Etichetă: pr. dorin picioruș

Predică despre slujire [4 septembrie 2013]

One comment

Judecatorul nostru, 2

Iubiții mei,

astăzi împlinesc 8 ani de când am fost hirotonit diacon.

Diaconia fiind prima treaptă a Preoției.

Peste 13 zile, pe 17 septembrie 2005, am fost hirotonit preot.

Așa că am fost diacon numai două săptămâni…Însă diaconia/ slujirea am înțeles-o tot mai profund pe fiecare zi de preoție.

Pentru că preoția este slujire zilnică, constantă, continuă a lui Dumnezeu și a oamenilor.

Slujire nu doar în sensul de slujbă (că asta ar fi ușor, am fi diaconi și preoți numai la Biserică) ci de închinare a întregii noastre vieți în folosul lui Dumnezeu și al oamenilor.

Pentru că preoția nu se termină niciodată, ea nu are vacanță ci e o continuă mijlocire către Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu are nevoie de oameni prin care să lucreze mântuirea oamenilor. A tuturor oamenilor.

Are nevoie de glasuri și de mâini iubitoare și de suflete care ard de grijă pentru toți.

Și pe fiecare zi am observat că ceea ce nu facem pentru toți, în folosul tuturora, e o pierdere.

O pierdere de timp. Un minus în preoția noastră. Pentru că ne gândim doar la noi…și nu la vocația noastră.

Pentru că orice slujbă pe care o facem trebuie să includă pe toată lumea, grija pentru întreaga umanitate.

La fel orice carte scrisă și orice cuvânt rostit trebuie să includă grija pentru toți. Grija pentru toți și pentru diverse probleme.

Nu doar probleme trecute și prezente…ci și de viitor.

Dar pentru a sluji lui Dumnezeu în folosul oamenilor trebuie să fim mânați de Dumnezeu/ orientați de El/ învățați de El.

Învățare care vine în urma familiarizării cu Dumnezeu.

Pentru că primul lucru pe care Dumnezeu ni-l luminează în preoția noastră e tocmai acesta: a îndrăzni la mila Lui pentru noi și pentru întreg poporul Bisericii Sale.

A ne ruga cu îndrăzneală, cu îndrăzneală de fii, de fii iubitori față de El.

Și familiarizarea cu El vine din continua slujire a Sfintelor Taine, a împărtășirii continue, a harului care coboară neîntrerupt în noi și sfințește toate și pe toți.

De aceea, în mod constant, am învățat iubirea Lui față de oameni, mila Lui față de noi, grija Lui pentru detalii, bunătatea Lui fără margini.

Am învățat cum trebuie să mă comport față de cei pentru care mă rog, față de cei pe care îi spovedesc, față de cei pentru care sufăr.

Și dacă nu-mi doresc să am duhovnici orbi, care să nu vadă omul și să nu aibă grijă de el, am încercat să nu fiu cel care nu-mi place să fiu.

Pentru că Dumnezeul nostru e delicat, e iubitor, e profund, e înțelegător, e blând, e îndelung-răbdător cu oamenii iar preotul trebuie să aibă inimă de mamă, să fie maternal și paternal, în același timp, cu cei credincioși.

Așa că slujirea lui Dumnezeu e pe măsura a ceea ce ne învață Dumnezeu să facem.

Slujirea Lui vine din iluminare dumnezeiască, dintr-o profundă și atentă înțelegere a vieții oamenilor.

Și cine e actual, cine înțelege la modul prezent viața oamenilor și ceea ce trebuie să facă pentru oameni…e plin de luminarea lui Dumnezeu.

Pentru că mai întâi de toate, cei credincioși au nevoie de certitudini din partea noastră.

Vor să știe că Dumnezeu e viu, că El lucrează în viața noastră și modul în care ei trebuie să se împace cu El și să-I placă Lui.

Adică credincioșii Bisericii vor lucruri practice, pline de pragmatism teologic și duhovnicesc, pentru că vor să aibă o relație vie, reală cu Dumnezeu, care să îi schimbe continuu.

De aceea munca primă a slujirii e aceea de a ne arăta sufletul, adâncul nostru, în slujba și în predica noastră.

Slujirea noastră trebuie să ne facă transparenți pentru toți.

Adică oamenii să știe că vorba și viața noastră sunt una, că noi vrem lucruri clare și de aceea întreținem și zidim Biserici, facem instituții diverse, facem tot felul de întruniri teologice: pentru că vrem ca viața cu Dumnezeu să fie tot mai largă, tot mai răspândită, tot mai bine înțeleasă.

Dar toate lucrurile pe care le facem au sens și sunt înțelese profund de către toți, dacă mai înainte de a zidi orice lucru material…ne zidim duhovnicește. Ne zidim ca pietre vii în Hristos. Ne zidim întru harul Treimii.

Fără ca noi să fim o comuniune de iubire și de slujire…Biserica, ca locaș, nu reprezintă decât o unitate de cult…dar nu o comunitate vie.

De aceea Biserica reală, profundă, se face în oameni și nu în afara lor!

Biserica reală e Biserica ce răspunde în cor, care se zbate la unison, care are frământări comunitare.

Și acea Biserică, fără doar și poate, e slujită și hrănită zilnic de o ierarhie vie, plină de viața lui Dumnezeu.

De o ierarhie care este exemplu transparent de viață sfântă, de jertfire de sine, de frumusețe duhovnicească.

Însă pentru a putea sluji și pentru a putea vorbi oamenilor, trebuie să fii mereu rugăciune, mereu vorbire, mereu căutare de sensuri.

În cei 8 ani de preoție am înțeles, în mod continuu acest lucru: că slujirea mea preoțească nu se termină nicio clipă, că mereu sunt în rugăciune și în căutare de înțelegeri pentru cei care, azi, mâine, peste 2 sau 10 ani, vor să știe un lucru sau altul.

Pentru că slujirea nu e doar alinare, nu e doar iertare, ci și iluminare a oamenilor.

Oamenii au nevoie să știe, să cunoască despre revelația dumnezeiască, despre istoria Bisericii, despre cum arată Sfinții și teologii ei.

Pentru asta trebuie să te consumi non-stop ca să faci slujbe, ca să te rogi, ca să fii alături de oameni dar și să studiezi.

Să studiezi pentru ei, pentru cei care te caută și te întreabă…iar odată ce studiezi și scrii la modul serios, îi ajuți și pe cei din viitor, care se vor bucura de roadele muncii tale de cercetare.

Așa că slujirea noastră preoțească include grija pentru întreaga lume, pentru toți oamenii, fie ei din trecut, din prezent și din viitor.

Pentru că slujirea lui Hristos Dumnezeu, de la Care noi am primit preoția, este una universală și continuă, pentru că El dorește mântuirea tuturor.

De aceea noi con-slujim cu Dumnezeu și Dumnezeu lucrează prin noi toate cele ale Preoției dumnezeiești, pentru că El dorește ca noi să-i aducem pe toți la comuniunea cu Sine.

Însă noi slujim cu Dumnezeu nu ca niște „instrumente”, de care El se folosește la modul impersonal ci ca niște parteneri de slujire.

Bineînțeles, noi suntem niște parteneri ai Săi cu multe slăbiciuni, cu multe căderi…El face aproape totul în slujbele noastre…dar ne cere și nouă grijă multă și atenție și delicatețe, pentru ca oamenii să nu se smintească, să nu fugă de El ci să se apropie tot mai mult de El.

El ne cere să botezăm după rânduiala liturgică…și tot El trimite harul și săvârșește toate cele de taină ale renașterii noastre duhovnicești.

El mirunge. El iartă. Cu El ne împărtășim. El ne hirotonește. El ne cunună. El ne dezleagă de păcate. El ne sfințește.

Însă noi, ca niște robi netrebnici, trebuie să fim ascultători Lui întru toate și să ne curățim pe noi înșine mereu, pentru a înțelege cum trebuie să slujim, cu ce inimă, cu ce perspectivă asupra vieții și asupra veșniciei.

Pentru toată această perspectivă sfântă asupra vieții bisericești și asupra veșniciei, Îi mulțumesc astăzi Prea Sfintei Treimi pentru tot ceea ce a făcut în viața mea preoțească.

Și mă rog Dumnezeului nostru treimic, ca și de aici încolo, tot la fel de delicat, de profund, de frumos, să mă învețe intimitatea cu Sine, pentru ca să mă apropii și mai mult de El și El de mine, în adâncurile mele, ca de acolo să pot vorbi și să pot sluji oamenilor.

Vă mulțumesc și dumneavoastră pentru sprijin și pentru rugăciuni. Pentru iubire și pentru atenție.

Căci toate se fac cu atenție, cu dăruire, cu responsabilitate.

Toată binecuvântarea din partea mea și de la Domnul mare și multă bucurie duhovnicească! Amin.

Istorie 4. 17

17 comments

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

***

21. Sinodul de la Iași, din 1642

La începutul lunii septembrie, delegația grecească ajunge la Iași și pe 6 septembrie și delegația rutenilor[1].

Din partea Patriarhiei ecumenice a participat fostul arhiepiscop de Niceea, Porfirie, și Meletie Sirigos/ Sirigul, dascăl și predicator al Marii Biserici din Constantinopol[2].

Din partea Mitropoliei Kievului au fost 3 participanți: Isaia Trofimovici Kozlovski, profesor de filosofie, primul rector al Academiei movilene și egumen al Mănăstirii Sfântul Nicolae din Kiev, Iosif Kononvici Gorbațki, egumen al Mănăstirii Teofania din Kiev și care va ajunge episcop de Mstislav și Ignatie Oxenovici Starușici, predicator al catedralei Sfânta Sofia din Kiev[3]. Unii cercetători au afirmat că a participat și Sfântul Petru Movilă la sinod[4], lucru pe care Părintele Bodogae îl neagă, cf. n. 1, p. 133.

Nu a participat niciun ierarh din Țara Românească, pentru că domnul Țării Românești era în conflict cu cel al Moldovei[5].

Din partea Moldovei au participat Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, PS Evloghie de Roman, PS Anastasie de Rădăuți, PS Gheorghe de Huși și Ieromonahul Sofronie Pociațki, egumenul de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași și rectorul colegiului lui Vasile Lupu din Iași[6].

Ședințele sinodului au fost secrete însă au participat și alți reprezentanți la discuții, așa că există și mărturii altele decât ale sinodalilor[7].

Sinodul a durat aproximativ 43 de zile. Între 6 septembrie și 27 octombrie 1642[8]. Și discuțiile s-au purtat în limba latină, pe care o cunoșteau „mai toți participanții”[9].

Mărturisirea ortodoxă a Sfântului Petru Movilă, trimisă sinodului spre cercetare, a fost scrisă tot în limba latină[10].

Mărturisirea Sfântului Petru Movilă a fost amendată de sinod în două puncte: epicleza și purgatoriul[11].

S-a optat pentru răspunsul delegației grecești: prefacerea Cinstitelor Daruri are loc la chemarea harului Duhului Sfânt peste ele iar foc curățitor/ purgatoriu nu există ci milosteniile și slujbele celor vii îi ajută pe cei adormiți[12].

Începând cu ziua de 15 septembrie 1642, Meletie Sirigul începe să traducă, în limba greacă vulgară, Mărturisirea Sfântului Petru Movilă[13]. A terminat traducerea întregului text pe 27 octombrie 1642 și pe 30 octombrie 1642 i-a trimis traducerea Patriarhului ecumenic, Partenie I, spre aprobare[14].

Pe 11 martie 1643, Partenie I îi trimitea Sfântului Petru Movilă Mărturisirea sa în forma aprobată[15].  Ea era semnată și de PFP Ioanichie al Alexandriei, PFP Macarie al Antiohiei și PFP Paisie al Ierusalimului[16].

Iar Mărturisirea îndreptată a Sfântului Petru Movilă va fi tipărită în Olanda, în 1667, prin grija lui Panaiot Nikussios, dragoman al Porții[17]. Prefața ediției tipărite în Olanda a fost scrisă de PFP Nectarie al Ierusalimului în 1662[18].

Un exemplar greco-latin al cărții a fost trimis și regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și el se păstrează în Biblioteca Națională din Paris, sub numărul de inventar 1265[19].

Ediții greco-latine, românești, rusești, germane, olandeze, englezești, sârbești, maghiare ale cărții sunt amintite în n. 2-4 ale p. 139.

*

22. Jurnalul inedit al lui Vasile Alecsandri

A fost publicat de C. D. Papastate în 1947[20]. Și e în limba franceză. Ediția de față e una bilingvă: francezo-română.

Însemnările încep în ziua de 7/19 iunie 1846, când Alecsandri pleacă din Iași spre Roman[21]. Trece prin Bacău[22] și se îndreaptă spre Galați[23]. Își așteaptă cinci ore pașaportul, pe care îl uitase la cucoana Zulnia[24]. Și împreună cu Alexandru Cuza (pe atunci colonel, viitor domn al Principatelor[25]) și Vârnav (Liteanu, fostul soț al Elenei Negri[26]) face o plimbare cu vaporul pe Dunăre[27].  Discută două ore cu prințesa Mavrogheni și cu fiica ei[28].

După un paragraf lipsă, Alecsandri ne spune că pe 19 august 1846 a plecat din Constantinopol „cu vaporul englez Montrosa”[29]. A sosit la Smirna pe 20 august, noaptea și a locuit în hotelul Mille. Apoi ajunge în Veneția în luna septembrie a anului 1846[30].

Ninița sau Elena Negri, iubita lui Alecsandri, ajunge la Triest pe 5 septembrie 1846, la ora două după amiază[31]. Se cazează la hotelul du Prince Metternich, unde era cazat și Alecsandri[32]. Aflând că a venit, poetul se duce în camera ei „și o strâng la piept cu toată înflăcărarea unui amor exaltat de două luni îndelungate de absență. În acest răstimp amândoi am făcut mai multe sute de leghe ca să ne întâlnim unul cu altul”[33].

Însă Elena Negri, iubita cu care Alecsandri se întâlnea clandestin, era „obosită și suferindă”[34]. Aici, la Triest, se plimbă pentru prima dată împreună în trăsură[35]. Mănâncă la vila Murat[36].

Pe 8 septembrie 1846, îmbarcați pe vapor la 6 dimineața, călătoresc spre Veneția „pe o vreme minunată”[37].

Se plimbă cu gondola[38]. Și au locuit într-un apartament cu 3 camere, la Veneția, între 11 septembrie 1846 și 8 martie 1847[39].

Aventura lor italiană a decurs „fără piedici, fără griji; absorbiți cu totul de fericirea noastră și de nebuniile noastre copilărești”[40].

Mănâncă portocalele cumpărate pentru a face dulceață[41]. Lista de cumpărături din p. 187, cumpărate din piața San Marc din Veneția[42].

„Un cuvânt și-o sărutare, [acesta] este temeiul conversației noastre”[43].

Gondolierul le prezintă palatele Veneției[44]. Cafea și pipă turcească[45]. Și îl citează pe Byron cu zisa: „credința înalță pe om la cer, amorul coboară cerul în om”[46].

În zi de duminică, lume multă și…se cânta muzică militară în piața San Marc[47]. Se foloseau lămpi de gaz în Veneția pentru iluminatul public pe timp de noapte[48].

La Lido au văzut mormintele evreilor și s-au plimbat pe plajă, pe nisipul Adriaticii[49].

Până la urmă fac și dulceață de portocale[50]. Cumpără un scaun venețian pentru Elena, pe 11 noiembrie 1846[51]. Vântul de iarnă[52]. Și părăsesc Veneția în luna noiembrie a anului 1846[53], deși anterior vorbise de luna martie a anului 1847.

Au aflat unde a locuit Byron în Veneția[54].

Pe 12 noiembrie 1846 călătoreau către Triest cu un vaporaș[55]. De la Cilly călătoresc cu trenul, la clasa întâi[56]. Se cazează la un hotel din Gratz, unde rămân două zile[57]. Însă la Gratz, Elena are „o tusă [tuse] ce-i sparge pieptul. Are dureri de cap grozave, totuși ca întotdeauna nu o părăsește de fel curagiul [curajul]”[58].

Pe 18 noiembrie 1846 se îndreptau către Viena[59]. Cu trenul. Elena a mers la Viena iar Alecsandri a coborât la Bruck[60] (un oraș austriac[61]).

Pe 22 noiembrie 1846, poetul era la Salzburg[62]. Vede casa unde s-a născut Mozart[63].

În p. 267: „un Neamț își pierde mai degrabă capul decât pălăria”. Iar „italianul cântă printre dinți zi și noapte”[64].

Elena vine la Salzburg pe 23 noiembrie 1846. La 6 dimineața, „pe o vreme îngrozitoare: ploaie în două [îndoită] cu zăpadă”[65]. Aici, la Salzburg, îi citește însemnările sale (adică pagini din jurnalul de față) despre șederea lor în Veneția[66]. „În cursul acestei citiri, ea a trecut rând pe rând de la lacrimi la râs și de la râs la lacrimi cu un farmec copilăresc deplin, cum n’are nimeni alta. Drumul o obosise peste măsură, dar ca totdeauna sărutările mele nu i-au dat răgaz să se odihnească”[67].

Pleacă împreună de la Salzburg pe 24 noiembrie 1846, „pe la ceasurile unu după amiază”. Spre München[68].

Sosesc la München la ora 8 dimineața[69]. Pleacă din oraș pe 27 noiembrie 1846, la ora 10 dimineața. Cu trenul, îndreptându-se spre Augsburg[70].

Trec prin Ulm și ajung la Stuttgart, la 8 dimineața, în ziua de 28 noiembrie 1846[71]. Pe 29 noiembrie părăsesc Stuttgartul, la ora 10 dimineața[72].

Pe 30 noiembrie sunt în orașul Carlsruhe[73]. Se opresc în Baden-Baden[74]. Călătoresc cu trenul spre Kehl, pe o vreme ploioasă…și deplânge Germania, „cu chipurile ei, care îți fac milă, cu oamenii ei caraghioși și cu ghiftuirea și tărăgănelile ei”[75].

Pe 2 decembrie 1846 ajung în Strasbourg[76]. Călătoresc cu caleașca spre Paris[77]. Pe 5 decembrie ajung la Paris, spre ora 17[78].

Stau 13 zile la Paris dar aceste zile sunt „cele mai triste și mai nesuferite pe care le-am trăit cândva, deși ne găseam în inima Parisului, în inima desfătărilor”[79].

Pe 22 decembrie 1846 ajung la Lyon, spre ora 18. Pe 24 decembrie erau la Avignon[80]. Pe 25 decembrie erau în Marsilia[81]. Pe 30 decembrie 1846, la ora 10 seara, erau în portul Genua [Genova][82].

Pe 3 ianuarie 1847 erau la Livorno. Au ajuns la Pisa cu trenul. Au vizitat Domul. Pe 4 ianuarie erau la Neapole, unde au plecat pe 19 ianuarie. Pe 20 ianuarie erau în Palermo[83].

Tocmai pe 24 martie se întorc la Neapole și pleacă, spre Constantinopol, cu un vapor francez, pe 25 aprilie 1847[84].

Pe 4 mai 1847, „la orele 3 dimineața”, Elena Negri „moare pe vapor, la intrarea în Cornul de aur”[85].

[1] Pr. Teodor Bodogae, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani. Considerațiuni istorice în legătură cu Sinodul dela Iași, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1943, p. 132.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 132-133.

[4] Idem, p. 133.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 134.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 136.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 137.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 138.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 139.

[20] Publicat în C.[onstantin] D. Papastate, Vasile Alecsandri și Elena Negri, cu un jurnal inedit al poetului, Ed. Tiparul românesc S. A. R., București, 1947, p. 166-319. Despre autor a se vedea:

http://www.anticariatbazar.ro/autori/C.D._Papastate/.

[21] Idem, p. 167.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 169.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 169, n. 8.

[26] Idem, p. 169, n. 9.

[27] Idem, p. 169.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 169 și Idem, p. 169, n. 11.

[32] Idem, p. 171.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 173.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 173, 175.

[39] Idem, p. 177. În text e o eroare de tipar: în loc de 1847 e 1845.

[40] Idem, p. 183.

[41] Idem, p. 185.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 191.

[44] Idem, p. 197.

[45] Idem, p. 199-201.

[46] Idem, p. 203.

[47] Idem, p. 205.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 209.

[50] Idem, p. 213.

[51] Idem, p. 229.

[52] Idem, p. 233.

[53] Idem, p. 235.

[54] Idem, p. 243.

[55] Idem, p. 245.

[56] Idem, p. 249.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 251.

[59] Ibidem.

[60] Idem, p. 255.

[61] Idem, p. 255, n. 180.

[62] Idem, p. 259.

[64] Idem, p. 269.

[65] Idem, p. 285.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Idem, p. 287.

[69] Idem, p. 291.

[70] Idem, p. 297.

[71] Idem, p. 299.

[72] Ibidem.

[73] Idem, p. 301.

[74] Idem, p. 303.

[75] Idem, p. 307.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 311.

[78] Ibidem.

[79] Idem, p. 313.

[80] Idem, p. 315.

[81] Idem, p. 317.

[82] Ibidem.

[83] Idem, p. 319.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem.

Istorie 4. 16

14 comments

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

***

20. Bărbații din ochii femeilor

Pentru Brianna Caradja[1], „bărbaţii au două mari defecte: ipocrizia și orgoliul. Ei te invită la cafea nu ca să bei cafea, ci ca să facă sex cu tine”[2].

„Deborah Tannen[3] crede că bărbaţii adesea văd conversația ca pe o întrecere pe care ei o pot câştiga doar dacă impun chiar ei temele de discutat”[4].

Într-un articol din 16 martie 2013, Cristina Bazavan mărturisea: „viața mi-a demonstrat că există bărbați care iubesc mai mult decît femeile. Mi s-a întîmplat mie”[5]. Dar totodată crede faptul că „femeile și bărbații sunt poligami, în esența lor. Femeile aleg însă sa fie fidele pentru că asta le acoperă o necesitate de stabilitate, de siguranță. Dar dacă sunt oneste, recunosc că, din cînd în cînd, în mintea lor apare tentația. Îi rezistă din educație”[6].

Sub pseudonimul Eva, autoarea spune: „Bărbaţii, în general, nu pot să înţeleagă o femeie care nu are nevoie de ei, iar ca să faci o relaţie să meargă trebuie să le laşi măcar ideea iluzorie că deţin controlul asupra ta, să le gâdili orgoliul şi să le dai impresia fie numai pentru un moment că eşti fragilă şi dependentă de ajutorul lor”[7].

Pentru Ligia Pop[8], bărbatul „a fost creat să aibă o femeie lângă el”[9]. Însă bărbații doresc „a avea cât mai multe femei”[10].

Simona Tache ne atenționează că „femeile sunt înnebunite după bărbați care repară”[11].

Simona Ioniță consideră că „niciun bărbat nu vrea să aibă lângă el o simplă gospodină ce duhnește a mâncare. Nu vrea să aibă lângă el o femeie neîngrijită. Nu vrea să aibă lângă el o femeie care nu are o viață socială”[12].

Iulia Nicolaie ne amintește că „oricât de nervos sau nemulţumit ar fi un bărbat, dacă e faţă în faţă cu o domnişoară drăguţă, care zâmbeşte frumos, e imposibil să rămână supărat. În cazul femeilor, treburile sunt exact invers”[13]. Însă „femeile urăsc femei, bărbaţii urăsc bărbaţi”[14].

Mihaela Rădulescu, în decembrie 2005, declara: „nu-mi plac feministele, mai ales extremistele. Eu cred că bărbaţii ne sunt foarte necesari şi ne fac viaţa mult mai frumoasă, dacă avem norocul să-i găsim exact pe cei care ne corespund”[15].

Corina Crețu consideră că „femeile au o sensibilitate socială mai ridicată decât bărbații”[16].

Pe când Bogdana Butnar ne spune că „bărbaților le place să vorbească despre lucruri importante, despre fuziuni, lansări, viziune. [Pe când] femeile vorbesc despre copii, emoții, gânduri, plăceri”[17].

Pentru Denisa Bârgău, „un bărbat care își bate nevasta și copiii nu este bărbat, [ci] e o maimuţă care merită să înfunde pușcăria”[18].

Andreea Burlacu ne vorbește despre bărbatul ideal, care e „un domn”[19]. Și el „nu se teme nici de iubire, nici de implicare, nu fuge și nici nu se ascunde, ci stă să înfrunte, cu pieptul dezgolit, orice uragan îi aduce viața. El există undeva, acolo, pentru fiecare femeie, ce are răbdarea să-l descopere și să-l aștepte”[20].

Claudia Tocilă îi consideră pe bărbații gay „mai rafinați” în comparație cu ceilalți[21].

Dunia Tuel ne anunță că „femeile vor să trăiască și viața bărbatului…[pe când] bărbații vor să trăiască doar viața lor”[22].

Pentru Alessandra Stoicescu, bărbatul iubit trebuie „să fie inteligent, vesel şi foarte îndrăgostit de mine”[23].

Într-un interviu din 2008, Gianina Corondan considera că „bărbații [români] nu și-au actualizat mentalitatea, mare parte din ei gândesc cum gândeau pe vremuri”[24].

Simonei Gherghe îi plac „bărbaţii atenţi la detalii și inteligenţi”[25].

Simona Cristina Ștefania Suhoi (Simona Sensual)[26] consideră că, „uneori, bărbații sunt mai javre decât câinii”[27].

Pentru Valentina Pelinel, bărbatul este „spatele femeii, protecția ei din umbră”[28].

Cosmina Păsărin a constatat că „bărbații te ajută foarte mult să vezi problemele și dintr-un alt unghi, pentru că vin cu o altă viziune, sunt mult mai curajoși, mult mai direcți  și vin cu alternative mult mai îndrăznețe la problemele care te macină”[29].

Mariana Moculescu îi vede pe bărbați drept „niște porci obsedați sexual”[30].

Lorena Lupu consideră că „autoritarismul masculin transmite exact ce nu vrea nicio femeie să vadă în bărbații din jur: egoism şi obtuzitate”[31].

Bărbatul pe inima Andei Adam e unul deștept, vesel, cu simțul umorului și care îi înțelege modul ei de viață[32].

Stela Popescu crede că „femeia este mai puternică decât bărbatul, și tocmai de aceea trebuie să aibă grijă de el, să-l iubească și să-i arate că-l iubește”[33]. Iar „bărbatul și femeia trebuie să trăiască împreună, pentru că ei duc specia mai departe, iar traiul împreună nu se poate realiza decât cu iubire, nu cu demonstrații de forță”[34].

[6] Ibidem.

[10] Ibidem.

[14] Ibidem.

[20] Ibidem.

[34] Ibidem.

Nicolai Mihailovici Zernov (1898-1980), Sacramentele creștinilor răsăriteni

Leave a comment

Sacramentele[1] sunt acțiuni liturgice corporative[2] prin care creștinii invocă binecuvântările dumnezeiești peste anumite obiecte materiale, ca pâinea, vinul, apa și uleiul sau peste oamenii care se căsătoresc sau peste alții puși deoparte, [pregătiți] pentru anumite slujiri speciale [în Biserică].

Creștinii răsăriteni numesc Sacramentele Taine și le interpretează ca mișcări duble între Dumnezeu și om.

Cuvântul Taină subliniază latura dumnezeiască, care transformă și curățește.

Învățătura și practica Răsăritului, deși distinctă de cea a Apusului, nu s-a opus nicidecum acesteia.

[Însă] creștinătatea apuseană definește și clasifică Sacramentele mult mai precis și în mai multe detalii decât Biserica Răsăriteană.

Primii creștini le primeau ca pe daruri, pentru că Biserica a fost umplută cu puterea și autoritatea de a revărsa darul sacramental peste membrii săi, dar numărul Sacramentelor a rămas nedefinit/ neprecizat.

Procesul de diferențiere a început în Apus. În secolul al 13-lea, scolasticii/ teologii universitari apuseni au selectat șapte Sacramente [și au afirmat că doar acelea] au fost instituite de către Hristos Însuși.

Au fixat forma, materia și scopul pentru fiecare în parte și acestea șapte au fost ridicate deasupra celorlalte acțiuni/ slujiri sacramentale.

Răsăritul nu a participat la această [reducție], fapt pentru care a evitat să facă o astfel de clasificare scolastică artificială, care se străduiește să găsească materia proprie și forma, în Sfintele Scripturi, pentru toate cele 7 Sacramente.

Spre exemplu, predarea potirului, de către episcop, preotului, a fost considerată ca „materie” a Hirotoniei, deși, în realitate, acesta este un obicei târziu/ recent al Apusului, necunoscut în Biserica primară.

Reacțiile împotriva acestui formalism excesiv au apărut imediat.

În secolul al 14-lea, Wycliffe (mort în 1384)[3] a contestat doctrina sacramentală formulată[4]. Protestul său a fost continuat de Jan Hus (mort în 1415)[5] și de adepții săi din Boemia.

Reformatorii[6] secolului al 16-lea, Martin Luther (mort în 1546)[7], Jean Calvin (mort în 1564)[8] și Ulrich Zwingli (mort în 1531)[9], s-au opus cu putere învățăturii romano-catolice și și-au elaborat ei înșiși sisteme [liturgice], dincolo de liniile schițate anterior de teologii latini și care au fost duse, de învățătura scolastică, la concluziile lor logice.

Numai două Sacramente din șapte, Botezul și Sfânta Împărtășanie, au fost reținute de protestanți ca fiind necesare pentru mântuire și ca poruncite, în mod explicit, de către Iisus Hristos.

Scopul și caracterul lor[10] au fost interpretate într-un nou fel și modul lor de administrare a fost înțeles diferit. Această nouă teorie și practică [liturgică a protestantismului] s-a transformat într-o barieră fundamentală între cele două părți ale creștinătății apusene și a făcut ca reconcilierea [dintre ele] să fie imposibilă.

Alți protestanți, cum ar fi quakerii[11] sau Armata salvării[12], merg atât de departe în a denunța tradiția romano-catolică, încât au desființat toate Sacramentele, reducând închinarea creștină la rugăciuni cu voce tare sau rostite în tăcere.

Însă Răsăritul[13], de la început, nu a luat parte la această clasificare și reducere a numărului Tainelor [operate în romano-catolicism].

Se folosește [însă și la noi] numărul de 7 Sacramente, consacrat de către Biserica Catolică, dar sunt tratate ca Sacramente și Binecuvântarea apei la praznicul Epifaniei, luarea voturilor [monahale] de către un monah sau o monahie, sfințirea Bisericii, ungerea unui monarh și recunoașterea creștinilor ca frați, a acelora care vor să se unească printr-o unire sfântă[14].

Creștinii răsăriteni[15] continuă să practice cele ale Bisericii de la început, care privea [și privește] multele manifestări ale vieții sale liturgice ca fiind sacramentale[16].

În secolul al 17-lea, teologia ortodoxă a fost expusă repercusiunilor legate de controversa sacramentală apuseană. Totodată a fost o perioadă de declin a teologiei creștine răsăritene.

Jugul mahomedan a făcut ca pregătirea continuă a clerului să devină imposibilă în țările lor natale. De aceea mulți dintre [teologii ortodocși] s-au educat în țări catolice și protestante. Și de aceea au împrumutat ideile curente ale Apusului.

[Astfel] au acceptat termenul de „7 Sacramente” și totodată au copiat definiții din sistemul [teologic] romano-catolic, pe care le-au absorbit, în mod necritic, și le-au încorporat în manualele de teologie [ortodoxe].

Însă folosirea cuvântului Taină a protejat Ortodoxia de dorința acelor lideri de a imita Apusul îndeaproape și de a raționaliza, pe mai departe, întâlnirea divinului cu umanul.

Practica sacramentală a Răsăritului a rămas, de aceea, mult mai bogată și fără să se fi formalizat ca cea din Apus, și a reținut multe caracteristici care o leagă de viața și credința Bisericii de la început.

[1]Am tradus: Nicolas Zernov, Eastern Christendom. A Study of the Origin and Development of the Eastern Orthodox Church [Creștinătatea răsăriteană. Un studiu al originii și al evoluției Bisericii Ortodoxe Răsăritene], Pub. G. P. Putnam’s Sons, New York, 1961, p. 247-249. Despre autor a se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Nicholas_Zernov.

[2] Care te fac parte componentă, în mod mistic, a Trupului lui Hristos.

[4] Pentru detalii suplimentare, a se vedea: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă (vol. I), Teologie pentru azi, București, 2011, p. 139. Cartea poate fi downloadată de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/31/studii-de-teologie-dogmatica-ortodoxa-vol-1/.

[6] Cuvântul „reformator” pentru Luther, Calvin, Zwingli etc. trebuie înțeles cu ghilimelele de rigoare. Pentru că ei nu au reformat Biserica Romano-Catolică, nu au readus-o „la origini”, nu au scăpat-o de erorile ei ci au jupuit-o și mai mult de asemănarea ei cu Biserica Ortodoxă.

[10] Al Sacramentelor în protestantism.

[13] Biserica Ortodoxă.

[14] Nota autorului: „Sacramentul frățietății este folosit numai în Biserica [Ortodoxă] Sârbă”. Zernov se referă la frăția de cruce, care avea loc între doi bărbați ortodocși, care erau legați printr-o mare prietenie, ce nu avea nimic de-a face cu relațiile homosexuale.

[15] Ortodocși.

[16] Adică slujbe liturgice care ne umplu de har, de sfințenie.

Mesajul PFP Daniel de Ziua Limbii Române [31 august 2013]

Leave a comment

Ziua Limbii Române – sărbătoare a identităţii şi demnităţii poporului român

Sunt multe daruri moştenite de la înaintaşi în patrimoniul spiritual al neamului românesc, însă cel mai mare dar este limba naţională în care ne exprimăm identitatea şi comuniunea între generaţii, în care chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, în care descriem frumuseţile locurilor natale şi ale sufletului românesc.

Limba naţională nu este doar un simplu mijloc de comunicare funcţională în societate, ci este o parte constitutivă a modului nostru propriu de a fi în lume şi de-a cultiva comuniunea etnică în ţară şi pretutindeni, ca neam sau popor.

Sărbătoarea Limbii Române de la 31 august, promovată şi susţinută prin Legea nr. 53/2013 de Parlamentul României, are ca izvor de inspiraţie un moment crucial din istoria recentă a Republicii Moldova, din anul 1989, când limba română a fost declarată limbă de stat şi s-a revenit la grafia latină. Lupta pentru libertate se asocia atunci cu dreptul de vorbi şi a scrie oficial în limba părinţilor şi a bunicilor.

După proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova (27 august 1991) „limba noastră cea română”, cum a numit-o poetul Grigore Vieru, a fost sărbătorită în fiecare an, la data de 31 august, în mod oficial în Republica Moldova, şi cu ecou pozitiv în România, prin manifestări de recunoştinţă faţă de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a sfintei conştiinţe de neam, a comuniunii de cuget, de credinţă, de limbă şi simţire românească.

Această sărbătoare reprezintă un fericit prilej de a redescoperi împreună cu toată suflarea vorbitoare de limbă română din întreaga lume demnitatea şi unitatea unui neam iubitor de Hristos, de multe ori răstignit în istorie, dar totuşi viu şi purtător de multe lumini şi binecuvântări, păstrate şi cultivate în mod paşnic şi smerit.

Biserica neamului românesc a acordat întotdeauna o atenţie deosebită limbii vorbite de poporul dreptcredincios, şi a făcut din aceasta veşmânt viu al învăţăturilor de credinţă şi al cultului liturgic. De aceea, poetul preot basarabean Alexei Mateevici a identificat limba poporului român cu „limba vechilor Cazanii”, subliniind astfel rolul cultului ortodox în promovarea limbii române. Iar Mihai Eminescu a numit Biserica noastră „maica spirituală a neamului românesc”, cunoscând bine că primele şcoli şi primele cărţi tipărite au apărut prin grija Bisericii Ortodoxe Române.

În viaţa şi istoria poporului român, cultul şi cultura s-au dezvoltat în simbioză, iar limba română a fost mereu liantul viu dintre credinţă, cuget şi simţire.

Traducerea Bibliei şi a cărţilor de cult în limba română sunt pietre de hotar ale acestei simbioze binecuvântate. De pildă, Cazania sau Cartea românească de învăţătură a Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei (Iaşi, 1643), Noul Testament de la Bălgrad, tipărit de Sfântul Mitropolit Simion Ştefan al Transilvaniei (1648), Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Mitropolit Dosoftei (1679) şi Biblia de la Bucureşti (1688) sunt mărturii elocvente ale împreună-lucrării dintre credinţă şi cultură în istoria neamului românesc.

În prefaţa Cazaniei din 1643 a Mitropolitului Varlaam, de la a cărei tipărire se împlinesc anul acesta 370 de ani, Domnitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima vizionar convingerea că, prin carte, Biserica se adresa nu doar cititorilor din principatul moldav, ci „la toată seminţia românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Şi, într-adevăr, istoria confirmă circulaţia Cazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam în Transilvania şi în toate ţinuturile locuite de români, ajutându-i să îşi păstreze în acelaşi timp credinţa, identitatea şi unitatea etnică.

Întrucât a dorit să fie totdeauna cât mai aproape de popor, Biserica Ortodoxă Română foloseşte de trei secole, în cultul ei liturgic, limba vie a poporului dreptcredincios. Liturghia din fiecare zi şi toate slujbele noastre se săvârşesc în limba vorbită şi înţeleasă de popor, iar, periodic, la 10-15 ani, textele liturgice sunt atent actualizate, astfel încât se păstrează mereu o dreaptă cumpănire între tradiţie şi actualitate, între parfumul arhaic al graiului bisericesc şi evoluţia naturală a limbii române din zilele noastre.

Pentru generaţiile de astăzi, vieţuind de o parte şi de alta a Prutului, limba română comună este o bază solidă de comunicare şi comuniune fraternă, de facilitare a accesului la educaţie şi mass-media, în special pentru elevii şi studenţii noştri.

Astăzi, identitatea etnică şi unitatea lingvistică sunt pivotul conştiinţei dăinuirii noastre bimilenare ca popor latin de credinţă creştină apostolică.

De asemenea, limba română devine tot mai mult o punte de legătură între diaspora şi ţara-mamă, dar şi o contribuţie distinctă a românilor la patrimoniul spiritual european, care se afirmă azi ca bogăţie multilingvistică şi multiculturală.

După cronografele din vechime, ziua de 31 august încheie anul bisericesc şi oferă tuturor un moment de evaluare a rodirii în fapte a gândurilor şi cuvintelor ce s-au rostit în timp.

Dorim ca această Zi de sărbătoare a Limbii Române să fie pentru noi toţi zi de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu şi de bucurie pentru comuniunea în credinţă, cuget şi simţiri, exprimată în „dulcea şi frumoasa” noastră limbă românească.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, să reverse în inimile şi în cugetele noilor generaţii de români bucuria de a citi, asculta, vorbi şi cultiva limba română, aceasta fiind prima dovadă a unităţii noastre de credinţă şi cultură, de cuget şi simţire.

Felicităm şi binecuvântăm pe toţi cei care au contribuit şi contribuie ca Ziua Limbii Române să fie o adevărată sărbătoare a identităţii şi demnităţii poporului român!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

O „beatificare” văzută la televizor

One comment

Alegerea clădirii Romexpo pentru „beatificarea” monseniorului Vladimir Ghika a fost una strategică. Bine aleasă. De unde se vede că și romano-catolicii din România au nevoie de catedrale gigant pentru slujbe speciale.

A doua pe care o puteau alege era Casa Poporului. Numai că nu au vrut să amestece politicul în religios deși toți reprezentanții de seamă ai politicii au participat la slujbă.

Invitați din afară, familia „beatificatului” pusă în față, eșarfe omagiale, muzică corală și instrumentală, scaune pentru toată lumea. Greco-catolicii alături de romano-catolici la „liturgie”, dar ceva mai în spate…și trimisul papei ca proclamator al „beatificării”.

Slujba ba în latină, ba în română, cu pasaje în franceză, engleză, germană, arabă…a dat impresia de „liturgie catolică/universală” și nu de una care se oprește la aspectul național al evenimentului.

Monitoare în care participanții se observau și zâmbeau…multă lumină, o cruce înaltă, chipul omagiatului și tot ceremonialul făcut cu un calm cerebralizat, anost, lipsit de stângăcii.

*

Bineînțeles că nu putem minimaliza suferințele și torturile demonice trăite de monsenior în închisorile comuniste. Nici realizările sale impresionante, dacă aflăm că a creat primul serviciu de ambulanță din România, în 1907 și că a înființat primul dispensar gratuit din România, în 1906,  alături de multe altele.

Însă, din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe…„beatificarea” sa e lipsită de relevanță.

Pentru că nu e un Mucenic al Ortodoxiei ci un eretic.

Pentru că orice „beatificare” și „sanctificare” făcută de Papa de la Roma nu are nicio relevanță pentru Biserica Ortodoxă de pretutindeni.

Biserica Ortodoxă își canonizează Sfinții ei…și nu îi recunoaște pe cei ai altor confesiuni și religii.

Dar cred că mesajul zilei de azi, primit din partea romano-catolicismului, pentru Biserica Ortodoxă Română, e acela că Biserica noastră trebuie să privească mult mai profund problema canonizărilor și mult mai solemn.

Pentru că noi am dat impresia, din punctul meu de vedere, că Sfinții români canonizați sunt „mai mult români” sau „doar  români” și nu ai întregii Ortodoxii.

Pentru că nu am transformat canonizările în evenimente universale ale Bisericii Ortodoxe ci le-am privit sub aspect zonal.

*

Soare, lume multă, slujbă televizată integral de TVR 1.

Titi Dincă și Wilhelm Dancă au fost comentatorii TV ai evenimentului.

Fără întrebări insinuante, fără jocuri de cuvinte, fără ironie…deși Titi Dincă a dat mai tot timpul din picior, pe sub scaun, semn de enervare.

Însă la slujbele ortodoxe se practică ironiile, se practică supozițiile, edulcorările, minimalizările în direct, la TV.

*

I-am remarcat pe președinții Constantinescu și Iliescu, pe Adrian Năstase și pe soția sa, pe Murat Iusuf (muftiul musulman), pe Victor Opaschi de la Culte, pe Cristian Diaconescu, pe Eugen Simion, pe Constantin Bălăceanu-Stolnici…pe mai mulți alții.

Reprezentanți ai cultelor și politicieni, ortodocși și catolici, greco-catolici…chiar dacă, mulți dintre ei, știau prea puține lucruri despre persoana monseniorului.

Dar astfel de evenimente sunt evenimente publice și identitare, care dau o direcție.

Și sunt preferabile evenimentelor huliganice, resentimentare, care învrăjbesc la nivel social.

*

Crezul cu Filioque, un Tatăl nostru aproape identic cu cel ortodox, tămâie și lumânări, de ce mai fac cădelnița cu fir lung, dacă ei cădesc aproape de bază?, pe masa de slujbă un fragment din osemintele monseniorului, după model ortodox, și împărtășirea sub o singură formă, primită în palmă sau direct în gură de către credincioși…când ierarhia se împărtășește din ambele…

Bineînțeles, ca teolog și preot ortodox, nu cred că a avut loc vreo „sfințire” a darurilor la „liturgia” de la  Romexpo…și nici nu cred în „sfințenia” monseniorului Ghika, pentru că sfințenia ține de adevărata Biserică și de adevărata credință.

Iar afirmația celui „beatificat”, cum că s-a făcut catolic, pentru ca să fie și mai ortodox e falsă. Pentru că trebuie să fii ortodox, pentru ca să trăiești adevărata catolicitate/ adevărata universalitate a Bisericii, de acum și din orice secol al ei.

*

De dragul bunelor relații dintre culte, nu trebuie să măsluim adevărul!

Pentru că Biserica Ortodoxă e Biserica ce nu încorporează și romano-catolicismul, protestantismul, neoprotestantismul etc.

Din toată teologia și slujirea Bisericii Ortodoxe se observă identitatea ei apostolică și patristică, fără imixtiuni din afară.

Iar de la 1054 încoace niciun „canonizat” romano-catolic nu a intrat în cultul Bisericii Ortodoxe.

De aceea noi putem avea relații amiabile, teologice și frățești, pentru că toți suntem frați între noi, indiferent de ce credință sau neam suntem, dar nu putem împrumuta lucruri care nu ne sunt proprii.

Reprezentanții noștri au fost la eveniment, muftiul a fost și el, și greco-catolicii au fost la eveniment…dar toți rămânem „cu ale noastre”.

Așa că evenimentul „beatificării” monseniorului Ghika este un eveniment intern al romano-catolicismului românesc, chiar dacă mediatizat TV, pe care nu l-am obstrucționat dar pe care nici nu l-am asimilat organic.

Pentru că, tot la fel ne tratează și ei pe noi, când participă la evenimentele noastre eclesiale: ca pe evenimentele noastre, la care ei participă…dar pe care nu și le asumă.

*

Însă, dacă din primii doi români „beatificați”, unul e ungur (Szilárd Bogdánffy) iar celălalt șvab (János Scheffler), atunci papa Francisc e primul papă care se gândește și la un român catolic.

După cum ne-a anunțat profesorul Wilhem Dancă, urmează o altă „beatificare” la Iași, în curând. A unui alt episcop român.

Așa că papa Francisc are o strategie pentru România…și nu a inițiat un simplu experiment mediatic.

Predică la Duminica a 10-a după Rusalii [2013]

One comment

inceputul predicarii Domnului

Iubiții mei,

La mulți ani!

La mulți ani pentru noul an bisericesc, care începe azi, pentru anul bisericesc 2013-2014.

Pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie și noi ne rugăm ca Domnul să binecuvinteze „cununa anului”, adică tot acest ciclu de zile de până la 1 septembrie al anului viitor.

Pentru că numai El binecuvintează și numai de la El e toată binecuvântarea noastră. Tot începutul și cuprinsul și împlinirea bună. Durabilă. Reală.

Însă putem trăi începutul unui an sau începutul a ceva anume cu bucurie, dacă ea lipsește din noi?

Poate ceva anume să compenseze lipsa noastră de bucurie?

Și răspunsul e negativ: nu, nimeni nu poate înlocui bucuria care ne vine de la Dumnezeu!

Pentru că începutul e bucurie.

Bucuria începe o nouă viață. Bucuria înseamnă praznic, înseamnă întâlnire, înseamnă dragoste, înseamnă noutate.

Nu vin la Biserică pentru ca să îmi provoc bucuria ci să o trăiesc împreună cu alții. Dar o pot trăi dacă o am în mine.

Dacă o trăiesc permanent…și nu doar la Biserică!

Dacă am fost înviat din morți de Dumnezeu. Dacă am fost ridicat din păcatele mele. Dacă am fost umplut de bucurie, de ardoarea de a fi cu El.

De aici sentimentul de blazare, de plictiseală, de fugă din Biserică…al celor care nu au bucurie în ei, care nu au noutate harică.

Da, fără doar și poate, din Biserică ne vine izvorul harului…Dar nu ne vine doar pentru că venim la slujbă, ci pentru că viața noastră, de fiecare clipă e o slujbă.

La Biserică venim pentru slujba prin excelență, pentru bucuria comunitară, pentru a prăznui împreună. Dar asta pentru că noi, clipă de clipă, suntem…bucurie.

Însă când suntem noi bucurie, dacă tot ne plângem, tot ne înfricoșăm, tot ne panicăm?

Nu cumva bucuria noastră e stricată, e bolnavă, dacă are în ea multă necredință, multă delăsare, multă frică?…

Evanghelia zilei [Mt. 17, 14-23] ne vorbește despre vindecarea de demonizare, despre puterea credinței, despre asceză și despre moartea și învierea Domnului.

Căci demonul „iese din el”, din copil, după ce Domnul îl dojenește/ îl mustră/ îl ceartă pe demon (v. 18).

Iar ieșirea demonului din om e numită vindecare de Evanghelie în Mt. 17, 18.

Tocmai de aceea vindecarea e tema noastră!

Vindecare ce are loc prin credință.

Căci credința care mută munții…e credința care se lasă înmulțită și transfigurată de Domnul.

Și cu harul Treimii noi mutăm munții, pas cu pas, din noi înşine!

Munții imenși, colosali, ai răutății noastre, ai prostiei noastre, ai nesimțirii noastre.

Căci de aceea Domnul pune în paralel grăuntele de muștar cu muntele: ca să ne dăm seama de diferența enormă dintre ce pare a fi credința (un grăunte) și ce e păcatul din noi (un munte).

Numai că această credinţă în Dumnezeu, ce pare mică, ce pare „o poveste pentru proști”, produce transformări considerabile, uluitoare în noi, dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne transfigureze persoana noastră.

Ea poate să scoată munții din rădăcini și să îi arunce în marea iertării lui Dumnezeu.

Ea, credința în Dumnezeu, poate să ne vindece de munți…de munții satanismului din noi.

Pentru că orice patimă, de care nu putem scăpa cu una cu două…e un munte, o povară, o greutate pentru noi.

Și numai când începi să lupți cu curvia în tine, cu patima drogurilor, a fumatului, a beției, a iubirii de bani, a mândriei, înțelegi cu ce…forțe, cu ce munți te bați.

Nu, copleșitor, cu adevărat, nu e să vezi că cineva scoate un munte și îl aruncă în mare!

Peste ceva timp…trece și emoția acestui eveniment copleșitor la prima impresie…sau fără replică.

Cu adevărat copleșitor e să fii vindecat interior de lucruri…de care credeai că nu poți să scapi…pentru care te-ai perpelit zile și nopți…și tot ai căzut în ele.

Copleșitor e să te curățești de patimi.

Și nu putem face asta fără Dumnezeu…Cel care scoate din noi demonii.

Însă El cere de la noi efort, un efort susținut, pentru deratizarea de demoni…pentru că ne cere rugăciune [prosefhis] și post [nistias] [MGK, Mt. 17, 21].

Prin [dia] rugăciune și post, ne spune versiunea scripturală greacă, ies demonii din om.

Asta neînsemnând că viața ortodoxă se reduce numai la rugăciune și la post.

Ci prin rugăciune și post s-a desemnat întreaga schimbare de profunzime a vieții noastre. Pentru că e nevoie și de spovedanie și de împărtășire și de citiri teologice și de metanii și de muncă și de evlavie și de sinceritate în toate ale noastre.

E nevoie să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu dar așa după cum El voiește.

Pentru că El vrea să Îi așteptăm dorința, să Îi împlinim voia, să ne lăsăm conduși de El.

Însă nu prin asceza noastră se produce vindecarea noastră de patimi!

Asceza, curăția, efortul nostru e doar cadrul în care Dumnezeu lucrează vindecarea.

Harul Lui ne vindecă în mijlocul unei vieți care mereu se înnoiește datorită credinței în El.

Și de aceea, în credință și post, în nădejde și faptă bună, în iubire și în smerenie trebuie să așteptăm voia lui Dumnezeu cu noi…ridicarea noastră din boală…împlinirea dorințelor noastre bune.

Pentru că El vine când noi nu știm…El acționează când noi ne așteptăm mai puțin…El lucrează prin oameni și prin evenimente la care nu ne-am gândit niciodată.

De aceea trăim imposibilul cu Dumnezeu, imposibilul nostru, de-ne-gânditul după mintea noastră, pentru că El schimbă modul nostru în care noi percepem lucrurile.

Pentru că schimbarea vieții înseamnă și schimbarea opticii noastre.

Vedem mai profund pentru că suntem alții.

Nu, nu ne prefacem că suntem alții, ci chiar suntem alții, pentru că schimbările pe care El le-a operat în noi, ca Cel mai bun chirurg, ne-au vindecat de multe lucruri ascunse ale noastre!

De căderile noastre, El ne-a vindecat!

El ne-a ridicat din cădere, din durere, din nefericire.

Azi și mâine și mereu El ne va vindeca de căderile noastre, de păcatele noastre, dacă vom veni la El cu inimă simplă și îndurerată.

Pentru că inima simplă e inima care își asumă toată căderea. Și e plină de durere pentru că știe pe Cine L-a supărat.

Și noi venim la Dumnezeu, la Cel cu care trăim tot timpul și nu la un străin, nu la un tiran, nu la Unul care nu  știe ce vrem, ce gândim, ce facem noi.

De aceea vindecarea începe dinăuntru, de la punerea noastră în fața Lui, așa cum suntem, cu toate ale noastre, pentru ca El să opereze schimbările harice ale vindecării noastre.

Și vindecarea Lui e zăpadă duhovnicească, care acoperă și șterge murdăria noastră, e umplere de bucurie, de sănătate, de frumusețe.

Numai că frumusețea, ne învață tot Evanghelia de azi, vine de la Cel care a murit și a înviat pentru noi.

Pentru că cei care se bucurau prostește de suferința Celui răstignit pe lemn, nu aveau ochi să vadă măreția îmbrățișării Lui dumnezeiești.

Căci Se urcase la înălțime, la înălțimea îmbrățișării tuturor oamenilor, pentru ca pe toți să îi facă fii ai Tatălui Său, prin harul Duhului Sfânt.

De aceea, Hristos e izvorul frumuseții lumii reînnoite.

Hristos, Fiul Tatălui, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt a făcut toate cele ale creării și ale vindecării noastre, ne umple pe noi de frumusețe duhovnicească, adică de harul Său, tocmai pentru că El a învins pe Cruce toată căderea și mojicia umanității, toată decadența adusă de păcat.

A învins în umanitatea Sa tot păcatul pentru ca să ne dea tuturor posibilitatea să ne învingem mereu pe noi înșine.

Și El a coborât, prin moarte, în Iad, ca un Biruitor al morții și al Iadului…n-a putut să fie ținut de moarte Făcătorul vieții…I-a ridicat pe cei Sfinți ai Lui din moarte…și învierea Sa cea de a treia zi a fost înviere plină de slavă, pentru că El iradia, prin umanitatea Lui, la fel ca pe Tabor, strălucirea slavei Sale celei veșnice.

Atunci ei, cei care văzuseră umanitatea Lui transfigurată pe Tabor, și-au adus aminte când L-au văzut înviat…

Pentru că El era același!

Același Fiu întrupat al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat și om adevărat, Cel care întru persoana Sa cea veșnică a unit dumnezeirea cu umanitatea Sa luată din Pururea Fecioară Maria, pe care a lăsat-o nestricată, născându-Se din ea mai presus de fire.

El era același…și ne-a făcut pe noi plini de slavă…pentru ca să mutăm munții.

Toți munții…

De aceea când ne punem probleme false, când vorbim, ca niște copii, despre lucruri care par să nu fie controlate de Dumnezeu, să ne aducem aminte că noi nu ne-am născut pentru ca să mutăm soarele din loc sau pentru ca să îl gâtuim pe Antihrist ci pentru ca să…mutăm munții din noi…și dintre noi…

Munții neștiinței, munții neiertării, munții părerii de sine, munții intoleranței, aceia pentru care suntem în stare să săvârșim păcate abominabile și, în același timp, să avem conștiința că suntem „buni ortodocși”. Chiar „excelenți”.

Da, la început de an bisericesc…ni se cere să facem curățenie în noi!

Să vedem ce ne lipsește…

Să vedem cu prudență, cu sinceritate, în mod tranșant…pentru că de aici vine schimbarea.

Schimbarea reală, schimbarea prin care ne deschidem și noi brațele ca să Îl îmbrățișăm pe Cel ce ne-a iubit până la moarte și înviere. Care ne iubește veșnic.

Dacă nu se petrece schimbarea…atunci avem un suflet, un trup, o viață…fără sens…

Nimic nu ne poate umple, nimic nu ne poate împăca, nimic nu ne poate face bucuroși.

Pentru că bucuria vine de sus, din Treime, și e bucurie care ne scoate din morți, care ne înviază…pentru că ne face plini de bucurie.

Să avem bucurie, iubiții mei!

Să avem bucurie veșnică, netrecătoare.

Să avem bucuria dreptății, bucuria anului și a zilei care nu se mai termină, a anului plăcut Domnului, a zilei celei nesfârșite, adică bucuria Împărăției Sale.

La mulți ani și Prea Curata Treime, Dumnezeu nostru, să ne vindece pe noi de neiubire, de intoleranță, de tristețe, de moarte. Amin!

1 … 238 239 240 241 242 … 790