalhm

Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească/construiască/clădească zidurile Ierusalimului!

21 to,te euvdokh,seij qusi,an dikaiosu,nhj avnafora.n kai. o`lokautw,mata to,te avnoi,sousin evpi. to. qusiasth,rio,n sou mo,scouj

Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, jertfa pentru păcate* şi arderile de tot. Atunci vor aduce pe jertfelnicul Tău viţei.

*********************

Coresi, Psaltirea slavo-română, 1577

[Cf. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, text stabilit, introd. şi indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p. 221-226. Am îndreptat însă grafia şi ortografia textului după normele academice actuale]

În sfârşit. Cântecul lu David, când vine către-însul Nathan Proroc şi oblici el.

1. Miluiaşte-mă, Doamne, după mare mila Ta

2. şi după multe eftenşugurele Tale, curăţeaşte fără-legile meale.

3. Ce mai vârtosu mă lă de fără-legile meale şi de păcatele meale curăţeaşte-mă.

4. Că fără-legile meale eu ştiu şi păcatul mieu între mine iaste pururea.

5. Ţie unuia greşii şi hitlenşug între Tine feciu, ca să dereptezi-Te în cuvintele Tale şi să învingi când veri judeca.

6. Adecă de fără-leage începutu-s şi în păcate născu-mă muma mea.

7. Adecă deadevăr iubit-ai. Fără-veastea şi ascunsul mândrie Ta ivitu-mi-ai.

8. Stropişi-mă cu săpun şi curăţescu-mă. La-mă-veri şi mai vârtos de zăpada înălbi-mă-voiu.

9. Auzului mieu dai bucurie şi veselie; bucură-se oasele plecate.

10. Întoarce faţa Ta de păcatele meale şi în toate fără-legile meale cură.

11. Inemă curată zideaşte întru mine, Doamne, şi duh derept înnoiaşte întru zgăul mieu.

12. Nu lepăda mie de faţa Ta şi Duhul Sfânt al Tău nu lua de la mine.

13. Dă-mi bucuria spăsenia Ta şi Duhul Vlădicesc întăreaşte-mă.

14. Învăţ fără-legile căilor Tale şi necuraţii către Tine întoarce-se-vor.

15. Izbăveaşte-mă de strâmbi, Doamne, Dumnezeul spăseniei meale; bucură-se limba mea dereptăţiei Tale.

16. Doamne, rostulu-mi deşchide, ci rostul mieu spuse lauda Ta.

17. Că s-ai vrut vrea cumândarea, da-o-vrea amu; toate arsele nu dulce vruşi.

18. Cumândarea Zeului duh frâmt, inemă frâmtă şi plecată Dumnezeu nu  chinuiaşte.

19. Fericează, Doamne, dulce voiei Tale Sionul, şi să se zidească păreţii Ierusalimului.

20. Atunce dulce vruşi cumândarea dereptăţiei, înălţarea toată spre ardere; atunce vor înălţa spre altariul Tău viţei.

Pr. Dorin.

1 … 118 119 120