Categorie: Poezia tradiționalistă

Preasfânta Fecioară construiește în noi „scară cu pragul în inima ce se închină”, dăruind „pace dezlegată de toată puzderia de gând” (pacea duhovnicească a minții și a sufletului), „luminiș suitor al unei minți desțărmurite” (lumină a minții care se dezlimitează, deschizându-i-se orizonturi la care mintea omenească lipită de pământ nici nu visează), „vedere în duh a tainelor necovârșite”, necunoscute vreodată de oameni, și „iluminarea din inimă” cea „de nedestăinuit”, care nu poate fi descrisă în cuvinte (Icosul al XI-lea).

Condacul al XII-lea o numește „Amma [Maică] împărătească a sufletului meu”, autorul cerând liniștirea și odihnirea „sub adăpostul chipului tău”, al Sfintei sale Icoane, „marea pace a odihnei săltătoare”, a odihnei pline de bucurie suprapământească, pe care o revarsă „unda harului” ei, a celei ce este „izvor pecetluit” (Cânt. Cânt. 4, 12).

În fine, Icosul al XII-lea o înfățișează pe Preasfânta Maică a Domnului ca fiind nu numai Mângâietoare, ci și luptătoare împotriva a toată răutatea și păcatul și pedepsitoare a acestora: „Tu ești dumnezeiește de lină și smerită,/ dar precum vorbește Cântarea Cântărilor,/ tu ești și nespus de dreaptă și de cumplită,/ «ca niște oștiri sub steagurile lor» (Cânt. Cânt. 6, 9 sau 6, 10)[1]./ Ești clară, ești senină, ești ascuțită/ ca un paloș neîmblânzitor [neîmblânzit]” împotriva celor nepocăiți și plini de cruzime și cinism.

Ea este cea care păzește „predania de taină a Cuvântului” și „gnoza cea curată” (învățătura cea adevărată și dreaptă), împreună cu „spița ta toată” de Sfinți, „Arhistratega cea mare a războaielor nevăzute”, lăuntrice, și „ochi care ocrotești dintru dulcea asprime”, pentru că are deopotrivă dulceața milostivirii și asprimea luptei și a pedepsirii celor întăriți în păcat.

Ultimul Condac, al XIII-lea, este o rugăciune pentru ca cea care este „Maică a Domnului” și „Maică a omului” să primească „ca douăzeci și patru de alăute și potire/ această închinăciune a noastră”, adică cele 12 condace și 12 icoase al Acatistului. Iar Preasfânta Stăpâne să poarte rugăciunea aceasta „către Preasfânta Treime”.

[1] În Biblia Ortodoxă 1914: „Cine este aceasta, care se ivește ca zorile, frumoasă ca luna, aleasă ca soarele, îngrozitoare ca oștile rânduite la război” (Cânt. Cânt. 6, 9).

Icosul al X-lea e concentrat asupra mărturisirii neputințelor proprii ale rugătorului care caută pocăința și care „răpus sunt de lume, de gânduri zdrobit. /…/ …idolul de țărână, cugetul meu/ nu-mi lasă răgazul să mă cuceresc,/ să fac din rugăciune cristelnița lui Dumnezeu/ întru zdrobirea inimii spre care râvnesc”. În Teologia ortodoxă se vorbește despre un al doilea botez, cel al lacrimilor de pocăință, care curg din „inima zdrobită și smerită” (Ps. 50, 19). De aceea, poetul nostru dorește „să fac din rugăciune cristelnița[1] lui Dumnezeu/ întru zdrobirea inimii…”.

Maica Domnului, care este „Darnică Maică, Povățuitoare de taină,/ Doamna nădejdii, a înserării albastre,/ Stăpână cu trei luceferi pe haină/ și Sfântă Anghiră [Ancoră] a neputințelor noastre” este din nou implorată să ajute: „dă-mi darul de lacrămi, sarea pocăinței/ ca să-mi spăl cu ele duhul neputinței”. Preasfânta Fecioară este numită „Stăpână cu trei luceferi pe haină”, pentru că, în toate Icoanele, ea este zugrăvită având trei luceferi (pe cap și pe umeri), care simbolizează pururea fecioria ei: înainte de naștere, în naștere și după naștere.

Și este „Doamna nădejdii, a înserării albastre”, pentru că ea face, cu rugăciunile sale, ca sfârșitul nostru să fie o înserare albastră. De asemenea, heretisirile insistă pe a sublinia acest dar dumnezeiesc al lacrimilor (care este o harismă, nu un plâns obișnuit, firesc) pe care îl poate dărui Preacurata Stăpână:

„Bucură-te, trandafirul cel plâns al întoarcerii de taină [al schimbării/ transfigurării lăuntrice, tainice];
Bucură-te, duioșia pocăinței cei ai lumina drept haină;
Bucură-te, bogoslovia [teologia] lacrimei, dezvăluirea Înțelepciunii;
Bucură-te, discernământ potrivit la suspinele lumii;
Bucură-te, raiule dăruit cu toate ploile izbăvirii;
Bucură-te, uimirea umezită de privirea copilăriii;
Bucură-te, porfira sudorilor împărătești ale Aminului;
Bucură-te, cristalul cel de har din lacrimile Spinului;
Bucură-te, bunăvoința de rouă ce pe credincioși îi întărești;
Bucură-te, ajutorință și-n cădere a celor neduhovnicești;
Bucură-te, omofor care te așterni peste orice slăbiciune;
Bucură-te, Mireasă urzitoare d nesfârșită rugăciune!”.

Toate sudorile și ploile de lacrimi ale rugătorului și „chemările cele fără de încetare/ ale prea-luminosului nume de putere” al Domnului Iisus Hristos (Condacul al XI-lea) au o finalitate: „simțurile și voia inimii mele/ au intrat în praguri de tăcere” și „aștept să mă năpădească/ auzul, văzul și graiul dumnezeiesc./ În mine de-acum doar acestea să se rostească./ Și Iubitul meu Însuși, Iisusul ceresc,/ să vadă, să vorbească și să înțeleagă/ prin chiar văzul, auzul și voia mea întreagă/ Hristos să viețuiască așa/ prin toată vlaga mea”. Rugătorul așteaptă, adică, revelarea luminii dumnezeiești și să vadă cum se înduhovnicește și se îndumnezeiește întreagă ființa sa.

Roadele rugăciunii neîncetate și ale ostenelilor ascetice sunt vederile luminii dumnezeiești și ale descoperirilor tainice din extaze: „De rourează peste tine chipul Vederii nezărite,/ întru lărgimea cea de aur a-nchipuirilor sfințite,/ adânc cu duhul tu vei fi pe strălucire adunat /…/ Și-ntru simțiri gingaș vei fi ca floarea dreptului Iessei/ care tresare-n patru zări în așteptarea Celor Trei” (Icosul al XI-lea), a revelării Preasfintei Treimi.

[1] Cristelnița este vasul de Botez.

Icosul al IX-lea insistă pe întregirea portretului Maicii Domnului ca cea mai iscusită lucrătoare a rugăciunii inimii și a minții (rugăciune care presupune „măestrie”, „meșteșug”, „hărnicie” și „sfântă migală”, adică foarte multă râvnă și insistență istovitoare, motiv pentru care e considerată cea mai înaltă și mai grea artă, în mediile ecleziastice) și, prin urmare, ca cea mai înalt-cunoscătoare, dintre oameni, a „schimbării la față”, adică a transfigurării umane prin lumina dumnezeiască. De aceea, ea a ajuns să întreacă, prin vedere și cunoaștere dumnezeiască, „tot vârful Minților cerești”, adică înălțimea văzătoare/ contemplativă și cugetătoare a minților de Îngeri, chiar și a celor mai înalte ierarhii îngerești:

„Preasfântă Fecioară Atotfolositoare [desăvârșit, întru toate folositoare nouă],/ tu ești mai înalt-străvăzătoare/ decât tot vârful Minților cerești/ și cunoști și tot chipul rânduielii suprafirești/ pentru schimbarea la față cea izbăvitoare./ Tu ești măestria, ești meșteșugul, ești hărnicia,/ și toată sfânta migală omenească,/ care la un loc ne face stihia/ prielnică să se mântuiască./ Și pentru care gura noastră stăruie atâta să te proslăvească”.

Heretisirile înfățișează din nou harul și darurile Preacuratei noastre Stăpâne către oamenii rugători. Astfel, ea este numită „dumnezeiască îndulcire a numelui [lui Hristos, în ființa noastră] ca mirul vărsat” sau „monahicească iscusire în cântecul de lacrimi udat” – pentru că dăruie iscusința rugăciunii smerite, cu lacrimi –, „asprimea cea de aur de pe rogojina din pustie”, „cununa de litănii [litanii, rugăciuni] din nodul mătăniilor de păr” [a metanierelor lucrate din păr de animal], „anahoree de ungher sub al candelei sfielnic adevăr” sau „izvod de scăunel pentru isihia rugătoare” ori „zborul palmelor la răpirea cea drept în picioare”.

După cum se observă, de data aceasta, Fericitul Daniil a descris aici mediul monahal în care se lucrează rugăciunea isihastă: monahul rugător se retrage în pacea chiliei și a inimii sale și se roagă neîncetat cu lacrimi, împletind oboseala istovitoare a acestei activități cu asprimea viețuirii lui în deplină sărăcie, trăind în pustie, dormind pe o rogojină (numită „de aur” în sens spiritual, ca cea care îi aduce aurul bucuriei harice), rugându-se retras, anahoretic, într-un ungher în fața „candelei” (și a Icoanei, bineînțeles) sau așezat pe un scăunel – conform metodei isihaste de rugăciune – ori stând în picioare, ca formă de asceză, privegherea și osteneala cea multă fiindu-i încununată de „răpirea” în extaz dumnezeiesc, în care vede „surâs de engolpion pentru a inimii uscăciune” – adică pe Domnul sau pe Preacurata Sa Maică dăruindu-i multă mângâiere harică.

Iar, în Condacul al X-lea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este numită „Biserică născătoare a omului lăuntric” și este rugată astfel: „Ajută-mă să mă zidesc în negrăita fire [în harul dumnezeiesc]/ din depănarea litaniei cu chemare subțire [prin rugăciune neîncetată care constă în chemarea neoprită și „subțire”, subtilă – care presupune subtilitate a minții, inteligența deosebirii gândurilor și a cunoașterii de Dumnezeu –  a lui Hristos]./ Și dă-mi nașterea cea luminoasă, Duhovnica mea,/ ca din măsura Învierii să strig și eu: Aliluia!”. Preasfânta Fecioară este numită „Duhovnică”, deoarece către ea ne mărturisim în rugăciune, cu nădejdea că vom primi iertare și ajutor, prin harul și mijlocirea ei.

În Condacul al VIII-lea, Preacurata Fecioară și „Maică neispitită de nuntă” este singura persoană dintre oameni care a avut nestrămutat gândul la Dumnezeu și „singura inimă de om, întru care nescăzut/ numele de mărire cântă,/ din tot rostul lui cel viu și neprefăcut”. Astfel încât, ajungând să Îl poarte în pântece pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, „în tine doar, ca niciodată/ inima omului,/ cu inima Domnului/ au bătut și bat laolaltă”.

Rugăciunea neîncetată (rugăciunea minții și a inimii) este numită „ornic al gândului și al cerului”, pentru că ea ritmează curgerea vieții făcând-o să capete ritmul veșniciei. Iar Preasfânta Fecioară, ca ceea ce este „Căruță de Lumină neîntinată” și „ne-nserată” (Caleașcă, adică, a Luminii, a Împăratului Hristos, într-o exprimare metaforică), este rugată: „Îmbunează-ne și pe noi cu darurile inimii, Binecuvântată!”. Adică fă-ne buni prin darul rugăciunii inimii, prin rostirea neîncetată a rugăciunii în inima noastră.

Căci „către tine râvnim rușinați și scăzuți/ cu sufletul apus și genunchii frânți” și „ne atârnă prin pâclă gândul răpus./ Dar, iată, acum către tine ne plecăm,/ Maica lui Iisus,/ îmbrățișează-ne ca pe niște pietre ale vieții/ dornice de izvoarele dimineții,/ [ale] dimineții neînserate,/ și înviază-ne cu inimi noi și curate” (Icosul al VIII-lea): înviază-ne din moartea păcatului, prin rugăciunile tale! Pentru că Dumnezeu poate și din pietre să facă fii ai lui Avraam (cf. Mt. 3, 10), adică din inimile împietrite. Și cei ce au fost pietre nesimțitoare pot să devină pietre ale Bisericii, prin ajutorul Maicii Preacurate, dacă tânjesc după dimineața vieții veșnice.

Heretisirile acestui icos actualizează alte numiri simbolice atribuite tradițional Preasfintei Împărătese, în conformitate cu profețiile vechitestamentare: arcă, cufăr, corabie, chivot etc. Dar este numită și „cutie de cântec prin care sună o rază”: Hristos, Raza Tatălui, care ne-a luminat pe noi prin întruparea Sa și nașterea din Preasfânta Sa Maică. Precum și „hram al cerurilor, în care minte-ai liturghisitor”, căci mintea ei a fost pururea la Dumnezeu și ne poate ajuta și nouă să ne înălțăm cu mintea de pe pământ la cer.

În Condacul al IX-lea, considerându-se că „sunt și eu din neamul Preacuratei, vlăstar înfiat de curând”, autorul regăsește timbrul arghezian, modelat liric pentru pocăința tânjitoare:

Doamne Iisuse Hristoase, /…/
către Tine mă aplec cu fruntea,
și mâna mi-o pun ca Toma la locul cel sfânt.
Strâns adunat în mine, așezat fără cuvânt

aștept ca orbu-n puntea
„Luminii din adânc cea fără înserare,
și care-i pusă-n om, ca un lăuntric soare
să lumineze întreagă în încăperea ființei”[1].

Cum nu Te văd de noapte, [de] grosimea de păcate,
Te pipăi cu sfială,
cu degetul nădejdii, cu degetul credinței,
cu deget [de] bănuială, cu deget de dorire și chiar de îndoială.
Și neajuns aș pune încă [și] cealaltă mână;

dar inima străpunsă de fulger de arsură,
îndurerat de dulce cu răsuflarea-ngână
chemarea Ta întreagă; și fără voia mea
bătaia rugăciunii aleargă spre lumină într-un: Aliluia!

[1] Ghilimelele aparțin autorului. Probabil a reprodus de undeva și a pus onest ghilimele, chiar dacă nu e, probabil, o reproducere cu maximă fidelitate.

Numai prin „îndemnarea” și „primirea” cea duhovnicească, de la „Maica noastră cerească”, se poate intra „la slăvita nuntă a Marelui Mire”, unde „e cerută o grijă de întreagă neprihănire” și „nu e îngăduită necurăția ochilor și a hainelor” sufletului (Condacul al VII-lea).

Unei astfel de apărătoare și sprijinitoare a celor credincioși, Fericitul Daniil i se adresează numind-o: „Prea-sfântă, prea-mărită, prea-frumoasă/ prea-filocalică Mireasă!/ A nimburilor toate Împărăteasă” – „filocalică” înseamnă iubitoare de frumos – (Icosul al VII-lea). Este Împărăteasă „a nimburilor toate”, adică a tuturor Sfinților și Îngerilor (autorul folosește o sinecdocă).

Iar Icosul al VII-lea se rostește într-o „metrică” și expresivitate argheziene:

Prea-sfântă, prea-mărită, prea-frumoasă
prea-filocalică Mireasă!
A nimburilor toate Împărăteasă!

Tu ești Maica binevoitoare
și dăruitoare
a tuturor celor sfinte:
zestrea cea vie a bunelor haruri,
celor din Taine, celor din Daruri,
din odoare, din palme și din cuvinte.

Ești Marea Predanie îmbietoare
și mult strălucitoare
a toată Iconomia de binecuvântări,
ca un policandru cu șapte lumânări
naintea Marelui Tron dumnezeiesc,
pentru care toți Îngerii și Sfinții te preamăresc.

Preacurata Maică și Fecioară este „zestrea” tuturor harurilor, pentru că în ea au încăput toate darurile Duhului Sfânt. De aceea este numită și „Predanie” a tuturor binecuvântărilor primite de oameni în urma întregii iconomii mântuitoare a Domnului, și „policandru cu șapte lumânări/ naintea Marelui Tron dumnezeiesc” (interpretare la Apoc. 4, 5: „Și cele 7 făclii de foc arzând înaintea tronului Său, care sunt cele 7 duhuri ale lui Dumnezeu”[1]).

Heretisirile o numesc „înfiere iscusită spre îndumnezeirea tuturor” pentru că, prin mila Fiului său, a devenit Maică a tuturor credincioșilor, prin „înfiere iscusită”, duhovnicească. Iar această înfiere este spre sfințirea și îndumnezeirea celor ce cred și se mântuie.

În același sens, este „lumină miruită peste mințile cele smerite”, pe care le luminează și le înțelepțește cu harul rugăciunilor ei, „hărăzire cumplită [împotriva inamicior spirituali] de puteri sufletești negrăite”, „sporire vitează ce se dă inimilor întemeiate” în iubirea lui Dumnezeu, „adevăr de safir întru simțirea noastră încrustat” (adevăr care ne păzește simțirea în har, safirul fiind o piatră aproape la fel de tare ca și diamantul[2]) și „sechină[3] însuflețită ce ne dai liniștea de sabat”, a sabatizării/ liniștirii duhovnicești, isihaste.

[1] Cf. Sfântul Apostol Ioannis, Apocalipsis (BYZ, ediția liturgică), traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2023, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/04/04/apocalipsis-byz-editia-liturgica/.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Sapphire.

[3] Veche monedă de aur.

Din nou, heretisirile Icosului al VI-lea îi asociază Preacuratei Fecioare simboluri metaforice în acord cu virtuțile sale și cu virtuțile pe care intervenția sa în rugăciune către Dumnezeu le naște în noi, în oamenii credincioși. Astfel, este numită „cruce a înflăcărării și agerimii alesului”, pentru că ea dăruie, odată cu rugăciunea neîncetată, înflăcărarea iubirii și agerimea minții, două axe preaputernice ale sufletului care formează o cruce nebiruită cu care cel ales se luptă împotriva inamicilor spirituali.

Ea este „osia cerului cu luceafărul înțelesului” (o splendidă metaforă, pe care nu cred că am mai întâlnit-o în altă parte), pentru că întrupează întreg diametrul sau întreaga lungime a virtuților duhovnicești, cerești, având în vârf „luceafărul înțelesului”, adică ajungând la cea mai mare înălțime a cunoașterii tainelor dumnezeiești, dintre toate făpturile raționale. De aceea o numește și „înălțime unică a desăvârșitei cunoașteri”.

Fac o paranteză pentru a remarca faptul că Fericitul Daniil este adesea original în construirea metaforelor și a imaginilor sale poetice, prin aceasta demonstrând că a cugetat adânc asupra Teologiei ortodox-isihaste. Este un fapt remarcabil acesta, pentru că citim adesea multe acatiste, mai ales din cele mai noi, care nu fac decât să reproducă la nesfârșit imagini și figuri de stil din vechile acatiste sau din cărțile de cult, alcătuite fiind fără niciun efort de cugetare și contemplare asupra vieții Sfinților omagiați prin ele sau asupra Sărbătorii pe care o au în vedere, compilând mecanic date biografice sau istorice și adăugând fără nicio originalitate podoabe stilistice preluate din tezaurul literar al Bisericii. Sunt acatiste făcute „la normă” și din care nu transpare câtuși de puțin fiorul interior, evlavia sau efortul contemplativ al autorului. Și, din păcate, tocmai astfel de Acatiste și Slujbe ale Sfinților sunt promovate în Biserica noastră…

Revenind la Acatistul Rugului Aprins, Preacurata Maică a Domnului ajută la „spargerea gândurilor cu al lor zadarnic stup”, pentru că zgomotul gândurilor deșarte care ne populează mintea necontenit se aseamănă cu zumzăitul asurzitor al unui stup, făcându-ne să umblăm tot timpul înnebuniți de griji și patimi și frici, pe care demonii ni le aduc neîncetat în minte. Medicamentul împotriva lor este rugăciunea neîncetată care aduce isihia, pacea harică (de aici numele de rugăciune isihastă).

Într-un stadiu superior al ei, la care ajunge cel râvnitor și  rugăciunea aceasta dăruie „oglindirea cea nevăzută, de dincolo de trup”, de care vorbea și Sfântul Apostol Pavlos (I Cor. 13, 12; II Cor. 3, 18): această expresie ascunde, tainic, o altă învățătură ortodox-isihastă, aceea despre ieșirea din sine, în extaz, despre răpirea duhovnicească (II Cor. 12, 1-4) pe care o trăiește cel care se curățește de patimi[1]. La aproximativ același lucru se referă și heretisirea următoare, în care Preacurata Stăpână este numită „cleștarul cel mai din lăuntru al sufletului meu”, ca cea care dăruie, prin puterea asistenței ei duhovnicești, vederea luminii dumnezeiești de către sufletul curățit ca cleștarul/ cristalul.

Totodată, ea este și „străpungerea strălucită a pomenirii lui Dumnezeu” pentru că, prin pomenirea neîncetată a Domnului în rugăciune, primim „străpungerea strălucită” a inimii: un oximoron, întrucât această trăire duhovnicească unește durerea inimii, smerenia și lacrimile de pocăință (la care se referă „străpungerea”) cu bucuria harică, „strălucită”. Este o trăire paradoxală, în care suferința pentru păcatele săvârșite și vederea propriei nimicnicii este unită cu dulceața harului care mângâie sufletele celor care se pocăiesc astfel.

Inima celui care se roagă neîncetat devine ea însăși un instrument ce cântă neobosit: la această realitate fac trimitere heretisirile care o laudă pe Preasfânta Maică a Domnului ca „psaltirion al inimii sub arcuș de gând” și „strigăt cu cinci strune tot una zicând”: arcușul de gând este rugăciunea mentală care face inima să cânte, iar cele cinci strune sunt cele cinci cuvinte ale rugăciunii isihaste (de care am amintit și undeva mai sus[2]), „tot una zicând”, adică repetând chemarea numelui Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru. De aceea, această rugăciune care face inima să cânte doxologic este „muzică negrăită a celei de-a doua nașteri”, a nașterii duhovnicești, cea pentru veșnicie și întru viața veșnică.

Preacurata Maică și Fecioară este „logodnă la numele de Înțelepciune” (numele Înțelepciunii, al lui Hristos Dumnezeu, Înțelepciunea care a creat lumea) și „Mireasă urzitoare de nesfârșită rugăciune”, care ne dăruie și nouă această logodnă mistică prin rugăciune, spre nuntirea cu Dumnezeu, întru Împărăția Sa.

[1] A se vedea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Teologia vederii lui Dumnezeu, Teologie pentru azi, București, 2009 (cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/teologia-vederii-lui-dumnezeu/) și Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, Teologie pentru azi, București, 2009 (cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/).

[2] A se vedea și aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2023/06/02/acatistele-si-alte-poeme-ale-fericitului-ieroschimonah-daniil-tudor-36/.