Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă (vol. 3)

Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:

Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă (vol. 3)

Este a 263-a carte pe care am publicat-o online.

*

Cuprins

Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul: de la Părinte apostolic la „pseudo” autor (3-43)

Despre ierarhia Bisericii în sec. I d. Hr. (44-177)

Cum a ajuns Sfântul Isaac Sirul „nestorian”? (178-192)

Taina Sfintei Spovedanii în vechile Molitfelnice românești (193-217)

Când au ajuns Sfinții Augustinus, Hieronymus și Teodoritos „Fericiți”? (218-223)

Libertatea oamenilor duhovnicești. Despre cum se naște excepționalismul ortodox (224-236)

Sursele citate (în ordinea apariției textuale) (237-286)

Sermon on the 26th Sunday after Pentecost [2025]

My beloveds[1],

„to a rich man the land yielded fruit” [ἀνθρώπου τινὸς πλουσίου εὐφόρησεν ἡ χώρα]” [Lc. 12, 16, BYZ] means that everything belongs to God. Because the fruit-bearing and the wealth are God’s gifts in our life as long as we come and go empty-handed from this life. All are His, of the One who made them, and we receive them as a gift. Therefore, all His gifts must be appreciated at their true value, for each one we must thank God, because we have nothing, but we receive everything from our Father, from the God of glory. And for this we must be very grateful, joyful, cheerful all the time[2].

A good year is a year of health, joy, and fulfillment for you. You can walk, eat, work, and enjoy yourself. If you have health, you can work, you can save money, you don’t depend on others. Therefore, having health, having a salary, and enjoying God’s gifts from your life means enjoying life. Because the life is to be lived, to be transformed into your salvation, into your work, into joy for many. For the rich man received even more wealth, but he did not know what to do with it. Because he did not make it a window to others, but a wall, in which he closed himself[3].

And the real walls are not the concrete walls, but the walls of unlove. When you don’t love, you don’t even see others. You eat your money alone, like greedy dogs do with their bone. But when you eat alone you have no joy of communion! The table is for joy, the table is for talking with others, to rejoice with them. And everything we receive becomes joy, if we share with others. If our heart also sees others and rejoices in everyone, it is a heart that is fulfilled in the relationship with people. Because the relationship with people must humanize us and not harden us[4].

The friendly, amiably discourse does not bring us closer to people, if the alms do not exist. Because the alms is what makes us good, what makes us truly kind to people. The alms is what humanizes us, because it reveals the heart within ourselves, our true feelings. When our „kindness” is only linguistic, it is at the level of words, it is a lie to ourselves. Because only when you help another, you help yourself. And you help yourself by filling yourself with life, with joy, with prayer[5].

The prayer to God is learned, it becomes a habit, just as mercy to people is learned. You must pray continuously, you must always be good to people and you end up being good and merciful to people, and the prayer becomes a continuous cry within you. Because the habit of doing good makes us good. The habit of doing good is our true humanity. Because good makes us aware of the depth of our love for God and for people[6].

At the opposite pole, our habit with the evil makes us insensitive and evil. Because the evil dehumanizes us, it takes us out of real relationships with people. We begin to lie to ourselves and, at the same time, we lie to everyone around us. We begin to believe in our evil, in wickedness as in our nature, when the evil is our death, when it brings us down to Hell. And we need, when we are fallen, the love of God’s people, their prayer and attention, so that we want to come out of our death. Because we must come out, we must come out of Hell, to repent of our sins, so that we may be full of repentance[7].

New storage spaces versus deeds of almsgiving. And people multiply the spaces, because they narrow their hearts. But the Lord has no problem with the storage spaces! We can have granaries, malls, food banks and medicines, only they must be used for the benefit of people and not against them. Any human discovery that attempts on people’s life is inhuman. Because the purpose of science is to benefit people and not to kill them. And when the Lord multiplies our money, He multiplies it to make us good, generous, loving. Because money is the equivalent of the gifts we can give to others. But in order to give, we ourselves must become givers, to make ourselves good[8].

The rich man spoke to his soul [Lucas 12, 19, BYZ], but he related to the soul as if it were his body. Because the soul neither eats bread, nor rests like the body, nor rejoices in things that pass away, but rejoices in things that do not pass away, in eternal joys. But he related to his soul as to his body, because he was attached to the earth, to things that pass away. For when you are completely attached to God, you no longer look at the pains and joys here, but you want the eternal joy of life with God. Because that is imperishable[9].

The real joys of man are ghostual. They are those full of peace, truth, and love. When you give, when you embrace, when you advise, when you enlighten people, then you truly make them happy, because you fill them with joy. Our soul is nourished by the glory of God, with joy, with truth, with sincerity, with alms. When you read holy books, when you pray, when you confess, when you commune with the Lord, when you do good things, of the soul, then you feed your soul with enough. But we hurt our soul with every sin, with every ruthlessness, with every sinful inattention[10].

In appearance, we can understand from this parable that God  does not want us to make plans for the future. But He does not consider him crazy [Lucas 12, 20, BYZ] because he prepared things for the future, because he was foresighted, but because his future, like the present, had no mercy, no attention to people. You can save for the future, but the future is made in the present. The future is not a time of selfishness, but one of mercy. And in order to have a good future, we must have a merciful present, a present full of faith and love, because these truly fulfill us[11].

The real madness of man is axiological. Because he values​​transient things, but disregards eternal ones, and this is madness. Because we enjoy good things and we never want them to end. And if good things are all about our salvation, how can we be indifferent to our salvation? Life with God is our real life. But when you are not interested in the true life of man, when you do not seek to be saved, you do not have a real axiology, a real scale of values, because it is madness to choose eternal death instead of eternal life. And the rich man is crazy because he does not seek his salvation, but seeks to barricade himself between walls[12].

„Fool [Ἄφρον], [in] this night [My Angels] demand your soul from you [ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ]!” [Lucas 12, 20, BYZ]. It is the night of sin, because the death can come at any time of the day or night. And the Angels of the Lord come to take our souls from our bodies, at our death, in order to present them to His Judgment. For souls do not fly where they will or remain on earth or in the air, as some believe, but are taken by His Angels to the Judgment of the Lord, then to their place, according to their deeds in this life. Because, in eternity, there is only the Emperordom of God and the Hell. And every soul goes either with the Saints and the Angels of God or with the demons[13].

And who wants eternal torment, devoid of all joy and peace? Who wants his fellowship with the demons, when here, on earth, we cannot bear bad things at all? But if you want communion with the Saints and Angels of God, then you must become friends with them even here through all the deeds of holiness. You must become friends with the faith of the Saints, with their humility, with their love for people, with their continuous dedication. So that you may be with them forever[14].

My beloveds, the wealth is not our problem, but our problem is that we do not become rich in God with the help of our wealth! Because our money can be the treasure of our heart, if through it we fill ourselves with love for God and for people. But if we glue to money and do no good with it, we die in vain. We die without having done the good that God expected from us. Amin[15]!


[1] Started at 7. 26, in day of wednesday, on 19 november 2025. Cloudy sky, 4 degrees, wind of 10 km/h.

[2] Iubiții mei, „unui om bogat i-a rodit țarina [ἀνθρώπου τινὸς πλουσίου εὐφόρησεν ἡ χώρα]” [Lc. 12, 16, BYZ] înseamnă că toate sunt ale lui Dumnezeu. Pentru că rodirea și bogăția sunt darurile lui Dumnezeu în viața noastră atâta timp cât noi venim și plecăm cu mâinile goale din această viață. Toate sunt ale Sale, ale Celui care le-a făcut, și noi le primim în dar. De aceea, toate darurile Sale trebuie apreciate la adevărata lor valoare, pentru fiecare trebuie să Îi mulțumim lui Dumnezeu, pentru că noi n-avem nimic, dar le primim pe toate de la Tatăl nostru, de la Dumnezeul slavei. Și pentru aceasta trebuie să fim foarte recunoscători, bucuroși, veseli tot timpul.

[3] Un an bun e un an cu sănătate, cu bucurie, cu împlinire pentru tine. Poți să mergi, să mănânci, să lucrezi, să te bucuri. Dacă ai sănătate, poți să lucrezi, poți să îți strângi bani, nu depinzi de alții. De aceea, a avea sănătate, a avea un salariu, a te bucura de darurile lui Dumnezeu din viața ta înseamnă a te bucura de viață. Pentru că viața e pentru a fi trăită, pentru a fi transformată în mântuirea ta, în opera ta, în bucurie pentru mulți. Căci bogatul a primit bogăție și mai multă, dar el nu a știut ce să facă cu ea. Pentru că nu a făcut din ea o fereastră spre alții, ci un zid, în care s-a închis.

[4] Și adevăratele ziduri nu sunt zidurile de beton, ci zidurile neiubirii. Când nu iubești, nici nu-i vezi pe alții. Îți mănânci banii de unul singur, așa cum fac câinii hulpavi cu osul lor. Dar când mănânci de unul singur nu ai nicio bucurie a comuniunii! Masa este pentru bucurie, masa e pentru a vorbi cu alții, pentru a te bucura împreună cu ei. Și tot ceea ce primim devine bucurie, dacă împărțim cu ceilalți. Dacă inima noastră vede și pe alții și se bucură de toți, e o inimă care se împlinește în relația cu oamenii. Pentru că relația cu oamenii trebuie să ne umanizeze și nu să ne împietrească.

[5] Discursul prietenos, amabil, nu ne apropie de oameni, dacă milostenia nu există. Pentru că milostenia este cea care ne face buni, care ne face cu adevărat amabili cu oamenii. Milostenia e cea care ne umanizează, pentru că ea descoperă inima din noi înșine, adevăratele noastre sentimente. Când „bunătatea” noastră e doar lingvistică, e la nivelul cuvintelor, e o mințire de sine. Pentru că numai atunci când îl ajuți pe altul, te ajuți și pe tine. Și te ajuți pe tine prin aceea că te umpli de viață, de bucurie, de rugăciune.

[6] Rugăciunea față de Dumnezeu se învață, devine o obișnuință, după cum se învață și mila față de oameni. Trebuie să te rogi continuu, trebuie să fii bun mereu cu oamenii și ajungi să fii bun și milostiv cu oamenii, iar rugăciunea devine în tine o strigare continuă. Pentru că obișnuința cu binele ne face să fim buni. Obișnuința cu binele e adevărata noastră umanitate. Pentru că binele ne face să ne conștientizăm adâncul iubirii noastre față de Dumnezeu și față de oameni.

[7] La polul opus, obișnuirea noastră cu răul ne face să fim insensibili și răi. Pentru că răul ne dezumanizează, ne scoate din relațiile reale cu oamenii. Începem să ne mințim pe noi înșine și, în același timp, îi mințim pe toți cei din jurul nostru. Începem să credem în răul nostru, în răutate ca în firea noastră, când răul e moartea noastră, când el ne coboară în Iad. Și avem nevoie, atunci când suntem căzuți, de iubirea oamenilor lui Dumnezeu, de rugăciunea și de atenția lor, pentru ca să dorim să ieșim din moartea noastră. Pentru că tre- buie să ieșim, să ieșim neapărat din Iad, să ne pocăim pentru păcatele noastre, pentru ca să fim plini de pocăință.

[8] Spații noi de depozitare versus fapte de milostenie. Și oamenii înmulțesc spațiile, pentru că își îngustează inimile. Însă Domnul nu are nicio problemă cu spațiile de depozitate! Putem avea hambare, malluri, bănci de alimente și medicamente, numai că ele trebuie folosite în folosul oamenilor și nu împotriva lor. Orice descoperire umană care atentează la viața oamenilor e inumană. Pentru că rostul științei e de a-i folosi omului și nu de a-l omorî. Și când Domnul înmulțește banii noștri, îi înmulțește pentru ca să ne facă buni, generoși, iubitori. Pentru că banii sunt echivalentul darurilor pe care le putem dărui altora. Dar pentru a dărui, noi înșine trebuie să ne facem dăruitori, să ne facem buni.

[9] Bogatul vorbea cu sufletul său [Lc. 12, 19, BYZ], dar se raporta la suflet ca și când ar fi fost trupul lui. Pentru că sufletul nici nu mănâncă pâine, nici nu se odihnește precum trupul și nici nu se veselește de cele trecătoare, ci se veselește de cele care nu trec, de bucuriile cele veșnice. Dar el se raporta la sufletul lui ca la trupul său, pentru că era alipit de pământ, de cele trecătoare. Căci atunci când ești alipit cu totul de Dumnezeu, nu te mai uiți la durerile și bucuriile de aici, ci vrei bucuria cea veșnică a vieții cu Dumnezeu. Pentru că aceea e netrecătoare.

[10] Realele bucurii ale omului sunt cele duhovnicești. Sunt cele pline de pace, de adevăr, de iubire. Când dărui, când îmbrățișezi, când sfătuiești, când luminezi oamenii, atunci îi bucuri cu adevărat, pentru că îi umpli de bucurie. Sufletul nostru se hrănește cu slava lui Dumnezeu, cu bucurie, cu adevăr, cu sinceritate, cu milostenie. Când citești cărți sfinte, când te rogi, când te spovedești, când te împărtășești cu Domnul, când faci lucruri bune, de suflet, atunci îți hrănești sufletul din destul. Dar ne rănim sufletul nostru cu orice păcat, cu orice nemilostivire, cu orice neatenție păcătoasă.

[11] În aparență, putem înțelege din această parabolă că Dumnezeu nu dorește ca noi să ne facem planuri de viitor. Dar El nu îl consideră nebun [Lc. 12, 20, BYZ] pentru că și-a pregătit lucruri pentru viitor, pentru că a fost prevăzător, ci pentru că viitorul lui, ca și prezentul, nu avea milă, nu avea atenție față de oameni. Poți să îți strângi pentru viitor, dar viitorul se face în prezent. Viitorul nu este un timp al egoismului, ci unul al milostivirii. Și pentru ca să avem viitor bun, trebuie să avem prezent milostiv, prezent plin de credință și de iubire, pentru că acestea ne împlinesc cu adevărat.

[12] Reala nebunie a omului este axiologică. Pentru că el valorează lucrurile trecătoare, dar le desconsideră pe cele veșnice, și asta e o nebunie. Pentru că noi ne bucurăm de lucrurile bune și nu vrem să se termine niciodată. Iar dacă lucrurile bune țin cu toate de mântuirea noastră, cum să fim indiferenți tocmai față de mântuirea noastră? Viața cu Dumnezeu e reala noastră viață. Dar când nu te interesează adevărata viață a omului, când nu cauți să te mântui, nu ai o reală axiologie, o reală scară a valorilor, pentru că e o nebunie să alegi moartea veșnică în locul vieții celei veșnice. Și bogatul e nebun pentru că nu își caută mântuirea, ci caută să se baricadeze între ziduri.

[13] „Nebunule [Ἄφρον], [în] această noapte [Îngerii Mei] sufletul tău îl cer de la tine [ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ]!” [Lucas 12, 20, BYZ]. E noaptea păcatului, pentru că moartea poate veni la orice oră din zi și din noapte. Și Îngerii Domnului vin ca să ia sufletele noastre din trupuri, la moartea noastră, pentru ca să le prezinte la Judecata Lui. Căci sufletele nu zboară pe unde vor sau nu rămân pe pământ sau în văzduh, după cum cred unii, ci sunt duse de Îngerii Lui la Judecata Domnului, apoi în locul lor, potrivit faptelor lor din această viață. Pentru că, în veșnicie, nu e decât Împărăția lui Dumnezeu și Iadul. Și fiecare suflet merge ori împreună cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu ori împreună cu demonii.

[14] Și cine vrea chinul cel veșnic, lipsit de orice bucurie și pace? Cine vrea tovărășia lui cu demonii, când aici, pe pământ, nu suportăm deloc lucrurile rele? Dar dacă vrei comuniunea cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu, atunci trebuie să te faci prieten cu ei încă de aici prin toate faptele sfințeniei. Trebuie să te faci prieten cu credința Sfinților, cu smerenia lor, cu iubirea lor de oameni, cu dăruirea lor continuă. Pentru ca să fii veșnic împreună cu ei.

[15] Iubiții mei, nu averea e problema noastră, ci problema noastră e că nu ne îmbogățim în Dumnezeu cu ajutorul averii noastre! Pentru că banii noștri pot fi comoara inimii noastre, dacă prin ei ne umplem de iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni. Dar dacă ne lipim de bani și nu facem niciun bine cu ei, murim degeaba. Murim fără să fi făcut binele pe care Dumnezeu îl aștepta de la noi. Amin!

Mireasmă [34]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Știu când sunt mințit în față, dar asta nu înseamnă că nu pot fi politicos cu hoții. Judecătorii sunt atenți atât la minciunile avocaților, dar și la ale celor în cauză. Petiționarul are interesul lui, avocatul are buzunarul său de umplut, judecătorul vrea să închidă speța. Praful din sala de judecată, mirosurile, așteptările n-au de-a face cu adevărul, ci cu rutina greoaie a dosarelor. În locul discuțiilor sintetice au loc discursuri greoaie de legislație probatorie. Trebuie să ai dicționare la tine, corpusuri de legi, trebuie să știi chichițe, să înveți teatrul șmecheresc al pledoariilor. Căci, Domnule Judecător, sus numita a plecat cu copilul în vacanță, dar a uitat să își anunțe și soțul, atâta timp cât copilul e în custodia lor, nu doar a ei. Dar, dacă a luat-o pe Alexandra cu ea, a luat și cardul soțului și l-a făcut praf. Pentru că nu s-a oprit doar la mâncare și la un menaj de vacanță, ci și-a cumpărat haine, parfumuri, cosmetice, tehnologie, bijuterii…Motivul dumneaei? Răzbunare pe soț!…Căci a socotit faptul că există la mijloc o aventură. Îl acuză pe clientul meu, pe Domnul Anghel Curticeanu, de o relație, inexistentă în fapt, cu o tânără de 28 de ani, doctorandă la Medicină. Pentru această presupunere, împricinata a cheltuit suma de 300.000 de lei în numai 5 zile de vacanță. Și totuși, insistă judecătorul, nu există nicio relație între cei doi? Nu, bineînțeles că nu!, zise Avocata Luminița Apoloniade, îmbrăcată în acea zi în toga pledoariei, ca de obicei, dar cu un roșu imperial pe buze. Însă judecătorul, fiind amantul avocatei, știe că da, că există o relație, și una de ceva vreme, dar nu poate să spună acest lucru în public. Că ce își spun ei acasă e una, dar în public trebuie să urmezi cutumele. Și el întreabă, ea se face că nu știe, procesul merge mai departe, până la urmă soția are aceiași bani cu tine, soțul ei, și dacă îi place să cheltuie, de ce ai luat-o de nevastă? Nu vedeți că e nebună de legat, Domnule Judecător?! O femeie responsabilă nu cheltuie atâția bani dintr-un foc. Însă, Domnule Anghel, e soția dumneavoastră! Dacă are nevoie de dragoste sau de atenție sau de sprijin medical, dumneavoastră trebuie să decideți pentru dumneaei sau, mai bine zis, în acord cu dumneaei. Căsătoria nu este o cameră de detenție, ci o școală a conviețuirii. Învățăm să trăim în doi, plus copiii noștri, și să fim responsabili. Și da, vă dau dreptate, că responsabilitatea este principiul numărul 1 al conviețuirii, dar responsabilitatea cere să nu existe minciuni, omisiuni, falsificări ale relației conjugale.

Au trecut 6 luni până când Anghel a admis că are o relație cu medicinista, o blondă plină de aventuri, și aceasta când blonda i-a dat papucii. A suferit o altă lichidare de card înainte de a pleca. Patronul român, care repede face bani din conjuncții dubioase, repede îi și pierde. Ba la cazinouri, ba pe femei, ba pe droguri. Că reinvestirile sunt firave. Ochii vigilenți ai Statului văd sau mai respiră și ei, așa că patronul își face mendrele un timp. Când cade, e dus. Toți îl uită, toți îi dau cu piciorul, devine satiră. Blonda, pentru că nu investește, ci doar ciugulește, își trece examenele cu un Profesor care are fantezii. Nu se specializează pe chirurgie grea, că acolo ai nevoie de cap, ci la pus dinți. Se fac bani cu tona la pus dinți și la pus silicoane. Și dacă vrei să îți mănânci banii, îți iei asistenți buni, cărora le arunci cât trebuie, nu mai mult, și îți fac ei toată treaba.

Romanul începe ușor, se duce unde vrei tu, până la bunica blondei, până la mătușă-sa de la Târgoviște, un prieten al ei era fiul unui fotbalist celebru, într-o seară a întâlnit la un hotel un miliardar irlandez, care știa 6 limbi străine, dar și să își acopere urmele. Te oprești la ușa camerei lor sau pășești mai departe cu descrierea. Știi tot sau te faci că nu știi ce se petrece. E amanta tuturor sau a nimănui? Atotcunoașterea e a lui Dumnezeu, dar falșii romancieri presupun că sunt omniscienți. Și aceasta pentru că ei confundă intriga din capul lor cu adâncurile nesfârșite ale oamenilor. Și dacă un personaj face ce face și spune ce spune, acestea nu sunt la întâmplare, ci ele ies din adâncurile oamenilor. Pentru că ei pot face și pot spune lucruri neașteptate.

Sermon at the Entry of the Theotokos into the Temple [November 21, 2025]

My beloveds[1],

the Theotokos was received by her parents as a great gift from God. As a gift beyond all expectations. Because they were both old, and her mother was barren. And nevertheless, God works this great miracle with them and gives them to give birth to the Infant Maria, whom the Angel of the Lord announced, before she was born, to her parents. And compared to those today, who go to the doctor to see the sex of the baby, the Angel of the Lord announced that Maria would be born and also told the purpose of her life: the salvation of the world. Because she was born to be the Mother of the Son of God, so that He would be incarnate from her womb[2].

Saints Ioachim [Ἰωακεὶμ] and Anna [Ἄννα][3], the parents of the Mother of God, had been married for 50 years when they gave birth to her[4]. And Saint Ioachim believed in God’s mercy towards him, after his offerings were rejected at the temple, because Saint Avraam had also received a child in his old age. And he prayed with fasting for 40 days to have a child[5], while Saint Anna prayed with tears for the same gift from God[6]. And they received it according to their faith! Because the Angel of the Lord came and announced to her that her daughter would be named Maria and that through her salvation would be given to the whole world[7]. A fact for which they gave birth in all purity and gratitude to God, because they knew who they would conceive[8].

Faithful spouses pray to give birth to children and receive them into their life as the great gifts of God. Many give birth to them wonderfully, with the help of His Saints, or feel and see various miracles regarding their children, which strengthen them in their care for them. Because God enlightens them regarding their children, so that they know how to behave towards them. But we all know the dramas of parents with disobedient, rebellious, vengeful children, who destroy everything around them. Because parents do not know how to talk to them, how to please them[9].

But the Infant Maria, until the age of 3, when she was brought to the Temple[10], to be given to the Lord, had the most beautiful and peaceful childhood. Because her life was without sin on earth. Because with all her soul and body she was full of longing for God. And that’s how we want to have children: full of peace, joy, and health of soul and body. But real health is the fruit of faith, it is life with God and not life at random. Because only together with God do we truly live and are truly fulfilled. Because the life of holiness is the fulfillment of every person[11].

Our bringing to the Church is done at our sacramental Baptism, when we ourselves are adopted by God. When we are made His sons. And we are made His sons by being filled by Him with His eternal glory. And the Church then becomes our Home, and we the mystical members of the Church. And here, in our Home, we prepare for our Home in heaven, for the Emperordom of God, so that we may always be with God and with all His Saints and Angels. Therefore, like the Theotokos, we too have been brought to the Church to remain always with God, just as she was brought to the Temple: to serve Him unceasingly[12].

And because we live in the Church unceasingly, our life is called churchly life. For it is the life we ​​live as members of the Church, as children of God, as heirs of His Emperordom. Being full of the glory and joy of God, we live a life full of purity and holiness in the Church of God, because the true life of man is the churchly life, it is the holy life. And just as the Mother of God lived in the Temple until her betrothal to Saint Iosif, so too we live our whole life in the Church, until we enter, through the gate of death, into the Emperordom of God. For the death, for His Saints, is an entrance into eternal joy, because from here on they were with their Master[13].

To enter the Church means to remain in the Church forever. To enter the Church means to enter into a living relationship with God, to live the life of God as your own life. That is why, when we talk about ecclesiology, we are talking about our churchly life, about our life with God, because the Church is the life of God with His faithful, whom He has made His children through grace. And the sacramentology of the Church is our heavenly food or the grace or His glory, because through all the Mysteries and Services of the Church we are divinely nourished. And the grace of God is also in the Books of Scripture and Tradition, and in the Mysteries and Services of the Church, it is also in the Holy Relics and the Holy Icons of the Church, but also in us. Because everything that the Church represents is for our salvation[14].

The Mother of God was accompanied by virgins when she was taken to the Temple[15]. Because God wants us all to be full of purity and holiness. The one who was the living ark[16] climbed the 15 steps of the Temple alone[17], in order to be allowed to enter the holy of holies of the Temple[18]. And the Holy Hierarch Zaharias, through the enlightenment of God, introduced the Mother of God into the altar of the Temple, precisely because she was the rational altar of God. She was His rational dwelling place[19]. And we, when we fill ourselves with prayer, when we let God descend into us through His glory, make ourselves the living dwellings of God, because He dwells in us[20].

The hesychast life of the Church is its rest amidst the turmoil of the world. People seek the sin with feverishness, they seek to rule the world, but we seek to rest in the midst of the world, i.e. in His  Church. The Church is our rest, it is our peace, it is our breath. We rest here, in the Church, because here we breathe the fragrance of eternity, here we breathe His eternal glory. The world breathes the sin, while we breathe His glory. And His glory is our eternal beauty, it is our eternal youth, because it is our holiness[21].

In Temple, the Mother of God learned the Divine Scripture perfectly, but she also learned the work of the hands[22]. And that is why the Lord’s chiton, His garment, was woven by the Theotokos[23]. She was full of prayer and divine visions[24], being taught by God His things. Just as God teaches us too, according to our ghostual life. Because He always shows us His things, He teaches us the divine things, because through them we sanctify our life[25].

Therefore, my beloveds, we live the life with God in the depths of our life, moment by moment, and from there comes our piety towards God. Because only when we are with Him do we know what to say to Him. The prayer is living love towards God, it is the feeling of Him in our life. And living with God means fulfilling ourselves constantly, because we live with Him in our depths, in our daily life. Amin[26]!


[1] Started at 8.25, in day of monday, on 17 november 2025. Cloudy sky, 6 degrees, wind of 6 km/h.

[2] Iubiții mei, Născătoarea de Dumnezeu a fost receptată de către părinții ei ca un mare dar de la Dumnezeu. Ca un dar peste toate așteptările. Pentru că erau bătrâni amândoi, iar mama ei era stearpă. Și cu toate acestea, Dumnezeu face această mare minunile cu ei și le dă să nască pe Prunca Maria, pe care Îngerul Domnului a vestit-o, mai înainte ca ea să se nască, părinților ei. Și în comparație cu cei de azi, care se duc la medic pentru ca să vadă sexul pruncului, Îngerul Domnului a vestit că se va naște Maria și a spus și scopul vieții ei: mântuirea lumii. Pentru că ea s-a născut pentru a fi Maica Fiului lui Dumnezeu, pentru ca El să Se întrupeze din pântecele ei.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/591/sxsaintinfo.aspx.

[4] Viețile Sfinților pe luna septembrie [The Lives of the Saints on the month of september], ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 132.

[5] Cf. Idem, p. 133.

[6] Idem, p. 134.

[7] Idem, p. 134-135.

[8] Sfinții Ioachim [Ἰωακεὶμ] și Ana [Ἄννα], părinții Maicii Domnului, aveau 50 de ani de căsătorie când au născut-o pe ea. Și Sfântul Ioachim a crezut în mila lui Dumnezeu față de el, după ce au fost respinse darurile sale la templu, pentru că și Sfântul Avraam primise copil la bătrânețe. Și s-a rugat cu post de 40 de zile pentru a avea un copil, pe când Sfânta Anna s-a rugat cu lacrimi pentru același dar de la Dumnezeu. Și ei l-au primit după credința lor! Pentru că Îngerul Domnului a venit și i-a vestit că fiica ei se va numi Maria și că prin ea se va da mântuire la toată lumea. Fapt pentru care au născut-o în toată curăția și recunoștința față de Dumnezeu, pentru că știau pe cine vor zămisli.

[9] Soții credincioși se roagă pentru a naște copii și îi primesc în viața lor ca pe darurile cele mari ale lui Dumnezeu. Mulți îi nasc în mod minunat, cu ajutorul Sfinților Lui, sau simt și văd diverse minuni referitoare la copiii lor, care îi întăresc în grija lor față de aceștia. Pentru că Dumnezeu îi luminează cu privire la copiii lor, pentru ca să știe cum să se comporte față de ei. Dar cu toții știm dramele părinților cu copii neascultători, răzvrătiți, răzbunători, care distrug totul în jurul lor. Pentru că părinții nu știu cum să le vorbească, cum să le fie pe plac.

[10] Viețile Sfinților pe luna noiembrie [The Lives of the Saints on the month of november], ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 2000, p. 386.

[11] Însă Prunca Maria, până la vârsta de 3 ani, când a fost adusă la Templu, pentru ca să fie dăruită Domnului, a avut cea mai frumoasă și liniștită copilărie. Pentru că viața ei a fost fără de păcat pe pământ. Căci cu tot sufletul și trupul ei era plină de dorul lui Dumnezeu. Și așa ne dorim și noi să avem copii: plini de pace, de bucurie, de sănătate sufletească și trupească. Însă sănătatea reală e rodul credinței, e viața cu Dumnezeu și nu viața la întâmplare. Căci numai împreună cu Dumnezeu trăim cu adevărat și suntem împliniți în mod real. Pentru că viața de sfințenie este împlinirea fiecărui om.

[12] Aducerea noastră la Biserică se face la Botezul nostru sacramental, când noi înșine suntem înfiați de către Dumnezeu. Când suntem făcuți fiii Lui. Și suntem făcuți fiii Lui prin aceea că suntem umpluți de El cu slava Lui cea veșnică. Și Biserica devine atunci Casa noastră, iar noi mădularele mistice ale Bisericii. Și aici, în Casa noastră, ne pregătim pentru Casa noastră din cer, pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru ca să fim mereu cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. De aceea, aidoma Născătoarei de Dumnezeu, și noi am fost aduși la Biserică pentru a rămâne mereu cu Dumnezeu, după cum a fost și ea adusă la Templu: pentru a-I sluji Lui neîncetat.

[13] Și pentru că noi trăim în Biserică neîncetat, viața noastră se numește viață bisericească. Căci e viața pe care o trăim ca membri ai Bisericii, ca fii ai lui Dumnezeu, ca moștenitori ai Împărăției Sale. Fiind plini de slava și de bucuria lui Dumnezeu, noi trăim viață plină de curăție și de sfințenie în Biserica lui Dumnezeu, pentru că viața adevărată a omului e viața bisericească, e viața sfântă. Și cum Maica lui Dumnezeu a trăit în Templu până la logodirea ei cu Sfântul Iosif, tot la fel și noi trăim toată viața în Biserică, până când intrăm, prin poarta morții, în Împărăția lui Dumnezeu. Căci moartea, pentru Sfinții Lui, e intrare în bucuria cea veșnică, pentru că încă de aici au fost cu Stăpânul lor.

[14] A intra în Biserică înseamnă a rămâne pentru totdeauna în Biserică. A intra în Biserică înseamnă a intra în relația vie cu Dumnezeu, a trăi viața lui Dumnezeu ca pe propria ta viață. Fapt pentru care, când vorbim despre eclesiologie, vorbim despre viața noastră bisericească, despre viața noastră cu Dumnezeu, pentru că Biserica e viața lui Dumnezeu cu cei credincioși Sieși, pe care El i-a făcut fiii Lui prin har. Și sacramentologia Bisericii e hrana noastră cerească sau harul sau slava Lui, pentru că prin toate Tainele și Slujbele Bisericii noi ne hrănim dumnezeiește. Și harul lui Dumnezeu e și în Cărțile Scripturii și ale Tradiției, și în Tainele și Slujbele Bisericii, e și în Sfintele Moaște și în Sfintele Icoane ale Bisericii, dar și în noi. Pentru că tot ce reprezintă Biserica e spre mântuirea noastră.

[15] Viețile Sfinților pe luna noiembrie [The Lives of the Saints on the month of november], op. cit., p. 386.

[16] Idem, p. 388.

[17] Idem, p. 389.

[18] Idem, p. 390.

[19] Ibidem.

[20] Maica lui Dumnezeu a fost însoțită de fecioare la ducerea ei la Templu. Pentru că Dumnezeu ne dorește pe toți să fim plini de curăție și de sfințenie. Cea care era chivotul cel însuflețit a urcat cele 15 trepte ale Templului de una singură, pentru ca să primească a intra în sfânta sfintelor a Templului. Și Sfântul Arhiereu Zaharias, prin luminarea lui Dumnezeu, a introdus-o pe Maica lui Dumnezeu în altarul Templului, tocmai pentru că ea era altarul cel rațional al lui Dumnezeu. Ea era locașul Lui cel rațional. Iar noi, când ne umplem de rugăciune, când lăsăm pe Dumnezeu să coboare în noi prin slava Lui, ne facem locașurile cele vii ale lui Dumnezeu, pentru că El locuiește în noi.

[21] Viața isihastă a Bisericii este odihna ei în mijlocul frământărilor lumii. Oamenii caută păcatul cu înfrigurare, caută să stăpânească lumea, dar noi căutăm să ne odihnim în mijlocul lumii, adică în Biserica Lui. Biserica e odihna noastră, e pacea noastră, e respirația noastră. Ne liniștim aici, în Biserică, pentru că aici respirăm mireasma veșniciei, aici respirăm slava Lui cea veșnică. Lumea respiră păcatul, pe când noi respirăm slava Lui. Și slava Lui e frumusețea noastră cea veșnică, e veșnica noastră tinerețe, pentru că e sfințenia noastră.

[22] Idem, p. 391.

[23] Idem, p. 392.

[24] Idem, p. 392-393.

[25] În Templu, Maica lui Dumnezeu a învățat Dumnezeiasca Scriptură în mod desăvârșit, dar a învățat și lucrul mâinilor. Și de aceea hitonul Domnului, veșmântul Său, a fost țesut de către Născătoarea de Dumnezeu. Era plină de rugăciune și de vederi dumnezeiești, fiind învățată de Dumnezeu cele ale Sale. Așa după cum Dumnezeu ne învață și pe noi, pe măsura vieții noastre duhovnicești. Pentru că El ne arată mereu pe cele ale Sale, ne învață cele dumnezeiești, pentru că prin ele ne sfințim viața noastră.

[26] Așadar, iubiții mei, viața cu Dumnezeu o trăim în adâncul vieții noastre, clipă de clipă, și de acolo iese evlavia noastră față de Dumnezeu. Pentru că numai când suntem cu El știm ce să Îi spunem Lui. Rugăciunea e iubire vie față de Dumnezeu, e simțirea Lui în viața noastră. Și a trăi cu Dumnezeu înseamnă a ne împlini neîncetat, pentru că trăim cu El în adâncul nostru, în viața de zi cu zi. Amin!

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [49]

Mihai Viteazul a fost „stea de la răsărit” și „scut treaz întregii lumi/ Creștine”. Alexandru vede „Patria” paradisiac: „Acolo unde-i // Mila îndeajuns și duhul ziditor/ Pentru dreptate, țărânile miros/ A nepământ și-s cimitirele îndestulate./ Unde-i roi ce mârâie în nopți, fără odihnă/ Veșnic truditoare, ce încâlcește codrii în amurg/ Și face pod de aur pe izvoare. Acolo unde/ Stelele răsar, în plină zi și-n umbra de sub mână,/ Se vede chipul îngerului blând, torcând lumina/ Lină din fântână”.

Patria este, deci, definită de oamenii care trudesc și se roagă, ca un roi neobosit, care sunt plini de har și de lumina faptelor bune. Iar Mihai Viteazul s-a ridicat pentru că „eunuci cu mâna tremurând/ S-au furișat sub stelele polare: Carpații miroseau/ A veșnicii, în codrii rourați de sărbătoare”. Și și-a lăsat „capul tău, pe umerele Moților să se ridice”. Iar trupul „s-a-ntors cu holdele-n/ Pământ” (Imnul lui Mihai Viteazul). De fapt, trupul său se odihnește într-o Mănăstire din Teleorman (Plăviceni), unde l-a adus pe ascuns soția sa, Doamna Stanca – fapt despre care Ioan Alexandru nu știa, fiind o descoperire recentă.

Alexandru cel Bun a păzit peste trei decenii Moldova în pace și a fost mare ctitor de locașuri sfinte: „autocrat Moldovei Alexandru fu uns, cel Bun/ și Bătrânul, fiul lui Roman, destoinicul domn. Treizeci și doi/ De ani răsărind soarele îl găsi sub coroana de aur/ Întâiul ctitor unsul de văzduh”, adică de Dumnezeu. În vremea lui era „aloe îndeajuns în chiup/ La cel sărman să fie, pe dealuri pace-n case și pe munți /…/ treizeci de ani/ De pace și belșug, mierea și grâul n-au scăzut pe sate”.

Și, din nou, poetul consideră că un astfel de Domn, care a ridicat multe Biserici și Schituri, trebuia să fie luminat de Dumnezeu: „Însă unii sunt ctitori: de cum au văzut slava/ Și ceasul etern pe pământ, se-nveșmântă/ În straiul ceresc și străbat cât tărâm li s-a dat/ Și aleg în priveghi locul de veac pentru cuibul/ De nuntă [cu Hristos]. Uns este unul întâi din aloia de preț, // O țară apoi se binecuvântă”. O țară cu „un grai ce sună lin, cu clopotul/ La toacă, pe limba lui Neculce și Costin./ Slăvite Domn cel Bun și mângâiere începătura unșilor/ Moldavi, mitropolitul Iosif te-a-nsemnat cu mirul/ Bucuriei de-nviere, și sceptrul blând al milei în mână/ Ți-așezat”.

El a ctitorit Moldovița, în care „din fumul vremii albăstriu și stins,/ Zugravii-au supt cu sângele din vine, aceste/ Chipuri tainice de sfinți și le-au zvântat pe blide/ Și colinde”. Și „când Domnul a intrat în navă [Biserică], bătând din palme/ Munții dimprejur, strigau cu văile Osana slavă” lui Dumnezeu. Iar la Suceava, Sfântul „Ioan cel Nou în copârșeu [raclă]/ De-argint, adus a fost de tine-n mănăstire/ Grigorie Țamblac[1] l-a cuvântat frumos”… (Imnul lui Alexandru cel Bun).

Asemenea, Mircea cel Bătrân este elogiat pentru credința și faptele lui bune, fiind ctitorul mai multor Biserici și Mănăstiri și apărătorul independenței țării, biruitor al sultanului Baiazid în lupta de la Rovine. Spre deosebire de Eminescu, care, în Scrisoarea III, insistă pe a reliefa geniul militar – fundamentat însă pe credința și patriotismul lui Mircea –, Ioan Alexandru face mai mult portretul ctitorului, chemat de Dumnezeu să fie ziditor și să sfințească pământul țării prin Mănăstiri, Schituri și Biserici:

…Din leagăn unii
Sunt odihniți de sus și când apucă drumul ziditor
Nimbați sunt de aloile luminii. În neam apar
Ca stele cu noroc și-n preajma lor țărâna propășește
Pădurea-i strigă-n luminișul blând să tragă
Cuib senin de izbăvire [Mănăstire] și vin curați și-ntregi /…/

Codri tropotind din pălmi, se bucură
Că patria e sfântă. Și ctitoria ce s-a zămislit
Din prundul țării și din ape line, va licări
De-acum în univers o candelă aprinsă pe coline

Și poetul amintește de Cozia, Snagov, Cotmeana, Strehaia, Glavacioc, Dealu, Prislop, între ctitoriile lui Mircea cel Bătrân. Și cel mai mult insistă pe interpretarea cu multă atenție și pătrundere duhovnicească a portretelor votive[2]:

Vin ei din vremi strămoșii se desprind
De sub țărâni din frescă și icoană
Cu ochii mari stelari și rotitori tăcuți în mers
Pe-un drum fără prihană. Porfiră împărătească
Pe umerii smeriți pe blândul creștet o cunună stinsă
Crengi trei de aur sub crucea de rubin și mâna
Dreaptă cerului întinsă /…/ Albastru-i cerul
Împrejurul lor, transfigurat pământ abia-i
Mai ține, luminile lăuntric s-au aprins /…/
Maica doamnă lângă domn, făclie
De-aducere aminte, mironosiță tainică
În mers împrăștie miresme pe morminte
Capul oval în floare, tulpina unui gât
Firav și lin ce licăre în noapte, pe crucea
Unui munte de balsam ce s-a vărsat
Pe lanurile noastre. Os basarabic
Mircea, în neamul meu răsai
În seara asta dinaintea nunții
Oltul pe zid la Cozia mereu, e de priveghi
La clopote cu țara și cu munții…

(Imnul lui Mircea cel Bătrân)


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Țamblac.

[2] A se vedea imagini ale picturilor de la Cozia și Curtea de Argeș:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_cel_Bătrân
https://www.rador.ro/2022/09/23/mircea-cel-batran-perspectiva-militara-si-diplomatica/
https://ro.pinterest.com/pin/456411743470859050/.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [48]

În ciuda faptului că volumul se intitulează Imnele Transilvaniei, poetul nu a elogiat aici numai personalități de origine transilvană, ci eroi și oameni de seamă din toate cele trei țări românești, închinându-le imne. Începe cu Avram Iancu, dar continuă cu Bogdan Voievod, Mihai Viteazul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Gelu, Neagoe Basarab, Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu etc.

Lui Avram Iancu îi închină două poezii. Prima, Imnul lui Avram Iancu, îl înfățișează pe „Craiul moților”[1] ca voievod și împărat: „Ies buciumele moților în Apuseni/ În zori de zi pe dealuri și pe sate/ Să dea de știre țării de pe munți/ Că Iancu e-mpărat după dreptate /…/ Voievodal călare Iancu cel frumos/ C-o șapcă-n cap de mială brumărie/ Pogoară norii munților pe văi/ Și bate-n porți cu pumnul a trezie”. Conducătorul revoluționarilor români din Transilvania, de la 1848, avea conștiința existenței milenare a neamului său pe aceste pământuri: „Căci am trăit aici cu miile de ani/ Și suntem mulți și țărna este plină/ De cei ce-au fost, și cei ce vor veni/ Se-aud sosind în care de lumină”.

Ioan Alexandru crede că patriotismul său s-a întemeiat pe luminare dumnezeiască: „Și fluturii și vulturii mă știu/ Și fiecare deal mă ține minte/ Scăldatu-l-am în lacrimi în adânc/ Cu dorul jeluind în oseminte./ Cât frunza-n codru sub fiece stejar/ Am privegheat atins de bucurie,/ Și la plecare piatra de sub cap/ Am ridicat-o stâlp de-mpărăție”…

Nepot al lui Horea, înmormântat sub gorunul acestui din curtea Bisericii Ortodoxe din Țebea, așa cum și-a dorit, Avram Iancu a rămas în memoria românilor ardeleni ca adevăratul lor crai: „Cu furci și seceri gata de-a intra/ În holda libertății aurie/ Acolo-n Blaj sub ceriuri împărat/ Iancu-n văpaia tricolor adie”.

Dar Avram Iancu este evocat, alături de Timotei Cipariu[2], și în poemul Câmpia libertății:

Din dealul Hulii cu Iancu Avraam
Privesc Câmpia Libertății sfântă
Și-aud oceanul de țărani iobagi
Sub cerul tricolor cum se frământă. /…/

Unde se strâng în cuget la un loc
Câteva mii de suflete din țară
Pe limbi de foc din stele mai presus
Duhul iubirii veșnice coboară

Sumanul alb pe umerele lor
Mijlocu-ncins cu aprige șerpare
Uscat e capul de pustiu și vânt
Și ochii storși de dor și lăcrămare.

Muierile cu pruncii înfășați
În leagăne ușoare de lumină
Cum trec plutind în zori peste pârâu
Se-ndoaie zările din rădăcină [etc.]

Actualizarea Scripturii nu e doar poetică, pentru că același Dumnezeu care a făcut minuni în vechime face mai departe și în istoria și viața poporului Său ortodox. Iar oamenii care îndură suferințe mari pentru credința lor și o păstrează în ciuda asupririi, preferând să rabde o viață simplă și cu multe privațiuni, aceia se sfințesc și se mântuie.

Imnul lui Bogdan Voievodul îl înfățișează pe întemeietorul Moldovei[3] ca pe o persoană sfântă: „Bogdane, voievodul sfânt,/ Fiul lui Dragoș fără de prihană/ Un bour blând prin vămile din munți/ Își trage veșnic neamul în icoană. /…/ Te văd prin ceața milei, țesută între noi/ În vârf de munți sub stele de vară/ Cu capul pe o piatră adormind/ Și vezi pe-o scară cerul ce coboară/ Și-n zori cumineci piatra cu vin și cu oloi/ Și-ntr-un stejar un vultur se oprește/ Și din desaga pribegiei smulgi/ Un codru de cuvinte-n românește // Le strângi în laț și le topești pe rând/ În duhul gurii tale rugătoare”… Nu știu de unde are poetul aceste informații despre viața spirituală a lui Bogdan I (sau poate a dedus din faptul că acesta, fost voievod al Maramureșului, s-a împotrivit regelui Ungariei și a întemeiat un stat independent ortodox). Rememorarea poetică a înscăunării și a figurii sale istorice are miresme eminesciene:

Bătrânii vechi de zile în porțile domnești
Se priponeau în bărbi pe la chindie
Prin aerul albastru tămâiat
Columbe-alunecau din veșnicie
Și ctitorul Moldovei luminat
Cu buzele atinse potirul împăcării
Și stelele cădelnițau pe cer
Vărsând la jar în staurele țării

Și-ntr-un târziu slăvit la miez de nopți
Treptat se potolește satul
Și-n cripta așternutului obștesc
Toți dorm cu sufletul la împăratul
Pe piatra asta diamant în unghi
S-a înălțat Moldova către stele
Smerindu-se pe sine într-atât
Că i se vede îngerul prin piele.

„Toți dorm cu sufletul la împăratul” Hristos, care e „piatra diamant în unghi” pe care s-a înălțat Moldova, adică pe credința tare în Împăratul și Domnul Iisus Hristos.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Avram_Iancu.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Timotei_Cipariu.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bogdan_I.

Leviticon, cap. 2, cf. LXX

1. Iar dacă sufletul [ψυχὴ] are să aducă dar de jertfă Domnului [δῶρον θυσίαν τῷ Κυρίῳ], făină curată va fi darul său și va turna asupra ei ulei și va pune pe ea tămâie [și] jertfă este.

2. Și o va aduce către fiii lui Aaron, preoții, și luând din ea mâna plină, din făina curată cu ulei, și toată tămâia ei, și va pune preotul pomenirea ei pe jertfelnic, [fiind] jertfa, mirosul de bună mireasmă Domnului.

3. Și [lucrul] care rămâne din jertfă [va fi] al lui Aaron și al fiilor săi, [fiind] sfântul sfinților din jertfele Domnului [ἅγιον τῶν ἁγίων ἀπὸ τῶν θυσιῶν Κυρίου].

4. Iar dacă are să aducă dar de jertfă copt în cuptor, [atunci] darul Domnului [va fi] din făină curată, pâini nedospite frământate în ulei și turte nedospite unse cu ulei.

5. Iar dacă jertfa, darul tău, [va fi] din tigaie, [atunci] va fi făină curată frământată în ulei, azime [ἄζυμα].

6. Și vei zdrobi pe ele bucăți și vei turna asupra lor ulei [și] jertfa Domnului este.

7. Iar dacă jertfa, darul tău, [va fi] din vatră [ἀπὸ ἐσχάρας], [din] făină curată cu ulei va fi făcută.

8. Și va aduce jertfa Domnului, pe care are s-o facă din acestea, și o va aduce către preot și [acesta] s-a apropiat [se va apropia cu ea] către jertfelnic.

9. [Și] preotul va lua din jertfă pomenirea ei [ἀφελεῖ ὁ ἱερεὺς ἀπὸ τῆς θυσίας τὸ μνημόσυνον αὐτῆς] și va pune preotul pe jertfelnic rodul [καὶ ἐπιθήσει ὁ ἱερεὺς ἐπὶ τὸ θυσιαστήριον κάρπωμα], mirosul de bună mireasmă Domnului [ὀσμὴ εὐωδίας Κυρίῳ].

10. Iar ce a fost rămas din jertfă [ce va rămâne din jertfă va fi] al lui Aaron și al fiilor săi, [va fi] sfintele sfinților din roadele Domnului [ἅγια τῶν ἁγίων ἀπὸ τῶν καρπωμάτων Κυρίου].

11. Toată jertfa, pe care aveți să o aduceți Domnului, nu o veți face dospită. Căci [din] tot aluatul și [din] toată mierea nu veți aduce din aceasta [acestea, pentru ca] să rodiți Domnului [πᾶσαν γὰρ ζύμην καὶ πᾶν μέλι οὐ προσοίσετε ἀπ᾽ αὐτοῦ καρπῶσαι Κυρίῳ].

12. [Ca] darul de pârgă vor fi aduse acestea Domnului [δῶρον ἀπαρχῆς προσοίσετε αὐτὰ Κυρίῳ], dar pe jertfelnic nu va fi suit, [și va fi] întru miros de bună mireasmă Domnului.

13. Și tot darul jertfei voastre [cu] sare va fi sărat [καὶ πᾶν δῶρον θυσίας ὑμῶν ἁλὶ ἁλισθήσεται]. [Și] nu vor înceta sarea făgăduinței Domnului din jertfele voastre [οὐ διαπαύσετε ἅλα διαθήκης Κυρίου ἀπὸ θυσιασμάτων ὑμῶν], [căci] în tot darul vostru veți aduce Domnului, Dumnezeului vostru, săruri [ἐπὶ παντὸς δώρου ὑμῶν προσοίσετε Κυρίῳ, τῷ Θεῷ ὑμῶν, ἅλας].

14. Iar dacă ai să aduci jertfa celor dintâi roade Domnului [ἐὰν δὲ προσφέρῃς θυσίαν πρωτογενημάτων τῷ Κυρίῳ], [vei aduce] spicele cele noi coapte, zdrobite Domnului [νέα πεφρυγμένα χίδρα, ἐρικτὰ τῷ Κυρίῳ], și [astfel] vei aduce jertfa celor dintâi roade.

15. Și vei turna asupra ei ulei și vei pune pe ea tămâie [și] jertfă este.

16. Și va aduce preotul pomenirea ei din spice, împreună cu ulei și toată tămâia ei, [și acesta] este rodul Domnului.

Mireasmă [33]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

„Dar eu nu vreau să pierd timpul la Biserică! Ce să mă învețe pe mine Biserica?!”. Fraze și fraze, pierderi de timp…Din punctul tău de vedere e pierdere de timp, dar ei, cei mulți, au nevoie de timpul nostru. Căci ei nu știu că sunt morți. Căci ei nu știu că au nevoie tocmai de ceea ce contestă. Căci ei nu știu ceea ce știm noi…Și mireasma pe care o scriu e despre sinceritate. Nevoia de sinceritate e nevoia de aer. E nevoia de apropiere și de a sta de vorbă. Căci până la urmă ceea ce scriem în alții e ceea ce rămâne.

Pe de o parte, știu că am fost înșelat: au costat prea mult șasiurile de lemn pentru tablourile mele din mileniul trecut, pe care acum vreau să le pun pe perete, ca să le văd mai de aproape, dar, pe de altă parte, au așteptat prea mult. Și, pentru această așteptare prelungă, ce părea nesfârșită, am convenit interior cu tăcerea lui arogantă și adulmecătoare de bani, făcându-mă că nu înțeleg. Îmi trebuia rame simple de brad și voi cumpără unele greoaie. Dar e prea mult! Timpul, uneori, nu ne mai așteaptă. După cum manuscrisele mele, terminate sau în diverse faze, își așteaptă publicarea lor. Trebuie să revezi fiecare rând, fiecare pagină, să duci cartea la bun sfârșit. Toate la un loc sunt opera ta. Dacă pentru unii anumite părți sau anumite cărți nu își găsesc locul în operă, pentru tine toate au sens, pentru că toate sunt opera ta. Și în fiecare am pus lucruri fundamentale din mine însumi, pe care trebuie să le înțelegi.

Când scriam de mână nu îmi puneam problema cărților, pentru că pe mine mă interesau manuscrisele, adică scrisul lor. Când am ajuns la nevoia de carte publicată, am ajuns la scrisul ei în computer, pentru ca, în cele din urmă, să o scriu direct pe taste. Iar acum, de parcă nu aș fi scris sute de pagini de mână, scrisul imediat sau scrisul meu e acesta, pe tastele computerului, pentru ca toate să fie editate și tezaurizate electronic. Când public cartea, ea devine a mea. Căci mi-am asumat-o în mod public. Fragmentele mele manuscriptice, de până la carte, deși editate online, sunt părți din carte. Și raportarea mea la ea, ca și a cititorilor, e ca la o carte în lucru. Care poate avea diverse îmbunătățiri până la publicare. Însă edițiile următoare înseamnă și ele înnoiri ale cărții. Și decid mereu ce lucruri trebuie adăugate și care sunt corecturile noii ediții. Pentru că fiecare ediție e un pas mai departe spre ediția definitivă, spre ediția de autor. Care are nevoie de perieri continue în decenii și secole la rând. Trebuie să ștergi praful de pe limba autorului. Și fiecare editor al cărții actualizează textul fără ca să îl mistifice. Pentru că îl pui în prim-plan pe autor, pe cel care îl ajuți să călătorească prin secole la rând.

1 2 3 2.496