Categorie: Cuvinte duhovnicești

Pe 11 decembrie 2006, Cleopatra Stratan a concertat la Sala Palatului si numarul participantilor la concert a fost triplu in comparatie cu spatiul logistic al salii.

Superhitul Ghita nu e numai la moda, ci el ne demonstreaza ca printr-un suflet cu adevarat energic,printr-o copila cu mult har si curatie in viata ei, ne revine apetitul pentru bucurie si curatie. Nimic mai potrivit in pragul sarbatorilor Nasterii Domnului decat acest concert, unde Copilul mantuirii noastre, atrage pe copii si ii sfinteste.

Nu la voia intamplarii duc discutia pe panta redescoperirii prospetimii din noi, pentru ca micuta noastra Cleo ne dovedeste ca nu suntem atat de brute, daca la auzul lui Ghita, care vine la portita, ne mai trezim si noi inima si ne curg lacrimile de dragul ei. Nu este copila noastra, dar ne este draga. Ne e draga curatia, talentul si puterea extraordinara pe care Cleo, la aceasta varsta, o degaja.

Insa ne e dor de noi, de frumusetea inchisa in noi, cand ne minunam de ea. Ne e dor de ce trebuie sa fim, pentru ca bucuria nu se termina odata cu moartea, ci moartea instaureaza adevarata deplinatate a bucuriei.

Bucuria…continua! Asta ne transmite Dumnezeu prin Cleo, dar mai cu seama prin icoana Domnului Care Se naste intr-o iesle, unde nu au dreptul sa se nasca copiii, pentru ca sa vina sa ne invete sa fim copii la inima, sa fim copii la rautate.

Nu fiti prunci la minte, auzim cum ni se spune, ci la rautate!

Numai la rautate trebuie sa parem prosti, dar foarte destepti cand facem bucurii altora. Trebuie sa ne dezvatam de a face rele, si sa ne punem pe construit frumusete in noi si in cei de langa noi.

Iti multumesc, Cleopatra Stratan, pentru ca imi reamintesti sa fiu om frumos si sa nu imi fie teama sa fiu frumos, bland, iertator! Iti multumesc ca ne readuci aminte ca bucuria de Dumnezeu nu are sfarsit, ci ca abia vedem cat de imensa este. Iti multumim, Doamne, Dumnezeul nostru, ca ne inveti continuu, prin robii Tai, cat de Frumos esti Tu Frumusetea mea uluitoare, cat de Frumos esti Tu, pe langa tot ce inseamna murdarie!

Pr. Drd. Piciorus Dorin-Octavian

Auzim la Sfânta Slujbă a Vecerniei întotdeauna minunatul imn: Lumină lină a Sfintei Slave a Tatălui ceresc Celui fără de moarte, Celui Sfânt şi Fericit, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte.

Suntem în momentul în care vedem lumina blândă a înserării, în care geana de lumină se pleacă încet spre a se închide. Suntem la momentul înserării şi în curând ne vom afla pe pragul patului, ca un exerciţiu al morţii pe care îl facem în fiecare zi (oare nu îmi va fi acest pat groapă? – zicem la rugăciunea înainte de culcare). Şi ce vedem că ne pune Biserica noastră înainte? Cu ce ne mângâie, pentru asfinţirea luminii, pentru lăsarea întunericului, pentru reiterarea clipei morţii, pentru preambulul sfârşitului vieţii noastre pământene?

Mângâierea noastră este Dulcele Iisus, Lumină din Lumină, Lumina lină a Tatălui Său, căci „venind [noi] la apusul soarelui şi văzând lumina cea de seară”, lumina soarelui care se stinge ca o lumânare, strigăm către Lumina Care ne-a dat viaţă şi Care ne-a mântuit din întunericul Iadului, prin Întruparea Sa, strigăm ca să nu fim uitaţi ci să-şi amintească Fiul lui Dumnezeu şi Judecătorul nostru de noi în Lumina lină a Sfintei Slavei Sale şi zicem, cu alte cuvinte: Iisuse Hristoase, dă-ne nouă să vedem pururea Slava Ta, când viaţa noastră va fi spre seară şi când lumina palidă a acestei lumi se va stinge definitiv, Cel ce ai zidit lumea şi ai făcut ziua şi noaptea, Cel ce pentru noi ai apus ca un Soare şi te-ai pogorât în Iad ca să luminezi pe strămoşi, şi iarăşi ai răsărit, Soarele dreptăţii, înviiind din mormânt şi dăruind tuturor viaţă veşnică!

Şi iarăşi zicem: Slavă Sfintei Treimi, Dumnezeului nostru, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi vrednic eşti, Fiul lui Dumnezeu, a fi lăudat de glasuri cuvioase, de glasuri sfinte, Cel ce dai viaţă!

Când vedem că apune soarele pe cer, ne gândim că şi Soarele nostru Hristos a apus în mormânt, dar şi că vom răsări cu El, întru Sfântă Slava Sa, dacă vom trăi după poruncile Lui.

Cine e mângâierea noastră? Cine e alinarea suferinţei noastre, Cel ce a stins moartea noastră cu Moartea Sa? E Iisus Hristos, Lumina lină a Tatălui, Cel blând şi smerit cu inima, întru care nădăjduim să nu ne lase afară de cămara cea prea luminată a Împărăţiei Sale şi să ne privească cu ochi blând şi lin la dreapta Sa Judecată. Amin.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Parintele Lucian Grigore (ocazie cu care ii salut prezenta pe forum), la prima sa postare aici, m-a facut sa reflectez asupra frustrarii ca element nefast in fiinta noastra.

Cuvintele Sfintie sale, energic batute pe taste, gandite inainte de a fi spuse, sifonante pentru cei vizati, ne lasa insa in urma, sentimentul unui cuantum de frustrari, care nu apartin tuturor, ci sunt personale, sunt ale sale. Daca analizam textul cu ochi distant, exista o lupta interna in Sfinta sa si anumiti ierarhi, monahi, preoti, guvernanti, intre dansul si un anume numar de oameni, mai pe scurt. Dansul este intru-un dialog interior cu cei fata de care s-a simtit sau se simte lezat, nu conteaza in ce fel si pentru ce. Dansul se simte frustrat, tocmai pentru ca se simte lezat in fiinta sa. Iar daca lezarea este reala e si normal sa te simti frustrat, ranit interior.

Paradigma frustrarii insa, a frustrarii sale, o propaga la nivel national. Problema sa devine o problema vizionara, o problema de viziune eclesiala, in care Biserica va fi receptata tot mai secular, tuseaza Sfintia sa, iar ierarhia, cu tot orizontul sumbru pe care am crede ca il propaga cuvintele sale, are un viitor care se salveaza pe sine.

Desi trecem printr-un orizont gri, negru, albastru sau cum o mai fi el, desi nu ne asumam trecutul, desi exista pacate strigatoare la cer ale altora dar si ale noastre, desi avem un statut incert, spune parintele Lucian, totusi exista speranta, o speranta reala in discursul sau.

Am ilustrat subiectul nostru cu un exemplu din familie. Problema noastra insa nu e de a demoniza pe parintele Lucian si nici de a-l judeca in vreun fel, ci am luat cazul sau ca paradigma, pentru a decela de unde porneste o frustrare, una reala.

O frustrare reala trebuie sa porneasca de la o ranire reala a fiintei noastre. Spre exemplu daca cel mai bun prieten ne tradeaza, nu conteaza de ce, simtim asta ca pe o mare durere. Frustrarea insa se formeaza cand durerea pe care am luat-o din plin, nu in bot, ci in inima, devine propria noastra reactie fata de tot ce e in jurul nostru. Cand durerea devine mai durere sau o tot mai mare durere si cand nu o primim pe aceasta ca o bunavointa divina, care trebuie sa ne smereasca pentru ca sa ne sfinteasca fiinta, atunci frustrarea noastra degradeaza atmosfera din jur. Durerea permanentizata, durerea cronica este frustrarea care degradeaza bucuria noastra, pofta noastra de viata.

In momentul cand am primi durerile ca pe momente de sfintire si le-am mai usura greutatea prin rugaciune sau prin incercarea de a fi bucuros, de a te osteni sa fii bucuros, pozitiv, durerile se minimalizeaza, se estompeaza. O frustrare este o durere neaccepetata ca indumnezeitoare.

O frustrare este o ramanere in loc, o adancire a raului deja facut pentru noi, cu noi, in noi, cand ceilalti se bucura.

Speram ca parintele Lucian, fratele nostru, va intelege intentia noastra de a fi langa dansul si de a-i zambi, cu incredintarea ca durerea nu e bucuria de care ar vrea sa se bucure. Semnalul sau de alarma are parti lucide, dar unele parti sufera din cauza starii de insingurare interioara, de durere nevindecata sau alimentata clipa de clipa. Ca duhovnic, vorbesc acum unui alt duhovnic. Cand nu ne mai aducem aminte de durerile noastre, inseamna ca am fost umpluti de pacea si bucuria Dumnezeului nostru. Va doresc zambet frumos, parinte Lucian, ochi care sa se inchida pentru rau, din cauza multimii de lumina dumnezeiasca care ne inconjoara.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Ne cinstim in aceste zile adormirea Fericitului Marturisitor Gheorghe Calciu, pe care l-am audiat doar o singura data in live, pe care l-am citit si pe care l-am reaudiat pe canele audio, dar care m-a reinsufletit in lupta noastra pentru marturisirea adevarului. Daca Sfintia sa a luptat cu morile de vant comuniste, care tocau vant si vorbeau in vant, noi ne luptam cu morile de vant democrate, care toaca indiferenta si deplina relaxare.

De fapt, la nivel interior, intre a fi comunist care nu te intereseaza Dumnezeu si a fi democrat, care te intereseaza numai banii, nu e nici o diferenta. Capitalismul e aceeasi fata subumana a comunismului, care in loc sa iti mai ia drepturi, ti le da, dar nu le poti utiliza. Iti da dreptul sa inveti, sa muncesti, dar nu iti da si posibilitatile care concurg la reusita.

Democratia e una si capitalismul e alta. Cand vorbim de democratie vorbim de dreptul la vor, la libertatea cuvantului etc. iar cand vorbim de capitalism vorbin de concurenta criminala intre marile trusturi, in care incerci, pe diferite cai sa il elimini pe celalalt. Afacerile sunt un alt fel de duel cu spada. Ramane in picioare nu cel care are spada, adica o corporatie anume, ci cel care avand corporatia stie sa il elimine ( nu conteaza cum) pe celalalt, pe cealalta corporatie.

Fericitul Gheorghe, Parinele nostru, alt Sfant al nostru, al Romanilor, s-a luptat singur cu o intreaga masina de exterminare si a castigat el, pentru ca Dumnezeu asa a vrut. Chiar daca murea in inchisoare tot el castiga, adica Dumnezeu. Numai ca el a ramas si dupa, ca marturia sa fie si mai durabila, marturia neinfricarii sa se extinda. Adica nu a castigat numai odata, cu viata lui, ci a castigat si cu noi, cu fiecare dintre noi, care ne-am imbogatit din curajul sau sfant, din puterea duhovniceasca a vietii lui.

Intr-un articol dintr-un numar al Cuvantului ortodox al Sfantului Serafim Rose, Fericitul Gheorghe vorbeste despre adormirea Fericitului Valeriu Gafencu in inchisoare. Nu mai stiu prea multe detalii. Dar mi-a ramas ceva, o imagine: imaginea cum sufletul Fericitului Valeriu trece la Domnul, in mod lin si Fericitul Gheorghe privea aceasta trecere cutremuratoare. A adormit in bratele sale Fericitul Valeriu. Sfintii se cunosc, se apara, se ajuta, se respecta, se iubesc reciproc in mod enorm.

Unul, cel care ramane in viata, da marturie despre cel care a plecat la Domnul. In aceste cuvinte si noi dam marturie despre cel care a plecat acum la Domnul si despre miile de Sfinti ai Romaniei si ai lumii, care ne cer sa ii recunoastem si sa ii cunoastem. Vom avea multiple surprize in viitor cand vom descoperi noi si noi Sfinti ai lui Dumnezeu, acolo unde ne asteptam mai putin. Despre cei care putem depune marturie, nu trebuie sa ne codim sa o facem. Daca am cunoscut pe oamenii lui Dumnezeu, pe Sfintii care au trait impreuna cu noi, langa noi, trebuie sa vorbim despre ei.

E o datorie a noastra sfanta sa vorbim despre Sfinti. Dand marturie despre ei dam marturie despre adevarul credintei noastre ortodoxe si despre viata lui Dumnezeu cu noi, despre viata lui Dumnezeu care se scurge in noi si ne sfinteste, adica harul Sau vine in noi si ne sfinteste deplin.

Fericite Gheorghe Calciu, Fericite Dumitru Staniloae, Fericite Constantin Galeriu, Fericite Cleopa Ilie, Fericite Paisie Olarul, Feiricite Sofian Boghiu, Fericite Ilarion Argatu, Fericite Benedict Ghius si toti Fericitii Parinti ai Romaniei: Hristos a inviat! Si rugati-va sa invie si intru noi.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Moartea trecea, cu cai mascaţi, ca în cântec, prin faţa porţii. Auzeam fanfara care, în oraşul în care am copilărit, era nelipsită de la morţi şi alrgam la poartă, căci drumul ducea cu consecvenţă, de la Biserica Sfânta Vineri de lângă noi spre cimitir. Aruncam o ocheadă plină de frică la chipul palid din sicriu, care se vedea prin geamul de la dric. Alb, prea alb. Uneori cenuşiu, cu un nas mare.

Contactul cu moartea pasageră prin faţa porţii noastre m-a făcut să privesc cu alţi ochi oamenii vii, pe nesimţite. Am plâns moartea bunicii mele cu mult înainte ca ea să se petreacă şi fără ca să existe încă semne vădite ale unui final de existenţă pământeană, pentru că aveam sentimentul morţii viu în mine. Odată m-am oprit în faţa porţii casei, cum făceam de multe alte ori, şi am constatat cu durere că va veni o zi în care nu-mi va mai deschide nimeni. Şi a venit. Însă am plâns şi m-am îndurerat pentru aceste momente mai mult înainte ca ele să se producă, decât după.

Bătrânii mai ales, în hainele lor vechi, ponosite, demodate, mi se pare că îmbracă încă de pe acum, veşmintele morţii. Cei munciţi, osteniţi, pe care viaţa i-a încercat mult, cu trupul uscat şi uşor ca o lumânare, îmi par că încep să se pătrundă de transfigurare, că strigă să lepede hainele învechite ale trupului.

Fiecare cred că avem în inimă, icoanele unor oameni neştiuţi de alţii, prin care, la un moment dat, ne-a zâmbit însăşi Icoana lui Dumnezeu. O astfel de icoană în copilăria mea s-a numit ţaţa Maria. Ce-aş putea spune că o deosebeşte de toate celelalte persoane pe care le-am întâlnit atunci? Raţional gândind, nimic. Avea însă un fel de a ne vorbi nouă, copiilor, un fel de a ne aduce daruri, prăjiturele şi bomboane, şi de a ni le da, incomparabil. Răspândea lumină, astăzi aş putea spune, fără să greşesc, că ne umplea inima de har. Venirea ei la noi era o bucurie de nedescris. Alergam strigând: A venit ţaţa Maria! A venit ţaţa Maria! Nimeni altcineva nu mai scotea bucuria din noi aşa cum o făcea ea.

O singură dată am fost la ea acasă, împreună cu mamaia. Era singură, văduvă. Nu-mi amintesc detalii din locuinţa ei, dar îmi amintesc uluirea pe care am avut-o să întâlnesc cea mai sclipitoare curăţenie în căsuţa ei modestă, în cămăruţa ei, frumuseţea unei curăţenii care a rămas un reper al conştiinţei pentru mine, până în ziua de astăzi. Sunt sigură însă acum că harul se adăuga la curăţia reală care domnea acolo, o făcea să strălucească şi mai mult în ochii mei, pentru că nicăieri în altă parte nu am mai trăit această impresie. Nu ştiu nimic din viaţa ei, decât că a murit singură, pentru că era certată cu rudele ei. Habar nu am cum a trăit. Într-o zi a trecut un cunoscut prin faţa porţii şi ne-a strigat că a murit, ca să ştim. N-am fost la înmormântare. Ştiu însă că mi-a lăsat o amintire plină de duioşie în inimă, inconfundabilă.

Am întâlnit şi la Părintele Savatie o astfel de evocare, a unui om care i-a marcat prin bunătate copilăria (chiar dacă el părea să fi avut oarecare păcate), iar Părintele Dorin mi-a povestit tot la fel, despre un om care l-a impresionat profund, cu detalii care m-au mişcat până la lacrimi. De aceea am spus la început că tind să cred că fiecare din noi am avut parte de o persoană trimisă de Dumnezeu, care să ne impresioneze profund prin umanitate, care să ne pregătească – fără ca să ştim – pentru credinţă şi pentru iertare, prin predica pildei iubirii lor.

I-am pus pe aceşti oameni la pomelnic, pentru că era cel mai firesc gest cu putinţă, cu atât mai mult cu cât ei sunt foarte vii în pomelnicul inimilor noastre, în care icoana lor respiră neîncetat. Însă am sentimentul rugăciunii reciproce, când rememorez lucrurile, al scufundării în acel adânc inimii de la nivelul căruia nu se întrevede nici o ruptură, nici un hiatus între vii şi morţi, între prezent şi veşnicie.

Drd. Piciorus Gianina Maria-Cristina

Din felul în care privim realitatea şi lumea noastră în copilărie şi adolescenţă, în comparaţie cu perspectivele maturităţii, se vede treaba că firea noastră nu iubeşte animozitatea prefacerii vremurilor. Nu ştiu prea bine, în acest moment, dacă nostalgiile care ne apucă uneori privind înspre trecut, nu sunt legate şi de faptul că odinioară nu aveam percepţia pierderilor ireparabile, care acum a devenit irepresibilă. Nostalgia care ne doboară, conţine multe date ale trecutului, pe care creierul nostru nu le mai procesează în detaliu, dar care se topesc în pasta afectivităţii ca într-un tablou culorile calde.

Datele reale pe care le acumulăm de-a lungul vieţii, nici nu mai suntem în stare, poate, cu maximă precizie, să le mai descoperim selectiv şi să le mai analizăm concret. Vremea lui Ceaşescu şi vremea comunismului nu e frumoasă, pentru mulţi, doar din cauza lui Ceauşescu, „tătucul” ce avea grija locurilor de muncă pentru fiecare şi a porţiei de mâncare, ci pentru că e vremea în care am trăit noi, în care am copilărit, am iubit, am făcut copii sau ne-am întemeiat o familie.

Dacă nu avem perspectiva universalităţii cronologice, cădem în ispita de a amesteca nivelele de conştiinţă şi a ne reprezenta o epocă de tiranie drept o perioadă frumoasă de existenţă. Dacă, în schimb, pe noi ne apucă crizele de conştiinţă sau durerile şi necazurile cele mai mari într-o vreme paşnică şi prosperă pentru majoritatea oamenilor, e sigur că nu vom putea expune decât o memorialistică înecată de valuri negre ale amintirilor.

Însă de cele mai multe ori, constatăm că cel mai zdrobitor lucru, mai greu decât experienţele cele mai grele, este acela de a te simţi constatativ, inexpresiv sau prea puţin expresiv în faţa implacabilului care te loveşte chiar şi fără să te lovească nimic. A constata că lucrurile trec, se duc ca strălucirea soarelui pe suprafaţa mării, devine în tine o nostalgie, sentimentul unei necunoscute ontologice. Peisajele exterioare se prelungesc şi se confundă cu peisajele interioare ale sentimentelor şi ale gândurilor, datele percepţiei empirice cu rezultatele proceselor de filtrare a realităţii şi cu rafinările decantărilor intelectuale zilnice, încât, deşi un tablou de van Gogh nu se confundă cu un câmp de floarea soarelui sau cu un cer înstelat şi nici un om viu cu norul unui sentiment, nici chiorăitul maţelor cu foamea gândului, cu toate acestea, ele se combină în noi, iar la sfârşitul tuturor analizelor şi a tuturor prefacerilor, ne vedem că suntem suma a tot ceea ce trăim, că apa vieţii prin care trecem nu ne lasă uscaţi.

Sentimentul trecerii vine treptat, după ce în fiinţa noastră încep să se înmagazineze lucrurile vieţii ca nişte haine vechi, cu care nu ştii ce să mai faci, să le arunci sau să le păstrezi, din care nu te isterizează culoarea moliilor, ci dilema.

Greutatea stă în faptul că nu poţi şi nu vrei să arunci o amintire ca pe o ladă veche, ca pe un cufăr cu ţoale demodate, că o iubire din trecut nu se demodează în fiinţa ta şi nu se supune legilor deteriorante ale materiei, că nu poţi să renegi ceea ce eşti şi că trebuie să te asumi chiar şi atunci când îţi vine să urli la ceasul singurătăţii cu tine însuţi, mai rău ca un lup, văzând că te-ai simţi mai bine în mijlocul pustiului sau al pădurii sălbatice, decât în mijlocul conştiinţei tale agresive, agasante, feroce, însetate de sângele tău amestecat cu dureri cadaverice.

Realitatea vine să ne înveţe că totul e trecător. Apa Dâmboviţei curge ca şi apa lui Heraclit. Verdele frunzelor ne izbeşte cu o adiere de durere care se transformă în torentele nefericirilor şi nemulţumirilor nerezolvate. Copiii mici, în cruzimea vârstei lor, se joacă râzând în parcuri şi zâmbesc vieţii fără să înţeleagă că părinţii lor îi privesc cu neîncredere, cu deziluzionare obiectivă, cu gelozie, pentru că pe ei a început de ceva vreme să-i doară indeterminarea, neştiinţa, nefiinţa proprie, sau, altfel spus, plaga neantului nevindecată în fiinţa lor şi manifestată ca păcate îngropate în sine.

Realitatea empirică vine cu ce are ea: fugit ireparabile tempus. Iar omul nu mai înţelege nimic, pentru că în planul vieţii sale interioare, timpul nu fuge nicăieri, timpul se acumulează. În sine însuşi omul percepe două realităţi complet diferite: una care îl somează să recunoască faptul că se preschimbă şi moare, împreună cu ambinţa vieţii sale, şi alta care îl terorizează cu nemurirea sa, cu nedestrămarea a ceea ce este, a ceea ce a devenit prin acumularea lucrurilor despre care a crezut că trec şi nu se mai întorc niciodată. Dacă a vrut să fie hoţ şi a crezut că apele timpului spală nesinceritatea lui, e silit să constate că amprentele hoţiei s-au întipărit şi îl caracterizează la fel de mult ca şi amprentele genetice.

Inconsecvenţa constatărilor noastre introspective nu face decât să adauge perdele de întuneric peste dosarele multelor noastre crime clasate, aruncate în sertarele conştiinţei, pe care nu mai vrem să le mai redeschidem. Toţi avem în conştiinţele noastre arhive CNSAS enorme, necercetate, filme şi microfilme ale deraierilor morale, până la cele millimicronice, pe care nu vrem să le răsfoim cu ochii minţii.

Una peste alta, pentru că e toamnă, nu pot să-mi reprim amintirea că frunzele moarte snopite de vânt aveau un alt gust pe vremea lui Ceauşescu. Dar nu din cauza lui Ceauşescu. Atunci străzile pe care le străbăteam erau mai puţin măturate şi toamna îmi aducea dureri de carne smulsă, impresia că mă împrăştii şi că iubirea mea rămâne în oameni pe care, nu ştiu de ce, nu eram sigură că aveam să îi mai regăsesc, vedeam cum îi pierd, cum se îndepărtează ca un peisaj oarecare pe care îl laşi în urmă. Iar azi mă doare toamai neperimarea lor, consistenţa agasantă a vieţii lor în viaţa mea, mai ales acolo unde n-aş mai vrea nici o persistenţă de acest fel.

Împreună cu cele două realităţi de care am vorbit mai devreme, există o a treia realitate, a imuabilului inefabil haric, singurul care ne poate scăpa de apele morţii şi ale nemuririi nedorite, care gestează apele timpului în acelaşi sens de primordială iubire. Interferenţa lui în spaţiul interior şi exterior al vremii vremuite şi contorizate insuportabil de biata noastră fiinţă, ne deschide o a treia dimensiune, a veşniciei netrăite încă, ininteligibile şi inimaginabile, care ne usucă în sfârşit lacrimile şi sudorile grele ale durerilor.

Însă pentru har nu avem percepţie, organ al transcendenţei, pentru că toată fiinţa noastră este un astfel de organ, un ochi avid de zorii veşniciei, o sete de ordine fericită în dulapul sufletului, din care să nu mai fie nevoie să aruncăm bluza strâmtă a iubirii decolorate cu care nu ne putem prezenta la recepţii mondene sau chiloţii sexy ai minţii dezavuate de liniştea adâncă a lepădării de sine.

Drd. Piciorus Gianina Maria-Cristina