Tot mai puțină vorbă

Oamenii vorbesc tot mai puțin, pentru că nu vorbele contează, ci banii. Banii cu care, în definitiv, nu știu ce să facă. Sau fac cu ei după poftele lor, după patimile lor mici, insalubre. Contează cât ai, unde ești angajat, ce faci ca să faci bani și nu cine ești. Ontologia personală a devenit un subiect plictisitor în plin capitalism depersonalizant. Creșterea duhovnicească e negată sistematic de parvenitism, de cei care ajung într-o poziție cheie fără studii, fără vocație, fără autenticitate. Omul nu mai contează, dacă nu devine un bun social oarecare. Dacă nu se vinde, nu contează. Și omul cu coloană vertebrală, care nu se vinde, e minimalizat, pentru că piața cere banali, nu extraordinari, nu oameni de conștiință. Cere muncitori fără scrupule și nu oameni cu viziune personală.

Un AI fără conștiință e o mașină banală de lucru, dar eficientă, și oamenii sunt puși față în față cu tehnologia pentru ca să se mașinalizeze. Și cum omul n-o să fie niciodată mașină, el nu e „bun”, dar e bună mașina pe care el a făcut-o și care nu îi va călca niciodată pe urme. Omul e disprețuit, e minimalizat, e lăsat să moară cu dreptatea în mână sau cu sărăcia în casă, pentru că avem nevoie de o pseudo-viață socială alimentată financiar. Numai că, pe măsură ce căutăm eficiența fără om, nu mai avem o societate pentru oameni, ci o ideologie pentru nimeni.

Economia e gândită în sine, relațiile instituționale nu vorbesc niciodată cu oamenii reali, ni se propune un viitor cu care nu avem decât puține lucruri în comun, pentru că unii gândesc pentru mulți. Viața ca atare, viața omului, puțin contează. A fi scriitor și a vorbi despre interiorul omului sau a fi Preot și a vorbi despre viața duhovnicească a omului înseamnă a fi ridicol. Pentru că nimeni nu vrea să știe, în aparență, cum suntem, ce vrem, de ce avem nevoie, pentru că „lumea” merge pe coclauri și nu ne întreabă pe noi.

În timp ce tehnologia a depășit cu mult așteptările, fiecare om învață pe cont propriu lucrurile. Deși am avansat enorm, fiecare dintre noi suntem la început sau pe cale, pe propriul nostru drum și ce învățăm aia suntem. Dar degeaba suntem în secolul al 21-lea, dacă cunoașterea noastră e cu mult în urma noastră. Nu suntem oamenii vremii noastre decât în aparență. Știm ce putem cuprinde, știm ce vrem să știm. Milioane de lucruri trec pe lângă noi ca și când n-ar fi existat. Și asta pentru că problemele nerezolvate în noi înșine, problemele de conștiință, lipsa noastră de duhovnicie nu sunt mofturi, ci nevoile noastre, noi care ar trebui să fim.

Suntem împachetați în banalități, când noi avem nevoie de dragoste, de adevăr, de aer, de mâncare bună, de îmbrățișare. Avem un telefon pe care nu știm să-l folosim, avem o mașină pe care nu știm să o reparăm, dacă cade lumina stăm și privim în gol ca popândăii, pentru că nu știm multe lucruri. Nu știm cât trăim, nu știm cum vom muri, nu știm unde se va duce sufletul nostru după, nu știm ce se va alege de tot ceea ce noi am făcut în viața aceasta. Nu știm dacă suntem iubiți, dacă suntem apreciați, dacă zâmbetele pe care noi le iubim sunt reale. Ce știm, e infim. Și vorbim tot mai puțin, pentru că multul tehnologic, informațional, evenimențial ne excedează. Tăcem, pentru că nu știm ce să zicem prima oară. Despre ce să vorbim mai întâi.

Omul și caracterul său

Omul e cât cuvântul său. Dacă n-ai cuvânt, n-ai nici caracter.

Человек держит своё слово. Если у тебя нет слова, значит, у тебя нет характера.

A man is as good as his word. If you don’t have word, you don’t have character.

Un uomo vale quanto la sua parola. Se non hai una parola, non hai carattere.

La valeur d’un homme se mesure à sa parole. Sans parole, il n’y a pas de caractère.

Ένας άνθρωπος είναι τόσο καλός όσο ο λόγος του. Αν δεν έχεις λόγο, δεν έχεις χαρακτήρα.

Vir verbo suo dignus est. Si verbum non habes, ingenium non habes.

Un hombre es tan bueno como su palabra. Si no tienes palabra, no tienes carácter.

Sermon on the 33rd Sunday after Pentecost [2026]

My beloveds[1],

the preparation for the Lord’s Resurrection began today. And it began with our call to repentance and humility. For the tax collector, not daring to raise his eyes to heaven, beat his breast and said: „God [Ὁ Θεός], be merciful to me [ἱλάσθητί μοι], a sinner [τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lucas 18, 13, BYZ]. And by this he recognized who he was, but at the same time who he wanted to be. He recognized that he was a sinner, but he wanted to be mercied to God. He wanted to be forgiven and justified by Him. Therefore, „he went down to his house justified [κατέβη οὗτος δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτου]” [Lucas 18, 14, BYZ]. Internally justified, forgiven by God[2].

Because the great feast of the Resurrection of the Lord does not need people who seem to be faithful, but people who have risen from the dead. It needs people who have truly repented of their sins and who truly serve God. Because you can fast, you can pray, you can come to Church all day like a haughty, proud, unforgiving person, but through this you do not grow at all. To be cold and repulsive. But when you fast, you pray, you truly serve God, then you change constantly, every day, filling yourself with peace, joy, humility, divine repentance. Because the real change of man is the one that you experience, in your entire person, in relationship with God[3].

And our continuous change has nothing to do with the ossification of the mind, with inner stagnation. The mind that thinks continuously, that thinks of itself, but also in relation to God, humbles itself continuously, because it sees its weaknesses and sins, but at the same time knows that the true life is in relation to God. You end up decaying precisely because you are no longer interested in God, but in the false impression of yourself. When you rest on your laurels of victory, when you boast about your past, but the present is disastrous for you, you are no longer with God, but you are indifferent to His will. Because the life with Him is in the present tense. The life with Him is a continuous present. And being with God means doing His will now, in the present moment[4].

The pharisee does not come to pray, but to speak laudatorily about his past. He does not come to speak of himself, but to compare himself with others and to belittle others [Lucas 18, 11]. But the prayer is self-view, self-recognition, God’s call in our life and not passing in the magazine of our deeds. The prayer is repentance and not infatuation. Therefore, if you want to pray, then you want to be with God. And the life with God presupposes real self-recognition, continuous repentance, because God asks us to be His Saints and not pretenders of the dozen[5].

And when you think you are not like other people, your conscience tells you that you are like them, that you are also a notorious sinner. And when you think you will escape the judgment of God, your conscience tells you to repent, because we will all be judged by Him and His judgment is just. When you have no mercy for others, you come to understand that it is His mercy that keeps us all alive. And, with other words, that our needs are everyone’s. And if we need something, then all people need that something and that something is our salvation[6].

But the salvation is the consequence of our relationship with God and with people. If we arrive in His Emperordom, we arrive because of His mercy with us and because of the loving relationships we had with people in our earthly life. Because the salvation means eternal abiding in love with God and with people. A soteriology that does not have communion with God and with people in it is a utopia. And the love for God presupposes humility, purity, faithfulness, inner beauty. Beauty that the people with whom we are in relationship also feel and that they enjoy in peace[7].

When we prepared ourselves for the Child Iisus, we made ourselves pure-hearted, sincere, benevolent children. Now, when we go to the crucified and risen Iisus, we are called to deny ourselves, to humble ourselves completely and to walk with Him in our weakness. Because we, the weak, the helpless, need His strength, through which we can overcome our inner passions and rejoice in Him. For if He overcomes all sin in ourselves, He also makes us alive with Him and thus His Resurrection is experienced with great joy by us too[8].

And we need the repentance of the tax collector, but also the deeds of faith of the pharisee. Because the deeds of faith must be done in humility, in repentance, as our love for God and for people. The repentance loves actively, in a real way. The repentance is full of the enthusiasm of good. When you repent, then you straighten things out in your life, put God in the foreground and do everything for the good of your neighbor. Because, until now, you have lived selfishly, you have lived only for yourself. But when you repent, then you experience true inner freedom: the freedom to do good that fulfills us[9].

The freedom to shoot with the rifle, the freedom to do evil is a prison. True freedom is when you do good to all people. For when you do good to others, you are filled with true freedom, with ghostual freedom. Evil shackles us, while good is our daily freedom. And if we want to be free, my beloveds, we must begin to be good to all people, always filling ourselves with the glory of God, who makes us be good to all. Amin[10]!


[1] Started at 6.13, in day of wednesday, on 21 january 2026. Cloudy sky, -10 degrees, wind of 5 km/h.

[2] Iubiții mei, pregătirea pentru Învierea Domnului a început în ziua de azi. Și a început cu chemarea noastră la pocăință și la smerenie. Pentru că vameșul, neîndrăznind să își ridice ochii săi spre cer, se bătea în pieptul său și zicea: „Dumnezeu[le][Ὁ Θεός], milostiv fii mie [ἱλάσθητί μοι], păcătosului [τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lucas 18, 13, BYZ]. Și prin aceasta el recunoștea cine este, dar în același timp și cine voia să fie. Recunoștea că este păcătos, dar voia să fie miluit de Dumnezeu. Voia să fie iertat și îndreptat de către El. De aceea, „acela a coborât îndreptat întru casa sa [κατέβη οὗτος δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτου]” [Lucas 18, 14, BYZ].

[3] Pentru că praznicul cel mare al Învierii Domnului nu are nevoie de oameni părut credincioși, ci de oameni înviați din morți. Are nevoie de oameni care s-au pocăit cu adevărat de păcatele lor și care Îi slujesc cu adevărat lui Dumnezeu. Pentru că poți posti, te poți ruga, poți veni la Biserică toată ziua ca un om trufaș, mândru, neiertător, dar prin aceasta să nu sporești deloc. Să fii rece și respingător. Dar când postești, te rogi, Îi slujești lui Dumnezeu cu adevărat, atunci te schimbi neîncetat, pe fiecare zi, umplându-te de pace, de bucurie, de smerenie, de pocăință dumnezeiască. Pentru că reala schimbare a omului e aceea pe care o trăiești tu, în întreaga ta persoană, în relație cu Dumnezeu.

[4] Iar schimbarea noastră continuă nu are nimic de-a face cu osificarea minții, cu stagnarea interioară. Mintea care gândește continuu, care se gândește pe sine, dar și în relație cu Dumnezeu, se smerește continuu, pentru că își vede neputințele și păcatele, dar în același timp știe că viața adevărată e în relația cu Dumnezeu. Ajungi să decazi tocmai pentru că nu te mai interesează Dumnezeu, ci falsa impresie despre tine însuți. Când te culci pe laurii victoriei, când te lauzi cu trecutul tău, dar prezentul îți este dezastruos, nu mai ești cu Dumnezeu, ci ești indiferent față de voia Lui. Pentru că viața cu El e la timpul prezent. Viața cu El e un prezent continuu. Și a fi cu Dumnezeu înseamnă a face voia Lui acum, în clipa de față.

[5] Fariseul nu vine să se roage, ci să vorbească laudativ despre trecutul său. Nu vine să vorbească despre sine, ci să se compare cu alții și să îi minimalizeze pe alții [Lucas 18, 11]. Însă rugăciunea e vedere de sine, recunoaștere de sine, chemare a lui Dumnezeu în viața noastră și nu trecere în revistă a faptelor noastre. Rugăciunea e pocăință și nu infatuare. De aceea, dacă vrei să te rogi, atunci vrei să fii cu Dumnezeu. Iar viața cu Dumnezeu presupune recunoaștere de sine reală, pocăință continuă, pentru că Dumnezeu cere de la noi să fim Sfinții Lui și nu niște prefăcuți de duzină.

[6] Și când crezi că nu ești ca ceilalți oameni, conștiința ta îți spune că ești ca ei, că și tu ești un păcătos notoriu. Și când crezi că o să scapi de judecata lui Dumnezeu, conștiința ta îți spune să te pocăiești, pentru că toți vom fi judecați de către El și judecata Lui e dreaptă. Când nu ai milă față de alții, ajungi să înțelegi că mila Lui e cea care ne ține pe toți în viață. Și, cu alte cuvinte, că nevoile noastre sunt ale tuturor. Și dacă noi avem nevoie de ceva, atunci toți oamenii au nevoie de acel ceva și acel ceva e mântuirea noastră.

[7] Însă mântuirea este consecința relației noastre cu Dumnezeu și cu oamenii. Dacă noi ajungem în Împărăția Sa, ajungem pentru mila Lui cu noi și pentru relațiile de iubire pe care le-am avut cu oamenii în viața noastră pământească. Pentru că mântuirea înseamnă rămânere veșnică în iubirea față de Dumnezeu și față de oameni. O soteriologie care n-are în ea comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii este o utopie. Și iubirea față de Dumnezeu presupune smerenie, curăție, credincioșie, frumusețe interioară. Frumusețe pe care o simt și oamenii cu care suntem în relație și de care se bucură în pace.

[8] Când ne-am pregătit pentru Pruncul Iisus, ne-am făcut copii curați la inimă, sinceri, binevoitori. Acum, când mergem către Iisus Cel răstignit și înviat, suntem chemați să ne lepădăm de noi înșine, să ne smerim desăvârșit și să mergem împreună cu El întru slăbiciunea noastră. Pentru că noi, cei slabi, cei neajutorați, avem nevoie de puterea Lui, prin care să ne biruim patimile interioare și să ne bucurăm întru El. Căci dacă El învinge tot păcatul în noi înșine, ne face și pe noi vii împreună cu El și astfel Învierea Lui e trăită cu bucurie mare și de noi.

[9] Și avem nevoie de pocăința vameșului, dar și de faptele de credință ale fariseului. Pentru că faptele credinței trebuie făcute în smerenie, în pocăință, ca iubire a noastră pentru Dumnezeu și pentru oameni. Pocăința iubește în mod activ, în mod real. Pocăința e plină de entuziasmul binelui. Când te pocăiești, atunci îndrepți lucrurile din viața ta, Îl pui pe Dumnezeu în prim-plan și le faci pe toate spre binele aproapelui tău. Căci, până acum, ai trăit egoist, ai trăit numai pentru tine. Dar când te pocăiești, atunci își trăiești adevărata libertate interioară: libertatea de a face binele care ne împlinește.

[10] Libertatea de a trage cu pușca, libertatea de a face rău e o închisoare. Adevărata libertate e aceea când faci binele pentru toți oamenii. Căci atunci când faci bine altora, te umpli de adevărata libertate, de libertatea duhovnicească. Răul ne încătușează, pe când binele este libertatea noastră de zi cu zi. Și dacă dorim să fim liberi, iubiții mei, trebuie să începem să fim buni cu toți oamenii, umplându-ne mereu de slava lui Dumnezeu, care ne face pe noi să fim buni față de toți. Amin!

Fragrance (novel) [4]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

Unceasing prayer plays a big role in my rest in sight. In what I see. And because I don’t look outside, but inside, being attentive to my tired heart, I see what rests me and I don’t see analytically. Those who are always outside themselves, but not inside themselves, need details, but I don’t. I need understandings about our life. About what I understood by watching, living, doing. The  grandfather Marin looked at our vineyard from the yard like a famous painting from the Louvre. He saw another world through it. Moromete smokes in the novel like the man in the Marlboro commercial. The excess of objects in novels is like product placement in movies: they are there, even if no one needs them. The air conditioning in the restrooms in the malls shows your financial stability. You can afford to go to the restroom because you have money to buy at the mall. But, more often than not, people come to the mall to waste time, to eat, to do small purchases, while the merchants imagine shoppers hungry for their banal products. Dull. Insipid.

You get on a tram and you’re dying of heat. You get on another and the coolness calms you down. No one gives you your money back because you waited, because you were confused with documents and notices, with lawyer’s demands. You have to listen to the Marzipan Lawyer’s perorations, which he has learned since first year, and which he repeats out of courtesy. The TV announcer’s voice is unbearable, because it’s shrill, but who cares when storks die? I drove over Vedea yesterday and blessed it. I felt like doing it with all my heart. Because this water is my friend, my confidant, even though I see it less and less often. I know its taste, I know its smell, the fish, the sand. I didn’t care where it came from. But I knew that it passed by my village and that to get there, I had to go through Collective, the furthest, or at Lambe on the street or through the vineyard, through ours, at the Stork. I saw it in small portions. I wasn’t interested in traveling either to its source or its overflow. I belonged there! We were waiting for it here, I saw it once swollen, with a lot of water, many feared it would come towards the village, but it did not cross the upper bank. And beyond the vineyards, the forest, was a wild territory, which we only trod for snowdrops, alpine squills and wood violets, when we could come across a deer, but not to get wood or to play in the forest. There was no play in the forest! You went there to get something, symbolic of spring and life, and leave. And you crossed the water, and you came home, and you rejoiced. Because the village was beyond the water, after a stable surface of land, and it was full of trees and flowers, being a land of delight. But to rejoice you must have a soul, a great soul. That’s why many did not rejoice, but looked at their needs, real and not imaginary, but I rejoiced. And I rejoice now! From afar or from close. But I see everything with different eyes, not distant and not cold, but full of prayer. Knowing that everything passes, but not those in my soul.

The air conditioning normalizes our sleep and heart rate. We no longer sweat, we can sleep deeply and restfully, I also remembered the dream from the morning. As I had a very energetic dog, and he wanted to eat, and I was with Lady Priestess and with grandmother Floarea in the house. And because we ran out of bread last night, I remembered in my sleep that we didn’t have any bread and I was thinking about where to get some to give to the dog. But we don’t have a dog anymore, the grandmother has been asleep for 13 years, but we’re going home next week. Before the Church’s feast day. Although we know the heat in our house in Scrioaștea during the summer. But then we go on vacation, to Sighișoara, and we don’t have time to go anymore. Because when we return, we prepare for the procession in Alexandria, then for the day of the Mother Priestess. Upon reaching the age of 48. The National Cathedral will be consecrated. Then I will also turn 48, so that we do not stop writing and our service. For I serve in order to write and I write in order to serve. And all our creation is dedication, it is joy, it is love, it is gratitude for all people.

The difference is capital: if the coffin is open and the deceased looks good, with his dignity, he commands respect; those who come to say goodbye see him in his silence and in his ultimate depth; but if people only see a throne, a closed one, their eyes do not stop at the deceased, but at those around him, the Funeral having no subject. It is as if the dead man is not dead. For everyone comes to the dead man to see him stiff, motionless, and not to speak to him. His every movement is a stupor on such an occasion. They come to see him, to pray for him, to come to realize that his death is real. For every dead person needs to be made aware by the community in this final posture. Leading him on his last journey is a familiarization with him as a dead person. Closing him in the grave is an exclusion of him from society. The dead with the dead, and the living with the living. And the living sit at the table and eat from the dead man’s alms, sitting at the table being a reminder about anything.

For example, when we saw the defunct skinning the deer – and Marian emphasized the word defunct, to show us that he knew it. He was there skinning the prey, and we fell on his head like a nuisance. That he didn’t expect to see us in the forest. And he, blushing, begged us not to talk about the deed, so as not to hurt him. But he, like a scoundrel, had confiscated my children’s fishing net and handed it over. As if he couldn’t ignore it. That they, the children, were also playing at the bend of the Olt river and had not come to catch fish to sell. Or Mr. Traian, the Mathematics Teacher, would come to the student’s home to meditate with him. The child would either grasp or not grasp the thread of Mathematics, then he would sit at the table, the brandy was brandy, then the food. And jokes, with or without a curtain, if it was just the student with his mother, that it was assumed that the child, and he being present, didn’t understand. But children understand many of the things that adults do, but they indulge in their guilty silence! That parents also allow themselves a lot with their children in front of them, and the moral relaxation is spreading like a plague in society. And you, poor by you, have been polluted by your family since you were a little child, you hear, see, smell, touch, understand many sins. And do you do them or not after them, but their sins are the carbon black of your life.

The Funerals are depressing or full of vitality. Some come to scan you in your pain, to enjoy your pain or to turn the occasion into a meeting with others. A gossip or business meeting. A romantic meeting. Because if the widow doesn’t give any clues, maybe some cousin, some co-mother-in-law, some sister has an inconsolable heart. And the one who has the antennae of fornication turned on, quickly receives the signal. The godliness has its good signs and the one who dislikes it quickly moves away from it. But the heat of fornication also has its signs and the excited one knows what to do even at the Funeral. Because you need a Facebook page or TikTok to enter into a relationship. Because words are chained together, desires are written among emoticons, and consent is near. And it doesn’t matter the place, if the passion is alive. Because passion keeps you bound, until you want to renounce its slavery.

Sermon on the commemoration of the Three Holy Hierarchs [January 30, 2026]

My beloveds[1],

the theology is the mind of the Church. And without this mind we have no mind either, we have no true knowledge of God and His service. Because all our faith and service are contained in the books of the Church, in its theological books. And you must read the books of the Church with all your ardor in order to find out how to think and how to live. Because here, in the books of our Holy Fathers, we have the true life of man and his true thinking, resting in the will of God[2].

By commemorating the Three Holy Hierarchs, Saint Vasilios  the Great [Βασίλειος ὁ Μέγας], Saint Grigorios the Theologian [Γρηγόριος ὁ Θεολόγος] and Saint Ioannis Hrisostomos [Ἰωάννης ὁ Χρυσόστομος][3], our Fathers, we commemorate the importance of their theology in the life of the Church. Because their theology is also our life, it is also our love for God. Knowing their life and work, we realize that we too can live like them, that we too can think like them, that we too can toil daily with theology like them. Because translating and commenting on the Divine Scripture, the Church’s Cult, the patristic books means always learning from the Saints of God. Always learning from them and always being with them. Because the Saints of God always enlighten our minds through their divine words and deeds[4].

I have felt every time, when I have read and translated from the books of the Holy Fathers, that they are with me, that they guide me towards their understanding. That they rejoice when I have written about them, just as I rejoice to be truly read and understood in my opera. But they rejoice to be with us, because they truly desire our salvation. They, being full of the glory of God and the joy of communion with Him, also fill us with His glory and joy. Because they want us to be, together with them, heirs of God, heirs of His eternal Emperordom. And that is why they are always with us, guiding us in our reading and understanding, but also in the deeds through which we follow them, because they want us to be ghostually built up without ceasing[5].

And what we have before our eyes, we can look at and understand. But what is far away, in time, cannot be seen or understood without the history books. History is our window to the past, it is the one that teaches us what to do in the present and guides us to the future. And that is why we cannot have mind, the mind of the Church, the holy and pure mind of the faithful man, without constantly reading the holy and great Library of the Church, its divine theology. For we cannot know the Saints commemorated today and every day by the Church and we cannot learn from them, if we do not read them with joy and peace. Because they, their words, are the food of our soul, they are the enlightenment of our mind, they are the zeal that encompasses us to serve God[6].

Saint Ioannis Hrisostomos begins his Homilies on Genesis with the confession that he rejoices and delights in the adornment of the Church, which are its believers[7]. But we are adornments of the Church when we are filled with the theology and holiness of God. Because the adornment is precious, it is expensive and not cheap. And therefore, to be an adornment of God, you must be filled with His holiness and His knowledge, filled with the delicacy of God. And a little later, in the same first sermon on Genesis, Saint Ioannis tells us that the Church is ghostual hospital [ἱατρεῖον πνευματικὸν] and that we find the remedies of the Church in its sermons[8]. But to find out the sermons of the Church, you must come to the Church, and in order to find out that they are good, you must fulfill the sermons of the Church in your life[9].

Speaking about his holy sister, the Holy Venerable Gorgonia, Saint Grigorios the Theologian said that she was full of shyness and restraint. And that she had nothing to do with the makeup and the rich wardrobe of worldly women[10]. Because when you want to serve God, you learn first of all modesty and humility, you learn to be merciful and kind to all people, you learn to be a servant of the Church. And whoever serves God, serves His Church with peace, because here, in the Church, we are all saved[11].

Saint Vasilios the Great, also commenting on Genesis, emphasizes that the author of the book is the Holy Prophet Moisis[12]. And that Saint Moisis was worthy, like the Angels of God, to see God[13]. And how did he see Him, the invisible One? Through divine visions! Because God Himself appeared to him in holy visions and taught him His things. Because the theology of God is received by the Saints through vision and through divine enlightenment. Only when God shows us His things and enlightens us to understand them, do we understand His will with us[14].

And in the Faculties of Theology, we learn what the Saints of God said. We get to their books, we can read them, we can understand what they said. But the true understanding of God’s theology we have when we ourselves are enlightened by God on what we know through reading. And in order to be divinely enlightened by Him we must be ghostual people, people full of His glory. We must live in holiness in order to understand His things. We must serve Him unceasingly in order to understand what His service means. We must fast in order to understand fasting pragmatically, and we must pray unceasingly in order to understand what miracles living, uninterrupted prayer does in our life[15].

Because the theology is a pragmatic, ontological knowledge. We know God from our relationship with Him and we know Him as He changes us internally through His glory. If we remain at the level of reading theological books, we have theological knowledge, but not a theological life. And theological life means an inner knowledge of the books of the Church, a knowledge through the enlightenment of God, a knowledge through inner ghostual transfiguration. Simply reading the books is the lowest level of understanding them. To enter the depths of the Church’s books, you must let yourself be led by God through His glory, led and transfigured constantly[16].

That is why the patristic books are written on various levels of ghostual life. The greater the deifying experiences of the Saints, the more their books are full of abyssal divine revelations. And it is   normal for them to surpass us by a lot. It is normal for us to have many misunderstandings in front of them. But the attitude towards the books of the Saints is that of great humility and, at the same time, reading them with great love and desire for knowledge. For, although we know our weaknesses and ignorance, we dare to pity them and read their books, in order to be filled with their divine knowledge. And their knowledge is our ghostual healing, it is our healing from our passions. Because we learn how to heal ourselves divinely. How to grow ghostually unceasingly[17].

The Holy Three Hierarchs are the patrons of theological students. When I was a student, I knew that this is our day, that it is our holy joy. But I feel like a student of the Saints of God now too! Because we always have something to learn from the Saints of God. And to learn from them, you must read them, pray to them, worship their Holy Relics, rejoice every day with the Saints of God. Because they are not just with us one day a year, but they are always with us. And if you feel the Saints of God with you, then you are their friend. Because they have come close to you and guide you in everything you do[18].

And I could not have done anything in my priestly and theological life without the help of the Mostpure Mistress, the Saints of God and the Heavenly Powers. Because the life with God also means the life with His Saints and Angels. The Saints and Angels of God do not disturb us in our life with God, but accompany us in life with Him, because He is together with all His Saints and Angels. Therefore, the Church cannot be without the Saints and Angels of God, because the Saints and Angels are part of His Church. All members of His Emperordom are members of His Church. And our triune God is the Master of His Church, of His Emperordom, because He rules in all those who are faithful to Him[19].

In the morning, when I serve the Divine Proscomydia, I have before me the entire Church of God: He being in the midst of all His Saints and Angels and believers. And every time, at every Divine Liturgy, He gives Himself to us as divine food and drink, so that we too may be together with Him and with all His. Because we, the living and the asleep, are together, we are before Him, as those who live by faith in Him and through a living relationship with Him. We are His and we expect everything from Him, because He gives us all of His for our salvation and sanctification[20].

And He who gives Himself unceasingly, in order to sanctify us unceasingly, teaches us to give ourselves unceasingly to our neighbor. Therefore, my beloveds, we do nothing with our selfishness, with our muteness, with our neglect. We must come to God unceasingly and, at the same time, unceasingly see our neighbor. For, as we see the man next to us, we also see our God in ourselves. We see Him through His glory, through which He teaches us all truth and all goodness and all holiness. Amin[21]!


[1] Started at 9.57, in day of tuesday, on 20 january 2026. Sun, -6 degrees, wind of 10 km/h.

[2] Iubiții mei, teologia este mintea Bisericii. Și fără această minte nici noi n-avem minte, n-avem o cunoaștere adevărată a lui Dumnezeu și a slujirii Sale. Pentru că toată credința și slujirea noastră e cuprinsă în cărțile Bisericii, în cărțile ei teologice. Și trebuie să citești cărțile Bisericii cu toată ardoarea pentru ca să afli cum să gândești și cum să trăiești. Pentru că aici, în cărțile Sfinților noștri Părinți, avem adevărata viață a omului și adevărata lui gândire, odihnire în voia lui Dumnezeu.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1948/sxsaintinfo.aspx.

[4] Pomenindu-i pe Sfinții Trei Ierarhi, pe Sfântul Vasilios cel Mare [Βασίλειος ὁ Μέγας], pe Sfântul Grigorios Teologul [Γρηγόριος ὁ Θεολόγος] și pe Sfântul Ioannis Hrisostomos [Ἰωάννης ὁ Χρυσόστομος], Părinții noștri, noi pomenim importanța teologiei lor în viața Bisericii. Pentru că teologia lor este și viața noastră, este și iubirea noastră pentru Dumnezeu. Cunoscându-le viața și opera, conștientizăm că și noi putem trăi ca ei, că și noi putem gândi ca ei, că și noi ne putem osteni zilnic cu teologia ca și ei. Pentru că traducerea și comentarea Dumnezeieștii Scripturi, a Cultului Bisericii, a cărților patristice înseamnă a învăța mereu de la Sfinții lui Dumnezeu. A învăța mereu de la ei și a fi mereu cu ei. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu ne luminează mereu mintea prin cuvintele și prin faptele lor cele dumnezeiești.

[5] Am simțit de fiecare dată, când am citit și am tradus din cărțile Sfinților Părinți, că ei sunt cu mine, că mă călăuzesc spre înțelegerea lor. Că ei se bucură când am scris despre ei, așa după cum și eu mă bucur să fiu citit și înțeles cu adevărat în opera mea. Dar ei se bucură să fie cu noi, pentru că ne doresc cu adevărat mântuirea noastră. Ei, fiind plini de slava lui Dumnezeu și de bucuria comuniunii cu El, ne umplu și pe noi de slava și de bucuria Lui. Pentru că ei vor să fim, împreună cu ei, moștenitori ai lui Dumnezeu, moștenitori ai Împărăției Sale celei veșnice. Și de aceea sunt mereu cu noi, ne călăuzesc în citirea și în înțelegerea noastră, dar și în faptele prin care le urmăm lor, pentru că vor să ne zidim duhovnicește neîncetat.

[6] Și ceea ce avem în fața ochilor, putem privi și înțelege. Dar ceea ce e departe, în timp, nu se poate vedea și nici nu se poate înțelege fără cărțile istoriei. Istoria este fereastra noastră spre trecut, este cea care ne învață ce să facem în prezent și ne călăuzește spre viitor. Și de aceea nu putem avea minte, mintea Bisericii, mintea cea sfântă și curată a omului credincios, fără să citim neîncetat Biblioteca cea sfântă și mare a Bisericii, teologia ei cea dumnezeiască. Căci pe Sfinții pomeniți azi și în fiecare zi de către Biserică nu îi putem cunoaște și nu putem învăța de la ei, dacă nu îi citim cu bucurie și cu pace. Pentru că ele, cuvintele lor, sunt hrana sufletului nostru, sunt luminarea minții noastre, sunt râvna ce ne cuprinde pentru a-I sluji lui Dumnezeu.

[7] PG 53, col. 23.

[8] PG 53, col. 24.

[9] Sfântul Ioannis Hrisostomos își începe Omiliile la Facere cu mărturisirea că se bucură și se veselește de podoaba Bisericii, care sunt credincioșii săi. Dar suntem podoabe ale Bisericii când suntem plini de teologia și de sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că podoaba este prețioasă, e scumpă și nu ieftină. Și de aceea, ca să fii o podoabă a lui Dumnezeu trebuie să fii plin de sfințenia Lui și de cunoașterea Sa, plin de delicatețea lui Dumnezeu. Iar puțin mai încolo, în aceeași primă predică la Facere, Sfântul Ioannis ne spune că Biserica este spital duhovnicesc [ἱατρεῖον πνευματικὸν] și că leacurile Bisericii le găsim în predicile ei. Dar ca să afli predicile Bisericii trebuie să vii la Biserică și pentru ca să constați că ele sunt bune, trebuie să împlinești în viața ta predicile Bisericii.

[10] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvinte la ceas de cumpănă [Words in a time of need], ed. a II-a, trad. din lb. elină de Prof. Dr. Călin Popescu, Ed. Sofia, București, 2025, p. 58.

[11] Vorbind despre sfânta sa soră, despre Sfânta Cuvioasă Gorgonia, Sfântul Grigorios Teologul spunea că e plină de sfială și de înfrânare. Și că ea nu avea nimic de-a face cu fardurile și cu bogata garderobă a femeilor de lume. Pentru că atunci când vrei să Îi slujești lui Dumnezeu înveți în primul rând modestia și smerenia, înveți să fii milostivă și bună cu toți oamenii, înveți să fii slujitoare a Bisericii. Și cine slujește lui Dumnezeu, slujește cu pace Bisericii Sale, pentru că aici, în Biserică, ne mântuim cu toții.

[12] PG 29, col. 3.

[13] Ibidem.

[14] Sfântul Vasilios cel Mare, comentând și el Facerea, subliniază că autorul cărții este Sfântul Profet Moisis. Și că Sfântul Moisis s-a învrednicit, asemenea Îngerilor lui Dumnezeu, să Îl vadă pe Dumnezeu. Și cum L-a văzut pe El, pe Cel nevăzut? Prin vederi dumnezeiești! Pentru că Însuși Dumnezeu i S-a arătat lui în vedenii sfinte și l-a învățat cele ale Sale. Pentru că teologia lui Dumnezeu e primită de Sfinți prin vedenie și prin luminare dumnezeiască. Numai când Dumnezeu ne arată ale Sale și ne luminează să le înțelegem, noi înțelegem voia Lui cu noi.

[15] Și în Facultățile de Teologie noi învățăm ce au spus Sfinții lui Dumnezeu. Ajungem la cărțile lor, îi putem citi, putem înțelege ce au spus ei. Dar adevărata înțelegere a teologiei lui Dumnezeu o avem când noi înșine suntem luminați de Dumnezeu asupra a ceea ce cunoaștem prin citire. Și ca să fim luminați de El dumnezeiește trebuie ca noi să fim oameni duhovnicești, oameni plini de slava Lui. Trebuie să trăim în sfințenie pentru ca să le înțelegem pe cele ale Sale. Trebuie să Îi slujim neîncetat pentru ca să înțelegem ce înseamnă slujirea Lui. Trebuie să postim ca să înțelegem în mod pragmatic postirea și trebuie să ne rugăm neîncetat pentru ca să înțelegem ce minuni face rugăciunea vie, neîntreruptă, în viața noastră.

[16] Pentru că teologia e o cunoaștere pragmatică, ontologică. Cunoaștem pe Dumnezeu din relația cu El și Îl cunoaștem pe măsură ce El ne schimbă interior prin slava Lui. Dacă rămânem la nivelul cititului de carte teologică, avem cunoștințe teologice, dar nu o viață teologică. Iar viața teologică înseamnă o cunoaștere din interior a cărților Bisericii, o cunoaștere prin luminarea lui Dumnezeu, o cunoaștere prin transfigurarea duhovnicească interioară. Simpla citire a cărților e treapta cea mai de jos a înțelegerii lor. Ca să intri în adâncul cărților Bisericii trebuie să te lași condus de Dumnezeu prin slava Lui, condus și transfigurat neîncetat.

[17] De aceea, cărțile patristice sunt scrise pe diverse niveluri de viață duhovnicească. Cu cât experiențele îndumnezeitoare ale Sfinților sunt mai mari, cu atât cărțile lor sunt pline de revelații dumnezeiești abisale. Și e normal ca ele să ne depășească cu mult. E normal să avem multe neînțelegeri în fața lor. Dar atitudinea față de cărțile Sfinților e aceea de mare smerenie și, în același timp, citindu-i cu multă iubire și dorință de cunoaștere. Căci, deși ne știm slăbiciunile și neștiința, noi îndrăznim spre mila lor și le citim cărțile, pentru ca să ne umplem de cunoașterea lor cea dumnezeiască. Iar cunoașterea lor e însănătoșirea noastră duhovnicească, e vindecarea noastră de patimile noastre. Pentru că învățăm cum să ne vindecăm dumnezeiește. Cum să creștem duhovnicește neîncetat.

[18] Sfinții Trei Ierarhi sunt patronii studenților teologi. Când eram student știam că aceasta e ziua noastră, că e bucuria noastră sfântă. Dar mă simt student și acum al Sfinților lui Dumnezeu! Pentru că mereu avem de învățat de la Sfinții lui Dumnezeu. Și ca să înveți de la ei trebuie să îi citești, să te rogi lor, să te închini la Sfintele lor Moaște, să te bucuri în fiecare zi cu Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că ei nu sunt doar o zi pe an cu noi, ci sunt mereu cu noi. Și dacă îi simți pe Sfinții lui Dumnezeu împreună cu tine, atunci ești prietenul lor. Pentru că ei s-au apropiat de tine și te călăuzesc în tot ceea ce faci.

[19] Și n-aș fi putut să fac nimic în viața mea preoțească și teologică fără ajutorul Preacuratei Stăpâne, al Sfinților lui Dumnezeu și al Puterilor celor cerești. Pentru că viața cu Dumnezeu înseamnă totodată și viața cu Sfinții și Îngerii Lui. Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu nu ne tulbură în viața noastră cu Dumnezeu, ci ne însoțesc în viața cu El, pentru că El este împreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui. De aceea, Biserica nu poate fi fără Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, pentru că Sfinții și Îngerii fac parte din Biserica Lui. Toți membrii Împărăției Sale sunt membrii Bisericii Sale. Și Dumnezeul nostru treimic este Stăpânul Bisericii Sale, al Împărăției Sale, pentru că El stăpânește în toți cei credincioși Lui.

[20] Dimineața, când slujesc Dumnezeiasca Proscomidie, am în față întreaga Biserică a lui Dumnezeu: El fiind în mijlocul tuturor Sfinților și al Îngerilor și al credincioșilor Săi. Și de fiecare dată, la fiecare Dumnezeiască Liturghie, El ni Se dăruie ca mâncare și băutură dumnezeiască, pentru ca și noi să fim împreună cu El și cu toți ai Lui. Pentru că noi, cei vii și cei adormiți, suntem la un loc, suntem înaintea Lui, ca cei care trăim prin credința în El și prin relația vie cu El. Suntem ai Lui și așteptăm de la El toate, pentru că El ne dăruie toate ale Sale pentru mântuirea și sfințirea noastră.

[21] Și Cel care Se dăruie pe Sine neîncetat, pentru ca să ne sfințească neîncetat, ne învață și pe noi să ne dăruim neîncetat aproapelui nostru. De aceea, iubiții mei, nu facem nimic cu egoismul nostru, cu muțenia noastră, cu delăsarea noastră. Trebuie să venim spre Dumnezeu neîncetat și, în același timp, să îl vedem neîncetat pe aproapele nostru. Căci, pe măsură ce îl vedem pe omul de lângă noi, Îl vedem și pe Dumnezeul nostru în noi înșine. Îl vedem pe El prin slava Lui, prin care ne învață tot adevărul și tot binele și toată sfințenia. Amin!

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [68]

Am găsit și în acest volum un poem care evocă o revelație, o vedere dumnezeiască, poem intitulat Fecioară:

De umbra ta să nu mă înfior
Când te arăți bucurie
În șesul milelor mă desfășor
Ca într-o perlă marea fumurie

Făptura ta înlăcrimată-n mers
E mai presus de orice-nchipuire
Cu tine a-ncetat în univers
Orice lucrare întru desăvârșire

Ca să te rabde țărna pe pământ
Să afle ceru-n tine ascultare
Într-un amurg pe vânt s-a poruncit
Să te-nsoțească umbra-n tremurare

Iar când din somn fusesem deșteptat
Și te-am zărit întreagă pe coline
Mai licărea călcâiul nelucrat
Și m-am aprins a candelă în tine

Fecioara poate fi Maica Domnului sau lumina dumnezeiască. Dar înclin să cred că se referă la Preasfânta Fecioară, pentru că și în alt poem, Vis, din Imnele Transilvaniei, a spus ceva asemănător: „E numai umbră și un vis/ Cu lumânarea-aprinsă de la sine/ Și chipul Maicii noaptea picurat/ De-a lungul așteptării pe coline”.

Cred că versurile „Într-un amurg pe vânt s-a poruncit/ Să te-nsoțească umbra-n tremurare” indică poetic umbrirea Preacuratei Fecioare de către Duhul Sfânt, după vestirea Sfântului Arhanghel Gavriil: „intrând Îngerul către ea, a zis: « Bucură-te, cea plină de har! Domnul [este] cu tine. Binecuvântată [ești] tu în[tre] femei […] Duhul Sfânt Se va coborî în[tru] tine și puterea Celui Preaînalt îți [te] va umbri ție [pe tine], de aceea și Sfântul care Se naște [din tine] Fiul lui Dumnezeu va fi chemat»” (Lc. 1: 28, 35)[1].

Al doilea catren („Făptura ta înlăcrimată-n mers/ E mai presus de orice-nchipuire/ Cu tine a-ncetat în univers/ Orice lucrare întru desăvârșire”) este o laudă adusă Maicii Domnului care a atins cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii omenești, ea neavând niciun păcat personal, păzindu-se întru totul curată, din iubirea ei nespusă pentru Dumnezeu. Iar prin sălășluirea în pântecele ei a Fiului lui Dumnezeu a devenit mai sfântă și mai cinstită decât toată făptura, mai presus decât toate Puterile Cerești și Împărăteasă a Îngerilor.

„Călcâiul nelucrat” (cf. Fac. 3, 15) indică simbolic slăbiciunea noastră omenească, de care caută să profite cel rău pentru a ne vătăma. Aici, îmi pare că poetul denumește prin această sintagmă, cu smerenie, întreaga sa făptură, care s-a învrednicit de vederea Maicii Domnului: „Iar când din somn fusesem deșteptat/ Și te-am zărit întreagă pe coline/ Mai licărea călcâiul nelucrat/ Și m-am aprins a candelă în tine”. Visul extatic s-a continuat cu această vedenie minunată și cel ce licărea întru lumina dumnezeiască s-a aprins ca o candelă întru iubirea Maicii Domnului.

Și pentru că vederea luminii dumnezeiești și viețuirea veșnică în ea este plata celor credincioși, Ioan Alexandru a reformulat astfel parabola biblică a lucrătorilor care au venit la diferite ceasuri ale zilei:

Celor ce le-a scăpat lumina-n prima zi
Pot în cea de-a patra s-o apuce
Când soarele și luna-ncep a fi
Și peste ape stelele străluce

Celor ce veniră-ntr-un târziu
Li se mai dă din slavă înc-o dată:
În mormântul ce-a rămas pustiu
Giulgiurile-o țin înfășurată.

(Lumina)

Vederea luminii dumnezeiești este răsplata pentru lucrarea în via duhovnicească, în via Domnului, pentru nevoința și asceza creștine. Poemul este, cum spuneam, o poetizare a parabolei despre lucrătorii care se întorc la Dumnezeu la diferite ore ale zilei, adică la diferite vârste ale vieții. Și unii văd lumina lui Dumnezeu din prima zi, Îl cunosc pe El degrabă că este Lumina lumii și lucrează cu râvnă pentru El de la începutul vieții lor conștiente. Alții Îl descoperă în ziua a patra (pentru că în ziua a patra a creației au fost creați luminătorii: soarele, luna și stelele), prin Sfinții Lui care sunt luminătorii acestei lumi. Alții întârzie până târziu și Îl primesc pe El datorită jertfei de pe Cruce, împărtășindu-se de slava Sfântului Mormânt, adică de slava Învierii Sale.

Sau versurile se mai pot înțelege și astfel: primii Sfinți sunt cei care I-au slujit lui Dumnezeu până la potop, cei care au cunoscut Lumina dintâi, mai înainte de Lege (prin mărturie de la Sfinții Protopărinți Adam și Eva și prin revelații dumnezeiești personale). Cei din ziua a patra sunt Sfinții începând de la Avraam și din vremea Legii vechi, când Legea Sfântului Moisis și Profeții le-au fost luminători. Iar cei de pe urmă sunt creștinii care se sfințesc primind lumina din slava învierii lui Hristos.


[1] A se vedea Evanghelia după Lucas, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2019, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/04/11/evanghelia-dupa-lucas/.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [67]

În Oltenia, „Oricât de strâmtă-i casa e uriaș pridvorul/ Înspre răsărit”, pentru că ținutul lor, cu „Alutusul și Istrul [Oltul și Dunărea] la răsărit și miazăzi/ Le amintea oricând grădina sfântă/ A paradisului”. Până în pragul casei „se-ntind izma creață și calomfirul/ Crăițele dințate cu miros plăcut și calapărul ca în Transilvanii și nalbele înalte ca niște trandafiri/ Mușcatele, zorele și busuiocul veșnic și garofițe/ Sporesc petunii și oleandru și mărgărite albe/ Gherghinele și iasomii și liliac și trandafirul/ Și pe colini stejarul și-ncet colina urcă fagul cu/ Turmele și până-n gol de munte bradul”. Și iată că mi se confirmă, din nou, interpretarea paradisului floral (vegetal) de la Eminescu și din poezia simbolistă românească și ceea ce am spus despre tămâierea de miresme…

Alături de fântâni sunt Troițe: „Astfel înțeleg ei locul, sacru, fiece fântână prilej/ De cumpănă omfalos de centru-al lumilor în trei/ Triada troiței Treimea la stejarul Mambre/ Poposi și în pridvorul fiecărei vetre /…/ La fiece fântână i-o troiță de veghe să nu ia nimeni/ Apa din țărâni ci din isvorul milelor din taină/ Din stânca de origine cu gust vindecător. În fiecare/ Curte în fiecare casă iată apele de la-nceput” (Imnul Olteniei). Spune și în alt poem: „Fiece fântână în Gorj e socotită/ Isvor tămăduitor” și „Pământu-n cosmos e-nvelit de rituri” (Isvor tămăduitor).

Și în acest paradis pământesc sunt înșirate Schiturile și Bisericile la care vin oamenii:

La Dintr-un lemn, Dintr-un stejar sau Tisă
Apoi la gura Peșterii și-n aceeași stâncă
De poticnire la Brâncoveni se ctitori și la
Hurezi și Govora după Tismana roditoare
Și la Surpatele pe Bistrița Pahomie monahul
Și-n Făgăraș la Sâmbăta și la Prislop
La Cozia lui Mircea și Argeșul de aur
Și Arnota și Polovragi unde Ardealul până astăzi
Își află vad de sărbători. Pe Olt și Jiu
Sunt mănăstiri pe Istru cetăți la poduri de priveghi
La șes bordeie unde se-ngroapă grâul când
Năvăleau nohai și agareni și toate aceste jertfe
Un sanctuar columnă le va pomeni. Și-acum la Lainici
Când vin la târg de țară pe jos strămoșii ardeleni
S-întâmpinați c-un strop de vin și pâine:
I-o rânduială în româneasca țară ce nu poate
Pieri în așteptarea Mirelui ce-a fost și va veni

(Imnul Olteniei)

„Sanctuarul columnă” la care se referă Ioan Alexandru este Coloana Infinitului, a lui Brâncuși. Pe care a început să o construiască în Săptămâna Mare: „În săptămâna Patimilor împlântă țărușul/ Cu postu-n spate țăranul Constantin/ Când pe Golgota săvârșind urcușul/ Sângele sfânt se prefăcea în vin // Fumegă columna funerară/ Sub soarele de-amiază zi cu zi/ Unde e jertfă e-nceput de țară/ Pentru cei duși și cei ce vor veni // Unde e jertfă este și-nviere”… (Brâncuși la Târgu Jiu).

Iar Masa tăcerii este masa la care „s-a vorbit cel mai mult/ S-au spus cele mai tainice cuvinte/ Puterea lor de o ascult/ Calea vieții este sfântă” (Masa), pentru că simbolizează Cina cea de taină.

În Imnul lui Nicodim de la Tismana, poetul rostește sentențios: „Grea este sfințenia de purtat/ Mai grea decât roata istoriei”. Iar pe Sfântul Nicodim „nu era moartea [cea] care/ Veni a doua zi de Crăciun în peșteră să-l trezească/ Ci viața fără amurg”. Căci a adormit pe 26 decembrie.

Venind în timpurile mai noi, poetul evocă un erou puțin cunoscut, Părintele Radu Șapcă (cunoscut sub numele de „Popa Șapcă”), care a avut un rol esențial în Revoluția de la 1848, citind la Islaz „rugăciunea de binecuvântare a steagurilor revoluționare, compusă chiar de el și devenită un important document al Revoluției”[1]. Alexandru traduce poetic această rugăciune[2] vibrantă, copleșitoare:

Pașoptiștii dintr-un bordei preastrâmt
De la Popa Șapcă din scriptură
Din altarul lui de sub pământ
Și-au luat avântului măsură

Popa Șapcă-i spovedi pe rând
Și le-a pus o lacrimă pe limbă
Din Lumina Logosului sfânt
Ce-nviază totul și preschimbă

Acest oltean călugăr și păstor
La Islaz a-ngenuncheat fierbinte
Dumnezeului Isbăvitor
De Români să îi aducă-aminte

Să-l asculte Domnul Savaot
Să ne scoată pruncii din bordeie
Și din slăvi să lase peste Olt
Curcubeul milei să scânteie

Nu dreptatea noastră ci a Ta
Cea a biruinței din icoane
Să rodească-n suferința mea
Cât se-ntind aceste bărăgane

Varsă tărie-n pieptul tuturor
Bunătate-n inimi și-mpăcare
Dă brațului curajul jertfitor
Să nu lovească fără ascultare

Doamne-al Românilor stâlpul de foc
Călăuzind pe Moise în pustie
În acest bordei de nenoroc
Lasă-te pe-o brumă de făclie

Cu semnul crucii lasă-ncununat
Acest stindard de lemn fără putere
Să se-nalțe-n fiecare sat
Nu a răscoală ci a înviere

Doamne, Fiul tău a fost trimis
Să se jertfească pentru mântuire
Însă ura noastră l-a proscris
Și l-a izgonit din omenire

Să sfințească munca tuturor
Să aducă lumii libertate
Cu trupul răstignit ca muritor
Împins a fost afară din cetate

Și acest popor pe urma lui
De-un mileniu și mai mult se ține
Doamne nu râvnesc al nimănui
Dă-ne bruma ce ni se cuvine

Scapă-ne de Faraonii mulți
De abuzul clăcii și podvadă
Că de când umblăm numai desculți
A-nceput și piatra să se roadă

Mângâie Doamne pe-un popor zdrobit
Scoală-te și fă ca să se știe
Că ești Domnul celui oropsit
Ce prin muncă ține de vecie

Arată că ești Tată la orfan
La pruncuți și văduve bătrâne
Căci de ei e plin în Bărăgan
În bordeie mai ales Stăpâne

Noi numai numele Tău chemăm
Nu cerem de la o altă lege
Ci pe Fiul sfânt îl implorăm
Din acest blestem să ne deslege

Copiilor redă-le joaca lor
Chiar de frângi din sărăcia noastră
Și le-ntinde masă-ntr-un pridvor
Și un prun în floare la fereastră

De lumina și dreptatea Ta
De bunătatea Ta nemăsurată
Se bucură și cea mai mică stea
Ce pare-n hăul cerului uitată

Căci Tu de trei ori sfânt
Ești și al nostru pururea Părinte
Măcar cât ținem sub genunchi pământ
Să-ți aduci de fiecare-aminte

(Ruga lui Popa Șapcă)

Poezia este dedicată „lui Ioanichie Bălan”[3]. Rugăciunea este foarte sinceră și adâncă și seamănă cu a Profeților din vechime, când se rugau pentru izbăvirea lui Israil. Alexandru a transcris-o în versuri păstrându-i duhul autentic și adăugându-i doar puțină poezie, fără s-o teatralizeze, fără să-i schimbe esența zguduitoare. Și multe din imnele și rugăciunile Bisericii (dacă nu toate) sunt poezii prin excelență, prin adevărul și trăirea abisală a lor. Intitulându-și poemele Imne, Ioan Alexandru a dorit neîndoielnic să se apropie de realitatea eternă a adevăratei poezii.


[1] Cf. https://mitropoliaolteniei.ro/2024/01/11/preotul-radu-sapca-din-celei-erou-revolutionar-pasoptist/.

[2] Rugăciunea lui a fost aceasta: „Dumnezeule al puterii și al dreptății, privește pe poporul Tău îngenuncheat înaintea Evangheliei și Crucii Tale. El nu vrea alta decât dreptatea Ta; ascultă și binecuvântează rugăciunea sa. Dă putere brațului său și dușmanii Tăi vor pieri. Varsă în sânul lui curajul, în inima sa încrederea și orânduiala în spiritul său. Dumnezeule al luminilor, Tu ce ai pus odinioară stâlpul de foc povățuitor al lui Moise în pustiu, poruncește și acum îngerului Tău să se coboare în mijlocul nostru și să ne povățuiască întru căile Tale. Binecuvântează din înaltul cerurilor stindardele noastre, coronate din crucea mult-iubitului Fiu, fă-le a se desfășura pe drumul bunei orânduieli și al adevăratei glorii. Doamne, Unicul Tău Fiu trimes a fost de Tine spre junghiere pentru mântuirea oamenilor. În iubirea Sa, el deveni o anatemă pentru a îndumnezei lucrul săracului; El Se face pradă morții, pentru a da viață și libertate oamenilor. Tu ești tot Acel Dumnezeu; victoria și libertatea sunt ale Tale; mântuie și scapă pe tot omul ce suferă, ridică și întărește pe acest popor ce se omoară pe sine pentru ca să îndelungească viața apăsătorilor săi. Scapă-l de abuzurile ce reaua-voință a făcut a se naște din instituțiile și chiar din virtuțile sale; mântuie-l de abuzul clăcei, de ticăloasa iobăgie necunoscută părinților noștri, de beilicurile (prestație în muncă – n.n.) drumurilor și ale șoselilor, de aceste munci ale Faraonilor. Dă-i timpul și spațiul cu care tu înzestrași pe om, fă-l a se bucura de productul lucrului său. Scoală-Te, Doamne, și fă să cunoască lumea că Tu ești Dumnezeul muncitorilor și a tot omul ce se apropie de Tine prin muncă, singura rugăciune pe care Tu o binecuvântezi și o îndeplinești. Fiul Tău a făgăduit celor asupriți dreptate, celor flămânzi pâine, celor întristați mângâiere. Întoarnă fiilor Tăi averea și pâinea lor, întocmai după dreptatea Ta, căci a Ta este împărăția, puterea și mărirea, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin!”. Cf. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/o-figura-emblematica-a-revolutiei-de-la-1848-preotul-radu-sapca-190200.html.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioanichie_Bălan.

1 2 3 5