Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [13]

În 1973 începe seria de volume intitulate imne – prin care poetul caută să se introducă în tradiția ortodoxă, bizantină și românească a imnelor liturgice și teologice, a marilor Sfinți poeți imnografi din literatura ortodoxă. Ca în cărțile liturgice de cântări, multe imne ale lui Ioan Alexandru sunt dedicate oamenilor sfinți sau eroi martiri care au marcat istoria noastră (canonizați sau nu). Sau altor figuri trăind în umbra Sfintelor Icoane sau care merită aprecierea urmașilor. Stilistic, poetul nu imită prozodia bizantină, ci pe cea modernă, adaptându-se vremii (adaptare pe care a inițiat-o Sfântul Dosoftei în literatura noastră) – deși adesea renunță la prozodie, apropiindu-se, paradoxal, de forma imnografică a traducerilor liturgice în românește.

Primul volum al convertirii definitive a lui Ioan Alexandru în poet creștin poartă titlul Imnele Bucuriei (1973)[1]. Seria va continua cu Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1980), Imnele Țării Românești (1981), Imnele Iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureșului (1988). Apar și antologii între ele sau după. Dar important este că poetul a schimbat radical direcția liricii sale, convertind-o în poezie sacră creștină, esențialmente ortodoxă. Până la sfârșitul vieții a rămas fidel acestui ideal și nu a mai scris altfel de poezie, această lirică devenindu-i identitară.

Este primul mare poet din literatura română a cărui convertire lăuntrică (pentru că, altfel, a fost creștin-ortodox de la Botez până la moarte), tradusă inclusiv pe plan liric, este categorică și definitivă. Îl vor urma și alții, tot mai mulți, iar unii vor alege chiar calea Mănăstirii, devenind Monahi. Un fenomen pe care critica literară oficială încearcă să îl minimalizeze sau să îl oculteze cu o aversiune greu de definit, într-o lume pretins liberă. De fapt, critica literară românească a manifestat dintotdeauna, cu puțin excepții, o ură grea (ca să-l parafrazez pe Cioran) la adresa Bisericii (Ortodoxe în mod deosebit) și tradiției sale și a Sfinților ei, în mod vădit sau viclean…

Revenind la Ioan Alexandru și la primul său volum de imne, Imnele Bucuriei, observăm că titlul este justificat de câteva mărturisiri lirice ale poetului, el destăinuind înălțarea sa la experiențe duhovnicești mai presus de trăirile religioase obișnuite. În poezii precum: Foc ceresc, Iubire, Extaz etc. Reproducem primul poem, care este evocator:

Sunt numai râuri de iubire.
Sunt numai cel care va fi.
Cum aș putea opri această bucurie,
Această slavă și această zi.

„Sunt numai cel care va fi”: Dumnezeu i-a dat să simtă puțin din cum va arăta și cum se va simți când se va preschimba din om trecător în netrecător, cum va fi în veșnicie. Bucuria este a pogorârii harului lui Dumnezeu asupra sa.

N-a mai rămas nimic din mine.
S-au răsucit cu toate și mutat,
Iubire-ntreg am devenit, iubire
În fluviile ei sunt îngropat.

A simțit și el, ca și toți cei care au trăit revelația slavei lui Dumnezeu, că făptura sa de pământ aproape că s-a șters, din cauza harului revărsat.

Ruga mea zilnică-i să pier
Să încetez, să se oprească
Suflarea sufletului meu
Din țara asta omenească.

Cunoscând puțin, prin experiență, bucuria vieții veșnice, ar fi vrut să iasă cu totul din trup și să trăiască doar acea stare de fericire și iubire fără seamăn în „țara omenească”, adică pe acest pământ.

Cei patru îngeri sunt veniți
Și m-au cuprins cu totul și în toate
Nu mai încap de ei; nimic,
Duh pretutindeni peste ape.

Din nou despre pogorârea harului: „Duh pretutindeni peste ape”. Nu știu la ce se referă vorbind despre „cei patru îngeri”, dacă i-au apărut în vedenie duhovnicească sau a făcut o corelație cu Scriptura.

Nici crinul nu mai are loc
Nici viitor și amintire.
Acum, acum sunt preaslăvit
Iubirea m-a lovit, iubire.

„Nici crinul nu mai are loc/ Nici viitor și amintire”: nimic din frumusețea sau bucuria pământească, care pălește cu totul în fața celei duhovnicești.

Nu mă lăsa, nu te întoarce
Rămâi în veci fără cuvânt
Rămâi acolo-n nevedere
De-a pururi îngere preasfânt.

Ar fi vrut să nu se termine niciodată clipele de bucurie harică.

Căci nu-i nimic, căci nu-i decât
Iluminare orbitoare.
Focul ceresc m-a fost cuprins
Într-un amurg de sărbătoare.

E o încercare de a vorbi despre extazul trăit, de a-l descrie. Însă cuvintele omenești nu pot cuprinde decât paradoxuri: „iluminare orbitoare”.

(Foc ceresc)

Este prima poezie de acest fel din repertoriul lui Ioan Alexandru. Și nu avem motive să ne îndoim de sinceritatea lui.


[1] Ne vom referi la el utilizând o antologie intitulată Imne, Ed. Eminescu, București, 1975.

Epistola I către Corintiini, cap. 14, cf. BYZ

1. Căutați dragostea! Și râvniți cele duhovnicești și mai degrabă ca să profețiți!

2. Căci cel care grăiește [într-o] limbă[1] nu oamenilor le grăiește, ci lui Dumnezeu; căci nimeni [n-]o aude [οὐδεὶς γὰρ ἀκούει][cu înțelegere], ci [în] Duhul grăiește taine [Πνεύματι δὲ λαλεῖ μυστήρια].

3. Dar cel care profețește oamenilor le grăiește [spre] zidire [οἰκοδομὴν] și încurajare [παράκλησιν] și mângâiere [παραμυθίαν].

4. Cel care grăiește [într-o] limbă pe sine se zidește, dar cel care profețește zidește Biserica.

5. Și voiesc [ca] voi toți a grăi [în] limbi, dar mai degrabă ca să profețiți; căci mai mare [este] cel care profețește decât cel care grăiește [în] limbi, afară de nu [și] tălmăcește, ca Biserica zidire să primească.

6. Dar acum, fraților, dacă [ar fi] să vin către voi, [în] limbi grăind, [cu] ce vă voi folosi pe voi, dacă nu am să vă grăiesc vouă sau în revelație [ἢ ἐν ἀποκαλύψει] sau în cunoaștere [ἢ ἐν γνώσει] sau în profeție [ἢ ἐν προφητείᾳ] sau în învățătură [ἢ ἐν διδαχῇ]?

7. De asemenea, cele neînsuflețite glas dând, fie fluierul, fie lira, dacă nu am să dau deosebirea [cu] sunetele, cum va fi cunoscut cel care este cântând cu fluierul sau cel care este cântând cu lira?

8. Căci dacă și trâmbița are să dea sunet neclar [ἄδηλον φωνὴν], cine se va pregăti la război?

9. Așa și voi, dacă prin limbă nu aveți să dați cuvânt clar [εὔσημον λόγον], cum va fi înțeles [cuvântul] cel care este grăit? Căci veți fi grăind întru văzduh [εἰς ἀέρα].

10. Așa de multe feluri de limbi este [sunt] în lume și niciuna [dintre] ele [nu este] fără de înțeles.

11. Așadar, dacă nu am să înțeleg puterea limbii, voi fi barbar celui care o grăiește și cel care o grăiește [va fi] barbar în [pentru] mine.

12. Așa și voi, căutați ca să prisosiți [ζητεῖτε ἵνα περισσεύητε], deoarece râvnitori sunteți ai duhurilor [ἐπεὶ ζηλωταί ἐστε πνευμάτων][2], către zidirea Bisericii!

13. De aceea, cel care grăiește [într-o] limbă [anume], să se roage ca să [și] tălmăcească!

14. Căci dacă am să mă rog [într-o] limbă [anume], duhul meu se roagă, dar mintea mea este neroditoare [ὁ δὲ νοῦς μου ἄκαρπός ἐστιν].

15. Așadar, ce este? Mă voi ruga [cu] duhul [Προσεύξομαι τῷ πνεύματι], dar mă voi ruga și [cu] mintea [προσεύξομαι δὲ καὶ τῷ νοΐ]; voi cânta [cu] duhul [ψαλῶ τῷ πνεύματι], dar voi cânta și [cu] mintea [ψαλῶ δὲ καὶ τῷ νοΐ].

16. Căci dacă ai să binecuvânți [cu] duhul, cel care împlinește locul celui nepriceput cum va zice Amin! la mulțumirea ta [ὁ ἀναπληρῶν τὸν τόπον τοῦ ἰδιώτου πῶς ἐρεῖ τὸ Ἀμὴν ἐπὶ τῇ σῇ εὐχαριστίᾳ], când nu a cunoscut ce zici?

17. Căci tu bine mulțumești, dar celălalt nu este zidit[3].

18. Îi mulțumesc Dumnezeului meu, [că] mai mult decât voi toți grăiesc [în] limbi [πάντων ὑμῶν μᾶλλον γλώσσαις λαλῶν];

19. dar în Biserică voiesc cinci cuvinte prin mintea mea să grăiesc [ἀλλ᾽ ἐν Ἐκκλησίᾳ θέλω πέντε λόγους διὰ τοῦ νοός μου λαλῆσαι], ca și pe alții să-i catehizez [ἵνα καὶ ἄλλους κατηχήσω][4], decât zeci de mii de cuvinte în[tr-o altă] limbă [ἢ μυρίους λόγους ἐν γλώσσῃ].

20. Fraților, nu fiți prunci [cu] gândurile [μὴ παιδία γίνεσθε ταῖς φρεσίν], ci fiți prunci [cu] răutatea [ἀλλὰ τῇ κακίᾳ νηπιάζετε], dar [cu] gândurile fiți desăvârșiți [ταῖς δὲ φρεσὶν τέλειοι γίνεσθε]!

21. În lege a fost scris că: „«În alte limbi și cu alte buze voi grăi poporului acestuia [Ἐν ἑτερογλώσσοις καὶ ἐν χείλεσιν ἑτέροις λαλήσω τῷ λαῷ τούτῳ], și nici așa nu vor asculta de Mine», zice Domnul”.

22. Astfel încât, limbile[5] spre semn sunt [αἱ γλῶσσαι εἰς σημεῖόν εἰσιν], [însă] nu celor care cred, ci celor necredincioși; iar profeția [este și ea semn, însă] nu celor necredincioși, ci celor care cred.

23. Așadar, dacă are să se adune toată Biserica în același loc și toți or să grăiască [în] limbi, și or să intre nepricepuți sau necredincioși[6], nu vor zice că sunteți nebuni [οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε]?

24. Iar dacă toți or să profețească și o să intre vreunul necredincios sau nepriceput, [atunci] este mustrat de către toți, este judecat de către toți,

25. și așa cele ascunse ale inimii sale fiind arătate [καὶ οὕτως τὰ κρυπτὰ τῆς καρδίας αὐτοῦ φανερὰ γίνεται]; și așa a căzut pe față [καὶ οὕτως πεσὼν ἐπὶ πρόσωπον][pe fața sa și] I se va închina lui Dumnezeu [προσκυνήσει τῷ Θεῷ], vestind că Dumnezeu este cu adevărat în[tru] voi [ἀπαγγέλλων ὅτι ὁ Θεὸς ὄντως ἐν ὑμῖν ἐστιν].

26. Așadar, ce este, fraților? Oricând aveți să vă adunați[7], fiecare [dintre] voi psalm are [să aibă], didahie [διδαχὴν][8] are [să aibă], limbă[9] are [să aibă], revelație [ἀποκάλυψιν][10] are [să aibă], tălmăcire [ἑρμηνείαν] are [să aibă]. Toate către zidire să fie [Πάντα πρὸς οἰκοδομὴν γινέσθω][11]!

27. Dacă grăiește cineva [într-o] limbă [anume], [să fie] câte doi sau cel mai mult trei [κατὰ δύο ἢ τὸ πλεῖστον τρεῖς], și în parte [καὶ ἀνὰ μέρος], și unul să tălmăcească [καὶ εἷς διερμηνευέτω]!

28. Iar dacă nu o să fie tălmăcitor, să tacă în Biserică [σιγάτω ἐν Ἐκκλησίᾳ][12]! Și lui să-și grăiască și lui Dumnezeu [ἑαυτῷ δὲ λαλείτω καὶ τῷ Θεῷ]!

29. Iar Profeți doi sau trei să grăiască, iar ceilalți să judece!

30. Iar dacă altuia, celui șezând, are să i se reveleze [ceva], să tacă cel dintâi[13]!

31. Căci puteți, câte unul, toți a profeți, ca toți să învețe și toți să fie mângâiați.

32. Iar duhurile[14] Profeților, Profeților le este supus [le sunt supuse].

33. Căci Dumnezeu nu este al neorânduielii [Οὐ γάρ ἐστιν ἀκαταστασίας ὁ Θεός], ci al păcii [ἀλλὰ εἰρήνης], precum în toate Bisericile Sfinților [ὡς ἐν πάσαις ταῖς Ἐκκλησίαις τῶν Ἁγίων].

34. Femeile voastre în Biserici să tacă [Αἱ γυναῖκες ὑμῶν ἐν ταῖς Ἐκκλησίαις σιγάτωσαν]! Căci nu le-a fost îngăduit lor a grăi [οὐ γὰρ ἐπιτέτραπται αὐταῖς λαλεῖν], ci a se supune [ἀλλ᾽ ὑποτάσσεσθαι], precum și legea[15] zice.

35. Iar dacă voiesc să învețe ceva [Εἰ δέ τι μαθεῖν θέλουσιν], în casa lor să-și întrebe bărbații [ἐν οἴκῳ τοὺς ἰδίους ἄνδρας ἐπερωτάτωσαν]! Căci [lucru] rușinos este femeilor a grăi în Biserică [αἰσχρὸν γάρ ἐστιν γυναιξὶν ἐν Ἐκκλησίᾳ λαλεῖν].

36. Sau de la voi a ieșit cuvântul lui Dumnezeu? Sau a ajuns întru voi singuri?

37. Dacă cuiva i se pare a fi Profet sau Duhovnicesc, să le recunoască [ἐπιγινωσκέτω] [pe cele] pe care vi le scriu vouă, că[ci] poruncile Domnului sunt [ὅτι Κυρίου εἰσὶν ἐντολαί]!

38. Iar dacă cineva nu cunoaște[16], să nu cunoască!

39. Astfel încât, fraților, râvniți a profeți și a [se] grăi [în] limbi nu opriți!

40. [Ci] toate să fie făcut[e] cu bună cuviință și după rânduială [πάντα εὐσχημόνως καὶ κατὰ τάξιν γινέσθω]!


[1] O limbă străină.

[2] Râvniți să mântuiți duhurile oamenilor, sufletele lor.

[3] Și nu e zidit duhovnicește, pentru că nu înțelege ce spui tu într-o limbă străină de a lui.

[4] Să-i învăț prin propovăduirea mea în Biserică.

[5] Harisma vorbirii în limbi diferite.

[6] În Biserică în acel moment.

[7] La Biserică.

[8] Învățătură.

[9] Harisma vorbirii în limbi.

[10] O descoperire să aibă, o vedere mistică de la Dumnezeu.

[11] Toate lucrurile pe care le spunem la Biserică să fie spre zidirea duhovnicească a tuturor!

[12] Cel care știe o limbă străină, dar nu are traducător, pentru ca să fie înțeles de către cei credincioși, să tacă în Biserică!

[13] Cel care a vorbit până atunci.

[14] Sufletele lor, ale Sfinților Profeți.

[15] Legea Sfântului Moisis.

[16] Dacă cineva nu dă importanță poruncilor Domnului.

Epistola I către Corintiini, cap. 13, cf. BYZ

1. Dacă am să grăiesc [în] limbile oamenilor și ale Îngerilor, dar dragoste nu o să am, făcutu-m-am aramă răsunând [χαλκὸς ἠχῶν] sau chimval zăngănind [κύμβαλον ἀλαλάζον].

2. Și dacă o să am profeție și am să cunosc toate tainele și toată cunoașterea, și dacă o să am toată credința, astfel încât a muta munții, dar dragoste nu o să am, nimic [nu] sunt [οὐθέν εἰμι].

3. Și dacă am să-mi împart toate avuțiile mele și dacă am să-mi dau trupul meu pentru ca va fi ars [să fie ars], dar dragoste nu o să am, [la] nimic [nu]-mi este de folos [οὐδὲν ὠφελοῦμαι].

4. Dragostea îndelung-rabdă [Ἡ ἀγάπη μακροθυμεῖ], îmbunându-se [χρηστεύεται]; dragostea nu pizmuiește [ἡ ἀγάπη οὐ ζηλοι]; dragostea nu se laudă [ἡ ἀγάπη οὐ περπερεύεται], nu este trufindu-se [οὐ φυσιοῦται][nu se trufește],

5. nu se poartă cu necuviință [οὐκ ἀσχημονεῖ], nu le caută pe ale sale [οὐ ζητεῖ τὰ ἑαυτῆς], nu este mâniindu-se [οὐ παροξύνεται][nu se mânie], nu ia în seamă răul [οὐ λογίζεται τὸ κακόν],

6. nu se bucură în nedreptate [οὐ χαίρει ἐπὶ τῇ ἀδικίᾳ], ci împreună se bucură [în] adevăr [συγχαίρει δὲ τῇ ἀληθείᾳ],

7. pe toate le suferă [πάντα στέγει], pe toate le crede [πάντα πιστεύει], pe toate le nădăjduiește [πάντα ἐλπίζει], pe toate le rabdă [πάντα ὑπομένει].

8. Dragostea [nu] cade niciodată [Ἡ ἀγάπη οὐδέποτε ἐκπίπτει]; dar fie profețiile, vor fi desființate; fie limbile, vor înceta; fie cunoașterea, va fi sfârșită [se va sfârși].

9. Și în parte cunoaștem [Ἐκ μέρους δὲ γινώσκομεν] și în parte profețim [καὶ ἐκ μέρους προφητεύομεν];

10. dar când are să vină [ceea ce este] desăvârșit [ὅταν δὲ ἔλθῃ τὸ τέλειον], atunci ce este în parte va fi desființat.

11. Când eram prunc, grăiam ca pruncul, ca pruncul gândeam, ca pruncul socoteam; dar când m-am făcut bărbat, am pus capăt celor ale pruncului.

12. Căci acum vedem prin oglindă în enigmă [Βλέπομεν γὰρ ἄρτι δι᾽ ἐσόπτρου ἐν αἰνίγματι][1], dar atunci față către față [τότε δὲ πρόσωπον πρὸς πρόσωπον]; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște precum am și fost cunoscut [τότε δὲ ἐπιγνώσομαι καθὼς καὶ ἐπεγνώσθην].

13. Iar acum rămân credința, nădejdea, dragostea, acestea trei; dar mai mare [dintre] acestea [este] dragostea [μείζων δὲ τούτων ἡ ἀγάπη].


[1] Acum vedem extatic ceea ce Dumnezeu ne dă să vedem în mod enigmatic, în mod greu de înțeles.

Sermon on the Monday of the Holy Ghost [2025]

My beloveds[1],

in the Great and full of theology Vespers of this divine day, God the Holy Ghost is confessed as the One who „always was and is and will be, [having] neither beginning nor end, but always [with] the Father and [with] the Son together-ordered and together-numbered [ἀλλ’ ἀεὶ Πατρὶ καὶ Υἱῷ συντεταγμένον καὶ συναριθμούμενον], life and life-maker, light and light-giver, the very good and the source of goodness”[2]. And He, our Comforter at every moment, is the One „through whom the Father is known [διʼ Οὗ Πατὴρ γνωρίζεται] and the Son is glorified [καὶ Υἱὸς δοξάζεται] and is known by all [καὶ παρὰ πάντων γινώσκεται]”[3] in a mystical, interior way. Because we all know, starting from the Divine Baptism, His mysterious comforts[4].

And we feel the inner presence of the Holy Ghost as endless kindness, as eternal rest, and, at the same time, as an inner cleansing of all defilement[5]. That is why we know how to differentiate between the peace of God and inner disorder. Because where there is the peace of God, He Himself is with us, while demons, when they attack us, bring us evil thoughts, sinful desires, disorder, the slide towards sin, and not endless peace[6].

And the emphasis made by the 3rd prayer, the one to God the Holy Ghost, in the evening Prayers, is very important for us[7]. For this shows us that no sin is compatible with the life with God. Therefore, we pray to the Holy Ghost to relieve us, free us and forgive us of all our sins of the day and of our entire life. Because no sin is good, no sin saves us, but all of them bring us down to Hell[8].

But we continually need the Ghost of God, the One who gives us wisdom, understanding, kindness, Who always cleanses us of our sins, because we need God’s charisms, those that are our ghostual good[9]. For His charisms are our inner good, they being at the antipode of our passions, which are our sinful habits. Deeping in evil is our filling with passions, while our deepening in good is our filling with divine charisms. And His charisms are our real fulfillment, because they are God’s real presence in us through His glory[10].

And at the Vespers of this holy day, with our knees bowed, we prayed to the Lord that the sins of our youth and our ignorance may not be remembered and cleanse us from our hidden ones [ἐκ τῶν κύπίων ἡμῶν][11]. From our most shameful sins. Because our repentance led us to the awareness that every sin we have committed must be confessed and for it we must receive God’s mercy. And, at the same time, we understand from here that receiving the Ghost means receiving the One who fills us with the awareness of our total sinfulness and with the living desire to sanctify our lives. Because we ask for His forgiveness to sanctify us and be Saints of God[12].

But where the Ghost comes, the Father and the Son also come! Where the Ghost descends, the Father and the Son descend with Him, in order to make us communional, to make us lovers, to make us one in His Church, a ghostual community of people. That is precisely why the christiansʼ life perspective is triadological. We live together with our triune God and see the world and ourselves according to the enlightenments we receive from Him. And for this reason, we do not allow ourselves to be one-dimensional, we do not allow ourselves extremes in the matter of the life of the Church, because all the mystical members of Christ need life with God. And the Church does not exclude people, but includes everyone[13]!

The Services of the Church are for all and are full of theology. They are heavy, experiential, lived texts. And they, like life, ask us to always surpass ourselves, to strive for more every day, i.e. to understand the theology in front of us every day. That’s why you understand one at one year, another at 3 years of life, another at 20, another at 40, because each year means ghostual growth. And our ghostual growth is made by our always being filled with the glory of our triune God, through which He enlightens us towards all truth[14].

I realize more and more about the great benefit that Holy Baptism represented in my life, received in infancy. Because the grace of God taught me in every year of my life, from within, his own. Even when I was not living a christian life, although I was a son of the Church, the grace of God enlightened me, strengthened me, led me towards the life assumed with God and that is precisely why my life is a continuum, it has a natural inner connection. As a child you receive the Ghost, together with the Father and the Son, if you are baptized orthodox. And, being a son of God, you enjoy His glory in a natural way, because it has become yours, through which you are sanctified continually[15].

But we also prayed for those in Hell at Vespers, so that the Lord may do His will in them. Because forgiveness for all is from the Lord. And our prayers yesterday, after the Divine Liturgy, continued those of saturday, when we remembered all our fallen asleep. Because our prayers are full of mercy for the fallen asleep and our almsgivings are living love for them[16].

Continuous prayer and holy living make us, my beloveds, dwelling places of God. The peace of God springs from us, if we are full of prayers and good works. If we are filled with His forgiveness and shared with Him, with the Lord of glory, we are the church of the living God. And we feel His glory within ourselves and those who live with us feel it too, because His glory flows from us and into those around us. And we receive His glory in His Church, because we are His members and because only in Him are we alive. Amin[17]!


[1] Started at 10.48, in day of tuesday, on 3 june 2025. Sun, 27 degrees, wind of 6 km/h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html.

[3] Ibidem.

[4] Iubiții mei, în Marea și plina de teologie Vecernie a acestei dumnezeiești zile, Dumnezeu Duhul Sfânt este mărturisit ca Cel ce „era pururea și este și va fi, [neavând] nici început, nici sfârșit, ci pururea [cu] Tatăl și [cu] Fiul împreună-rânduit și împreună-numărat [ἀλλ’ ἀεὶ Πατρὶ καὶ Υἱῷ συντεταγμένον καὶ συναριθμούμενον], viață și făcător de viață, lumină și de lumină dătător, însuși binele și izvorul bunătății”. Și El, Mângâietorul nostru în fiecare clipă, este Cel „prin Care Tatăl este cunoscut [δι’ Οὗ Πατὴρ γνωρίζεται] și Fiul este slăvit [καὶ Υἱὸς δοξάζεται] și de către toți este cunoscut [καὶ παρὰ πάντων γινώσκεται]” în mod mistic, interior. Pentru că toți cunoaștem, începând de la Dumnezeiescul Botez, mângâierile Lui cele tainice.

[5] With reference to the troparion of the day: ἐλθέ, καὶ σκήνωσον ἐν ἡμῖν, καὶ καθάρισον ἡμᾶς ἀπὸ πάσης κηλῖδος, καὶ σῶσον Ἀγαθὲ τὰς ψυχὰς ἡμῶν.

[6] Iar prezența interioară a Duhului Sfânt o simțim ca bunătate nesfârșită, ca odihnă veșnică, și, în același timp, ca o curățire interioară de toată întinarea. De aceea știm să facem diferența între pacea lui Dumnezeu și neorânduiala interioară. Pentru că acolo unde e pacea lui Dumnezeu e El Însuși cu noi, pe când demonii, când ne atacă, ne aduc gânduri rele, pofte păcătoase, neorânduială, alunecarea spre păcat și nu pace nesfârșită.

[7] To be seen: https://doxologia.ro/rugaciunile-serii. Or here: https://www.oca.org/orthodoxy/prayers/evening-prayers.

[8] Și e foarte importantă pentru noi sublinierea pe care o face a 3-a rugăciune, cea către Dumnezeu Duhul Sfânt, din Rugăciunile serii. Căci aceasta ne arată că niciun păcat nu este compatibil cu viața cu Dumnezeu. De aceea, noi ne rugăm Sfântului Duh să ne ușureze, să ne slobozească și să ne ierte de toate păcatele noastre de peste zi și din toată viața noastră. Pentru că niciun păcat nu e bun, niciun păcat nu ne mântuie, ci toate ne coboară în Iad.

[9] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html.

[10] Însă noi avem nevoie continuu de Duhul lui Dumnezeu, de Cel care ne dăruie înțelepciune, înțelegere, bunătate, Care ne curățește mereu de păcatele noastre, căci avem nevoie de harismele lui Dumnezeu, de cele care sunt binele nostru duhovnicesc. Căci harismele Lui sunt binele nostru interior, ele fiind la antipodul patimilor noastre, care sunt obiceiurile noastre păcătoase. Adâncirea în rău este umplerea noastră de patimi, pe când adâncirea noastră în bine este umplerea noastră de harisme dumnezeiești. Și harismele Lui sunt împlinirea noastră reală, pentru că ele sunt prezența reală a lui Dumnezeu în noi prin slava Lui.

[11] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html.

[12] Și la Vecernia acestei sfinte zile, cu genunchii plecați, ne-am rugat Domnului ca păcatele tinereții noastre și ale neștiinței noastre să nu le pomenească și să ne curățească de cele ascunse ale noastre [ἐκ τῶν κρυφίων ἡμῶν]. De cele mai rușinoase păcate ale noastre. Pentru că pocăința noastră ne-a dus la conștiința că orice păcat pe care l-am făcut trebuie spovedit și pentru el trebuie să primim mila lui Dumnezeu. Și, în același timp, înțelegem de aici, că primirea Duhului înseamnă primirea Celui care ne umple de conștiința totalei noastre păcătoșenii și de dorința vie de a ne sfinți viața noastră. Pentru că cerem iertarea Lui pentru a ne sfinți și a fi Sfinții lui Dumnezeu.

[13] Însă unde vine Duhul, vine și Tatăl și Fiul! Unde coboară Duhul, coboară dimpreună cu El și Tatăl și Fiul, pentru ca să ne facă pe noi comunionali, să ne facă iubitori, să ne facă una în Biserica Lui, o comunitate duhovnicească de oameni. Tocmai de aceea perspectiva de viață a creștinilor e triadologică. Noi trăim împreună cu Dumnezeul nostru treimic și vedem lumea și pe noi înșine potrivit luminărilor pe care le primim de la El. Și din acest motiv, nu ne permitem să fim unidimensionali, nu ne permitem extremele în materie de viața Bisericii, pentru că toate mădularele cele mistice ale lui Hristos au nevoie de viața cu Dumnezeu. Și Biserica nu exclude oamenii, ci îi include pe toți!

[14] Slujbele Bisericii sunt pentru toți și sunt pline de teologie. Sunt texte grele, experiențiale, trăite. Și ele, ca și viața, ne cer să ne autodepășim mereu, să tindem spre mai mult în fiecare zi, adică să înțelegem pe fiecare zi teologia din fața noastră. De aceea, una înțelegi la un an, alta la 3 ani de viață, alta la 20, alta la 40, pentru că fiecare an înseamnă creștere duhovnicească. Și creșterea noastră duhovnicească se face prin umplerea noastră mereu de slava Dumnezeului nostru treimic, prin care El ne luminează spre tot adevărul.

[15] Îmi dau seama din ce în ce mai mult despre marea binefacere pe care a reprezentat-o Sfântul Botez în viața mea, primit în pruncie. Pentru că harul lui Dumnezeu m-a învățat în fiecare an al vieții mele, din interior, pe cele ale sale. Chiar și atunci când eu nu trăiam creștinește, deși eram fiul Bisericii, harul lui Dumnezeu m-a luminat, m-a întărit, m-a condus spre viața asumată cu Dumnezeu și tocmai de aceea viața mea e un continuum, are o legătură firească interioară. De copil primești pe Duhul, dimpreună cu Tatăl și cu Fiul, dacă te botezi ortodox. Și, fiind fiul lui Dumnezeu, te bucuri de slava Lui la modul firesc, pentru că a devenit și a ta, prin care te sfințești neîncetat.

[16] Dar ne-am rugat și pentru cei din Iad la Vecernie, pentru ca Domnul să Își facă voia Lui în ei. Pentru că iertarea tuturor e de la Domnul. Și rugăciunile noastre de ieri, de după Dumnezeiasca Liturghie, le-au continuat pe cele de sâmbătă, când i-am pomenit pe toți cei adormiți ai noștri. Pentru că rugăciunile noastre sunt pline de milostenie pentru cei adormiți și milosteniile noastre sunt iubire vie pentru ei.

[17] Rugăciunea continuă și viața sfântă ne fac, iubiții mei, locașuri ale lui Dumnezeu. Pacea lui Dumnezeu izvorăște din noi, dacă suntem plini de rugăciuni și de fapte bune. Dacă suntem plini de iertarea Lui și împărtășiți cu El, cu Domnul slavei, noi suntem biserica Dumnezeului Celui viu. Și slava Lui o simțim în noi înșine și pe ea o simt și cei care trăiesc cu noi, pentru că slava Lui se revarsă din noi și în cei din jurul nostru. Și noi primim slava Lui în Biserica Sa, pentru că suntem mădularele Sale și pentru că numai întru El noi suntem vii. Amin!

Sermon at Pentecost [2025]

My beloveds[1],

the Church of God was founded in the year 33 after the birth of the Lord[2], so today we are in the year 1992 since the founding of the Church. And it was founded by the descent of the Holy Ghost in the Holy Apostles and in those with them. For the first christian community was „about 120 [ὡς ἑκατὸν εἴκοσι]” of persons [A. Ap. 1, 15, BYZ].

– But what does it mean that the Holy Ghost descended in the members of the first christian community?

– That each received „the tongues as of fire” within themselves, i.e. the glory of the Holy Ghost. But since the glory of the Ghost is common to the Father and the Son, by receiving the glory of the Ghost within themselves, the members of the first christian community received the glory of the triune God or the triune God within them through His glory, because divine glory is common to the divine persons[3].

Saint Lucas emphasizes: „And there appeared to them [Καὶ ὤφθησαν αὐτοῖς], dividing [διαμεριζόμεναι], the tongues as of fire [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός], and these sat in each [of] them [ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν]”. The Holy Ghost, the One, appeared to them personally and dwelt in each of them. But through this the Ghost was not divided, but the glory of the Ghost was given to each one, through which, in each of them, the Holy Ghost began to dwell, together with the Father and the Son. Likewise, in the Holy Chalice, Christ is the One. But each of us partakes of a part of Him, but through the part we receive Him whole, because He does not divide Himself, but is always one. And he who has the Son, Who is inseparable from the Father and the Ghost, has the triune God in Him, because the glory of the Son is also the glory of the Father and the Holy Ghost[4].

The Son ascended into glory in order to descend spiritually into us. For the Holy Ghost does not come to replace the Son or the Father in ourselves, but comes together with the Father and the Son, in order to always dwell in us and guide us on the path of salvation. And when Lucas tells us: „And they were all filled with the Holy Ghost [Καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες Πνεύματος Ἁγίου]” [A. Ap. 2, 4, BYZ], he tells us profoundly that they were all filled with the glory of the Trinity, because they all became the living dwelling places of our triune God[5].

And the Lord had spoken explicitly about the day of Pentecost, about what the Holy Apostles would experience on that day, when He said: „And I, the glory that [You] gave Me, I have given it to them, that they may be one, as [and] We are one” [Ioannis 17, 22, BYZ] and „If anyone loves Me, My word will he keep, and My Father will love him and to him We will come and make a dwelling with him” [Ioannis 14, 23, BYZ]. Because His glory unites us with one another in His Church, making us one Church, and this because the Father, the Son, and the Holy Ghost will dwell in each of us through Their glory and will make us one, one Church of the triune God[6].

His glory unifies us, but not in a collectivist, impersonal way, but in a personal way. Because in each one dwells the glory of our triune God and, being in each one of us through His glory, He unites us with one another in His Church, because the unity of all depends on the union of our will with the will of God. We are not one without our will, but with our will! Precisely for this reason the unity of the Church is the unity of love, of our will, of our complete giving[7].

And because everyone counts in the Church and everyone is irreplaceable, the personalist perspective of the Church means the personal connection of each one with God. Each of us has a real and gracious connection with God, because He guides all of God’s children in the life of the Church. And the life of the Church is full of overwhelming dynamism, because God enlightens each of us what we must do. Therefore, the engine of the Church is God, because He sets each of us in motion. Because His will is the dynamism of our life, when we make His will our will[8].

The personalism of the Church means diversification, a personal way of seeing things. Everyone has a personal way of seeing things and this distinguishes them from everyone else. But the differences between us must not separate us, because the nuances of each one are important in the life of the Church. The more we integrate the personal nuances, the more deeply we look at the life of the Church. For we need to see through the eyes of many the life with God, the one in essence, but with many nuances in its experience, because each one lives it personally and not impersonally[9].

I dislike everyone dressing up in the same vestments at the Services. For the same color it means the same thinking, one that excludes the nuances. But when one is in yellow, and another in green, and another in dark red, this shows that each has a perspective on the Church, that he has a certain inner state, and that each inner perspective is of the Church. But all, at the same Service, although different in their life and in their vestments, are together and can be together, because they are in the same faith and in the same Holy Ghost, because they are dwelling places of the Trinity[10].

We try to standardize our vestments, while our believers come with diversified ones. Because they want to tell us that they are different and that they need personal answers from us. We are different too! Our attempt to standardize our vestments is a falsification of our reality, because each of us has our own favorite vestment, we have our own way of seeing things. But our diversity is not a reason to panic, because God works with each person individually. And it enlightens us to give a personal answer to each one, because everyone’s needs are personal[11].

A sterile theology is an impersonal theology. Because real theology speaks about the reality of people, about their real needs and does not hide people’s sins, i.e. their shortcomings. When God speaks in Scripture and in the Lives of the Saints, He speaks in a particularized mode: about a specific man and his life, and not about imaginary people. Therefore, theological syntheses lead to concentrated answers about the divine revelation, but when it comes to a man’s life, we need an answer only for him, about an answer from God, so that it can be savior for that one[12].

The same Holy Ghost shared Himself with many at Pentecost, but He made them one: one Church. And the Holy Ghost does not cancel your personality, but enhances it. Because the Holy Ghost ghostually personalizes each of us, so that we can make our personal contribution to the life of the Church. No Saint is an identical copy of another, but each one is personal! And it is personal, because God personalizes each one according with his will and with his ascesis and with his character. And where it is tried the standardization of people,  it is tried the depersonalization of them, because people can only be personal. Unique and irreplaceable[13].

The Evangel of the Church has been written in several ways, by many people, because the nuances are fundamental. And with all that, we have only a part of the Lord’s testimony and the life of the Church in the Divine Scripture. The books are descriptive, they talk about certain people, about certain realities. But the life of the Church means what christians experience day by day in a personal way. Therefore, to us, today, the Church and its life have reached us, and not a story about the Church. And we live the life of the Church as the Holy Apostles lived it, having everything for our salvation at hand, lacking nothing. Because we live in the same Church in which they lived[14].

For this reason, living in the Church means reading everything through the life of the Church. Reading the entire theology and history of the Church through the eyes of our ecclesial experience. For, mystically, reading Tradition means the life of the Church, because living theologically means understanding the Tradition of the Church theologically. And our past is a continuous present, because the Church updates her entire history to the present time in the experience of the Church. And our present, at the same time, is full of the future, of eschatology, because the Emperordom of God is within us, it is the reality of our life, and we are moving towards its plenary revelation, towards its revelation on cosmic quotas[15].

Therefore, my beloveds, the Pentecost is not the end of the Church, but its beginning, because we must constantly grow in our relationship with God. The Pentecost is in continuous revelation in the life of the Church, because every day is a Pentecost for each of us. For the Living God always enlightens us, always teaches us His things, according to our measure, in order to save us. And His enlightenments are our salvation, for He teaches us in a proper way to save ourselves[16].

At many years of the day of the Church! It is our day, of christians, of those whom God has ghostually begotten through Baptism. And for this we must rejoice and be glad into the Lord, into the One who strengthens us to live ghostually in His Church. Amin[17]!


[1] Started at 8. 09, in day of friday, on 30 may 2025. Cloudy sky, 16 degrees, wind of 5 km/h.

[2] Cf. https://patristics.info/timeline-of-the-early-church.html.

[3] Iubiții mei, Biserica lui Dumnezeu s-a întemeiat în anul 33 după nașterea Domnului, așa că astăzi suntem în anul 1992 de la întemeierea Bisericii. Și s-a întemeiat prin coborârea Sfântului Duh în Sfinții Apostoli și în cei dimpreună cu ei. Căci prima comunitate creștină era „ca [la] 120 [ὡς ἑκατὸν εἴκοσι]” de persoane [F. Ap. 1, 15, BYZ].

– Dar ce înseamnă că S-a coborât Sfântul Duh în membrii primei comunități creștine?

– Că fiecare a primit „limbile ca de foc” [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός] [F. Ap. 2, 3, BYZ] în ei înșiși, adică slava Duhului Sfânt. Dar cum slava Duhului e comună Tatălui și Fiului, prin primirea slavei Duhului în ei înșiși, membrii primei comunități creștine au primit slava Dumnezeului treimic sau pe Dumnezeul treimic în ei prin slava Lui, pentru că slava dumnezeiască este comună persoanelor dumnezeiești.

[4] Sfântul Lucas, accentuează: „Și li s-au arătat lor [Καὶ ὤφθησαν αὐτοῖς], împărțindu-se [διαμεριζόμεναι], limbile ca de foc [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός], și a șezut în fiecare [dintre] ei [ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν]” [F. Ap. 2, 3, BYZ]. Duhul Sfânt, Cel unul, li S-a arătat lor în mod personal și S-a sălășluit în fiecare dintre ei. Dar prin aceasta nu S-a împărțit Duhul, ci s-a dat fiecăruia slava Duhului, prin care, în fiecare dintre ei, a început să locuiască Duhul Sfânt, dimpreună cu Tatăl și cu Fiul. La fel, în Sfântul Potir, este Hristos Cel unul. Dar fiecare dintre noi ne împărtășim cu o parte din El, dar, prin parte, Îl primim pe El întreg, pentru că El nu Se desparte, ci e unul mereu. Și cine Îl are pe Fiul, Care e nedespărțit de Tatăl și de Duhul, are în El pe Dumnezeul treimic, pentru că slava Fiului este și slava Tatălui și a Duhului Sfânt.

[5] Fiul S-a înălțat întru slavă pentru ca să coboare în mod duhovnicesc întru noi. Căci Duhul Sfânt nu vine să Îl înlocuiască pe Fiul sau pe Tatăl în noi înșine, ci vine dimpreună cu Tatăl și cu Fiul, pentru ca să locuiască mereu în noi și să ne călăuzească pe calea mântuirii. Și când Lucas ne spune: „Și au fost umpluți toți de Duhul Sfânt [Καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες Πνεύματος Ἁγίου]” [F. Ap. 2, 4, BYZ], el ne spune în mod profund că s-au umplut toți de slava Treimii, pentru că au devenit cu toții locașurile cele vii ale Dumnezeului nostru treimic.

[6] Și Domnul vorbise în mod explicit despre ziua Cincizecimii, despre ce vor trăi Sfinții Apostoli în acea zi, atunci când spusese: „Și Eu [Καὶ Ἐγὼ], slava pe care [Mi-]ai dat-o Mie [τὴν δόξαν ἣν δέδωκάς Μοι], le-am dat-o lor [δέδωκα αὐτοῖς], ca să fie una [ἵνα ὦσιν ἕν], precum [și] Noi suntem una [καθὼς Ἡμεῖς ἕν ἐσμεν]” [Ioannis 17, 22, BYZ] și „Dacă cineva are să Mă iubească pe Mine [Ἐάν τις ἀγαπᾷ Με], cuvântul Meu va păzi [τὸν λόγον Μου τηρήσει], și Tatăl Meu îl va iubi pe el și către el vom veni și locaș cu el vom face [καὶ ὁ Πατήρ Μου ἀγαπήσει αὐτόν καὶ πρὸς αὐτὸν ἐλευσόμεθα καὶ μονὴν παρ᾽ αὐτῷ ποιήσομεν]” [Ioannis 14, 23, BYZ]. Pentru că slava Lui ne unește pe unii cu alții în Biserica Sa, făcându-ne o singură Biserică, și aceasta pentru că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh vor locui în fiecare dintre noi prin slava Lor și ne vor face să fim una, o singură Biserică a Dumnezeului treimic.

[7] Slava Lui ne unifică, dar nu colectivist, impersonal, ci la modul personal. Pentru că în fiecare locuiește slava Dumnezeului nostru treimic și, fiind El în fiecare dintre noi prin slava Lui, ne unește pe unii cu alții în Biserica Sa, pentru că unirea tuturor depinde de unirea voinței noastre cu voința lui Dumnezeu. Nu suntem una fără voia noastră, ci cu voia noastră! Tocmai de aceea unitatea Bisericii e unitatea iubirii, a voinței noastre, a dăruirii noastre depline.

[8] Și pentru că fiecare contează în Biserică și fiecare este de neînlocuit, perspectiva personalistă a Bisericii înseamnă legătura personală a fiecăruia cu Dumnezeu. Fiecare dintre noi avem o legătură reală și harică cu Dumnezeu, pentru că pe toți fiii Lui Dumnezeu îi călăuzește în viața Bisericii. Și viața Bisericii e plină de dinamism copleșitor, pentru că pe fiecare în parte Dumnezeu ne luminează ce trebuie să facem. De aceea, motorul Bisericii e Dumnezeu, pentru că El ne pune în mișcare pe fiecare în parte. Pentru că voia Lui este dinamismul vieții noastre, atunci când facem din voia Lui voia noastră.

[9] Personalismul Bisericii înseamnă diversificare, un mod personal de a vedea lucrurile. Fiecare are un mod personal de a vedea lucrurile și prin aceasta se deosebește de toți ceilalți. Dar deosebirile dintre noi nu trebuie să ne separe, pentru că nuanțele fiecăruia sunt importante în viața Bisericii. Cu cât înglobăm mai mult nuanțele personale cu atât privim mai profund viața Bisericii. Căci avem nevoie să vedem prin ochii multora viața cu Dumnezeu, cea una în esență, dar cu multe nuanțe în trăirea ei, pentru că fiecare o trăiește în mod personal și nu impersonal.

[10] Îmi displace îmbrăcarea la Slujbe a tuturor în aceleași veșminte. Căci aceeași culoare înseamnă aceeași gândire, una care exclude nuanțele. Dar când unul e în galben, iar altul în verde, iar altul în roșu închis, aceasta arată că fiecare are o perspectivă asupra Bisericii, că are o anume stare interioară și că fiecare perspectivă interioară e a Bisericii. Dar toți, la aceeași Slujbă, deși diferiți și în viața lor și în veșmintele lor, sunt la un loc și pot fi la un loc, pentru că sunt în aceeași credință și în același Duh Sfânt, pentru că sunt locașuri ale Treimii.

[11] Noi încercăm să ne uniformizăm veșmintele, pe când credincioșii noștri vin cu ele diversificate. Căci ei vor să ne spună că sunt diferiți și că au nevoie de răspunsuri personale de la noi. Și noi suntem diferiți! Încercarea noastră de a ne uniformiza veșmintele e o falsificare a realității noastre, pentru că fiecare dintre noi avem un veșmânt preferat al nostru, avem modul nostru de a vedea lucrurile. Dar diversitatea noastră nu e un motiv de panică, pentru că Dumnezeu lucrează cu fiecare persoană în parte. Și pe noi ne luminează să dăm un răspuns personal la fiecare în parte, pentru că nevoile fiecăruia sunt personale.

[12] O teologie sterilă e o teologie impersonală. Pentru că reala teologie vorbește despre realitatea oamenilor, despre nevoile lor reale și nu ascunde păcatele oamenilor, adică lipsurile lor. Când Dumnezeu vorbește în Scriptură și în Viețile Sfinților, El vorbește în mod particularizat: despre un om anume și despre viața lui și nu despre oameni imaginari. De aceea, sintezele teologice duc la răspunsuri concentrate despre revelația dumnezeiască, dar când vine vorba de viața unui om, noi avem nevoie de un răspuns doar pentru el, despre un răspuns de la Dumnezeu, pentru ca el să fie mântuitor pentru acela.

[13] Același Duh Sfânt S-a împărtășit multora la Cincizecime, dar i-a făcut să fie una: o singură Biserică. Iar Duhul Sfânt nu îți anulează personalitatea, ci ți-o potențează. Pentru că Duhul Sfânt ne personalizează duhovnicește pe fiecare în parte, pentru ca să ne dăm aportul personal la viața Bisericii. Niciun Sfânt nu e o copie identică a altuia, ci fiecare e personal! Și e personal, pentru că pe fiecare în parte Dumnezeu îl personalizează în acord cu voia lui și cu asceza lui și cu caracterul lui. Și unde se încearcă uniformizarea oamenilor, se încearcă o depersonalizare a lor, pentru că oamenii nu pot fi decât personali. Unici și de neînlocuit.

[14] Evanghelia Bisericii a fost scrisă în mai multe feluri, de mai multe persoane, pentru că nuanțele sunt fundamentale. Și cu toate acestea, avem doar o parte din mărturia Domnului și din viața Bisericii în Dumnezeiasca Scriptură. Cărțile sunt descriptive, vorbesc despre anumite persoane, despre anumite realități. Dar viața Bisericii înseamnă ce trăiesc creștinii zi de zi la modul personal. De aceea, până la noi, cei de azi, a ajuns Biserica și viața ei și nu o poveste despre Biserică. Și noi trăim viața Bisericii așa cum o trăiau Sfinții Apostoli, având toate ale mântuirii noastre la îndemână, nelipsindu-ne nimic. Pentru că trăim în aceeași Biserica în care au trăit și ei.

[15] Din acest motiv, a trăi în Biserică înseamnă a citi toate prin viața Bisericii. A citi întreaga teologie și istorie a Bisericii prin ochii experienței noastre eclesiale. Căci, în mod mistic, citirea Tradiției înseamnă viața Bisericii, pentru că a trăi teologic înseamnă a înțelege teologic Tradiția Bisericii. Și trecutul nostru e un continuu prezent, pentru că Biserica actualizează întreaga istorie a ei la timpul prezent în experiența Bisericii. Și prezentul nostru, totodată, e plin de viitor, de eshatologie, pentru că Împărăția lui Dumnezeu e în noi, e realitatea vieții noastre, iar noi mergem spre revelarea ei plenară, spre revelarea ei la cote cosmice.

[16] De aceea, iubiții mei, Cincizecimea nu e sfârșitul Bisericii, ci începutul ei, pentru că trebuie să creștem neîncetat în relația cu Dumnezeu. Cincizecimea e în continuă revelare în viața Bisericii, pentru că fiecare zi e o Cincizecime pentru fiecare dintre noi. Căci Dumnezeul Cel viu mereu ne luminează, mereu ne învață cele ale Sale, pe măsura noastră, pentru a ne mântui. Și luminările Lui sunt mântuirea noastră, pentru că El ne învață în mod propriu să ne mântuim.

[17] La mulți ani de ziua Bisericii! E ziua noastră, a creștinilor, a celor pe care Dumnezeu i-a născut duhovnicește prin Botez. Și pentru aceasta trebuie să ne bucurăm și să ne veselim întru Domnul, întru Cel care ne întărește pe noi să trăim duhovnicește în Biserica Sa. Amin!

Epistola I către Corintiini, cap. 12, cf. BYZ

1. Iar despre cele duhovnicești [τῶν πνευματικῶν], fraților, nu voiesc voi a nu cunoaște.

2. Că[ci] ați cunoscut, când erați neamuri, către idolii cei fără de glas, cum erați duși, fiind înșelați[1].

3. Prin urmare vă fac cunoscut vouă, că nimeni, în Duhul lui Dumnezeu grăind, [nu] zice: „Anatema[2] [este] Iisus [Ἀνάθεμα Ἰησοῦν]!”; și nimeni [nu] poate să zică: „Domnul Iisus [Κύριον Ἰησοῦν]”, fără numai în Duhul Sfânt.

4. Iar împărțirile harismelor sunt [Διαιρέσεις δὲ χαρισμάτων εἰσίν], dar același Duh [τὸ δὲ αὐτὸ Πνεῦμα].

5. Și împărțirile slujirilor sunt și același Domn [Καὶ διαιρέσεις διακονιῶν εἰσίν καὶ ὁ αὐτὸς Κύριος].

6. Și împărțirile lucrărilor sunt [Καὶ διαιρέσεις ἐνεργημάτων εἰσίν], dar același Dumnezeu este [ὁ δὲ αὐτός ἐστιν Θεός], Cel care le lucrează pe toate în[tru] toți [ὁ ἐνεργῶν τὰ πάντα ἐν πᾶσιν].

7. Și fiecăruia îi este dată revelarea Duhului spre folos [Ἑκάστῳ δὲ δίδοται ἡ φανέρωσις τοῦ Πνεύματος πρὸς τὸ συμφέρον][3].

8. Căci unuia îi este dat prin Duhul cuvântul înțelepciunii [ᾯ μὲν γὰρ διὰ τοῦ Πνεύματος δίδοται λόγος σοφίας], iar altuia cuvântul cunoașterii [ἄλλῳ δὲ λόγος γνώσεως], după același Duh [κατὰ τὸ αὐτὸ Πνεῦμα];

9. iar altuia credință, în același Duh; iar altuia harismele vindecărilor [χαρίσματα ἰαμάτων] în același Duh;

10. iar altuia lucrările puterilor [ἐνεργήματα δυνάμεων], iar altuia profeția [προφητεία], iar altuia deosebirile duhurilor [διακρίσεις πνευμάτων], iar altuia felurile limbilor [γένη γλωσσῶν], iar altuia tălmăcirea limbilor [ἑρμηνεία γλωσσῶν];

11. și pe toate acestea[4] le lucrează unul și același Duh [πάντα δὲ ταῦτα ἐνεργεῖ τὸ ἓν καὶ τὸ αὐτὸ Πνεῦμα], împărțind fiecăruia în parte precum voiește [διαιροῦν ἰδίᾳ ἑκάστῳ καθὼς βούλεται].

12. Căci precum trupul unul este, dar mădulare are multe, dar toate mădularele unui trup, [deși] multe fiind, un trup este, așa și Hristos[5].

13. Căci și într-un Duh noi toți [Καὶ γὰρ ἐν ἑνὶ Πνεύματι ἡμεῖς πάντες], într-un trup [εἰς ἓν σῶμα], am fost botezați [ἐβαπτίσθημεν], fie iudei, fie ellini, fie robi, fie liberi; și toți într-un Duh am fost adăpați [καὶ πάντες εἰς ἓν Πνεῦμα ἐποτίσθημεν].

14. Căci și trupul nu este un mădular, ci multe.

15. Dacă are să zică piciorul: „Că nu sunt mână, nu sunt din trup”, oare pentru aceasta nu este din trup?

16. Și dacă are să zică urechea: „Că nu sunt ochi, nu sunt din trup”, oare pentru aceasta nu este din trup?

17. Dacă tot trupul [ar fi] ochi, unde [ar fi] auzul? [Iar] dacă tot [ar fi] auz, unde [ar fi] mirosul?

18. Dar acum Dumnezeu a pus mădularele pe fiecare în parte [dintre] ele în trup, precum a voit.

19. Iar dacă era[u] toate un mădular, unde [era] trupul?

20. Dar acum multe [sunt] mădularele, dar un [singur] trup.

21. Și nu poate ochiul să zică mâinii: „Nu am nevoie de tine” sau, iarăși, capul [să zică] picioarelor: „Nu am nevoie de voi”.

22. Ci, [cu] mult mai mult, mădularele trupului care par a fi mai slabe, trebuincioase [ἀναγκαῖά][6] este [sunt];

23. și care ne par a fi mai necinstite ale trupului, acestora cinste [și] mai multă le punem; și cele rușinoase ale noaste au [și] mai multă bună-cuviință [εὐσχημοσύνην].

24. Iar cele bine-cuviincioase ale noastre nu au nevoie[7]; dar Dumnezeu a unit trupul [și] celui lipsit mai multă cinste i-a dat,

25. pentru ca să nu fie schisme în trup, ci astfel mădularele să se îngrijească unele de altele.

26. Iar dacă pătimește un mădular [Καὶ εἴτε πάσχει ἓν μέλος], împreună pătimește [împreună pătimesc] toate mădularele [συμπάσχει πάντα τὰ μέλη]; [iar] dacă este slăvit un mădular [εἴτε δοξάζεται ἓν μέλος], împreună se bucură toate mădularele [συγχαίρει πάντα τὰ μέλη].

27. Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare [fiecare] în parte.

28. Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică întâi Apostoli [Καὶ οὓς μὲν ἔθετο ὁ Θεὸς ἐν τῇ Ἐκκλησίᾳ πρῶτον Ἀποστόλους], al doilea Profeți [δεύτερον Προφήτας], al treilea Didascali [τρίτον Διδασκάλους][8], apoi puterile, apoi harismele vindecărilor, ajutorările [ἀντιλήψεις], chivernisirile [κυβερνήσεις], felurile limbilor.

29. Oare toți [sunt] Apostoli? Oare toți [sunt] Profeți? Oare toți [sunt] Didascali? Oare toți [sunt] puteri?

30. Oare toți au harismele vindecărilor? Oare toți grăiesc [în] limbi? Oare toți tălmăcesc?

31. Râvniți [Ζηλοῦτε], dar [δὲ], [la] harismele cele mai bune [τὰ χαρίσματα τὰ κρείττονα]! Și încă vă arăt vouă o cale mult mai bună.


[1] Înșelați de demoni.

[2] Blestemat.

[3] Spre folosul său personal, spre sporirea lui în viața duhovnicească, dar și spre folosul tuturor celor care aud experiențele sale duhovnicești.

[4] Toate harismele dumnezeiești.

[5] Are multe mădulare.

[6] Necesare.

[7] Să fie acoperite.

[8] Învățători teologici.

1 2 3 4 5