Ieșirea, cap. 37, cf. LXX

1. Și au făcut cortului 10 perdele [δέκα αὐλαίας],

2. douăzeci și opt de coți lungimea o perdea, așa erau toate, și 4 coți lățimea o perdea.

3. Și au făcut catapetasma [τὸ καταπέτασμα] din hiacint și purpură și stacojiu răsucit și in răsucit, lucru țesut [cu] heruvimi.

4. Și au pus-o pe aceasta pe 4 stâlpi neputrezi, poleiți cu aur, și capetele lor [erau] de aureturi și cele 4 trepte ale lor [erau] de arginturi.

5. Și au făcut catapetasma ușii cortului mărturiei din hiacint și purpură și stacojiu răsucit și in răsucit, lucru țesut [cu] heruvimi.

6. Și stâlpii ei [erau] cinci și inelele și capetele lor și bolțile lor au fost poleite [cu] aur și cele 5 trepte ale lor [erau de] arămuri.

7. Și au făcut curtea. Pânzele spre miazăzi ale curții [erau] din in răsucit, 100 pe 100 [ἑκατὸν ἐφ᾽ ἑκατόν].

8. Și stâlpii lor [erau] 20 și treptele lor 20.

9. Și partea cea către miazănoapte [era] de 100 pe 100 și stâlpii lor [erau] 20 și treptele lor 20.

10. Și partea cea către mare [avea] perdele de 50 de coți, stâlpii lor [erau] 10 și treptele lor 10.

11. Și partea cea către răsărituri [avea] 50 de coți.

12. Pânzele [erau] de 15 coți în [partea] cea către spate și stâlpii lor [erau] 3 și treptele lor 3.

13. Și în spatele celei de a doua, de o parte și de alta, spre ușa curții, [erau] perdele de 15 coți și stâlpii lor [erau] 3 și treptele lor 3.

14. Toate perdelele curții [erau] din in răsucit.

15. Și treptele stâlpilor [erau] de arămuri și cheutorile lor de arginturi și capetele lor [erau] poleite [cu] argint și stâlpii poleiți [cu] argint, toți stâlpii curții.

16. Și catapetasma porții curții, lucru de broderie, [era] din hiacint și purpură și stacojiu răsucit și in răsucit, [având] 20 de coți lungimea, și înălțimea și lățimea de 5 coți, potrivindu-se pânzelor curții.

17. Și stâlpii lor [erau] 4 și treptele lor [erau] 4, de arămuri, și cheutorile lor de arginturi și capetele lor [erau] poleite [cu] argint.

18. Și acestea [erau] poleite [cu] argint și toți țărușii curții împrejur [erau] de arămuri.

19. Și aceasta [este] rânduiala cortului mărturiei [ἡ σύνταξις τῆς σκηνῆς τοῦ μαρτυρίου], după cum i-a fost poruncită lui Moisis, [iar] slujirea [τὴν λειτουργίαν] [v]a fi a leviteilor[1], prin Itamar [διὰ Ιθαμαρ], fiul lui Aaron preotul.

20. Și Veseleil al lui Urias, [din] seminția lui Iudas, a făcut precum i-a poruncit Domnul lui Moisis.

21. Iar Eliav al lui Ahisamac [Αχισαμακ], din seminția lui Dan, care a fost arhitectul al celor țesute [ὃς ἠρχιτεκτόνησεν τὰ ὑφαντὰ] și al celor cusute [καὶ τὰ ῥαφιδευτὰ] și al celor brodate, [ca] să țeasă [cu] stacojiu și [cu] in.


[1] De la forma de N. pl. λευῗται, cf.https://el.wiktionary.org/wiki/Λευΐτης.

Sermon at the 3rd Sunday after the Resurrection of the Lord [2025]

Hristos is risen!

My beloveds[1],

the Holy Myrrh-bearing Women, commemorated today, are not primarily bearers of myrrh, but bearers of love. Because they had within themselves great love for the Lord. That is why, facing every danger, they come to the tomb to anoint His body, but, first of all, to show their great love for Him. That is why the Lord also appeared to them first and said to them: „Rejoice [Χαίρετε]!” [Mat. 28, 9, BYZ]. „And they came near [and] embraced His feet and worshipped Him [καὶ προσεκύνησαν Αὐτῷ]” [Ibidem]. And this was the first ghostual worship and full of holy joy brought to the Lord by the people. Brought to Hristos the crucified and risen[2].

To be someone’s lover, you must carry within you the love for your lover. When you marry him and become pregnant, then you carry the love for him in your womb, because the baby in the womb is your love. When the child is born and you raise him, he is your love, both of you, and this love is your fulfillment. Therefore, carrying someone in your soul means loving them always, thinking about them, praying for them, being with them. Because carrying someone means loving them with great longing[3].

The Lord responds to their love with His love and fills the Holy Women with the joy of His resurrection. He makes His resurrection an overwhelming joy for those who loved Him and makes them His ghostual worshipers. Because they will report from here on to the Lord of glory with a ghostual report, praying to Him as the One who ascended with the body in the Trinity, as the One who is of the same being [ὁμοούσιος][4] with the Father and the Holy Ghost[5].

But, with all the ghostual perspective that we have towards the Lord, and which is pregnant in the prayer of the heart, where we pray to Him without images, without thoughts, the Churches of God are full of iconography, of theological images. Theological images, which, with precedence, are divine visions transposed into theological painting. Because, when we come out of prayer, we need the painted prayer of the Church, the painted visions of the Church, to fill us even more with prayer. Because the Holy Icons do not stop us on earth, but elevate our minds to the Emperordom of God and its inhabitants[6].

The protestant world accuses the Church of its excess of materiality. I find the architecture of the Church, its services, its vestments, its vessels, and its Holy Icons useless. But when they denied the materiality of the Church, protestants gave up the deification of the body, imagining that they were only souls. Protestant rationalist theology, however, led to the current nihilism, because the unspiritualized man cannot save himself, but ends up denying every dogma, every value, God and himself, because nothing matters when you do not truly sanctify yourself. Because the true sanctification of man is his real fulfillment[7].

On monday, april 28, 2025, the Holy Relics of the Pious Saints Cleopa Ilie and Paisie Olaru were taken out of the graves. And when their Holy Relics were removed, the Cemetery was filled with a sweet fragrance, according to the testimony of those present[8]. Because the real holiness also has Holy Relics. And the Holy Relics attest to the fact that just as God’s grace is in the soul from the Emperordom of God, so it is in the deified body that remains in the tomb. And when you take the Holy Relics out of the tomb and see them bearing grace and working miracles, then you understand that the theology is not a discourse, but is quotidian life, it is unceasing life with God[9].

Breaking the theological discourse from the life of the Church attests to the fact that the one in question is a charlatan. Because he says one thing and does another. But when you take on the entire theology and life of the Church and make them your own life, then you are a bearer of God, you are full of His glory and are with Him always, because you are one with the will of God. Because you are living out His will as your own will and fulfillment[10].

Saint Maria Magdalini [Μαρία ἡ Μαγδαληνη] [Ioannis 20, 18, BYZ] was weeping at the Tomb of the Lord on the day of His resurrection from the dead. She was weeping because she did not see the body of the Lord in the tomb [In. 20, 11, BYZ]. She saw two Angels [In. 20, 12, BYZ], she also saw the Lord, but she did not recognize Him [In. 20, 14-15, BYZ], because His body was transfigured, but when He called her by name, then Saint Maria was pierced to the heart with joy and immediately answered Him, saying: Ῥαββουνί [Rabbuni], i.e.: Teacher [Διδάσκαλε] [Didascale]! [In. 20, 16, BYZ]. And she answered Him with love, with all her love, because she was looking for Him[11].

When we go to the graves of our grandparents, parents, children, we do not go as to any other graves, but as to their graves, as to themselves. We go to their graves to meet with them, to talk to them, to pray for them. For we know that their bodies are there, but we pray for their salvation, so that their souls may go to the Emperordom of God. And their graves are places of love, they are the places of our hearts, because those who loved us and love us are there with their bodies[12].

It is unthinkable that, instead of burying my loved ones with reverence, I would burn them or leave them unburied. It is unthinkable for us, christians. Because those bodies, when united with their souls, were the most beloved beings on earth. And how could I burn what I have loved all my life and still love? How could I be an iconoclast, when I have loved people? Because that is why we take thousands of photographs into a year: so that not only people, but also the places we loved may remain forever[13].

The Holy Myrrh-Bearing Women did not find His body, but they found Him Himself! And they rejoiced with unspeakable joy and worshipped Him. Because He was and is alive, forever alive, to show us all that death does not reign over the world, but eternal Life, our triune God Himself. At every Divine Liturgy we encounter the Lord of glory, the crucified and risen One, and we commune with Him with unspeakable joy, because He is alive and makes us alive through the power of His eternal glory. The joy of His Resurrection is unceasing ghostual joy, because He is always a liturgical and ghostual presence for us. And He is at the center of our service, and together with the Lord we unite with the Father and the Holy Ghost, through Their glory, so that we may be alive, ever alive, as our God is eternally alive[14].

Therefore, my beloveds, we live in the joy of the Resurrection of the Lord, we share with the Lord, we are with Him, because He is our Life. And He is our Life, because from His person flows His glory that fills us with eternal life. Therefore, we do not relate to Him as a theological idea, but as a person, as our source of life. And we do not see His services for us separated from each other, nor from His person, because He is our Savior and Redeemer through all that He has done and is doing for us[15].

Our unceasing prayer to the Lord is a prayer filled with all our love for Him. We always call upon Him to save us, to sanctify us, to beautify us unceasingly, and His glory does this with us: it makes us His Saints. And His Saints are not a theological slogan, but an ontological reality. Because their entire being is sanctified by the glory of God. And the Church has Holy Icons, but also deified bodies, because the deified becomes an Icon for all, a holy Book. And all of us, from Holy Baptism, have this holy destination: to become Holy Icons of God and to leave behind us the treasure of our Holy Relics, as a clear, fundamental testimony of the holiness of our life. Amin[16]!


[1] Started at 8. 26, in day of tuesday, on 29 april 2025. Sun, 8 degrees, wind of 3 km/h.

[2] Hristos a înviat! Iubiții mei, Sfintele Femei Mironosițe, pomenite astăzi, nu sunt în primul rând purtătoare de miruri, ci purtătoare de iubire. Pentru că ele aveau în ele însele iubire multă pentru Domnul. Tocmai de aceea, înfruntând orice primejdie, ele vin la mormânt ca să ungă trupul Lui, dar, mai întâi de toate, pentru a-și arăta dragostea lor cea multă pentru El. De aceea și Domnul li s-a arătat lor mai întâi și le-a spus: „Bucurați-vă [Χαίρετε]!” [Mat. 28, 9, BYZ]. „Iar ele s-au apropiat [și] au cuprins picioarele Sale și I s-au închinat Lui” [Ibidem]. Și aceasta a fost prima închinare duhovnicească și plină de bucurie sfântă adusă Domnului de către oameni. Adusă lui Hristos Cel răstignit și înviat.

[3] Ca să fii iubita cuiva trebuie să porți în tine iubirea pentru iubitul tău. Când te căsătorești cu el și rămâi însărcinată, atunci porți iubirea pentru el în pântecele tău, pentru că pruncul din pântece este iubirea voastră. Când se naște copilul și îl crești, el este iubirea voastră, a amândurora, și iubirea aceasta e împlinirea voastră. De aceea, a purta în suflet pe cineva înseamnă a-l iubi mereu, a te gândi la el, a te ruga pentru el, a fi cu el. Pentru că purtarea cuiva înseamnă iubirea lui cu mult dor.

[4] To be seen: https://en.wikipedia.org/wiki/Consubstantiality.

[5] Domnul răspunde iubirii lor cu iubirea Lui și le umple pe Sfintele Femei de bucuria învierii Sale. El face din învierea Lui o bucurie copleșitoare pentru cei care Îl iubeau pe El și îi face închinătorii duhovnicești ai Lui. Pentru că ei se vor raporta de aici încolo la Domnul slavei cu raportare duhovnicească, rugându-Se Lui ca Celui înălțat cu trupul în Treime, ca Celui deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

[6] Dar, cu toată perspectiva duhovnicească pe care noi o avem față de Domnul și care e pregnantă în rugăciunea inimii, unde ne rugăm Lui fără imagini, fără gânduri, Bisericile lui Dumnezeu sunt pline de iconografie, de imagini teologice. Imagini teologice, care, cu precădere, sunt vederi dumnezeiești transpuse în pictură teologică. Pentru că, atunci când ieșim din rugăciune avem nevoie de rugăciunea pictată a Bisericii, de vedeniile pictate ale Bisericii, pentru a ne umple și mai mult de rugăciune. Pentru că Sfintele Icoane nu ne opresc pe pământ, ci ne înalță mintea la Împărăția lui Dumnezeu și la locuitorii ei.

[7] Lumea protestantă acuză Biserica de excesul ei de materialitate. Arhitectura Bisericii, Slujbele ei, veșmintele ei, vasele ei, Sfintele Icoane le găsesc inutile. Dar când au negat materialitatea Bisericii, protestanții au renunțat la îndumnezeirea trupului, imaginându-și că ei sunt doar suflete. Teologia raționalistă protestantă, însă, a dus la nihilismul actual, pentru că omul neînduhovnicit nu poate să se mântuie, ci ajunge să nege orice dogmă, orice valoare, pe Dumnezeu și pe el însuși, pentru că nimic nu contează când nu te sfințești cu adevărat. Pentru că adevărata sfințire a omului este împlinirea lui reală.

[8] Cf.
https://doxologia.ro/buna-mireasma-la-deshumarea-moastelor-sfintilor-cleopa-paisie-ps-nichifor-bucuria-aceasta-se-cere.

[9] Luni, pe 28 aprilie 2025, au fost scoase din morminte Sfintele Moaște ale Sfinților Cuvioși Cleopa Ilie și Paisie Olaru. Și, când au fost scoase Sfintele lor Moaște, s-a umplut Cimitirul de bună mireasmă, după mărturia celor prezenți. Pentru că sfințenia reală are și Sfinte Moaște. Și Sfintele Moaște atestă faptul că așa cum harul lui Dumnezeu e în sufletul din Împărăția lui Dumnezeu, așa este și în trupul îndumnezeit care rămâne în mormânt. Și când scoți din mormânt Sfintele Moaște și le vezi purtătoare de har și făcătoare de minuni, atunci înțelegi că teologia nu e discurs, ci e viață cotidiană, e viață neîncetată cu Dumnezeu.

[10] Ruperea discursului teologic de viața Bisericii atestă faptul că cel în cauză e un șarlatan. Pentru că una zice și alta face. Dar când îți asumi întreaga teologie și viață a Bisericii și faci din ele propria ta viață, atunci tu ești un purtător de Dumnezeu, ești plin de slava Lui și ești cu El mereu, pentru că tu ești una cu voința lui Dumnezeu. Pentru că trăiești voia Lui ca pe propria ta voie și împlinire.

[11] Sfânta Maria Magdalini [Μαρία ἡ Μαγδαληνη] [In. 20, 18, BYZ] plângea la Mormântul Domnului în ziua învierii Sale din morți. Plângea, pentru că nu vedea în mormânt trupul Domnului [In. 20, 11, BYZ]. Vede doi Îngeri [In 20, 12, BYZ], Îl vede și pe Domnul, dar nu Îl recunoaște [In. 20, 14-15, BYZ], pentru că trupul Lui era transfigurat, dar când i-a spus pe nume, atunci Sfânta Maria s-a străpuns la inimă de bucurie și I-a răspuns imediat, spunându-I: Ῥαββουνί [Rabbuni], adică: Învățătorule [Διδάσκαλε][Didascale][In. 20, 16, BYZ]! Și I-a răspuns cu dragoste, cu toată dragostea ei, pentru că pe El Îl căuta.

[12] Când mergem la mormintele bunicilor, părinților, copiilor noștri, nu mergem ca la niște morminte oarecare, ci ca la mormintele lor, ca la ei înșiși. Mergem la mormintele lor ca să ne întâlnim cu ei, pentru ca să le vorbim, pentru ca să ne rugăm pentru ei. Căci știm că acolo sunt trupurile lor, dar noi ne rugăm pentru mântuirea lor, pentru ca sufletele lor să meargă în Împărăția lui Dumnezeu. Și mormintele lor sunt locuri de iubire, sunt locurile inimii noastre, pentru că cei care ne-au iubit și ne iubesc sunt acolo cu trupurile lor.

[13] Este de neconceput ca, în loc să îmi îngrop cu evlavie pe cei iubiți, eu să îi ard sau să îi las neîngropați. Este de neconceput pentru noi, creștinii. Pentru că trupurile acelea, pe când erau unite cu sufletele lor, erau cele mai iubite ființe de pe pământ. Și cum aș putea să ard ceea ce am iubit toată viața și încă iubesc? Cum aș putea să fiu un iconoclast, când eu am iubit oamenii? Căci de aceea și facem mii de fotografii într-un an: ca nu numai oamenii, ci și locurile care ne-au plăcut să rămână pentru totdeauna.

[14] Sfintele Femei Mironosițe n-au găsit trupul Lui, dar L-au găsit pe El Însuși! Și ele s-au bucurat cu bucurie negrăită și I s-au închinat Lui. Pentru că El era și este viu, pururea viu, pentru ca să ne arate tuturor că nu moartea împărățește peste lume, ci Viața cea veșnică, Însuși Dumnezeul nostru treimic. La fiecare Dumnezeiască Liturghie noi Îl întâlnim pe Domnul slavei, pe Cel răstignit și înviat, și cu El ne împărtășim cu bucurie negrăită, pentru că El este viu și ne face și pe noi vii prin puterea slavei Sale celei veșnice. Bucuria Învierii Lui este bucurie duhovnicească neîncetată, pentru că El e mereu o prezență liturgică și duhovnicească pentru noi. Și El e în centrul slujirii noastre și împreună cu Domnul ne unim și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor, pentru ca să fim vii, pururea vii, după cum Dumnezeul nostru este veșnic viu.

[15] Așadar, iubiții mei, trăim în bucuria Învierii Domnului, ne împărtășim cu Domnul, suntem cu El, pentru că El e Viața noastră. Și e Viața noastră, pentru că din persoana Sa izvorăște slava Lui care ne umple pe noi de viață veșnică. De aceea, noi nu ne raportăm la El ca la o idee teologică, ci ca la o persoană, ca la sursa noastră de viață. Și slujirile Sale pentru noi nu le vedem separate una de alta și nici separate de persoana Lui, pentru că El e Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru prin tot ceea ce a făcut și face pentru noi.

[16] Rugăciunea noastră neîncetată către Domnul e o rugăciune plină de toată iubirea noastră pentru El. Noi Îl chemăm mereu să ne mântuie, să ne sfințească, să ne înfrumusețeze neîncetat și slava Lui asta face cu noi: ne face Sfinții Lui. Și Sfinții Lui nu sunt o lozincă teologică, ci o realitate ontologică. Pentru că întreaga lor ființă se sfințește prin slava lui Dumnezeu. Și Biserica are Sfinte Icoane, dar și trupuri îndumnezeite, pentru că cel îndumnezeit devine o Icoană pentru toți, o Carte sfântă. Și toți, de la Sfântul Botez, avem această destinație sfântă: de a deveni Sfinte Icoane ale lui Dumnezeu și de a lăsa în urma noastră comoara Sfintelor noatre Moaște, ca mărturie clară, fundamentală, a sfințeniei vieții noastre. Amin!

Sermon at the commemoration of Saint Ilie the seer of God [May 4, 2025]

Hristos is risen!

My beloveds[1],

today marks 20 years since the death of Saint Ilie, our Father, and I am working on his extended Life, because I have already published his Life of Synaxarion in his Service[2]. And it is a great fulfillment for me to be able to write and speak about my ghostual Father, because, speaking about him, I am speaking about the miracles of God with His Saints. Because God builds His Saints with great meticulousness, with great attention, beautifying them divinely through many virtues, charisms, and divine miracles[3].

On february 4, 2025, the Church of Romania canonized several Holy Martyrs and Confessors of communist prisons[4]. These and many others were the ones imprisoned together, unjustly, with Saint Ilie, our Father, whom we commemorate today with reverence. And they were imprisoned because they did not agree with the political ideology of their time. Ideology that denied the reality of God and His Church, although it used the Church in a propagandistic way. However, by assuming unjust suffering and through continuous prayer, Saint Ilie built himself ghostually in prison and was filled with the glory of God, deifying himself to the point that he lived in divine light for days on end[5].

And until the end of his life, he referred to the days of his purification, enlightenment, and deification in prison as the greatest and holiest days of his life, although he lived in prison under inhuman conditions. But he did not tell us about his torments, he did not tell us about the humiliations he experienced there, but he always told us about the miracles of God with him, about how he was helped by God, by His Saints and Angels and about how he overcame everything in himself. Because the victory of the Saints is in their soul and in their body, sanctifying themselves unceasingly[6].

In his adolescence he went through a moment of unbelief and was on the verge of committing suicide. During the war, in Russia, a bullet went through him, he walked 1-2 km with blood flowing, but God saved him again. In prison he was about to die several times, but God healed him each time. He did not die in prison, he did not die during communism either, he saw how the communist regime fell, which he had prophesied would fall, and I got to know him when I was 17 and he was 76, and living unspeakable miracles next to him[7].

Because the Saints are the living dwellings of God, they are the ones through whom He performs overwhelming miracles, and we, those who receive the gift from God to know them or to share by their prayer, are the ones blessed by God through them. Because the Saints of God pray unceasingly for us, because they want our eternal good. And if we go to them for our eternal good, for our salvation, then we go well, we go ghostually, because they want us to be with them for eternity[8].

I knew him divinely before he spoke to me. Because God showed him to me full of His glory, He showed him to me as a divine man. And although he was a seer before and ghostually knew man, looking into his depths, he never minimalized me for my youth and my passions, but looked at me from the future to the present, from what I will do to what I was doing then. And that is precisely why I grew ghostually next to him in a harmonious way, without constraints, loving communion between people, the real dialogue, the deification of people in the Church and never extremes. Because I understood that only in the Church can one ascend endlessly into life with God despite all temptations and troubles[9].

In their ghostual life, the Holy Apostles passed from the incarnate Christ to the risen Christ, full of glory, Who appeared to them from time to time until His Ascension, after which, from Pentecost, they perceived the Lord within themselves, together with the Father and the Holy Ghost, through Their glory. They passed, therefore, from Hristos in front of them to Hristos within themselves. Likewise I: I perceived him alive, ghostually, before me, so that, after his sleep, I could feel him in myself ceaselessly. Because Saint Ilie is always with me, he helps me, strengthens me, enlightens me, rejoicing in all that I do for him and for the Church of God and for the whole world. Because he rejoices divinely in the glory of God, he rejoices together with God in ourselves, wishing us all eternal good[10].

In his life, Saint Ilie was a Teacher of the Romanian Language, but also of the English Language. He was a poet, writer, meditator of the English Language, he had a family, he had ghostual disciples, but he suffered in the communist prisons for 12 years and 6 months, and there he became the great, the wonderful, the Saint of God, the Hesychast, the Seer of God, our Father. And now I realize that for the first time I am preaching in english about him, about the one who went to children’s homes and taught them english. So that these romanian children could have an even wider horizon of knowledge, reading in english[11].

I did not learn english with Saint Ilie, I did not have him as a meditator, but he divinely enlightens me ceaselessly in understanding the english language. Because I am trying, as you notice, an orthodoxization of the english language, an ecclesiasticalization of it, a return of it to the scriptural and liturgical sources of the Church. That is why I am forced to construct words or correct them, in order to convey the theology of the Church more properly. Because in another language you have to convey yourself in a personal and not edulcorated way[12].

Saint Ilie put into words his divine visions, but he forgot many of them, although it seems to us that divine visions cannot be forgotten. But everything is forgotten, if they are not written! And we need to constantly write down the words and miracles of the Saints, to paint their Holy Icons and to write their Lives as an antidote against forgetting. For the forgetfulness steals from our minds great and holy things, if we do not put them in writing, if we do not put them in color, if we do not put them to music. Because to thesaured is to keep for after-ages, for those who will come after us and need them[13].

I rediscovered with joy and humbleness his prophecy, that I would publish his books after his death. Because he knew what would happen and that is why he gave me his work with all confidence for publication. A second edition of his opera is in the works, with the grace of God. For, along with all the Saints of God, Saint Ilie the seer of God is part of the Church’s patrimony. And everyone must know the Lives and Operas of the Saints for their salvation[14].

I knew his great holiness, but also his immense humbleness. And in both, Saint Ilie was overwhelming. The glory of God flowed out of him like a fountain and entered into you, and there was no need for words of explanation. The words were to confess to each other and not to confide in me about his holiness, because his holiness completely overwhelmed me. For this reason, the outpouring of grace from him to me has remained for me the paradigm of the encounter between people. Because, if you are full of His glory, it irradiates all who meet you. You don’t must tell them that you are ghostual, that you are a man of God, because they will experience this overwhelmingly, if they, in turn, are His servants[15].

But the ghostual people know other ghostual people first from their writing. By the time they meet them in person, they read them before they know them, i.e. they understand them deeply. For our encounter with the Saints of old is primarily through reading about them. We read about them in order to draw closer to them. And when we draw closer to them it is as if we had known them forever, although we have never seen them physically, but we have seen them ghostually enough[16].

So now, my beloveds, although you have not known Saint Ilie as I do, my sermon is an open door towards him. To reading him, to praying to him, to loving him. Because he likes honest, upright people, who give themselves completely to God and their neighbor. And he fell asleep on the feast of the Lord’s Resurrection, believing perfectly in the resurrection of the dead, because he had already experienced the transfiguration of his entire person. Moreover, in a divine vision, he saw how he would live in the Emperordom of God. For God reveals to His Saints all things for their salvation[17].

The demons and the people always fought with Saint Ilie and wanted him dead, but God always made him alive through his effort and through His glory. God will beautify us too, if we do His will. For God unceasingly sanctifies those who do His will and glorify Him through all that they do. Amin[18]!


[1] Started at 7. 11, in day of monday, on 28 april 2025. Sun, 4 degrees, wind of 3 km/h.

[2] The Service of Saint Ilie the seer of God ( May 4), written by his spiritual son, Rev. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Theology for Today, Bucharest, 2025, 73 p. In romanian, for download: https://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2025/01/Slujba-Sfantului-Ilie-vazatorul-de-Dumnezeu.pdf.

[3] Hristos a înviat! Iubiții mei, s-au împlinit astăzi 20 de ani de la adormirea Sfântului Ilie, Părintele nostru, și am în lucru Viața sa extinsă, pentru că Viața sa de Sinaxar am publicat-o deja în Slujba sa. Și e o mare împlinire pentru mine ca să pot scrie și să pot vorbi despre Părintele meu duhovnicesc, pentru că, vorbind despre el, vorbesc despre minunile lui Dumnezeu cu Sfinții Lui. Pentru că Dumnezeu Își zidește Sfinții Lui cu multă meticulozitate, cu multă atenție, înfrumusețându-i dumnezeiește prin multe virtuți, harisme și minuni dumnezeiești.

[4] To be seen: https://basilica.ro/tomosul-sinodal-pentru-proclamarea-canonizarii-noilor-sfinti-romani-document-integral/.

[5] Pe 4 februarie 2025, Biserica României i-a canonizat pe câțiva Sfinți Mucenici și Mărturisitori ai închisorilor comuniste. Aceștia și mulți alții au fost cei împreună-închiși, în mod nedrept, cu Sfântul Ilie, Părintele nostru, pe care azi îl pomenim cu evlavie. Și au fost închiși pentru că nu erau de acord cu ideologia politică a vremii lor. Ideologie care nega realitatea lui Dumnezeu și a Bisericii Sale, deși se folosea de Biserică în mod propagandistic. Însă, prin asumarea suferinței nedrepte și prin continua rugăciune, Sfântul Ilie s-a construit duhovnicește în închisoare și s-a umplut de slava lui Dumnezeu, îndumnezeindu-se până acolo încât a trăit în lumina dumnezeiască zile în șir.

[6] Și până la sfârșitul vieții sale, el s-a raportat la zilele curățirii, ale luminării și ale îndumnezeirii sale din închisoare ca la zilele cele mai mari și mai sfinte ale vieții sale, deși trăia în închisoare în condiții inumane. Dar el nu ne-a vorbit despre chinurile sale, nu ne-a vorbit despre umilințele trăite acolo, ci ne-a vorbit mereu despre minunile lui Dumnezeu cu el, despre cum era ajutat de Dumnezeu, de Sfinții și de Îngerii Lui și despre cum a biruit toate în el însuși. Pentru că biruința Sfinților e în sufletul și în trupul lor, sfințindu-se neîncetat.

[7] În adolescența sa a trecut printr-un moment de necredință și era pe punctul de a se sinucide. În timpul războiului, în Rusia, un glonț a trecut prin el, a mers 1-2 km cu sângele șiroind, dar Dumnezeu l-a mântuit din nou. În închisoare era să moară de mai multe ori, dar Dumnezeu l-a vindecat de fiecare dată. N-a murit în închisoare, n-a murit nici în timpul comunismului, a văzut cum a căzut regimul comunist, despre care profețise că va cădea, și am ajuns să îl cunosc pe când eu aveam 17 ani, iar el 76, și trăind lângă el minuni negrăite.

[8] Pentru că Sfinții sunt locașurile cele vii ale lui Dumnezeu, sunt cei prin care El săvârșește minuni copleșitoare, iar noi, cei care primim darul de la Dumnezeu de a-i cunoaște sau de a ne împărtăși de rugăciunea lor, suntem cei binecuvântați de Dumnezeu prin intermediul lor. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu se roagă neîncetat pentru noi, pentru că ne vor binele cel veșnic. Și dacă mergem la ei pentru binele cel veșnic, pentru mântuirea noastră, atunci mergem bine, mergem duhovnicește, pentru că ei voiesc să fim împreună cu ei pentru veșnicie.

[9] L-am cunoscut dumnezeiește înainte ca să îmi vorbească. Pentru că Dumnezeu mi l-a arătat plin de slava Lui, mi l-a arătat om dumnezeiesc. Și cu toate că era văzător înainte și cunoștea duhovnicește omul, privind în adâncul lui, el nu m-a minimalizat niciodată pentru tinerețea mea și pentru patimile mele, ci m-a privit din viitor spre prezent, de la ce voi face spre ceea ce făceam atunci. Și tocmai de aceea am crescut duhovnicește lângă el în mod armonios, fără constrângeri, iubind comuniunea între oameni, dialogul real, îndumnezeirea oamenilor în Biserică și niciodată extremele. Pentru că am înțeles că numai în Biserică se poate urca la nesfârșit în viața cu Dumnezeu în ciuda tuturor ispitelor și a necazurilor.

[10] În viața lor duhovnicească, Sfinții Apostoli au trecut de la Hristos Cel întrupat la Hristos Cel înviat, plin de slavă, Care li se arăta din când în când până la Înălțarea Sa, după care, de la Cincizecime, L-au perceput pe Domnul în ei înșiși, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor. Au trecut, așadar, de la Hristos din fața lor la Hristos din ei înșiși. La fel și eu: l-am perceput pe el viu, duhovnicește, înaintea mea, pentru ca, după adormirea lui, să îl simt în mine însumi neîncetat. Pentru că Sfântul Ilie e cu mine mereu, mă ajută, mă întărește, mă luminează, bucurându-se de toate cele pe care le fac pentru el și pentru Biserica lui Dumnezeu și pentru întreaga lume. Pentru că se bucură dumnezeiește din slava lui Dumnezeu, se bucură dimpreună cu Dumnezeu de noi înșine, dorindu-ne tot binele cel veșnic.

[11] În viața sa, Sfântul Ilie a fost Profesor de Limba Română, dar și de Limba Engleză. A fost poet, scriitor, meditator de Limbă Engleză, a avut familie, a avut ucenici duhovnicești, dar a suferit în închisorile comuniste 12 ani și 6 luni, iar acolo a devenit cel mare, cel minunat, Sfântul lui Dumnezeu, Isihastul, Văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru. Și acum îmi dau seama că predic pentru prima oară și în limba engleză despre el, despre cel care se ducea acasă la copii și îi învăța limba engleză. Pentru ca acești copii români să aibă un orizont și mai mare de cunoaștere, citind în limba engleză.

[12] Nu am învățat limba engleză cu Sfântul Ilie, nu l-am avut meditator, dar mă luminează dumnezeiește neîncetat în înțelegerea limbii engleze. Pentru că încerc, după cum observați, o ortodoxizare a limbii engleze, o îmbisericire a ei, o întoarcere a ei la izvoarele scripturale și liturgice ale Bisericii. De aceea sunt nevoit să construiesc cuvinte sau să le corectez, pentru ca să transmit mult mai propriu teologia Bisericii. Căci într-o altă limbă trebuie să te transmiți pe tine la modul personal și nu edulcorat.

[13] Sfântul Ilie a pus în cuvinte vederile sale dumnezeiești, dar pe multe dintre ele le-a uitat, deși nouă ni se pare că nu se pot uita vedeniile dumnezeiești. Însă toate se uită, dacă nu sunt scrise! Și e nevoie să scriem neîncetat cuvintele și minunile Sfinților, să le pictăm Sfintele Icoane și să le scriem Viețile ca antidot contra uitării. Căci uitarea ne fură din minte lucruri mari și sfinte, dacă nu le punem în scris, dacă nu le punem în culoare, dacă nu le punem pe muzică. Pentru că a tezauriza înseamnă a păstra pentru viitorime, pentru cei care vor veni după noi și vor avea nevoie de ele.

[14] Am redescoperit cu bucurie și cu smerenie profeția sa, aceea că voi publica cărțile sale după adormirea sa. Pentru că el știa ce va fi și de aceea mi-a dăruit cu toată încrederea opera sa spre publicare. O a doua ediție a operei sale e în lucru, cu harul lui Dumnezeu. Căci, alături de toți Sfinții lui Dumnezeu, Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu face parte din patrimoniul Bisericii. Și toți trebuie să cunoască Viețile și Operele Sfinților pentru mântuirea lor.

[15] Am cunoscut marea lui sfințenie, dar și imensa lui smerenie. Și în amândouă, Sfântul Ilie era copleșitor. Slava lui Dumnezeu ieșea din el ca un izvor și intra în tine și nu mai era nevoie de cuvinte explicative. Cuvintele erau pentru a ne confesa unul altuia și nu pentru a mă încredința despre sfințenia lui, pentru că sfințenia lui mă copleșea cu totul. Din acest motiv, revărsarea de har din el spre mine a rămas pentru mine paradigma întâlnirii dintre oameni. Pentru că, dacă ești plin de slava Lui, ea iradiază pe toți cei care te întâlnesc. Nu trebuie să le spui tu că ești duhovnicesc, că ești omul lui Dumnezeu, pentru că ei vor trăi acest lucru la modul copleșitor, dacă și ei, la rândul lor, sunt slujitorii Lui.

[16] Însă, oamenii duhovnicești îi cunosc pe alți oameni duhovnicești mai întâi din scrisul lor. Până îi întâlnesc personal, îi citesc înainte de a-i cunoaște, adică îi înțeleg în mod profund. Căci întâlnirea noastră cu Sfinții din vechime e în primul rând prin citirea despre ei. Citim despre ei, pentru ca să ne apropiem de ei. Și când ne apropiem de ei este ca și când i-am cunoaște dintotdeauna, deși noi nu i-am văzut trupește niciodată, dar i-am văzut duhovnicește din destul.

[17] Așa și acum, iubiții mei, deși nu l-ați cunoscut pe Sfântul Ilie așa cum îl cunosc eu, predica mea e o ușă deschisă spre el. Spre citirea lui, spre rugăciunea către el, spre iubirea lui. Pentru că lui îi plac oamenii onești, verticali, care se dăruie cu totul lui Dumnezeu și aproapelui lor. Și el a adormit în praznicul Învierii Domnului, crezând în mod desăvârșit în învierea morților, pentru că a experimentat încă de aici transfigurarea întregii sale persoane. Ba, mai mult, într-o vedenie dumnezeiască, a văzut cum va trăi în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu le descoperă Sfinților Lui toate cele spre mântuirea lor.

[18] Demonii și oamenii s-au războit mereu cu Sfântul Ilie și l-au vrut mort, dar Dumnezeu l-a făcut pururea viu prin nevoința lui și prin slava Sa. Și pe noi ne va înfrumuseța Dumnezeu, dacă voim voia Lui. Căci Dumnezeu îi sfințește neîncetat pe cei care fac voia Lui și Îl slăvesc pe El prin tot ceea fac. Amin!

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 2) [71-85]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări
și răspunsuri teologice
(vol. 2)

*

71. Câte capitole are Filocalia lui Orighenis?

Are 27 de capitole[1].

*

72. Ce înseamnă cuvintele proscomidalnic și proscomisarion?

Ambele înseamnă pomelnic[2].

*

73. Ce înseamnă substantivul grecesc παρουσία [parusia]?

Înseamnă venire și prezență[3]. Și când vorbim, din punct de vedere teologic, despre parusia Domnului, ne referim la a doua Lui venire întru slavă.

*

74. Care au fost criteriile canonicității pentru cărțile Noului Testament?

Prof. Harry Y. Gamble consideră că au fost 4 mari criterii care au stat la baza formării canonului Noului Testament: apostolicitatea, catolicitatea, ortodoxia și tradiționalitatea cărților sfinte[4]. Și sunt de acord cu punctul său de vedere.

*

75. Ce ne învață pe noi ploaia?

Că pământul sufletului nostru are nevoie întotdeauna de lacrimi de pocăință pentru păcatele noastre.

*

76. Ce profeție avem în Sirah 45, 25?

Aceea că Hristos va fi Împărat, dar și Arhiereu. Pentru că textul versetului, în LXX, este următorul: „Și făgăduința lui David, a fiului lui Iesse, din seminția lui Iudas: moștenirea împăratului [κληρονομία βασιλέως], a fiului din fiul cel unul [υἱοῦ ἐξ υἱοῦ μόνου], moștenirea lui Aaron și a seminției lui”. Pentru că aici Sfântul Sirah ne spune că moștenirea lui Aaron e moștenirea împăratului David.

*

77. Care este profeția de la Sirah 46, 19?

Este una hristologică. Aceea că lui Hristos „omul nu I-a adus Lui o vină [οὐκ ἐνεκάλεσεν Αὐτῷ ἄνθρωπος]”. Nu I-a adus nicio vină, pentru că El a fost fără de păcat.

*

78. Care e profeția de la Sirah 46, 20?

E tot una hristologică. Pentru că vorbește despre învierea Domnului: „și a înălțat din pământ glasul Său în[tru] profeție [καὶ ἀνύψωσεν ἐκ γῆς τὴν φωνὴν Αὐτοῦ ἐν προφητείᾳ], [ca] să șteargă nelegiuirea poporului [ἐξαλεῖψαι ἀνομίαν λαοῦ]”. Pentru că El a înviat din morți, după cum a profețit mai înainte, ca să mântuie pe poporul Său.

*

79. Când, unde și de către cine au fost sfințite cele 6 clopote ale Catedralei Naționale de la București?

Pe 3 septembrie 2018, într-o zi de luni, între orele 9.45-10.30, în partea stângă a Catedralei Naționale, cele 6 clopote au fost sfințite de către PFP Daniel Ciobotea, Patriarhul României[5].

*

80. Când a fost canonizat Sfântul Cuvios Amfilohios Macris?

Sfântul Cuvios Amfilohios Macris [Αμφιλόχιος Μακρής][6] a fost canonizat de către Patriarhia Ecumenică în ziua de 29 august 2018, o zi de miercuri[7].

*

81. Ce vrea să spună Sfântul Sirah, atunci când vorbește despre odrăslirea oaselor Sfinților?

La Sirah 46, 12 avem: „oasele lor să odrăslească din locul lor [τὰ ὀστᾶ αὐτῶν ἀναθάλοι ἐκ τοῦ τόπου αὐτῶν]”. Pe când la Sirah 49, 10 avem: „și oasele celor 12 Profeți să odrăslească din locul lor [καὶ τῶν δώδεκα Προφητῶν τὰ ὀστᾶ ἀναθάλοι ἐκ τοῦ τόπου αὐτῶν]”. Și, în ambele locuri scripturale, prin odrăslire se exprimă dorința sfântă ca Sfintele lor Moaște să facă minuni. Să odrăslească minuni în viețile oamenilor.

*

82. Câte poeme ne-au rămas de la Sfântul Teofilactos de Ahridos[8]?

Ne-au rămas 15 poeme în limba greacă[9].

*

83. În ce zi este pomenit Sfântul Teofilactos, Arhiepiscopul de Ahridos? (30)

În Biserica Ortodoxă Sârbă el este pomenit în ziua de 31 decembrie[10].

*

84. Cine l-a anatematizat prima oară pe ereticul Arios?

Un Sinod convocat de Sfântul Alexandros al Alexandriei[11] și care a avut loc înainte de Sinodul I Ecumenic[12]. Și el a fost anatematizat atunci împreună cu Evzoios, Ahillas, Aetalas, Lucios, Sarmatios, Iulios, Minas, Arios și Elladios[13].

*

85. Când s-a auzit prima oară clopotul Catedralei Naționale din București?

Într-o zi de miercuri, pe 24 octombrie 2018, cu o lună înainte ca Biserica să fie sfințită[14].


[1] Cf. The Philocalia of Origen. A Compilation of Selected Passages from Origens Works Made by St. Gregory of Nazianzus and St. Basil of Cæsarea, translated into english by the Rev. George Lewis, Pub. T & T. Clark, Edinburgh (Scoția), 1991, p. 224.

[2] Virgil Olteanu, Din istoria și arta cărții. Lexicon, Vademecum pentru editori, ziariști, tipografi, bibliotecari, librari, documentariști, arhiviști, muzeografi, profesori și studenți, Ed. Enciclopedică, București, 1992, p. 298.

[3] T.[akamitsu] Muraoka, A Greek-English Lexicon of the Septuagint, Pub. Peeters, Louvain – Paris – Walpole, MA, 2009, p. 537. A se vedea date despre autor: https://en.wikipedia.org/wiki/Takamitsu_Muraoka.

[4] Harry Y. Gamble, The New Testament Canon. Its Making and Meaning, Pub. Fortress Press, Philadelphia (USA), 1985, p. 67-71.

[5] Cf. http://basilica.ro/comunicat-sfintirea-clopotelor-catedralei-nationale/  și

http://basilica.ro/sfintirea-si-ridicarea-clopotelor-catedralei-nationale/.

Imaginea am preluat-o de aici:http://basilica.ro/wp-content/uploads/2018/09/CMN-Clopote-113.x71918.jpg.

[6] Cf. https://www.impantokratoros.gr/geron-amfilochios-makrhs.el.aspx.

[7] Cf. http://fanarion.blogspot.com/2018/08/blog-post_29.html și

http://basilica.ro/parintele-amfilohie-makris-ucenic-al-sfantului-nectarie-a-fost-canonizat-de-patriarhia-ecumenica/.

[8] Titulatura sa în limba greacă este Teofilactos, Arhiepiscopul de Ahridos și a toată Bulgaria [Θεοφύλακτος, Αρχιεπίσκοπος Αχρίδος και πάσης Βουλγαρίας], cf.

https://bg.wikipedia.org/wiki/Теофилакт_Охридски.

[9] Cf. Théophylacte d’Achrida, Discours, traités, poésies, avec introduction, texte, traduction et notes par Paul Gautier, en col. Corpus Fontium Historiae Byzantinae, vol. 16. 1, series Thessalonicensis, edidit Iohannes Karayannopulos, Ed. Association de Recherches Byzantines, Thessalonique, 1980, p. 346-377.

[10] Cf. https://orthodoxwiki.org/Theophylact_of_Ochrid.

[11] The Synodicon Vetus, with text, translation and notes by John Duffy and John Parker, in col. Corpus Fontium Historiae Byzantinae, vol. 15, series Washingtonensis, edidit Ihor Ševčenko, Pub. Dumbarton Oaks, Center for Byzantine Studies Trustees for Harvard University, Washington, District of Columbia, 1979, p. 26.

[12] Idem, p. 28.

[13] Idem, p. 26.

[14] Cf. http://basilica.ro/a-rasunat-primul-clopot-la-catedrala-mantuirii-neamului/.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [163] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

9. De aceea, credincioșii să înțeleagă că aici, în a doua orânduire, pomii, pe care Dumnezeu i-a făcut să răsară frumoși, buni și purtând roade[1], și al doilea rând de fiare și păsări, pe care le-a plăsmuit însuși Dumnezeu[2], și acea pânză, pe care a văzut-o Petros în vedenia sa, având toate fiarele și dobitoacele și păsările cerului[3], și această femeie, pe care o numim „Viață”, ajutorul omului[4] – acestea sunt simboluri pentru nimic altceva decât Paradisul Bisericii.

Dumnezeu a adus neamurile [păgâne], ca pe niște fiare, în acest Paradis[5], unde le-a arătat pe ele lui Hristos, cel de-al doilea Adam[6], ca să vadă cum le va numi: pe fiecare după virtutea sa și după viața de fiecare zi [pe care a trăit-o][7]. De aceea, El i-a numit pe unii oi, pentru că ei vor sta la dreapta Sa[8]; dar pe alții i-a numit capre, pentru că ei vor sta la stânga. Pe unii miei, ca [cei ce sunt] urmând lui Hristos[9]; pe alții boi/ tauri, ca trăgând plugul crucii[10]. Pe unii cai, ca tulburând apa cea amară a necredinței[11]; iar pe alții vulturi, ca înălțând Teologia[12]; și iarăși pe alții porumbițe, pentru semnele harului Duhului din ei[13].

Iar dacă tu vrei să vezi fiare puternice în Grădină, ascultă-L pe El zicând: „Iată, v-am dat vouă puterea [de] a călca peste șerpi și [peste] scorpioni”[14].

În același chip, iudeii care au uneltit împotriva turmei sunt numiți „lupi”[15] și „pui de vipere”[16], iar alții „vulpi”[17].

10. „Și tot sufletul cel viu, care a fost numit el de Adam”, zice, „acesta [este] numele său”[18].

Adică: nimic întâmplător sau lipsit de rațiune. Hristos dă nume care sunt în armonie cu viața zilnică și cu virtutea fiecăruia. Dumnezeu a dat nume întregii creații și tuturor lucrurilor create[19]. Dar Adam a chemat nume numai acelor fiare și femeii[20]. Adică: Hristos dă nume poporului Său și Bisericii Sale.

Dar poate că iudeul este înfuriat să zică: „De ce Dumnezeu dă tuturor celorlalte făpturi numele lor potrivite, dar nici femeii și nici animalelor El nu le dă nume? Căci El, nu Adam, s-ar fi cuvenit să le fi dat propriile lor nume tuturor”.

Voi răspunde la aceasta: din același motive pentru care Dumnezeu, când a pomenit crearea femeii de către Sine, nu a numit-o pe ea „femeie”, ci „ajutor”[21] – și nu o dată, ci de două ori[22]. Dându-i bărbatului numele Adam[23], de ce nu i-a dat El însuși nume femeii? În mod drept și potrivit, bărbatul ei, Iisus însuși, o numește pe femeia Sa și pe copiii Săi. El este Tatăl și Capul Casei, și aceasta este [o face] pentru a păzi legea tuturor capetelor familiilor, care își conduc soțiile și copiii. De aceea, El, care botează cu adevărat, a zis că El însuși este „Păstorul cel bun”[24] „și oile ascultă glasul Lui și pe oile Sale [El] le cheamă pe nume”[25]. Adică: le dă lor nume. El a zis aceasta pentru că Dumnezeu le-a adus pe ele la El „[ca] să vadă cum le va numi pe ele”[26].

Când erau strânse la un loc, erau numite „fiare”[27]. Dar când ele, care s-au făcut asemenea Mielului Hristos[28], au fost aduse în Paradis și în curtea Păstorului cel bun[29], au fost îndată numite „oi”[30].

11. Cel care nu cugetă în felul acesta despre cele ale Paradisului și despre fiarele care au fost aduse acolo, trebuie atunci să fie de acord cu următoarele. Pe de-o parte era Adam, stând înăuntru ca un stăpân și un împărat, iar pe de altă parte era Dumnezeu cel Atotputernic, ajutându-l pe el ca o slugă, prin faptul de a-i aduce fiarele la el ca unui stăpân. Dar [a cugeta] aceasta este [un lucru] lipsit de evlavie și fără niciun sens.


[1] Cf. Fac. 2, 9.

[2] Cf. Fac. 2, 19.

[3] Cf. Fapt. Ap. 10, 10-12.

[4] Cf. Fac. 2, 18; 3, 20.

[5] Cf. Fac. 2, 19.

[6] Cf. I Cor. 15, 47.

[7] Cf. Fac. 2, 19-20; I Cor. 15-23.

[8] Cf. Mt. 25, 33.

[9] Cf. Apoc. 14, 4.

[10] Cf. I Cor. 9, 8-10.

[11] Cf. Amv. 3, 15.

[12] Cf. II Cor. 12, 3-4.

[13] Cf. Mt. 3, 16; Mc. 1, 10; Lc. 3, 22; In. 1, 32.

[14] Lc. 10, 19.

[15] Mt. 10, 16; Lc. 10, 3.

[16] Mt. 3, 7; 12, 34; 23, 33; Lc. 3, 7.

[17] Lc. 13, 32.

[18] Fac. 2, 19.

[19] Cf. Fac. 1: 8, 10.

[20] Cf. Fac. 2: 19-20, 23; 3, 20.

[21] Cf. Fac. 1, 27; 2, 18.

[22] Cf. Fac. 2: 18, 20.

[23] Cf. Fac. 2, 16.

[24] In. 10: 11, 14.

[25] In. 10, 3.

[26] Fac. 2, 19.

[27] Cf. Fac. 2, 19.

[28] Cf. In. 10, 1.

[29] Cf. Rom. 8, 29; Filip. 3, 21; In. 1: 29, 36.

[30] Cf. In. 10, 1-16.

1 3 4 5