Etichetă: pr. dorin picioruș

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a.

*

12. Călătoriile și portretele lui Alexandru Rosetti

Cităm ediția din 1977[1]. Iar Note din Grecia e dedicată soției sale, Maria Rosetti[2].

În septembrie 1936 autorul vizita Atena, despre care spune: „Atena, oraș modern, cu străzi și bulevarde rectilinii și o circulație bine dirijată. Casele, de un stil sobru, sunt bine adaptate nevoilor moderne, fără a jigni simțul proporțiilor. Ordinea și sobrietatea anglo-germană au reușit, adaptându-se mediului străin, să facă din Atena o cetate modernă, în care totul e de bun-gust”[3].

„Măreția templului grecesc” constă nu în spațiu ci „în armonia proporțiilor sale”[4].

Partenonul a avut de suferit în 1687, în urma unei explozii[5].

Statuia lui Zeus a fost „pescuită în fundul mării, la Artemision. Străfundurile marine au dat bronzului o patină de un verde-închis inimitabil, bătând uneori în galben”[6].

De la Atena la Delfi, pe șosea, sunt 243 de kilometri[7].

Dar ruinele de la Delfi îl dezamăgesc, pentru că nu a găsit acolo „decât urma postamentelor coloanelor ce susțineau acoperișul”[8].

În septembrie, când el a fost în Delfi, se culegea bumbacul în Grecia[9].

Coboară în apa Castaliei, „în care se purifica odinioară Pithia, prin impunerea apei deasupra creștetului”[10].

De la Delfi a plecat spre Corint[11]. Eleusisul și insula Salamina din vecinătatea Atenei[12].

Corintul avea case abia reconstruite. După cutremurul din 1928. Dar arhitectura lui era „de prost-gust”, pentru că s-au întrebuințat „materiale ieftine” în construcții[13].

În vechiul Corint s-au găsit obiecte din templul lui Asclepios[14]. De la Corint la Micena[15]. Cetatea Tirint, apoi Epidaur[16]. La Epidaur, în vechime, oamenii se închinau la zeii Apolo și Asclepios[17].

Trece prin „orășelul” Nauplia, pe care îl găsește „pitoresc”[18]. Apoi ajunge în Patras, cu trenul. De la Corint la Patras face 4 ore cu trenul[19].

„Patras, port comercial, cu largi cheiuri și numeroase cafenele și restaurante, înșiruite unele lângă altele, în fața mării, oferă călătorului sosit în cursul serii spectacole pitorești sub lumina electrică a candelabrelor”[20].

Olimpia are „o gară mică”[21]. Templul Herei și cel al lui Zeus[22]. A călătorit cu vaporul de la Pireu la Naxos[23]. Apoi ajunge la Santorin, insulă vulcanică a Cicladelor meridionale[24]. Syra avea un „port primitor”[25]. În Tinos era o Icoană făcătoare de minuni[26]. Pe când „Miconos este unul din locurile cele mai pitorești din lume; portul nu prezintă nimic deosebit. Dar morile de vânt și piețele mititele, dalate, ale orășelului din interior și fântânile circulare, zidite, rezervă vizitatorului spectacole de o gingășie și intimitate de pictură olandeză. Viața este aici fricoasă și umilă, ca o plantă ce de-abia îndrăznește să-și facă loc printre pietre”[27].

Spre Delos a mers pe mare[28]. Din statuia lui Apolo de 7 metri, existentă aici, „nu au rămas decât fragmente insuficiente pentru reconstruirea ei”[29]. Muntele Cintos are doar 113 metri și domină insula Delos[30]. La poalele muntelui curge râul Inopos[31].

Se întoarce la Pireu și ajunge la Atena cu mașina[32]. Însemnările referitoare la călătoria în Grecia se termină în p. 45. Și au fost făcute între 1936-1938[33].

Însemnările despre India i le-a dedicat lui Mircea Eliade[34]. Pentru un motiv ușor de înțeles…

Descrierile autorului încep din Calcutta[35]. „Tonurile vii” ale Indiei și aglomerația ei, a acestei lumi care „mișună, se agită, cuprinsă parcă de delir”[36].

Vechiul templu al lui Shiva[37]. Gangele și spălatul în apele lui[38]. Paznicul locașului lui Shiva era „un bătrân cu o barbă până la brâu”[39].

„Foaia de betel” se mănâncă „unsă cu diverse uleiuri și presărată cu mirodenii”. Se mănâncă împăturită și „colorează gura amatorului cu roșu aprins”[40]. La resturant se consuma carne de pui, „gătită cu sosuri complicate, în care domină piperul, ardeiul și alte ingrediente”[41].

La Jaipur a întâlnit „un om aproape gol, cu părul și barba hirsută și pielea de culoare cenușie închis, bătând în negru; în această stranie arătare am recunoscut de îndată chipul Satanei, așa cum e înfățișat în picturile Bisericilor noastre”[42] ortodoxe.

Shiva are mai multe temple în Benares[43]. De la Aurangabad, care face parte din statul Bombay, se poate ajunge la peșterile Ellora și Ajanta[44].

Se consuma mult ardei în mâncare și populația era, în mare parte, vegetariană[45].

În Bombay e ca „într-un cuptor”, datorită căldurii excesive[46].

În 1970 populația Indiei depășea 510 milioane de locuitori[47]. Dintre care 250 de milioane erau hinduși, musulmani erau 94 de milioane, jainiști un milion și 300 de mii iar budiști circa 250.000[48].

„Bărbații poartă în genere haine albe: o tunică lungă de pânză, până peste genunchi sau un fel de togă, partea de jos fiind răsucită între picioare.

Femeile poartă în genere sariul, care le dă o înfățișare sărbătorească. Sariul e de obicei de mătase fină, bătută cu aur. […]

Fetele poartă deseori pantaloni albi, strâmți și încrețiți, iar mahomedanele uneori halate negre, cu capul acoperit de un văl protector prevăzut cu o răsuflare în dreptul gurii”[49].

Gandhi a fost incinerat la Delhi[50]. Bombayul avea peste 8 milioane de locuitori la acea dată, Calcutta 5 milioane iar Delhi 3 milioane de locuitori[51].

În orașul Hyderabad, din sudul Indiei, se află „magnifica moschee Mecca Mesjid, de proporții colosale (poate cuprinde 10.000 de persoane), cu splendida ei colonadă de marmură albă”[52].

Călătoria în India se termină în p. 60 și începe cea în Israel, dedicată lui Marcel Iancu[53].

„Drumul de la Tel-Aviv la Ierusalim trece prin Emaus (azi Abu-Gosh); un defileu stâncos duce la biserica în pur stil roman, ridicată de cruciați în secolul al XII-lea”[54]: începutul narațiunii despre Israel.

La Emaus e fântâna unde Domnul S-a întâlnit cu Sfânta Fotini și unde a frânt pâinea după învierea Sa din morți[55].

În Ierusalim, datorită unei legi anume, nu se pot construi decât case din piatră[56].

Muntele Scopus e „piscul cel mai înalt al Ierusalimului”[57].

„Zidul Plângerii se sprijină pe zidul de apărare al orașului vechi, dominat de creneluri. Dincolo de zidul de apărare se află Grădina Ghetsimani, Golgotha, Via Dolorosa, Sfântul Mormânt și Moscheea lui Omar”[58].

În vechiul Ierusalim se intră prin 8 porți. Străzi înguste, bazar cu multe prăvălii[59].

A văzut măgari și cămile pe străzile Ierusalimului[60]. Moscheea lui Omar (sec. 7) „se înalță pe un postament de marmură albă, iar de jur-împrejur, la distanță potrivită, se ridică portaluri cu coloane, care plutesc în lumina aurie a asfințitului”[61].

În 1967, Israelul avea o populație de 2.600.000 de locuitori[62].

Lângă lacul Tiberiada a vizitat Kibbutzul Guinossar sau Genezarethul[63].

În Muzeul Național al Israelului a văzut expuse manuscrisele de la Marea Moartă dar a văzut și Grădina zoologică biblică, în care se regăsesc toate animalele citate în Vechiul Testament[64].

Ultima filă despre Israel: p. 69. Prima despre SUA: p. 73. Și descrierea începe de la New York[65].

Turnurile de sticlă ale New Yorkului[66]. În „Muzeul metropolitan de arte din New York”[67] a văzut „un autoportret al lui Rembrandt, două pânze de Vermeer, din care una e o capodoperă, Sfântul Ieronim, de El Greco, o lungă figură meditativă”[68] etc.

În Chicago a găsit zăpadă în aprilie[69].

Universitatea Cornell avea o bibliotecă cu milioane de volume[70]. Iar în „universitățile americane totul e făcut pentru comoditatea și agrementul studenților. Căminele, de fapt hoteluri de lux, au camere individuale, cu baie și toaletă la câte două camere”[71].

Buffalo este „un oraș industrial”[72]. Iar „granița cu Canada nu e departe de Buffalo, precum și cascada Niagara”[73].

Dacă la Chicago era zăpadă, când a coborât din avion, în „Seattle, pe coasta Pacificului, [s-a văzut] sub un soare arzător”[74].

Muntele Rainier are peste 5.000 de metri și în vârful lui e un ghețar[75].

Orașul San Francisco „e construit în terase, care coboară până la imensul golf scăldat de apele albastre ale oceanului”[76].

Ultima pagină despre America e p. 80. După care urmează o pagină și jumătate despre Albania, dedicată lui Alexandru Xhuvani, in memoriam[77].

A vizitat Tirana prima oară în 1957. Apoi încă 15 zile, în luna iunie 1972[78]. Și despre Albania spune că este „una din cele mai pitorești țări mediteraneene: munți înalți, văi adânci, râuri mărețe, poieni și livezi, totul acoperit de o vegetație generoasă, cu ornamentația verde-argintie a măslinilor și veșmintele întunecate ale chiparoșilor”[79].

A fost în Franța în clasa a 3-a[80]. Despre Transfăgărășan scria în octombrie 1976[81]. În 1946 scrie despre Leningrad[82]. Iar Leningradul este „orașul coloanelor”[83]. Tot în 1946 scrie și despre Franța[84].

Considera că limba franceză este o limbă ce permite formularea gândirii abstracte[85].

Despre frumosul Parisului[86]. Iar „Franța este una din grădinile Europei”[87].

Și despre Londra a scris în 1946[88]. Numind-o „orașul secret”[89]. Pentru că aici „totul se petrece în șoapte, la mari adâncimi”[90].

Românii care citeau biblioteca Bodleiană[91].

În 1921 vizita Berlinul[92].

Revede Florența „pe o seară ploioasă de toamnă”[93]. În 1972[94].

A fost și în Copenhaga[95]. La Mănăstirea dintr-un Lemn[96], după care Roma e un „oraș de provincie”[97].

Călătoriile se termină în p. 118 și în pagina următoare încep portretele.

Primul portret e al lui Vasile Alecsandri[98]. El „a înțeles importanța folclorului pentru literatura noastră”, ne-a dat Miorița și Pastelurile, „a scris o proză excelentă, de o rară perfecțiune”[99].

Despre Mihail Sadoveanu spune că „este un mare cunoscător al naturii”[100] și „se înscrie printre cei mai desăvârșiți artiști ai cuvântului”[101].

Ion Bianu „suferea de o semisurditate”[102]. Și el este „creatorul Bibliotecii Academiei”[103].

Pe Ibrăileanu l-a cunoscut la Iași, prin 1923-1924[104]. Era „sfios, retras, victimă a mediului în care trăia, nepotrivit pentru acest om superior care, pus în alte condiții de viață, și-ar fi putut da întreaga măsură”[105]. Ibrăileanu își găsise în Marcel Proust „un frate întru suferință…căci Ibrăileanu era și el un anxios și își descoperea în fiecare zi o altă maladie”[106].

Pe Paul Zarifopol l-a cunoscut în 1929[107], pe Matei Caragiale în 1919[108] și a fost prieten cu Mihail Sebastian[109]. „Sebastian era de o sensibilitate aproape feminină. Frumoasa lui privire reflecta, adeseori, o anxietate acută”[110].

Mihail Sebastian „ținea foarte mult” la romanul Accidentul[111]. Și autorul îl consideră pe Sebastian „un fenomen în sine, de inteligență, sensibilitate și talent”[112].

În primăvara lui 1930, Alexandru Rosetti îl cunoaște pe Camil Petrescu[113]. Despre care spune: „scrisul lui Camil Petrescu izvorăște dintr-o înaltă tensiune sufletească. Repejune a trăsăturii, a replicii. Descrierile sale sunt neobișnuit de vii, iar versurile au sclipiri de fulger”[114].

Vorbind despre jurnalul lui Theodor Pallady, Rosetti spune că „scrierile lui Baudelaire…au constituit pentru Pallady fundamentul crezului său artistic”[115].

Despre Tudor Vianu scrie în p. 148-149. Și spune despre el, că „Tudor Vianu a fost în tot cursul vieții sale îndrăgostit de cariera didactică și s-a dovedit un profesor desăvârșit”[116].

Mihai Ralea avea „o inteligență vie și clară, un dar excepțional de expunere a ideilor, o vastă cultură literară și filosofică”[117].

Pe Ion Barbu îl considera drept „unul dintre marii noștri poeți”[118] dar știa că „gloria lui Ion Barbu e postumă”[119].

George Călinescu avea „o bibliotecă plină de cărți rare”[120]. Și autorul îl consideră un om genial, care a scris „cel mai cuprinzător studiu asupra genezei operei lui Mihai Emineescu”[121].

În p. 158, sculpturile lui Brâncuși de la Târgu Jiu au următoarele nume: Poarta eroilor, Masa tăcerii și Coloana fără sfârșit.

Coloana fără sfârșit e formată „din 17 ovoide în patru laturi, de metal brunizat la foc, așezate cap la cap, și terminată printr-un ovoid retezat la mijloc, pentru a da impresia prelungirii în infinit (coloana are 30 de metri). Efectul este covârșitor, atât din depărtare, când coloana plutește în văzduh, cât și de aproape, când ochiul nu mai e în stare să măsoare distanța până la capătul coloanei”[122].

Cartea albă e dedicată lui Eugen Barbu[123] și începe în p. 201.

„Lungi conversații” cu Arghezi[124]. A fost cu Arghezi la Mănăstirea Cernica, i-a arătat chilia unde locuise pe când era monah și „unde mi-a declarat că ar vrea să fie îngropat după ritul călugăresc”[125].

Vizitează împreună și Mănăstirea Văcărești[126].

L-a văzut pe Macedonski la cafeneaua Kübler[127].

„Iorga îl detesta pe Arghezi și se exprimase de mai multe ori în mod violent împotriva lui”[128].

L-a cunoscut pe Părintele Grigorie Pișculescu[129] dar și pe Părintele Vasile Radu[130].

L-a cunoscut și pe Victor Eftimiu[131], care, la rândul său, l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale[132].

Despre Goga scrie în p. 214-215. Care avea o conversație „strălucitoare”[133].

Ion Barbu i-a fost „coleg de liceu” autorului[134]. Și într-o scrisoare, pe care Barbu o semna Don Miguel Barbylos[135], i se adresează autorului cu expresia: „Rosetti, dragostea mea”[136].

L-a vizitat de două ori acasă pe Matei Caragiale[137]. Locuia în casa soției sale, născută Sion, din strada Robert de Flers[138].

Matei Caragiale a murit la vârsta de 50 de ani și a fost îngropat la Bellu. Iarna[139]. Iar soția acestuia era „cu vreo 20 de ani mai în vârstă ca soțul ei”[140].

Mama lui trăia, era văduvă și a participat la înmormântare[141].

L-a cunoscut pe Perpessicius[142], Ion Vinea „era plin de farmec”[143] iar Istoria literaturii române a lui G. Călinescu e o carte „de proporții monumentale”[144].

Scriitura lui Hașdeu l-a „încântat întotdeauna”[145]. L-a avut profesor la facultate pe Ovid Densusianu[146].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.

*

11. Amintiri și opinii ale lui Mircea Vulcănescu

Pe Nae Ionescu l-a întâlnit într-o zi de miercuri. O zi de miercuri a anului 1920, pe când Vulcănescu[1] era în clasa a VII-a de liceu[2].

Pentru că nu l-a găsit pe Vasile Pârvan la curs, autorul a participat la cursul lui Ionescu „despre principiul uniformității în științele naturii”[3].

Dar pe Vulcănescu îl interesa, de fapt, paralela dintre Coșbuc și Alecsandri, pentru că dorea să știe „care din ei e poetul Românismului”[4].

Mai apoi l-a avut profesor pe Nae Ionescu, „timp de trei ani, până prin 1924”[5].

Iar pe Nae Ionescu autorul îl caracteriza drept „un mistic. Un mistic de-o categorie specială, un mistic zeflemist și sceptic. Spirit vioi și spirit critic ascuțit și analitic, dărâmător iscusit de artificii, vrăjmaș al istoriei filosofiei, în care totuși se pricepe de minune”[6].

De la Dimitrie Gusti[7], Vulcănescu a învățat „cum se citește o carte, cum se face o fișă după o carte citită, cum se adună o bibliografie, cum se alcătuiește planul de lucru și cum treptat, din acest plan, apare planul lucrării”[8]. Și „sistemul de gândire al lui Gusti” l-a influențat pe autor începând cu anul 1928[9].

Crescut în respectul pentru viață și libertate[10]. În p. 85 se declară prieten cu Mircea Eliade și solidar cu el. La 10 ani de existență a Gândirii, Vulcănescu avea păreri divergente de ale lui Nichifor Crainic[11].

În p. 141, autorul afirmă: „marxismul este mai viguros misionar printre ovreii [evreii] de azi decât creștinismul”.

În 1912 s-au sărbătorit 500 de ani de la nașterea Ioanei d’Arc[12].

Despre America în p. 249: „America este o regiune de azil, în care toți dezmoșteniții soartei, toți nonconformiștii spiritului, toți neîncadrații ierarhiei sau moralei sociale europene și-au dat mâna, peste toate deosebirile de neam, de datini, de religie, de limbă și chiar de onorabilitate socială anterioară colonizării, în lupta pentru supunerea naturii și pentru obținerea unui nivel de viață acceptabil”.

De aceea „omul abstract” visat în secolul al 18-lea a devenit azi homo americanus[13].

„Cultura americană oficială” e cultura parvenitismului[14].

Și „față de european, americanul de azi e un copil teribil, norocos, unul din acei copii care au crescut singuri, departe de părinți, și care au ajuns totuși bine: îndrăzneț, naiv, prost crescut, obraznic, vanitos și ipocrit, gata să fie oricărui sclav, numai să i se dea iluzia puterii și a libertății pe care, în fapt, n-o prețuiește”[15].

Rânduri despre America scrise la București, între 15-19 martie 1932[16].

În p. 269-271 avem un alt articol despre America, pe care îl începe cu frazele următoare: „păcatul Americii n-a fost niciodată materialismul, ci ipocrizia ascunsă sub numele de idealism.

Generozitatea americană e totdeauna rodul unui calcul, implică obligații și face proces-verbal.

Prisosul inimii, gratuitatea închisă în mila daniei românești: „Fă binele și aruncă-l în apă” e pentru american o imoralitate, un act necumpătat, o risipă”[17].

Finalul articolului e despre „Rusia Sovietică”[18], pe care o declară „un regim opresiv”[19].

În p. 272 mărturisește că nu e comunist ci are simpatie față de țărănimea românească.

În p. 280-289 vorbește despre viața lui Lenin.

„Sovietul este sfatul muncitoresc, organ de direcție și de execuție în același timp, principală organizație de luptă a maselor muncitorești, ușor de condus de elită, deliberarea lui fiind pusă-n slujba luării de hotărâri imediate, adaptate fiecărei situații”[20].

„Fascismul italian” a fost întrupat în Benito Mussolini.

La București, într-o zi de joi, pe 3 noiembrie 1932, la Fundația „Carol I”, al patrulea simpozion al Asociației „Criterion” a fost dedicat lui Mussolini[21].

Și dictatorul italian vorbea despre primatul statului asupra cetățeanului[22].

Despre barba lui Nicolae Iorga[23]. Însă Vulcănescu era dezamăgit de prestația publică a lui Iorga[24].

În p. 317, Vulcănescu credea că naționalismul românesc se exprimă prin următorii termeni: realism, autohtonism, monarhie și creștinism.

În p. 319 se referă la nihilismul lui Emil Cioran și la „dezordinea sa spirituală”.

Din p. 332 a plagiat Mihai Bendeac formula de încheiere la În puii mei: „trebuie să fim cu minte (nu „cuminți”, cum scrie Noica)”.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.

***

10. Despre Mănăstirea Căldărușani

În 1924, pe atunci ieromonah, Părintele Damian Stănoiu[1] tipărea 115 pagini despre Mănăstirea Căldărușani[2].

Mănăstirea se află în județul Ilfov, la 30 km. N-E de București[3]. Lacul de lângă Mănăstire atinge „rămășițele fostului schit Balamuci”[4], având o adâncime de 8-9 metri[5]. Există în el pești și raci[6].

Schitul Balamuci exista înainte de 1863, la 3-4 km, spre răsărit, de Căldărușani, fiind metoc al Mănăstirii Sărindar din București[7]. Pe ruinele Sărindarului s-a ridicat Centrul Militar Național[8].

Pe lângă Mănăstirea Căldărușani exista și Schitul Gruiu cât și Mănăstirea Snagov[9].

Denumirea de Căldărușani vine de la satul Căldărarilor[10].

Moșia Căldărușanii de sus apare într-un hrisov din 1597[11].

Biserica de lemn, închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a fost ridicată înainte de domnia lui Matei Basarab[12]. Aici au venit și s-au nevoit niște pustnici de la Mănăstirea Snagov[13].

Domnul Matei Basarab s-a întâlnit la Căldărușani cu Părintele Partenie, starețul obștii[14].

Care locuia aici de 29 de ani. Și Părintele Partenie se nevoia cu încă 8 monahi la Căldărușani, atunci când Matei Basarab le-a vizitat Mănăstirea[15].

Monahii l-au invitat la masă pe domn…masă la care au avut pâine uscată, ciorbă de lobodă sălbatică, ceapă verde și apă rece[16].

După aceea, Domnul făgăduiește înfrumusețarea Bisericii, dacă se întoarce victorios de la luptă[17].

Și pentru că l-a învins pe Vasile Lupu, la 1636 se începe, cu banii domnului Matei Basarab, zidirea Mănăstirii[18].

În 1638 s-a terminat zidirea Mănăstirii. Matei Basarab îi face multe danii[19].

Din inscripția de pe Biserică aflăm că s-a început construcția Bisericii pe 10 iulie [1636] și s-a terminat pe 20 octombrie 1638. Anul 1.638 de la Hristos fiind socotit anul 7.147 de la facerea lumii[20].

Locul de Mănăstire, dintr-un act de cumpărare din data de 2 mai 1637, rezultă că era pământul lui Stan, feciorul lui Andimir Vornicul din Mătășești, ginerele lui Dumitru Logofătul din Căldărușani[21].

După Nicolae Iorga, primul ctitor al Mănăstirii Căldărușani ar fi Radu-Vodă Mihnea[22].

Paul de Alep scria că la Căldărușani se aflau Sfintele Moaște ale Sfântului Mitrofan, Patriarhul Alexandriei, mai precis craniul său[23].

Schitul Cârnu a fost metoc al Căldărușanilor[24].

La 1696 Mănăstirea îl avea stareț pe Părintele Nicodim[25]. Mănăstirile Căldărușani, Snagov și Cernica ajung, în secolul al 18-lea, metocuri ale Mitropoliei Ungrovlahiei[26].

Între anii 1775-1778 Mănăstirea e refăcută de Arhim. Filaret, care va ajunge Mitropolit al Ungrovlahiei[27].

Sfântul Gheorghe de la Cernica a fost stareț și la Căldărușani[28], pe care autorul îl numește „cel mai mare stareț al Căldărușanilor, din 1792 și până în 3 decembrie 1806”[29].

Ieromonahul Macarie, psalticianul, a condus tipografia Mănăstirii Căldărușani la un moment dat[30].

Ucenicul Sfântului Gheorghe, Arhim. Dosiftei, a fost stareț al Mănăstirii între 1807-1837[31]. Acesta moare pe 28 ianuarie 1837[32].

Starețul Meletie, în 1850, clădește marea trapeză[33].

Arhim. Teofilact Dinu a fost stareț între 1863-18 decembrie 1905[34]. În 1878 acesta aduce în mănăstire o tipografie[35].

Pitarul Mănăstirii, Fratele Ghiță, devine Mitropolitul Ghenadie Petrescu[36]. Acesta a fost stareț al Mănăstirii între 1905-1918[37]. În 1875 devine Episcop de Argeș, unde păstorește 18 ani de zile[38].

În mai 1893, PS Ghenadie ajunge Mitropolit Primat[39]. Însă a fost judecat de Sfântul Sinod în ziua de 20 mai 1896 și decăzut la treapta de Monah[40]. Pe 6 decembrie 1896 sentința a fost ridicată iar Mitropolitul Ghenadie demisionează[41].

Pe 23 aprilie 1915 Biserica Mănăstirii e resfințită de ÎPS Ghenadie[42].

ÎPS Ghenadie Petrescu adoarme în ziua de 31 august 1918, la București, în vârstă de 82 de ani și a fost înmormântat în Biserica Mănăstirii[43].

Pe 16 septembrie 1918 a fost ales stareț Ierom. Martinian Stoenescu[44]. Acesta demisionează în ziua de 23 iulie 1920[45].

E adus stareț Arhim. Antipa Dinescu, de la Schitul Prodromu[46]. Acesta demisionează în ziua de 31 decembrie 1923 și pe 1 ianuarie 1924 e ales Arhim. Iustin Săvulescu[47].

Pe timpul lui Matei Basarab erau 250 de nevoitori la Căldărușani[48].

În 1851 erau 244 monahi, 56 frați și 169 de slugi.

În 1859 erau 3 arhimandriți, 19 ieromonahi, 5 ierodiaconi, 30 de schimonahi, 163 de monahi și 80 de frați. Slugi: 94.

În 1878 erau 140 de monahi și frați iar în 1913 erau 82. În 1919 erau 62 de monahi și 4 argați. Iar la scrierea cărții: 51 de monahi și frați și 13 servitori. Dintre servitori, 4 erau plătiți de la stat și 9 din fondurile Mănăstirii[49].

Autorul numără 29 de stareți de la Matei Basarab până în 1924[50].

În 1924 Mănăstirea Căldărușani avea 50 de stupi[51], Ipolit Căprăruș era dogarul Mănăstirii[52], erau 2 brutari și doi bucătari[53], autorul făcea parte din „consiliul duhovnicesc” al Mănăstirii[54], iar pomelnicul ctitorilor începe cu Domnul Matei Basarab, urmat de Despina  Doamna[55].

3 arhimandriți, 3 ieromonahi, un arhidiacon și 6 monahi au fost cei care au dat banii pentru tipărirea cărții de față. Tipărirea a costat: 5.900 de lei[56].

Și volumul de față, în 1924, era vândut cu suma de 45 de lei[57].