Istorie III. 37

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a.

***

Părintele Bartolomeu simte libertatea numai când ajunge în aeroportul din Copenhaga[1]. Ajunge pe aeroportul din New York, primește „o viză specială de intrare”, iar după câteva zile „legitimația Green Card”[2].

Prima sa noapte în America a fost una „bântuită de coșmaruri”[3]. Face cunoștință cu „pragmatismul american”[4].

Numai după trei ani de zile începe să vorbească fluent limba engleză[5].

Episcopia Ortodoxă Română a Americii s-a înființat în 1929 dar primul ei episcop a fost PS Policarp Morușca, începând cu anul 1935[6].

Îl cunoaște la New York pe Părintele John Meyendorff[7]. De la Jerome Newville, convertit la Ortodoxie, află că duhovnicul său e Victorin Ursache[8]. Pe Victorin îl ajută să devină episcop și el va fi hirotonit într-o zi de duminică, pe 7 august 1966, în Biserica Sfântul Gheorghe din Windsor[9].

Împreună cu PS Victorin, Părintele Bartolomeu va locui, sub același acoperiș, timp de 10 ani de zile[10].

După 9 ani de zile, PS Victorin devine arhiepiscop, pentru că Episcopia devine Arhiepiscopie[11].

La cererea sa, Părintele Bartolomeu e hirotonit ieromonah, în catedrala din Detroit, pe 20 octombrie 1967. Și va fi ieromonah timp de 26 de ani[12].

A lucrat 10 ani împreună cu Părinții Meyendorff și Schmemann[13].

Îl cunoaște pe Prof. Nikos Nissiotis[14]. În vizită în Milano[15]. La Universitatea din Uppsala[16]. La Bombay, în India[17]. Și vizitează India în luna ianuarie, „când se recoltează orezul”[18].

Din India pleacă în Etiopia, la Addis Abeba[19]. La curtea împăratului Haile Selassie a văzut lei „vii…și liberi”[20]. De ce? Pentru că, în Etiopia, „leul este animalul emblematic pentru dinastia imperială”[21].

Etiopia sărbătorește Botezul Domnului pe 19 ianuarie și această zi e ziua lor națională[22].

În p. 452 este arhimandrit. Și călătorește în Honolulu[23], unde ajunge pe 29 decembrie 1970[24]. Aici ține un Jurnal hawaiian[25].

Și pe 30 decembrie 1970 vorbește despre „un supermarket superb”[26].

Pe 18 ianuarie 1971 primește o scrisoare, în Honolulu, de la Adrian Marino[27].

Pe 25 ianuarie 1971, zi de luni, tot la Honolulu, află că Dan Zamfirescu a publicat Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie[28].

Pe 1 februarie 1971, tot zi de luni, își notează că a aflat din Contemporanul, cum că Zaharia Stancu a primit Premiul Herder[29].

Împlinește 50 de ani pe 18 martie 1971, într-o zi de joi, în Hawaii[30]. Însă pe 21 iunie 1971 părăsește arhipelagul[31].

Despre cum s-a cunoscut cu Constantin Noica și discuția despre caietele lui Eminescu[32]. Pe Mircea Eliade l-a cunoscut în 1967, în cenaclul lui Leonid Mămăligă[33].

Din 1973 începe să corespondeze cu PFP Justinian[34]. Care moare în p. 628. L-a văzut la morga, zăcând pe masă, „aproape dezbrăcat, cu gura strânsă de o fașă care-i ținea bărbia legată de cap. Încă se răcea”[35].

Despre PFP Iustin Moisescu începe să discute din p. 631. De la Văratec, în februarie 1993, devine Arhiepiscop al Clujului[36].

A început diortosirea Scripturii pe 23 decembrie 1990 și de atunci n-a mai scris literatură[37].

Despre PFP Teoctist Arăpașu a scris începând cu p. 664. L-a cunoscut în 1942[38]. Patriarhul Teoctist își cultiva cu „abilitate” relațiile personale, „inclusiv prin cadouri costisitoare (era un familiar al magazinelor de consignații)”, având relații cu familia Ceaușescu[39].

La revoluție, Părintele Bartolomeu avea „cumplite dureri lombosciatice” și era la București. A văzut totul la TV[40].

Pleșu și Șora devin miniștri[41]. Teodor Baconsky dă un interviu la BBC[42].

Pe 9 ianuarie 1990 era acasă la Pleșu. Și acolo, așteptându-l pe…Pleșu, înființează, împreună cu alții, Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii[43]. Aici, în p. 670, e pentru prima oară amintit viitorul patriarh Daniel Ciobotea.

Grupul de reflecție „a funcționat aproape doi ani”[44]. În p. 673 sunt amintiți Vasile Răducă și Sorin Dumitrescu iar Părintele Dumitru Radu numește Grupul de reflecție: Grupul de infecție[45].

Și Părintele Galeriu e amintit în p. 673.

„Un grup de studenți teologi”, pe 17 ianuarie 1990, cer demisia patriarhului Teoctist[46]. Joi, 18 ianuarie 1990, Patriarhul Teoctist își prezintă demisia „în ședința plenară a Sfântului Sinod”[47].

Părintele Stăniloae îi scrie Părintelui Ilie Cleopa ca să accepte să devină patriarh. Acesta refuză[48].

Părintele Daniel Ciobotea devine episcop-vicar al Mitropoliei Banatului. Autorul a fost prezent la hirotonia sa, împreună cu Părintele Galeriu[49].

Pe 7 martie 1990 Patriarhul Teoctist pleacă de la spitalul Elias la Mănăstirea Sinaia[50].

Despre Episcopul Daniel Ciobotea, autorul scrie: „tânăr, inteligent, cult, școlit în Occident. Se arătase deschis înnoirilor substanțiale, se bucura de prețuirea profesorului său, Dumitru Stăniloae, iar părintele Cleopa, duhovnicul său de la călugărie, îmi șoptise odată că, în privința zburdălniciilor trupești, Daniel „e așa cum l-a făcut mă-sa””, adică curat trupește[51].

Grupul de reflecție, în ședința din 29 mai 1990, în acord unanim, la care a subscris și Patriarhul Teoctist, l-a desemnat pe PS Daniel viitor Mitropolit al Moldovei[52].

Și în ultima filă a memoriilor sale, semnată pe 22 februarie 2009, la Mănăstirea Nicula, autorul vorbește despre alegerea sa ca Arhiepiscop de  Cluj. Cu 80 de voturi din 119[53].