Categorie: Reflecții

Eduard Schweizer, pastor protestant, a murit în 2006[1]. În 1978 publica cartea Heiliger Geist [Duhul Sfânt], pe care o am în ediția Eduard Schweizer, The Holy Spirit, translated by Reginald H. and Ilse Fuller, Pub. Fortress Press, Philadelphia, 1980, 138 p. Și el se întreabă spre finalul cărții: „Ce înseamnă Duhul Sfânt astăzi? Putem începe prin a spune foarte simplu: Duhul Sfânt ne face receptivi la Iisus. Biserica primară credea că, pentru început, Duhul Sfânt poate fi văzut numai în Iisus. Atunci Biserica a subliniat că Iisus, Cel înviat, i-a dat ei Duhul”[2].

Însă Schweizer, prin „receptive to Jesus”, ne reformulează ce ne-a spus Domnul în In. 14, 26, BYZ: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăța pe voi toate [Ἐκεῖνος ὑμᾶς διδάξει πάντα] și vă va aminti vouă toate pe care vi le-am zis vouă [καὶ ὑπομνήσει ὑμᾶς πάντα ἃ εἶπον ὑμῖν]”. Duhul Sfânt ne va învăța toate cele necesare mântuirii noastre și ne va aminti mereu despre persoana, cuvintele și faptele Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru că Duhul Sfânt, profețește Domnul în In. 15, 26, BYZ: „va mărturisi despre Mine [μαρτυρήσει περὶ Ἐμοῦ]”.

Fiul mărturisește despre Tatăl și despre Duhul Sfânt, pentru că și Duhul mărturisește despre Fiul și despre Tatăl. Duhul Sfânt ne readuce aminte mereu revelația Domnului Iisus Hristos, pentru că, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul, Hristos a făcut toate cele ale mântuirii noastre.

Schweizer ne spune că „the first lesson we learn from Jesus is about Godʼs presence in the world, and that presence is the Holy Spirit”[3]. Dar când afirmă asta, teologul elvețian ne spune că Duhul Sfânt L-a „înlocuit” pe Iisus Hristos în viața noastră după Înălțarea Sa la cer. Însă adevărul este altul: că nimeni nu Îl înlocuiește pe Hristos în viața noastră, pentru că la Cincizecime slava lui Dumnezeu s-a coborât în noi tocmai pentru ca să ne aducă pe Dumnezeul treimic în viața noastră. Hristos Dumnezeu S-a înălțat în Treime cu umanitatea Sa transfigurată, pentru ca să coboare în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul, la Cincizecime, prin slava Lor comună și veșnică. De aceea, prezența lui Dumnezeu în lume, după Cincizecime, nu înseamnă doar prezența Duhului Sfânt, ci a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt, pentru că Dumnezeul nostru treimic ne umple pe noi de la Botez de slava Lui cea veșnică.

---

[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Eduard_Schweizer.

[2] Eduard Schweizer, The Holy Spirit, translated by Reginald H. and Ilse Fuller, Pub. Fortress Press, Philadelphia, 1980, p. 126.

[3] Idem, p. 127.

Katherine Sonderegger, „preot” femeie, anglicană după confesiune, americancă, acum având 74 de ani[1], profesoară de teologie la Virginia Theological Seminary din Alexandria, Virginia[2], și-a publicat primul volum din Systematic Theology în 2015, și în acest volum s-a ocupat despre învățătura despre Dumnezeu[3]. Și a început discuția de la unitatea lui Dumnezeu, apoi a vorbit despre omniprezența, omnipotența, omnisciența Lui, ca, în cele din urmă, să vorbească despre desăvârșirea iubirii dumnezeiești. Capitolul The Perfection of Divine Love începe în p. 469. Și autoarea consideră că „iubirea [dumnezeiască] este cheia de boltă a desăvârșirilor dumnezeiești…atributul care ține împreună, rezumă și face minunată întreaga fire dumnezeiască, toate proprietățile și slava ei”[4].

Și Katherine subliniază, într-un mod foarte corect, că „fără iubire Dumnezeu este o abstracțiune, un obiect gol, o substanță rece și tăcută, inertă într-un cosmos fără sfârșit, fără formă și vidă”[5]. Pentru că noi Îl simțim numai prin iubirea Lui pe care o revarsă în noi. Prin mila și iertarea Lui față de noi.

Ea deplânge învățăturile „foarte plictisitoare despre Dumnezeu”[6] ale teologilor și afirmă faptul că teologii sistematici sunt cei mai răi infractori dintre teologi[7]. Și aceasta, pentru că nu se bucură să vorbească despre Dumnezeul iubirii[8], despre Cel care ne iubește pe noi în mod desăvârșit. Și iarăși îi dau dreptate! Pentru că teologii trebuie să se bucure de Dumnezeu, de adevărurile Lui, și cărțile lor trebuie să fie o desfătare a adevărului și nu o plictiseală.

O altă remarcă realistă: „am redus Iubirea transcendentă la filantropie, la iubirea pentru umanitate”[9]. L-am redus pe Dumnezeu la iubirea Lui față de noi. Însă El nu ne iubește numai pe noi, ci întreaga Lui creație. Și iubirea Lui față de întreaga Lui creație se vede nu numai în faptul că îi poartă de grijă, ci în aceea că a creat-o și o poartă spre scopul ei veșnic: îndumnezeirea întregii creații.

Îl citează pe Karl Barth în p. 476, calvinul[10], care era un filioquist. Căci spune în acest text: „He exists in the mode of the Spirit who proceeds from the Father and the Son”.  Mai înainte îl citase pe Thomas Aquinas.

---

[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Katherine_Sonderegger.

[2] Cf. copertei ultime a cărții citate în nota următoare.

[3] Cf. Katherine Sonderegger, Systematic Theology, Volume 1, The Doctrine of God, Pub. Fortress Press, Minneapolis, 2015, 539 p.

[4] Idem, p. 469.

[5] Idem, p. 471.

[6] Idem, p. 472.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 473.

[10] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Barth.

Karl Rahner, romano-catolic german, iezuit[1], se considera un teolog sistematic și nu un exeget al Scripturii[2]. Și când venea vorba despre hristologie, el își punea întrebarea, dacă putem vorbi cu adevărat despre Biserică ca fiind fondată de Iisus Hristos. Și care Hristos: Cel pipăibil, din istorie, sau Cel înviat[3]? Și Rahner considera că în romano-catolicism se discută două feluri de eclesiologii: „prima dintre aceste eclesiologii poate fi numită conceptul social al Bisericii bazat pe teologia fundamentală, iar a doua eclesiologie este una soteriologică, dogmatică”[4].

Rahner se întreabă din nou: „Cum putem vorbi despre o întemeiere a Bisericii de către Iisus sau de o proveniență a Bisericii de la Iisus, dacă…Iisus Însuși a vestit apropierea Împărăției lui Dumnezeu?[5]”. Dar nu ne răspunde la întrebare! Însă ajunge să spună că Biserica este o realitate eshatologico-istorică, care nu este dependentă de puterea socială sau de numărul membrilor ei[6]. Rahner considera că Biserica are „un viitor deschis și impredictibil”[7]. Și apare aici un pasaj foarte interesant despre această impredictibilitate a bisericii romano-catolice: „Nu știm cum va arăta Biserica în anul 2000 sau 2500. Va mai fi un papă la Roma sau în altă parte? Va mai poseda Biserica marea birocrație romană pe care o recunoaștem și poate o suportăm astăzi cu suspine? Poate că vor fi multe alte lucruri pe care nici nu le putem imagina astăzi. Este posibil ca Biserica să fi învățat până atunci, de exemplu, că femeile pot fi admise în funcția preoțească [women can be admitted to the priestly office] și că o pregătire academică – oricât de mult prețuiesc eu acest lucru, ca unul care și-a petrecut viața profesională oferindu-o,– poate nu este atât de necesară pentru candidații la preoție așa cum credem că este acum. S-ar putea chiar să fi devenit evident până în 2000 sau 2500 că sancțiunea sacramentală poate și ar trebui să fie acordată liderilor înzestrați și numiți din punct de vedere carismatic ai comunităților creștine de bază. Există, desigur, multe alte posibilități, prea multe pentru a le enumera aici, dar acestea trebuie să rămână întrebări deschise și ar trebui să ne ferim să nu așteptăm un răspuns la ele fie dedus exclusiv din principii teologice, fie extras exclusiv din tradiția timpurie a Bisericii”[8]. Nu au ajuns la hirotonia femeilor, dar au ajuns la căsătoria persoanelor gay. Dar viitorul, așa cum recunoaște și Rahner, este foarte imprevizibil în romano-catolicism. Însă de ce e așa imprevizibil viitorul, dacă papalitatea e „o mână forte” care conduce biserica?

Rahner e sincer și recunoaște că Sfântul Apostol Petros nu a trăit cu ideea de papalitate[9] pe care i-o arogă în mod fals teologia romano-catolică actuală. Dar nu e sincer când afirmă că biserica romano-catolică „nu și-a pierdut niciodată propriul trecut legitim [has never lost its own legitimate past]”[10]. Tocmai de aceea e imprevizibilă: pentru că nu mai are eclesialitate. Nu mai face parte din Biserica lui Dumnezeu.

---

[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Karl_Rahner.

[2] Cf. Karl Rahner & Wilhelm Thüsing, A New Christology, Pub. The Seabury Press, New York, 1980, p. 18.

[3] Idem, p. 19. [4] Idem, p. 20. [5] Idem, p. 23. [6] Idem, p. 26. [7] Idem, p. 30. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 31. [10] Ibidem.

Când oamenii nu mai comunică unii cu alții încep să moară pentru ei înșiși. Pentru că nu mai vor să afle cine sunt și nici ceea ce pot fi.

*

O tânără a divorțat pentru că și-a dat seama că se căsătorise cu potențialul bărbatului, pe care acela nu l-a mai actualizat, și nu cu realitatea lui. Și acum caută unul care face, nu doar promite să facă. Adică a trecut de la viitor la prezent. Dar prezentul fără viitor n-are nicio surpriză. Poate că va divorța de al doilea tocmai pentru plictiseală. Pentru lipsa noutății.

*

Am văzut zăpada pentru o zi și ploaia pentru mai multe. Pământul le-a înțeles pe ambele ca apă. Ca apa de care avea nevoie.

*

Două fetițe, de 5 și 3 ani, au ascultat o oră și ceva niște cântece ideologizate despre familie și copilărie. Despre cum s-au născut ele în grădina dragostei, în familie, despre faptul că sunt flori frumoase și trebuie sărutate adesea de părinți. Și că ele trebuie să le ceară părinților noi frățiori. De ce trebuie să idealizăm lucrurile, făcându-le speranțe mari copiilor? Mai întâi să le dăruim ce putem, pe măsura a ce suntem și să îi învățăm cine sunt cu adevărat. Căci copiii nu sunt ființe în general, ci fiecare e foarte personal. Și fiecare trebuie să afle adevărul despre el însuși și nu o mitologie lacrimogenă. Nu o minciună ambalată frumos.

*

După mai multe zile înnorate, când vezi un apus de soare, vezi bucurie. O neașteptată bucurie. Pentru că avem nevoie mereu de înseninare.

*

Rugăciunea isihastă e cu mâna pe inimă. Simțind toate cele pe care le spunem și le facem. Pentru că e în primul rând sinceritate totală față de Dumnezeu, către Care strigă.

Avalanșa multului în viețile noastre e pentru a ascunde de noi lucrurile esențiale. De care avem realmente nevoie. Ai multe de văzut și de citit și ai sentimentul că trebuie să le vezi și să le citești pe toate. Dar nu e așa! Trebuie să citești lucrurile esențiale pentru tine. Trebuie să citești lucruri de care ai nevoie în viață și în activitatea ta. Această grabă interioară pentru a cunoaște cât mai multe, într-un timp foarte scurt, e cea care ne obosește. Ne obosește răspândirea minții. Pentru că mintea e unitară, vrea să se ocupe doar de un lucru anume și pe acela să îl facă foarte bine. Dar când noi vrem să facem mai multe lucruri în același timp, reușim să nu facem nimic, pentru că nu ne concentrăm doar asupra unui lucru anume.

Viteza unui tren e bună pentru ca să ajungi mai repede undeva, dar nu și pentru a privi pe fereastră. Vederea are nevoie de oprire asupra lucrurilor. Dacă mă grăbesc să ajung în multe locuri, nu călătoresc de fapt, ci doar mă grăbesc. Pentru a călători înseamnă a avea timp să privești, să vezi lucruri de nuanță.

Nu poți lua cu tine tot oceanul de informație, toată biblioteca lumii! Nu poți citi decât o carte, decât o pagină, decât un rând, pentru că fiecare rând trebuie înțeles. Și graba noastră după înțelegerea lumii are în spate ideea că nu știm multe, că nu știm mai nimic despre ea. Vrem să vizităm multe locuri, crezând că diversitatea ne vorbește mult mai bine decât locurile pe care le cunoaștem. Dar când ajungem să călătorim foarte mult, înțelegem că nu putem forța lucrurile. Că nu putem înțelege mai multe decât înțelegem. Și că a ne familiariza cu anumite locuri presupune a ne odihni acolo, a ne ruga acolo, a citi acolo, a crea acolo, pentru că familiarizarea cu locurile este o împăcare cu noi înșine. E o odihnire profundă a noastră.

Unirea presupune întotdeauna o mulțime de oameni. Ca să existe unire trebuie să existe înțelegere între acești oameni. Trebuie ca ei să se pună la unison.

DEX 2009 spune că unire vine de la unescere. Eu cred că vine de la unio, unire, univi, unitus care înseamnă a uni, a aduna într-o unitate. Și România e consecința unirii statale a tuturor românilor, pentru că țara noastră este elementul de legătură al tuturor românilor. Că trăiești în țară sau în afara ei, dacă ești român, dacă vorbești limba română, dacă ești ortodox, tu aparții României și Bisericii ei apostolice. Și trăiești unitatea ta interioară cu toți românii de oricând și de pretutindeni.

E greu să spui altora ce înseamnă a fi român, pentru că trebuie să vorbești despre toate lucrurile importante pentru tine. Țara, limba, credința, obiceiurile, modul nostru de-a fi vorbesc despre românitatea noastră. Eu mă mărturisesc altora ca fiind român, pentru că am conștiința identității mele și a valorilor mele. De aceea mă raportez la ceilalți, care nu sunt români, ca la niște străini, ceea ce și sunt, pentru că ei au altă naționalitate decât a mea. După cum mă raportez la românii de altă credință ca la niște străini de credința mea, ceea ce și sunt, pentru că nu trăim împreună în Biserica Cincizecimii, în Biserica apostolică a României, cea de la început până azi.

Cu alte cuvinte, românitatea mea conține naționalitatea română, limba română și credința ortodoxă: 3 lucruri fundamentale pentru mine. Și eu când vorbesc despre unire, despre unirea reală a românilor, e cu alți români ortodocși, fără ca prin asta să îi exclud pe alții de alte confesiuni. Pentru că România cea de la început până la un anumit secol a fost ortodoxă, pentru că avea o singură Biserică: pe cea întemeiată de Sfântului Apostol Andreas. Și eu cred că aceea e România reală!

Dar acum, din punct de vedere statal, România e multi confesională și eu nu lupt împotriva acestei realități, pentru că fiecare își alege credința sa. Cei de altă credință și religie au și ei cetățenie română, trăiesc printre noi, dar nu ne împărtășim din același Potir. Tocmai de aceea, eu, ca ortodox, mă bucur că ceilalți au cetățenie română și vorbesc limba română, dar nu mă bucur că nu au aceeași credință ca și mine. Nu mă bucur, dar accept faptul că ei sunt altfel decât mine. Dar cum toți locuim în România a fi una înseamnă a respecta legile și modul de-a fi al românilor.

M-a luat prin surprindere vestea morții sale. A fost ceva neașteptat pentru mine. Nu știu cum să reacționez, pentru că nu mă pot acomoda interior cu vestea aceasta dureroasă.

Însă substantivul e format din sur + prindere. Trebuie să mă prind de ceva cu mâna. De ceva de deasupra mea. Sau cum sunt în mijloacele de transport sistemele de prindere. Te ții de ele ca să rămâi în picioare.

Însă sur e un prefix „de compunere savantă cu semnificația super, supra, peste, deasupra, în exces”. Starea de surprindere este starea care e mai presus de orice prindere a minții noastre, de orice așteptare a ei. Și cea mai mare surprindere a noastră, adică depășirea oricărei așteptări, e vederea extatică. Pentru că mai înainte de a avea un extaz dumnezeiesc nu ai nici cea mai mică ideea despre cum se produce și despre cum arată.

Noi ne imaginăm lucruri folosindu-ne de materiale deja știute, de imagini deja învățate. Dar pentru vederile dumnezeiești, pentru vederile care depășesc orice așteptare a noastră, nu avem niciun corelativ până nu avem una. Pentru că numai Dumnezeu ne poate arăta pe cele ale Sale, pe cele dumnezeiești. Și de aceea, până când El nu ne dăruie să vedem slava Lui, noi nu avem decât imaginația noastră umană, care refolosește imagini știute la nesfârșit.