Categorie: Cuvinte duhovnicești

La fiecare noua faza din viata noastra, la fiecare faza marcanta a vietii noastre, ne regandim trecutul, ca sa ne intelegem forta de care avem nevoie pentru a ne parcurge prezentul.

Prezentul are nevoie de liniste pentru a deveni viitor.
Dar pentru a avea nevoie de liniste in prezent, trebuie sa ne intelegem si mai mult, tot mai mult, trecutul nostru.

Crestinul ortodox trezvitor este un muncitor al sinelui, al fiintei sale interioare, care, pe de o parte, cauta sa vindece fiinta lui de ranile trecutului iar pe de alta parte isi ia masuri de contracarare la tot ce inseamna indispozitie venita din afara. Suntem atenti la orice fel de agresiune a fiintei noastre.

Contracararea indispozitiilor venite de la demoni sau de la oameni indiferenti de mantuirea lor se face printr-o atentie neintrerupta la ce vine in fiinta noastra, la ce vrea sa ne violeze buna noastra liniste interioara.

Dar trecutul se cere inteles prin prisma rememorarii lui, din perspectiva voii lui Dumnezeu si a normalitatii vointei divine. Trebuie sa ne aducem aminte de pacatele noastre si de oamenii pe care i-am indurerat. Trebuie sa ne impacam cu cei cu care suntem certati si sa ne rugam pentru cei cu care suntem certati, cu care suntem in schisma interioara.

Vindecarea are nevoie de amintire, de cainta si de intelegere corecta a situatiilor prin care am trecut. Vindecarea este o reintalnire cu membrii trecutului nostru, in fiinta noastra sau fata in fata, pentru a pune la punct, pentru a reevalua, vechile noastre pozitii vis a vis de ce ne-a despartit.

Cand ranile sunt recente e mai greu, e adevarat, sa facem reconcilierea cu trecutul nostru. Impacarea cu trecutul vine in timp, cand ne-am intarit in viata duhovniceasca, in linistea si in iertarea lui Dumnezeu. Tocmai din iertarea lui Dumnezeu si din impartasirea continua cu El, cu Dulcele nostru Mantuitor, putem sa iertam, sa ne iertam, sa lasam totul sa se aseze in inima noastra si sa nu mai umblam tot timpul sa ne ranim, iarasi si iarasi, inima.

Adevarata impacare cu sine inseamna o constiinta buna fata de trecutul nostru.
Asta nu inseamna ca am uitat cu totul relele pe care le-am facut si le facem, ci e starea in care intelegem ca ne-am vindecat de cele pe care le-am facut, cu harul lui Dumnezeu si ca,ceea ce trebuie sa facem acum, trebuie sa ne acapareze cu totul.

Reconcilierea cu sine, cu Dumnezeu, cu oamenii inseamna sa terminam odata cu viata schizoida, cu viata traita cand in trecut, cand in prezent, si sa optam cu fermitate pentru prezent, pentru ce facem in prezent. Sa fim in prezent, dar fara sa fim amnezici!

Amnezia, uitarea trecutului e patologica, tine de domeniul bolii sau al indiferentei. Amnezia pe care o ofera viata duhovniceasca a Bisericii e tocmai iertarea prin Sfanta Spovedanie si impartasirea euharistica cu Domnul, care sterge in timp,din noi, rautatea trecutului nostru, care ne face sa ne uitam avalansa de rautate pe care am scos-o din noi si ne face sa respiram usurati.

O buna respiratie, o buna constiinta si un somn linistit sunt componentele reconcilierii, ale impacarii de care vorbim acum. Ne impacam cu noi, pentru ca Hristos Dumnezeu ne impaca cu noi. El ne vindeca de pacatele si de patimile noastre, stergand astazi pata neagra din trecutul nostru.

Intelegem, traind cu adevarat ortodox, ca trecutul nostru pacatos a insemnat o non-viata si ca numai acum incepem sa ne bucuram cu adevarat de noi si de tot ce exista, ca traim in noi bucurii duhovnicesti inexplicabile pentru ceilalti si ca traim o pace atat de frumoasa, pe care nu am vrea sa o vindem niciodata. Insa dorim aceasta pace tuturor.

Pentru cei care privesc credinta ortodoxa ca pe o afacere privata sau ca pe un anacronism , le spunem ca miezul ei este trairea unei bucurii si impliniri coplesitoare, ca virtutea si curatia vietii sunt cele care iti dovedesc cat de frumos e omul in harul lui Dumnezeu si ca niciodata, zic niciodata, nu vei mai vrea sa pacatuiesti cu pofta, dupa ce ai mancat cu pofta, cu implinire, la Masa Stapanului.

Singura impacare e impacarea cu Dumnezeu si trairea ca membru viu al Bisericii, in care simti cum peste veacuri, in toti cei care au trait ortodox, a viat, a locuit acelasi Duh ca si in tine. Te simti contemporan cu Dumnezeu, cu toti Apostolii, cu toti Sfintii, cu Prea Curata Stapana, te simti slujit si aparat de Puterile ceresti, traiesti minuni peste minuni, esti mai mult decat implinit si nu te simti niciodata singur si fara vreun rost pe lume.

Impacarea cu noi este adevaratul dinamism de care orice societate umana are nevoie. La intrarea noastra in UE, pentru ca sa fim cetateni eficienti, trebuie sa fim crestini ortodocsi impacati cu trecutul nostru si care facem din orice clipa a vietii noastre si din orice business pe care il intreprindem o portie integrata in mantuirea noastra.

Munca, efortul social si familial nu striveste efortul interior al curatirii de patimi, ci e unit cu acesta. A ne mantui inseamna a trai oriunde ca slujind lui Dumnezeu si in orice facem sa avem scopul intelegerii si al luminarii noastre duhovnicesti. Daca suntem cu o constiinta buna suntem si oameni viabili pentru astazi.

Cei care acuza Biserica noastra de anchilozare in act se refera tocmai la acei crestini ortodocsi care nu stiu cine sunt, nu fac ce trebuie sa faca ca ortodocsi, care nu sunt impacati cu ei insisi si care nu au proiecte bune in care sa fie integrati. Cine ne va vedea muncind toata ziua, incercand toata ziua sa invatam mai mult, sa rabdam mai mult, sa ne sfintim mai mult viata, vor ramane cu adevarat uimiti de noi si vor intelege ca daca Biserica in integralitatea ei, toti membrii ei ar fi atat de dinamici ca oamenii duhovnicesti veritabili ai Ortodoxiei, Biserica ar fi o forta unica la nivel social si economic, pentru ca e liderul vietii duhovnicesti, intelectuale si culturale al lumii.

Ma refer aici la pragmatismul vietii saociale de care poate fi in stare si de care este in stare un crestin ortodox. Un crestin ortodox poate fi un bun actor, un bun profesor, un bun jurist, un bun muncitor, un bun sofer, un bun electrician, care se poate bucura de munca lui si care isi poate trai ortodox munca pe care o presteaza. Nu are nici un inconvenient ca sa nu fie ortodox si in acelasi timp un bun fotbalist, cantaret, vanzator, macaragiu sau spalator de veceuri.

Cand am preluat interviul domnisoarei care a facut facultatea de teologie si apoi a devenit, in America, paznic in cimitir (Vezi aici) am vrut sa arat cum vom arata noi, cand vom face mai multi pasi in Uniunea Europeana.

Vom descoperi, sper cat mai repede, ca munca aduce respectabilitate indiferent de pozitia acelei munci pe harta intretinerii unui stat la parametrii ridicati de civilizatie.

Avem nevoie de veceuri curate in institutiile statului,in localuri private si in locuri publice si pentru asta avem nevoie de oamenii de serviciu care sa isi faca treaba cu constiinciozitate. O femeie sau un barbat crestin ortodox care spala veceuri nu face o munca rusinoasa, daca intelegem ca ei ne asigura, ne garanteaza sanatatea si igiena noastra, prin munca pe care o fac. Un electrician ortodox, un instalator ortodox sau un zidar ortodox sunt o adevarata binecuvantare pentru oricine ii angajeaza, daca din frica de Dumnezeu si din iubire de om fac lucruri cu constiinta.

Pentru toate muncile oneste si non-ilegale sau care nu ataca moravurile crestine e nevoie de oameni care sa nu aiba psihoze, sa nu aiba atacuri de panica, de sinucidere, sa nu vrea sa fuga mai repede acasa sau sa smechereasca si sa fure pe sefii lor, care sa doarma bine noaptea dupa ce isi fac bine treaba si sa se bucure cand muncesc, sa se bucure ca traiesc si sa faca totul cu grija si implinire interioara.

Cunosc astfel de oameni impliniti si cunosc si o multime de neimpliniti, de psihotici, de exasperati, de nelinistiti si frivoli. Acolo unde exista tare, acolo unde nu exista lupta cu patimile din noi exista galceava, ineficienta in munca, gelozie, prostie, indiferenta, barbarie interioara.

Europa si lumea intreaga nu are nevoie de oameni maimuta, nici noi nu avem nevoie de astfel de oameni ca sa o ducem mai bine, ci de oameni cu capul pe umeri, care traiesc din plin bucuria credintei lor dar si bucuria implinirii lor familiale, sociale, economice, politice etc., care sa nu li se para aiurea ca rad sau ca isi plang pacatele, care au nadejdi bune dar si o munca implinitoare.

Impacarea este un mare dar de la Dumnezeu.

Viata noastra e un dar imens de la Dumnezeu.

Posibilitatea uluitoare de a ne schimba viata intr-o clipa, pe fiecare zi este o harisma prea generoasa din partea lui Dumnezeu.

Si a nu profita ortodox de acestea toate inseamna sa fii cu adevarat fraier, inapoiat mintal si anacronic.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Invierea Domnului inseamna totodata si scoaterea din Iad a Sfintilor Parinti ai Vechiului Testament. In Sfanta Icoana a Invierii Domnul Se ridica dintre cei morti impreuna cu Sfintii Protoparinti Adam si Eva.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

A te simti util prin ceea ce spui e prima parte a secretului. Mai mult decat atat e sa simti ca cuvintele tale rostite cuiva nu au trecut pe langa el ci au ramas, multe din ele in inima lui. Cuvintele care nasc oameni. Sinceritatea naste oameni. Sinceritatea la timp, sinceritatea cand o cere formarea unui om inseamna un aport solid la dezvoltarea lui.

Tinerii au nevoie de sinceritatea celor mai in varsta ca sa isi gaseasca calea in viata, propria lor cale. Sinceritatea fata de un om tanar nu inseamna dadacirea lui ci insufletirea lui spre culmi inalte, spre realizari inalte. Daca indemnam pe cineva la ceva trebuie sa il indemnam la lucruri gigant, pentru ca sa poata face, cat va dori Dumnezeu sa facem fiecare.

Nu sunt de acord ca sa indemnam pe tineri la lucruri marunte, caldute. Trebuie sa ii indemnam sa aiba o viata duhovniceasca incandescenta, aprinsa, plina de valvataie si in acelsi timp sa se integreze intr-un propiect de viata unde sa se dedice deplin, cu totul.

Viitoarea meserie sau vocatie a unui tanar crestin ortodox trebuie sa il implineasca total nu doar pe jumatate. Formatorii de tineri, prin sinceritatea fata de ei, trebuie sa aiba darul dumnezeiesc de a intui ce se potriveste fiecaruia. Trebuie ca sa fie indemnati cei care vor sa se faca monahi sa se faca monahi daca este evidenta vocatia lor, iar pe cei care vor sa se faca preoti la fel.

Insa Biserica are nevoie si de poeti straluciti, si de ingineri, doctori, avocati, mestesugari unul si unul, de politisti ortodcsi, de politicieni, de actori, de cofetari, mineri, vanzatori sau mai stiu eu ce, crestini ortodocsi contienti de ce sunt ei.

Sinceritatea unui duhovnic cu toti acesti oameni e sa ii ghideze spre implinirea propriei lor meniri, conform cu posibilitatile si temperamentele pe care le au. Insa trebuie sa fie primita sinceritatea sfatuitorului pe masura, adica fiind deplin sincer si responsabil pentru viata si profesia ta.

Sinceritatii trebuie sa i se rapunda cu o sinceritate debordanta. Cei care sporesc foarte repede in viata duhovniceasca sunt oameni care asculta mult, bine si responsabil pe duhovnicii lor. Sunt oameni care doresc toata iubirea si toata virtutea si de aceea primesc mult: pentru ca iubesc mult pe Dumnezu si pe oameni.

In viata oamenilor preotii duhovnici si crestinii care sfatuiesc pe cei tineri si parintii tinerilor au rolul nu de a-i forta sa o ia pe o cale anume, ci de a-i face sa isi recunoasca propria cale, sa isi constientizeze propria cale. Trebuie sa fim niste sfatuitori constienti de urmarile sfaturilor noastre. Trebuie sa ne punem in locul celor pe care ii sfatuim. Si daca cei pe care i-am sfatuit au luat-o pe o cale buna, pe calea pe care au inteles ei, luminati de Dumnezeu ca e buna, trebuie sa continuam sa ne rugam pentru fiii nostri duhovnicesti, pentru ca sa aiba putere si curaj sa continue buna asezare a vietii lor.

Sinceritatea sfatului bun se intelege in timp si se transforma in recunostinta vie, adanca. Cei care au inteles rostul nostru in formarea lor, vor fi cei care ne vor pastra in inimile lor, ca pe niste chipuri iubite si venerate.

Daca sinceritatea noastra este si sinceritatea lui Dumnezeu pentru cineva atunci sfatuim bine si cu mult folos.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Unora li se pare că sunt mai frumoase statuile decât Sfintele Icoane, pentru că îţi oferă o imagine mai completă, tridimensională, a realităţii, augmentând sentimentul estetic.

Însă şi imaginea din Sfintele Icoane este tridimensională, căci a treia dimensiune a lor suntem noi, închinătorii, interiorul nostru care se integrează lumii spirituale, nevăzute. A treia dimensiune a Sfintelor Icoane este prelungirea lor în sufletele şi în fiinţa noastră, prin care noi, dacă ne închinăm cu evlavie, suntem încorporaţi, integraţi în peisajul eshatologic, transmundan, al Sfintelor Icoane, ne facem părtaşi Împărăţiei veşnice şi orizontului infnit al zilei neînserate care va să fie, în care Sfinţii cărora noi ne închinăm vor lumina ca soarele (cf. Matei 13, 43).

Sfintele Icoane ne transmit astfel faptul că Dumnezeu şi toţi Sfinţii ne aşteaptă şi ne rabdă ca să ne pocăim, că Domnul nu face încă Judecata, pentru ca noi să ajungem cu adevărat să fim în Icoana celor mântuiţi şi fericiţi.

În afară de faptul că, în Sfintele Icoane, lipsa unei corporalităţi grosiere ne transmite o învăţătură despre transfigurarea şi înduhovnicirea trupurilor la învierea cea de obşte, această absenţă a fenomenologicului propriu lumii alterate prin păcat, ne transmite tensiunea aşteptării mântuirii noastre, a vindecării de greutatea păcatului şi a „re-prezentării” noastre în realitatea transfigurată, îndumnezeită a veşniciei.

Ceea ce vedem în Sfintele Icoane este aceea spre care tindem, evidenţa duhovnicească cu care vrem să ne confundăm. Sfânta Icoană ne trage, ne absoarbe întru sine, în Împărăţia Cerurilor. Ea este o avangardă, cum spunea domnul Sorin Dumitrescu, cea mai autentică avangardă, pentru că prefigurează ceea ce urmează să se întâmple, dar nu s-a întâmplat încă. Iar noi, închinându-ne Sfintelor Icoane, ne manifestăm adeziunea, dorinţa de a vedea împlinit ceea ce preconizează acestea, anume Învierea de Apoi şi restaurarea lumii, la care vrem să fim şi noi părtaşi în rândul Sfinţilor care, prin truda vieţii lor, au ajuns deja la acest ţel suprem, de a fi veşnic cu Dumnezeu şi cu cei care Îl iubesc pe El.

Aşadar, frumuseţea estetică a statuilor, oricât de armonioase artistic, nu sugerează nici o clipă transcenderea acestei lumi evanescente, nici nu îşi asumă închinătorii, ci îi ţine la distanţă prin superbia artistică. În Biserica Ortodoxă însă, scopul nu este ţinerea oamenilor la respect, într-un soi de veneraţie platitudinală, apatică, prin expunerea unui model intangibil, ci ţelul este tocmai stimularea fiorului plin de dragoste şi de dorire a sufletului nostru, reînnoirea acelei tensiuni ardente interioare prin care ne legăm de planul nevăzut al existenţei, prin care dorim transfigurarea noastră întru Hristos şi mutarea în Cămara de Nuntă a Mirelui nostru veşnic, pentru care lucru strigăm: „Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău”.

Evlavia noastră nu înseamnă adulaţie de pigmei spirituali – cu atât mai mult cu cât, de multe ori, în faţa unei statui, admiraţia şi gândul se îndreaptă oarecum spre artist, uneori chiar mai mult decât spre ceea ce înfăţişează statuia – , ci dragoste şi dorinţă de părtăşie. Iar realismul şi adeziunea desăvârşită a statuilor la realitatea pământească (întrucât au legătură mai mult cu realismul antic al artei păgâne, al cărei idol perfecţionist era pur uman, dar nu cu desăvârşirea evanghelică pe care ne-a adus-o Hristos şi pe care arta nu o poate cuprinde în întregime, ci doar o poate sugera), le anulează din start orice tangenţă cu realitatea duhovnicească şi cu realismul eshatologic întruchipat în Sfintele Icoane.

de Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Când creştinii noştrii ortodocşi se convertesc, se întorc la credinţă şi vor să se pocăiască, nu înţeleg prea bine că ceea ce au de înfruntat cel mai mult este orgoliul propriu şi încrederea în sine (părerea că ştiu ce trebuie să facă), mai mult chiar decât păcatele lor, pe care şi le-au recunoscut şi le pare rău pentru ele. Ceea ce nu înţeleg noii convertiţi, obişnuiţi prea mult cu răceala omenească şi având ei înşişi inima încă rece, este că Dumnezeu iartă repede şi dăruieşte imediat bucurie, bucurie multă.

Ispita noastră a fost şi este pentru mulţi, aceea de a ne pune lanţuri la inimă, de a cenzura bucuria care ne vine de la Dumnezeu pentru întoarcerea noastră, de a nu ne considera iertaţi, de a crede că mai trebuie să treacă timp, ani mulţi, pentru ca să „primim” iertarea lui Dumnezeu, arătândi-ne bosumflaţi şi „drepţi” cu noi înşine, refuzând iubirea Lui şi făcându-L astfel nemilostiv.

Ne comportăm ca nişte tirani, ca cei mai răi tirani cu propria noastră fiinţă, cu sufletul şi trupul nostru, transformându-ne în „sado-masochişti” duhovniceşti, după modelul catolic al lui Francisc de Assisi sau al Teresei d’ Aquila, a căror înşelare a dat-o în vileag, în mod remarcabil, Sfântul Ignatie Briancianinov. Cu alte cuvinte, ne refuzăm bucuria pe care Dumnezeu doreşte să ne-o dăruiască, pentru că vrea să împlinească repede iertarea şi înaintarea noastră duhovnicească, unirea noastră cu El, pentru că Dumnezeu nu aşteaptă moartea noastră ca să ne miluiască. Şi astfel ne aflăm luptători împotriva Duhului Sfânt.

Citirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, în loc să o lăsăm să ne înveţe despre milostivirea dumnezeiască („Milă voiesc, iar nu jertfă”), noi o convertim în frică şi în deznădejde demonică şi nu înţelegem că motivele acestor trăiri nu sunt acele păcate la care ne gândim noi – a căror conştientizare ne-a adus la pocăinţă, dar tot din darul lui Dumnezeu – ci necredinţa adâncă, ura, încrederea în mintea proprie şi în propriile raţionamente, pe care le socotim gânduri duhovniceşti, iar uciderea abia răsărindei bucurii harice din noi o socotim nevoinţă duhovnicească. Nu ne dăm seama că, dacă ne „interzicem” nouă înşine să păcătuim, nu realizăm nepăcătuirea, ci adăugăm păcatul mândriei luciferice, al încrederii că putem să ne auto-sfinţim pe noi înşine.

Dumnezeu nu vrea să ne anuleze persnalitatea, pentru că El ne-a dăruit-o, noi vrem să ne anihilăm, dintr-o ură de sine care nu este sfânta ură de sine de care vorbea Fer. Sofronie Saharov, nici sfânta deznădejde. Ura aceasta de sine pe care o credem noi nevoinţă duhovnicească, nu este decât iubire a tuturor patimilor, orgoliu demonic că nu putem să devenim sfinţi peste noapte, că avem patimi nenumărate, că suntem legaţi de pământ cu toate fibrele fiinţei noastre, că nu putem şi noi să fim văpăi ale iubrii, şi prin aceste gânduri şi simţiri luciferice, ajungem să stingem şi făclia adevărată a pocăinţei şi a harului care începea să ardă în noi.

Citim la Sfinţii Părinţi despre trăiri dumnezeieşti, despre nevoinţe mai presus de fire, şi credem că trebuie şi că putem să facem şi noi asemenea, silindu-ne trupul (dar şi mintea şi sufletul), dar nu străduindu-ne să aprindem simţirea Duhului şi a frumuseţii din noi, prin iubirea aproapelui şi iconizarea lui în inima noastră. Noi credem că din nevoinţa trupească răsare harul în suflet, ceea ce nu are nici un sens, pentru că adevărul este tocmai pe dos, adică, din harul lui Dumnezeu răsare dorul după şi mai mult har şi dragoste dumnezeiască şi abia din aceasta, cu măsura specifică fiecăruia, nevoinţa trupească. Credem că la Dumnezeu există legi ca în pădure, unde noi frecăm pietrele sau lemnele şi apare focul, dar în cele duhovniceşti apare mai întâi focul, adică harul, şi apoi punem noi lemnele nevoinţelor, ca să îl întreţinem, dar nu cum vrem sau cât vrem noi, ci cât simţim de la Dumnezeu, altfel nu pogoară nimic la noi, cu atât mai mult dacă peste o mică pâlpâire aruncăm o grămadă de lemne, în speranţa că imediat o să se aprindă un foc mare. Şi în loc de foc mare, ne trezim că s-a stins şi pâlpâirea şi ne mai plângem apoi că ne simţim reci şi goi.

Noi alergăm la nevoinţe trupeşti sau la vise mari de înduhovnicire, fără să avem îndemnul haric lăuntric pentru ele, din cauză că avem o părere prea bună despre noi şi ne credem în stare şi chiar vrednici să facem nevoinţe şi să fim miluiţi. Când, de fapt, pocăinţa înseamnă să te vezi cine eşti, să-ţi constaţi păcatele ca-ntr-o oglindă şi, aşa cum accepţi că arăţi aşa cum arăţi şi nu poţi schimba ceva, aşa să accepţi şi că eşti cine eşti şi că, dacă Dumnezeu va vrea, El va schimba, când şi cum va voi, această înfăţişare duhovnicească a interiorului nostru.

Însă noi nu avem chef să răbdăm, nici nu vrem să ne schimbe cineva, fie El şi Dumnezeu, ci vrem să ne modelăm noi cum vrem noi – şi mai arătăm cu degetul pe cei/ cele care se machiază şi se cosmetizează în fel şi chip! Dar şi noi facem acelaşi lucru şi într-un mod cu mult mai grav decât cei care practică numai cosmetizarea exterioară!

Pocăinţă este atunci când noi ne vedem cum suntem, constatăm, luăm la cunoştinţă, şi ne bucurăm, ne veselim că mai există clipe în care mai răsare soarele peste noi, fără să alergăm în mod ipocrit şi infantil în braţele tristeţii orgolioase, pentru că nu suntem atât de frumoşi pe cât vroiam noi, ca nişte adolescenţi ofticaţi pe coşurile de pe faţă. Pocăinţă înseamnă să recunoaştem, singuri în faţa conştiinţei noastre, de ce suntem în stare şi nici o picătură mai mult. Să ne bucurăm cu exaltare mare pentru milostivirea lui Dumnezeu, ca să arătăm că primim şi dorim dragostea Lui, şi să muncim cu bucurie şi cu râvnă ceea ce ştim noi să muncim, ceea ce ne aduce pace şi împlinire sufletească şi pentru care Dumnezeu ne-a dăruit talant.

Pocăinţă înseamnă conştientizarea a ceea ce eşti şi căutarea de a împlini datul tău, care e în acord cu voia lui Dumnezeu cu tine. Dacă intervine dezamăgirea, neplăcerea, nemulţumirea sau apatia, înseamnă că nu suntem pe drumul cel bun, că nu căutăm cu râvnă împlinirea vieţii noastre.

Să ne bucurăm deci, şi să nu mai reprimăm bucuria Duhului Sfânt Care vrea să Se sălăşluiască în noi, ci să ne bucurăm în fiecare clipă şi pentru toate câte se întâmplă. Cu cât ne vedem mai păcătoşi, cu atât să ne bucurăm mai mult. Nu pentru că suntem păcătoşi, ci pentru că Dumnezeu e Bun. „Gustaţi şi vedeţi”! Dar cum o să gustaţi, dacă nu vreţi să simţiţi nici o bucurie? Tristeţea şi deznădejdea de orice bine sunt patimi foarte mari, pe care am constatat că le avem mulţi dintre creştinii ortodocşi (acum nu vorbesc decât cu ortodocşii), din mândrie ascunsă.

Iar remediul este opusul lor, adică bucuria, blândeţea, pacea, dorirea binelui pentru toţi oamenii, multa iertare şi nejudecare a semenilor (lepădarea de a judeca în mod disproporţionat mai ales, judecată prin care vedem greşelile fraţilor ca pe nişte elefanţi, ca pe nişte păcate şi erezii enorme, iar pe noi nu ne vedem vinovaţi de mai nimic, cu adevărat, în sufletul nostru, măcar că din gură mereu repetăm, cu o mecanicitate supărătoare şi fără simţire: „suntem păcătoşi”), constatarea, cu mulţumire, a păcatelor proprii, pentru că vederea păcatelor este un mare dar.

Să ne bucurăm cu Cel Care vrea să ne bucure şi cu toţi oamenii care vor să fim bucuroşi împreună cu ei.

De Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina