Etichetă: pr. dorin picioruș

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a.

***

În p. 123, Kogălniceanu spune: „Aicĭ, în Evropa [Europa] luminată, oameniĭ cad la jenunche [în genunchi] numaĭ înaintea luĭ Dumnezeu, iar nu înaintea oamenilor”.

Spera să primească 400 de taleri pe vânzarea istoriei sale[1]. A trimis la Cernăuți, unui librar, 30 de volume[2].

Pe 7 decembrie 1837 își anunța tatăl că a încetat epidemia de holeră la Berlin[3].

De la p. 141 încep scrisorile către surorile sale…și tot în limba franceză. Până în p. 185.

Din p. 186 încep scrisorile scrise în drum spre Moldova. Prima e scrisă din Cracovia, pe 20 februarie/ 4 martie 1838[4].

Din nou despre evrei[5]: (imagine text).

Pe 16 februarie 1846 îi scrie tatălui său din Paris. După două luni de stat la Paris[6]…

Scrisorile către fratele său, din anii 1848-1849, încep în p. 198.

Însă el, cel care iubise atât de mult să vadă Parisul, pe 22 februarie 1849, într-o scrisoare către fratele său, Alecu, scria cu amărăciune: „Parisul de astăz[i] este maĭ trist decât însușĭ Viena”[7]. Nu ne spune însă motivul nefericirii sale.

Numește Constantinopolul numai Țarigrad[8]. În scrisoarea din 4 iulie 1849, de la Paris, amintește de „Nicu [Nicolae] Bălcescu”[9].

Pe 18 decembrie 1848, în scrisoarea de la Cernăuți, scrie că a rămas cu totul singur și că moare de urât[10].

Într-o altă scrisoare, din Paris, din 27 iunie 1849, aflăm că și la Paris era epidemie de holeră la acea vreme[11].

Din p. 238 încep indicii.

*

100. Amintirile lui Gabriel Dimisianu

Apărute în vara lui 2013[12], fiind încurajat să le scrie după o bună receptare a unor memorii publicate în Lumea criticului, în 2000[13].

Primul evocat: Victor Eftimiu, care „nu știa cum să-și stăpânească personajele”[14]. Arghezi, după o conferință de 3 ore, a fost ovaționat până în stradă[15]. Pe Tudor Vianu l-a întâlnit la BCU, în primul an la Litere. În 1953[16].

Despre exmatricularea, din anul 4 de facultate, a lui Sorin Titel[17]. Pe Georgeta Mircea Cancicov a cunoscut-o personal[18]. La fel și pe Ury Benador[19], care moare în 1971[20].

Pe Arghezi l-a cunoscut datorită Adrianei Fianu, în 1960[21], pe când poetul împlinea 80 de ani[22]. Arghezi avea un apartament într-un bloc, pe bulevardul Aviatorilor, în apropierea Pieței Charles de Gaulle[23].

În 1974, la moartea lui Zaharia Stancu, lumea literară a trăit „sentimentul de catastrofă”[24]. Și autorul găsește că Stancu avea „o doză de histrionism”[25], pe lângă distincția cu care se impunea[26].

I-a cunoscut pe Vladimir Streinu și Șerban Cioculescu[27].

Începând cu p. 39 vorbește despre Mihail Crama, pseudonimul lui Eugen Enăchescu, mort pe 16 aprilie 1994[28].

Pe Ion Caraion, Dimisianu l-a cunoscut în 1964-1965[29]. Au fost colegi de redacție la România literară după 1968, adus de Geo Dumitrescu, cu care Ion Caraion era prieten[30].

Caraion locuia într-un mic apartament din Colentina, alături de soția și fiica sa, Marta[31]. Numele real al lui Caraion: Stelian Diaconescu[32].

George Ivașcu a făcut critică de întâmpinare[33] și „a jucat un indiscutabil rol benefic”[34].

Pe Geo Dumitrescu l-a cunoscut prin 1960[35]. Și autorul consideră că urmașii literari ai lui Geo Dumitrescu sunt Marin Sorescu și Mircea Dinescu[36].

L-a cunoscut și pe Crohmălniceanu, care a murit în anul 2000[37]. Despre Breban în p. 96-101.

Cu Nichita Stănescu la un pahar[38]…dar nu îi plac „abundente[le] publicistici hagiografice”[39] apărute după moartea lui. L-a cunoscut pe Fănuș Neagu[40], pe Cezar Baltag[41], pe Ștefan Bănulescu[42].

În p. 173, autorul spune că „[Nicolae] Manolescu prezintă asemănări de comportare socială cu Lovinescu”.

Și-a distrus propriul jurnal și regretă asta. Consideră gestul o „automutilare”[43]. Îl începuse în 1974[44].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a.

***

99. Scrisorile lui Kogălniceanu

Dintre anii 1834-1849[1]. Și costau 2 lei la publicare.

Din prefața lui Haneș, aflăm că manuscrisele lui Kogălniceanu au fost cumpărate de Academia Română și că el a copiat toate scrisorile lui Kogălniceanu către tată și surori, din vremea studiilor sale la Lunéville și Berlin[2].

De la Lunéville, Kogălniceanu a corespondat și cu Vasile Alecsandri, care era la Paris[3]. La Lunéville a studiat un an. De aici „a plecat amărît la Berlin”[4]. Și amărăciunea consta în aceea că dorea să studieze la Paris și nu la Berlin[5].

L-a cunoscut pe Alexander von Humboldt[6] dar și pe Willibald Alexis[7].

Tot de la Haneș aflăm că grafia scrisorilor lui Kogălniceanu este cea chirilică[8].

Prima scrisoare editată aici e din 17 august 1834. Către tatăl său. În care îl numește: „băbacă” [tată][9]. Și se semnează: „Al dumitale pre[a] plecat fiu, Mihalache Kogălnicean”[10].

Totodată îl anunță că a stat în gazdă, la Botoșani, „la mătușica Mărioara”[11].

Surugiii erau beți[12]…când caii nu suportă să aibă un vizitiu care să miroase a băutură…

La Herța a dormit „la cucoana Catinca Ghiculeasă”[13].

Duducile sunt surorile lui: Marghioara și Elenco[14].  Fratele său mai mic: Alecu[15]. Pe surorile și pe fratele lui îi sărută „dulce”[16].

De la Cernăuți la Lemberg a făcut trei zile și jumătate[17]. În p. a 4-a a cărții vorbește despre târgul Cernăuți: „un târg mic dar frumos”.

A trecut Nistrul pe un pod plutitor[18]. Avea aversiune față de evrei, pe care îi numește „jâdovvĭ”[19].

Satul cu multe poame[20]. Crucile și statuile stradale din Austria[21]. Pe 30 august 1834 își anunță tatăl că peste 7 zile ajunge la Viena[22].

În „ducatul Austriei”, oamenii erau „țivilisați”[23] [civilizați], însă vorbeau „un fel de nemțăște stricat”[24].

Miunhen [München]: „capitalia” [capitala] Bavariei[25]. De aici scrie o scrisoare pe 19 septembrie 1834[26]. În care spune că nu i-a plăcut cetatea Vienei, pentru că ulițele ei sunt foarte strâmte[27].

Dar la Viena a cercetat „mormânturile” împăraților, ale împărăteselor și ale prinților Austriei[28]. Aici a văzut și mormântul fiului lui Napoleon[29].

În prima scrisoare către Mihail Sturza i se adresează cu apelativul „Suveranul meu”, apoi cu: „Măria Voastră” [30]. Și își exprimă recunoștința pentru faptul că a fost trimis la studii[31].

Iar scrisoarea către domnul Moldovei o semnează astfel: „cel mai plecat și pre[a] ascultător supus, Mihail”[32].

Până atunci semnase cu Mihalache, dar asta în scrisori de familie, către tatăl său.

Pe 9 noiembrie 1834 scrie surorilor sale în limba franceză[33]. Mai multe scrisori în franceză, pe care editorul român nu le traduce. Până în p. 40.

Îi scrie din nou tatălui său…și dă laudă Prea milostivului Dumnezeu, din a Cărui milă se află „în bună stare”[34].

„Colleghium” pentru colegiu[35]. Și vrea să învețe latină, franceză și germană[36].

Dintr-o altă scrisoare către tatăl său, aflăm că a avut probleme cu ochii. A fost la un doctor și i-a dat „niște apă”[37] de ochi.

„Cucoana lui Costache Pașcanu”[38], la Viena a cheltuit 10 galbeni[39], un ceasornic de aur costa 30 de galbeni[40], un pieptene de os costa 15 franci, adică 15 lei moldovenești[41].

Din p. 57-58 aflăm că ceasornicul de aur costa 30 de galbeni la Paris și că i l-a cumpărat „Monsiu Lencur”[42].

La Lunéville, în martie 1835, un galben costa 11 franci și jumătate[43].

În p. 61, Kogălniceanu vorbește despre faptul că a postit prima săptămână. Iar cum scrisoarea e din martie, se referă la Postul Mare.

A primit premiul întâi la limba germană[44]. În p. 63 dă mărturie că a studiat limbile franceză, greacă și latină la Lunéville.

În gazetele din Franța se vorbea mult despre Moldova și Valahia. Din ele a aflat că turcii nu mai i-au bir din Moldova[45].

În timpul postului a mâncat doar pâine, cartofi și mere coapte[46].

În p. 65 vorbește despre orașul Nantes, pe care îl numește Nansi. Pe atunci Nantesul avea 40.000 „de suflete” și era unul dintre cele mai frumoase „politii” [orașe] ale Franței[47].

În aceeași scrisoare în care a vorbit despre Nantes, datată 6/18 iunie 1835[48], trimisă tatălui său, autorul vorbește și despre „Vasălică Alecsandri [Vasile Alecsandri], fiul spatariului Alecsandri”, care era în Paris[49].

Și Kogălniceanu își dorea, ca împreună cu Alecsandri să viziteze Parisul, „acest frumos oraș, minunea lumei”[50].

De la Berlin, pe 22 februarie 1837, Kogălniceanu îi scrie, în limba franceză, lui Mihail Sturza. Cu aceeași formulă: „Mon souverain [Suveranul meu]”[51].

De la p. 72 încep scrisorile către tatăl său, dintre anii 1835-1838.

Despre cel mai mare butoi din lume: 160.000 de garafe de vin[52]. Și-a trimis cărțile pe Dunăre, pe la Galați, într-un vas cu aburi[53].

La pastorul luteran Sușon, în casă, împreună cu beizadeaua Vogoridi, Kogălniceanu a învățat latină, franceză, germană, engleză, matematică, să călărească, să tragă cu arma, să zugrăvească [să picteze], să danseze[54].

În scrisoarea din 16/ 4 octombrie 1835, către tatăl său, autorul îi mărturisește că postește pentru a se împărtăși în curând[55]. Tot din această scrisoare aflăm că învăța și greaca și latina…dar și diplomație[56].

Despre rugăciunile sale de seară și de dimineață[57]. Contravaloarea la 60 de galbeni era 195 de taleri[58]. Despre bacșișul dat slugilor[59].

Însă din p. 79 aflăm, că Kogălniceanu a stat la Berlin pe banii tatălui său și nu pe banii domnului Moldovei, deși fusese trimis ca să învețe împreună cu fiul domnului.

(imagine text)

Un măr sau o pară la Berlin, în 1836, costa un gros, adică 20 de parale[60].

În p. 80 autorul mărturisește că a început să învețe limba italiană pe banii lui.

Pe 7 aprilie 1836, în Joia Mare, s-a spovedit și s-a împărtășit[61]. Dar nu înțelegea nimic din slujbe pentru că erau în slavonă[62].

Din scrisoarea din 28 aprilie 1836 aflăm că își plătea singur dascălii și că a început să poarte ochelari[63].

Cucoana Saftița Paladi[64].

„Dorul meŭ cel maĭ mare și mâhniciunea mea este că nu sînt acasă, ca să pot a-țĭ arătà prin fapte cît îțĭ sînt de cunoscătoriŭ [de recunoscător] pentru nenumăratele facerĭ de bine cu care dumneata [i se adresează tatălui său] m’aĭ dăruit [mi-ai dăruit] de la cea maĭ mică copilărie a mè”[65].

Pe 8 februarie 1837 îl anunță pe tatăl său că a scris, în limba franceză, o istorie a Moldovei și a Valahiei[66].

Tatăl îi trimite 50 de galbeni, 30 dintre ei dându-i pe tipărirea istoriei și pe cumpărarea de cărți „trebuincioase”[67].

Istoria a fost tipărită pe 20 de coli tipografice[68].

În p. 107 îi cere tatălui său istoria lui Cantemir, care a fost publicată la Mănăstirea Neamț. Din n. 1 a p. 107 aflăm că e vorba despre Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, Iași, 1835. Cererea istoriei o face în scrisoarea din 13/ 1 aprilie 1837, de la Berlin.

În p. 110 își arată nemulțumirea sa profundă față de moldovenii săi neavizi de cultură: moldovenii dau sute de mii de lei pe carete și mărfuri din Viena dar nu dau un galben sau doi pentru „o istorie a patrieĭ lor”.

Însă considera că străinii și muntenii îi vor cumpăra istoria…și deja fusese cerută în Franța, Germania și Rusia (50 de exemplare) și în Valahia (20 de exemplare)[69].

I-a scris lui Asachi de la Berlin[70].

Din scrisoarea din data de 25/ 13 iunie 1837 aflăm că avea 20 de ani pe când își publica istoria…și că se considera „un om” cu multe cunoștințe și prieteni[71]. Asta, apropo, de cei care au probleme cu scriitorii precoci…

Considera drept matcă a legilor „codica” Sfântului Justinian cel Mare[72]. Ocrotitorul tatălui său: Sfântul Proroc Ilie[73].

Din p. 120 aflăm că, la Berlin, mureau de holeră câte 50-60 de oameni pe zi și se îmbolnăveau câte 120-130.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a.

***

97. Prima rugăciune din CRV 278

E vorba despre o rugăciune „adunată” de Sfântul Patriarh Ghennadios al II-lea al Constantinopolului[1], pe care o transliterăm din grafie slavonă și o diortosim[2]:

Mărire Ție, Doamne, Ziditorule al nostru și Dumnezeule! Mărire Ție, Povățuitorule și Izbăvitorule al nostru! Mărire Ție, Împărate drepte și Părinte Preamilostiv!

Mulțumescu-Ți că m-ai auzit când Te-am chemat, Dumnezeul meu, căci în scârbe/ necazuri m-ai desfătat.

Însemnatu-s-a peste mine lumina feței Tale și ai dat veselie în inima mea.

[Așadar] și acum ascultă rugăciunea mea, că spre Tine am nădăjduit.

Doamne, Dumnezeul meu, mântuiește-mă de toți cei ce mă [pri]gonesc și mă izbăvește [de ei].

Ca nu cumva să răpească ca un leu sufletul meu, nefiind Cel ce izbăvește, nici Cel ce mântuiește. [Amin!]

*

98. Ce se spune despre Zaharia Stancu

Eugen Uricaru, într-un interviu din 2010, spunea că Zaharia Stancu „este o emblemă a celui care le-a făcut bine scriitorilor”[3].

El „a făcut politică de stânga, dar asta nu înseamnă că a fost un dogmatic”[4].

Același: „Spre deosebire de Marin Preda, care a făcut din țărănia lui o operă de un realism cuceritor, Zaharia Stancu a făcut din țărănia lui o operă de un lirism cuceritor.

Avea o viziune mitică asupra țăranilor și asupra țărăniei”[5].

Valeriu Râpeanu, în 2012, scrie un articol în Curierul Național la împlinirea a 110 ani de la nașterea lui Zaharia Stancu[6].

În care spune că Stancu „a făcut un adevărat blazon…din originea lui țărănească”[7]. Însă, în același timp, și-a ajutat confrații din lumea scrisului.

Pentru că el „a deschis larg paginile revistei intelectualilor, scriitorilor asupra cărora apăsau ani grei de interdicție și chiar de închisoare.

Aici a reintrat în viaţa literară Șerban Cioculescu, care după 1947, din momentul interzicerii ziarului „Dreptatea” nu mai avea drept să publice, numele său fiind hulit ca „reacţionar”.

A trecut peste resentimentele personale şi conflictele de altădată. Și dintre multele exemple l-aș da pe cel mai semnificativ: Petru Comarnescu.

Atunci când l-am propus să scrie un articol despre colecția Shakespeare apărută în 1955 s-a așternut tăcere și George Macovescu, redactorul şef-adjunct, mi-a spus: să-l întreb pe Zaharia.

Nu știam că Petru Comarnescu îl dăduse în judecată pe Zaharia Stancu în anul 1935. Nu a mai vrut să-şi aducă aminte de acest episod care îi despărțise timp de decenii și mi-a spus să-i cer articolul.

Atunci, Petru Comarnescu, după șapte ani de interdicţie, reapărea în presa românească. Demersul lui Zaharia Stancu a fost, în acei ani, imens în deschiderea de drumuri a literaturii române”[8].

Cornel Ungureanu, în România literară, în 2007,  afirma că Stancu a început să își ficționalizeze biografia odată cu romanul Desculț[9].

Articol pe care îl încheia astfel: „în paralel cu opera de gazetar, de romancier, Stancu va publica poezii: e un act purificator, sau un ritual purificator care îi validează/ salvează cealaltă identitate, cea sustrasă imediatului politic.

Nimic nu e mai important pentru Zaharia Stancu decât identitatea pe care, în ultimă instanţă, poate să și-o asume. Și o face cu demnitate, în vremuri grele pentru breasla scriitoricească”[10].

Ion Murgeanu, într-un articol din 3 martie 2010, afirma că „Zaharia Stancu rămâne, [în mod] esențial, poet: confesiv, confesor, până și-n cărţile lui de proză, până în penultima sa carte de proză  Ce mult te-am iubit, Buc., EPL, 1968, un admirabil poem al morții şi al vieții deopotrivă, care i s-a dictat parcă anume de un destin special, spre a-și încununa și opera, dar și viața”[11].

Și încheie astfel articolul:

„Simplitatea, profunzimea și armonia, îl propun pe Zaharia Stancu ca pe un autentic clasic, din generaţia postbelică de clasici ai literaturii române.

Căci nu-i bine să uităm, că înaintea lui Marin Preda, care nici el în relaţia cu comuniștii nu a fost numai lebădă, ultimul cronicar al satului tradițional și rapsod al Câmpiei Române, a fost Zaharia Stancu”[12].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a.

***

95. Panait Istrati despre marxism

În articolul Tolstoim sau bolșevism, din 1919, Istrati scria:

„Dl [Pavel] Birukov ne spune că marxismul este o doctrină „amorală”, căci nu oferă nimic sufletului. Dar tocmai în asta stă forța ei. Este o doctrină pur materialistă, care se bazează pe adevăruri istorice și pe legi economice.

Marxismul nu este o dorință izvorâtă dintr-un suflet mare, nu propovăduiește nimic și nu ațâță nimic.

Marxismul este expresia rece a unui calcul matematic, o profeție științifică prin care, pentru prima dată, proletariatul intră în istoria lumii ca factor economic, ca factor conștient de destinul lui, nu ca o masă smiorcăită cu ochii la cer…”[1].

Autorul pledând pentru marxism…

*

96. Articolele literare ale lui Steinhardt

George Ardeleanu le-a republicat în 2012[2]. E vorba despre 65 de articole.

Din Repere biobibliografice, aflăm că Nicu-Aureliu Steinhardt se naște pe 29 iulie 1912, la București. În casa părintească din Calea Moșilor, nr. 208[3].

Studiază la Liceul „Spiru Haret”, a fost coleg de liceu cu Constantin Noica, Alexandru Paleologu și Mircea Eliade, în 1929 o cunoaște pe Monica Lovinescu, în 1934 scrie sub pseudonimul Antisthius[4], devine Doctor în Drept în 1936, colaborează la Revista Fundațiilor Regale la recomandarea lui Camil Petrescu[5] iar între 1937-1939 face „călătorii de studii în Elveția, la Paris și la Londra”[6].

Pe 4 ianuarie 1960 e arestat de Securitate, nu vrea să fie „martor al acuzării în procesul „mistico-legionar” Constantin Noica – Dinu Pillat”[7], e condamnat la 12 ani muncă silnică iar pe 15 martie 1960, în închisoarea de la Jilava, e botezat ortodox de Ieromonahul Mina Dobzeu[8].

A fost eliberat în august 1964, primește Taina Sfântului Mir la Schitul Darvari din București și se angajează ca „muncitor necalificat”, refuzând orice „colaborare cu comunismul”[9].

În 1972 termină de scris Jurnalul fericirii, care are 570 de pagini în formatul dactilografiat[10]. I se confiscă manuscrisul, de către Securitate, pe 14 decembrie 1972. În 1975 i se returnează. Pe 14 mai 1984 i se confiscă din nou. El va fi publicat, în 1990, de către editura Dacia[11].

 Între 1978-1980, la Paris, locuiește în casa lui Mircea Eliade, discută cu Cioran și „aproape un an stă la mănăstirea benedictină Chevetogne și la Louvain”[12].

În 1980 publică cartea de față, Incertitudini literare, pentru care primește premiul pentru critică al Asociației Scriitorilor din București.

Și tot în 1980, el optează pentru monahism, la Mănăstirea Rohia[13].

E primit la Rohia pe 16 august 1980[14]. În 1988 au loc discuțiile cu Ioan Pintea[15].

Părintele Nicolae Steinhardt adoarme în ziua de 30 martie 1989[16].

Textul propriu-zis al cărții începe în p. 55 și se termină în p. 394. Textul introductiv al lui Ardeleanu e tipărit între p. 17-51.

Și de la Ardeleanu aflăm că Steinhardt a fost eliberat din închisoare pe 3 august 1964. Închisoarea ultimă fiind Gherla[17].

Steinhardt a dedicat cartea „memoriei lui Dinu Pillat”[18].

Și primul articol e despre Malraux[19], pe care îl caracterizează ca scriitor al interiorității și al rigorii[20]. Pe Virginia Woolf o consideră o „mare romancieră realistă a veacului XIX”[21]. Iar în discuția despre Stendhal, găsește că acesta căuta să își termine fraza cât mai repede[22].

Despre balada Miorița, Steinhardt spune că e „principalul produs al geniului popular”[23] și că ea reprezintă „un caz tipic de glorificare a procesului transfigurării”[24]. Tot aici, el consideră comentariul lui Mircea Eliade la Miorița drept „tâlcuire riguroasă”[25].

Folosește pe „neîndoios” în p. 91, consideră Jurnalul lui Alexandre Dumas o scriitură „fără îngrijire și [cu]…multe lucruri lipsite de interes, profunzime ori semnificație”[26], pe când, pe Jules Verne, îl crede „nemuritor”[27] în scrisul său, pentru că e „autorul cel mai tipic – și încheietor de formație – al fazei de încredere în atotputernicia, caracterul progresist și efectele strict binefăcătoare ale științei”[28]. Căci „secolul XX…a pus capăt viziunii total optimiste și încrezătoare [în știință] – viziune oarecum simplistă, „vulgară” – din secolul XIX”[29].

Cruzimea  e un „flagel al lumii contemporane și [o] obsesie a literaturii „negre””[30].

Fețele tăcerii, romanul lui Augustin Buzura din 1974, „este o carte nespus de tristă”[31]. Dar lecția ei e aceea că „suferința este o admirabilă școală a cunoașterii”[32].

Fantasticul lui Mircea Eliade e oriental sau ortodox[33] și nu suprarealist ca cel occidental[34].

Autorul consideră piesele de teatru ale lui Oscar Wilde drept niște „politicoase melodrame, comedii convenționale, iscusit construite, dovedind un dar scânteietor al dialogului de salon și al replicelor cu priză la public”[35].

Îl laudă pe Odobescu[36] pentru Pseudokynegeticos[37].

Delirul lui Marin Preda îl consideră a fi „de sănătoasă tradiție stendhaliană”[38].

Observă că „dealul e unul din motivele cele mai frecvente la Horia Bernea”[39]. În pictura acestuia.

Însă Steinhardt se pierde în propria sa erudiție fără să ne arate că gândește profund și coerent despre persoanele dezbătute.