Lună: iulie 2025

Poemul Graiul patriei expune schimbarea de perspectivă asupra scrisului, pe care a trăit-o poetul. În noua sa artă poetică, el consideră acum că „Numai cel ce vine de-acasă trimes/ Are drept la cuvânt”. „Acasă” și „patrie” denumesc Paradisul. Și, cu adevărat, „drept la cuvânt”, la a vorbi și a scrie, are numai cel care a căpătat adevărata cunoaștere, cea dumnezeiască, prin revelație.

Această pogorâre a harului în sine prezintă astfel: „De acum, de astăzi, începu El să-și spună/ Ființa, ceea ce nu știm decât din veac/ În alt veac prin vestea pierdută/ A prorocului. /…/ Venit-ai în sfârșit, te-ai arătat/ Sub formă de grai, ai apărut/ Într-un fel pe care firea mea-l/ Poate duce-n port, purta-n frică/ Și-n gând. În tăcere,-n auz, în/ Ochiul acesta potolit din poruncile candelei./ Vorbește cineva. El, grăitorul, spune/ El nopții, grăiește El și mă transmută/ Din înțelesul meu obișnuit”. Dumnezeu i S-a descoperit într-un mod care să fie pe înțelesul lui, e care să-l poată „purta”: „sub formă de grai” – se referă, probabil, la imnul sau imnele despre care mărturisește în alte poeme că le-a auzit cântate de Puterile cerești. Sau poate la altceva. „El nopții grăiește”: e o parafrază la Ps. 18, 3: „noaptea nopții vestește cunoaștere”. Însemnând că Dumnezeu îl învață pe cel care este necunoscător. Și astfel „mă transmută/ Din înțelesul meu obișnuit”, îl înalță mai presus de înțelegerile comune, omenești, pământești, la cugetarea cea înaltă, duhovnicească.

Zicând că „Suntem pe drum, încă pe drum/ Pribegi și călători pe pământ căutătorii/ Patriei, una, alta și altfel, mărgean/ Netrecător, fulger la subțioara Vulturelui”, indică foarte clar că este vorba de Patria cerească, din care omul a căzut, pământul pe care trăim fiind doar un loc de exil (după cum am văzut că au precizat mulți din poeții noștri, începând din vechime). Noi, oamenii, suntem „pribegi și călători pe pământ”[1], unde căutăm „mărgeanul netrecător”, mărgăritarul cel veșnic, adică Împărăția Cerurilor (cf. Mt. 13, 45-56), „fulger la subțioara Vulturelui”, a lui Hristos.

Definiția pe care Ioan Alexandru o dă patriei este neobișnuită:

Ceea ce nu-i decât în nespus, necuvânt,
Ceea ce rar se vestește o singură zi – crin
În soarta unui neam. Nu toți au,
Nu toți avem norocul unei Patrii,
Nu toate Firile o pot răzbi, nu toate

Candelele o pot vesti, nu toți morții o
Pot nădăjdui, Patria. Nu au, nu o pot
Invoca, nu o pot prevesti, primeni, porunci,
Proroci, Maica Patrie, Maica Maicilor,
Cerul Patriei, focul, vatra, cărbunele
Veșnic treaz din colibele Patriei.
Nu oricui, nu oricând, nu tuturora
Le este dat amnarul, jalea, frigul,
Cosmosul și nebunia Patriei. /…/

Duhul Patriei, se spune, graiul Părintelui
Se vesti. Cine-l primi – Ascultă! /…/

Cât l-au primit, cât auzit, înțeles
Cât a fost pentru noi marele ceas,
Marele nostru noroc
În pribegiile Patriei.
În acel murmur, în acel vânt ușor
Din zorii zilei după ce focul trecu
[cf. I Împ. 19, 11-12], /…/

După ce, da, s-a lăsat acea dulce
Lumină din zorii de zi cu vestea liniștirii,
Câți coborâtu-și-au fruntea-n țărâni,
Cum dat-am fuga cu ultim cuvânt
Primind miluire!
Cine măsoară și poate vesti
Ceasul milostivirii Lui, cunoaște-L cine
Și cine-L împrumută ca să-I ceară
Semeț socoteală [cf. Rom. 11, 34-35].
Graiul Patriei – potop – foc, nebunie,
Drum și moarte celor ce s-au vestit.
Cum să-l purtăm, în ce vase
Să-i strângem mirul curat,
În ce noi burdufe să primim [cf. Mc. 2, 22]
Atâta nouă rodire, atâta fruct,
Atâta risipă de Har /…/
În ce vai, în ce grai și veșmânt
Să închidem atâta furtună! /…/

Cât și cum o primirăm
Vestea cea bună, Patria. /…/

Neprețuite oști în zale de crini,
Armatele luminii.
Până în zori Fiul rămâne treaz
Din mila Părintelui.

Din mila Părintelui ceresc, Fiul rămâne cu ai Săi până la sfârșitul veacului (cf. Mt. 28, 20), până în zorii Zilei celei neînserate.

Poetul vorbește, în mod evident, despre Patria cerească. Pe aceasta nu o cunosc toți oamenii, ci numai unii, cei cărora li s-a descoperit. Patria este ascultarea Evangheliei Lui, revelarea lui Dumnezeu și vederea Împărăției Cerurilor în răpire extatică, în lumina dumnezeiască. Iubirea de patrie și de semeni trebuie să ducă la iubirea și cunoașterea Patriei adevărate și eterne a noastră.

[1] După cum scrie și Sfântul Apostol Petros, în epistola sa: „Și dacă Tată Îl chemați pe Cel care judecă cu nepărtinire, după lucrul fiecăruia, petreceți în frică vremea pribegiei voastre!” (I Petr. 1, 17). Și: „Iubiților, vă îndemn ca pe cei pribegi și străini, a sta departe de poftele cele trupești care se războiesc împotriva sufletului” (I Petr. 2, 11).

În poezia Strunga oilor, „toate oile de pe pământ” trebuie să intre într-o „strungă[1] cât încape-un prunc”, care e „un braț de cruce pe staur[2] răstignit”. Cu alte cuvinte, pentru a ajunge în Rai, „gaura cuiului ți-e dată de intrare”, tu „oaie fiind cu săul pe spinare”, oaie grasă, care nu intră pe gaura unui cui. E un altfel de-a spune: „Intrați prin poarta cea  strâmtă! Căci largă este poarta și  lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care merg pe ea!” (Mt. 7, 13).

Deja „Păstorul a-nceput numărătoarea./ Intră de poți, de nu [rămâi] pe dinafară/ Cu miezul nopților aici pe câmp/ În mirosul de frică și de fiară”. Dacă nu intri în Împărăția Cerurilor prin cuiul Crucii, prin nevoința creștină, rămâi în întunericul Iadului, împreună cu fiarele-demoni, în frică și nefericire cumplită.

Păstorul nostru, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a trecut pentru noi prin Cruce: „Departe-n Răsărit se crapă-ncet de zi/ Păstorul ud cu oaia în spinare/ Se-ntoarce sfârtecat de printre lupi/ Și satul mort îi cade la picioare”. Morții care au crezut în El, cei care s-au omorât pe sine duhovnicește, prin asceză mântuitoare, care și-au mărturisit credința și care au murit cu nădejdea vieții veșnice, aceștia îi cad Domnului la picioare.

Iubirea duhovnicească, care ne duce la Hristos, este cu totul altceva decât cea lumească, pătimașă. Iar poetul nostru subliniază acest lucru în Început de iubire:

Târziu dăm semn că am iubi.
Veac mult trebuie să treacă
Până ce-n raclele pustii
S-adună-o lacrimă de apă.

Trece mult timp până ce în raclele pustii ale ființei noastre se adună o lacrimă de pocăință. Durează mult până ajungem la pocăință, până începem să ne pocăim și să iubim după cum ne-a poruncit Hristos.

Căci nu-i iubirea acest dor
De-a te lipi de patimile țărnii
De-a risipi etern și de-a pofti
Încovoiat sub jugurile cărnii.

Iubirea adevărată nu e dorul după cele deșarte, nu e patima țărânii, a trupului nostru, nu înseamnă poftele noastre păcătoase și vane.

Țărânile țărânile le pasc
Și ce e pleavă piere în furtună
Orbecăind molizii prin păduri
Îi mâncă strâmbă molia bătrână.

Țărânile trupurilor noastre le mănâncă țărânile pământului. (Ceva asemănător rostește personajul Vasile Baciu din romanul Ion al lui Liviu Rebreanu: „în pământ se-ntorc toate pământurile” – am citat din memorie). Pleava (cf. Mt. 3, 12) piere în furtuna mâniei lui Dumnezeu, adică păcătoșii, cei care „orbecăie” în întunericul acestei vieți și nu caută cele nepieritoare.

Grea e iubirea și-o pricepi
Abia când nu mai știi de tine,
Decât că drumul ce ți-e dat
Un altul l-a bătut mai bine.

Abia când te smerești începi să înțelegi ce este iubirea, când vezi că ești foarte mic pe lângă Sfinții și aleșii lui Dumnezeu și chiar pe lângă mulți alți oameni pe care îi vezi nevoindu-te mult mai mult decât tine.

Decât că haina ce o porți
Și nici cămașa nu sunt ale tale.
Și nici curat obrazul nu-l retragi
Când cel viclean te pălmuie pe cale,

Doar smerindu-te, accepți că nu ai nimic ceea ce să nu îți fi dat Dumnezeu și că trebuie să asculți și să împlinești poruncile Lui, inclusiv să întorci și celălalt obraz și să îți dai și cămașa celui care îți cere haina.

Decât că singurul avut
Ce se cuvine să-ți rămână
Nu-i decât veghea lângă cel uitat
Zdrobit în suferință pe colină.

Cel „zdrobit în suferință pe colină” este Hristos, răstignit pe muntele Golgotei. La care creștinul trebuie să cugete mereu, la suferința Lui cumplită, de bună-voie, nu pentru Sine, ci pentru mântuirea noastră. Aceasta este „veghea lângă cel uitat” de oamenii zilelor noastre.

Căci nu-i iubire decât semn
Că trebuie să ieși întâmpinare
Pe cel împovărat să-l ușurezi
Și cel pierdut să-l scoți la arătare.

Deopotrivă, a avea iubire creștinească înseamnă a-i ajuta pe ceilalți cu cei poți, inclusiv duhovnicește, făcându-i să vadă adevărul.

Iubirea nu-i decât a ști
Să te retragi în ceasul cuviinții
Când clopotele cad pe cer
Și-ți cer luminile ființii

Atunci cu brațele pe piept
Să lași să cadă candela în ceață
Căci Mirele va trece negreșit
Să-ți ia icoana stinsă de pe față.

Iubirea creștină înseamnă, de asemenea, să știi să mori în credință, nădăjduind ca luminile ființei tale să meargă în lumina Împărăției, pentru ca să fii pururea cu Mirele Hristos. Dar pentru aceasta trebuie ca El să găsească imprimarea chipului Său în sufletul tău: „Căci Mirele va trece negreșit/ Să-ți ia icoana stinsă de pe față”.

În poemul Miserere nobis („Miluiește-ne pe noi”, în latină), omul este o „omidă cumplită și grea” și „otrăvitoare”, un șoarece „mut”, o lăcustă care „macină planeta”, „făptură târâtoare/ Ce-ntunecă universul cu umbrele ei”, „șarpe enorm”, „putregai înflorit”, „bufniță răscoaptă de bătrânețe”, mucegai, vierme, „râmă ermetică”, păianjen „târându-și crucea sa pe zarea colinelor”.

Dar „această cumplită omidă va deveni/ Fluture. Un fluture sfânt și curat/ Un fluture alb și eteric, un fluture/ Invizibil, un fluture uriaș”… Va deveni (este creat și chemat de Dumnezeu ca să devină) asemenea Îngerilor, „fluture/ Fără veșminte[le trupului], fluturele biruitor,/ Înălțat din morminte”, din moarte. Va fi „fluturele fiu”, întru asemănarea cu „Fluturele Duh, Fluturele Tatăl în veșnicie”, prin înfierea pe care ne-a dăruit-o Fiul lui Dumnezeu, „Agnus Dei” (Mielul lui Dumnezeu, în latină).

Ioan Alexandru introduce în versurile sale nu numai obscuritatea sau ermetismul specifice modernismului poetic, dar recurge adesea și la înșiruirea de cuvinte sau sintagme în enunțuri fără sens, fără un mesaj construit logic-gramatical, cu o sintaxă oarecum haotică. E o tehnică întâlnită și în Sfânta Scriptură, unde multe profeții sunt adumbrite în felul acesta, fiind imposibil de sesizat fără luminare dumnezeiască. Însă recurge la această tactică poetică cu precădere în poemele în care renunță la orice prozodie, lăsându-le să aibă un aspect arhaic, de piatră antică pe care sunt înșiruite cuvinte cu semnificații obscure, de pe care abia poți descifra anumite expresii sau nume. Astfel de poeme sunt de obicei lungi și destul de dificil de parcurs, mai ales de către cititorul lipsit de răbdare și de dorința de a descoperi și înțelege. Poate că aveau și rolul de a ameți cenzura…

[1] „Loc îngrădit la stână, unde se mulg oile”, cf. https://dexonline.ro/.

[2] „Staur” e o formă regională pentru „staul”, provenind din lat. „stabulum”. În greacă este „stauros” (cf. ibidem) sau „stavros”, care mai înseamnă și cruce.