Etichetă: pr. dorin picioruș

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

***

18. Concluziile lui Stephen Hawking

În Scurtă istorie a timpului[1], Hawking concluzionează faptul că „timpul nu este complet separat și independent de spațiu, ci se combină cu acesta formînd un obiect numit spațiu-timp”[2].

În al 3-lea capitol al cărții, autorul afirmă că soarele „este numai la 8 minute lumină depărtare”[3] de pământ, în timp ce steaua cea mai apropiată de pământ e la „o distanță de circa patru ani lumină”[4].

Autorul acceptă concluzia lui Hubble că „universul…este în expansiune; distanța dintre diferite galaxii crește neîncetat”[5].

Prin cartea lui din 1970, scrisă în colaborare cu Penrose, Hawking a popularizat concluzia cum că „universul a început cu o singularitate Big Bang”[6].

Dar în cartea de față, autorul vrea să ne convingă de contrariul concluziei de atunci, adică de faptul că „la începutul universului nu a existat o singularitate”[7].

În p. 103 a cărții, fără să ne lămurească pe ce se bazează, autorul afirmă faptul că „soarele nostru are probabil destul combustibil pentru încă cinci miliarde de ani”.

Lorin Fortuna[8] (asta ca o notă de culoare) a preluat expresia „stea pitică albă” din p. 104, aceasta fiind, de fapt, expresia savantului rus Lev Davidovici Landau[9].

Din p. 137, aflăm că Stephen Hawking crede în „posibilitatea ca spațiu-timpul să fie finit dar să nu aibă limite, ceea ce înseamnă că el nu a avut un început, un moment al Creaţiei”. Și prin asta s-a întors la perspectiva păgână asupra lumii, în care timpul era considerat „etern” și nu creat de Dumnezeu.

În p. 160 însă, autorul spune că e doar „o propunere” personală ideea cum că „timpul și spațiul ar trebui să fie finit fără limită”.

Deși confecționează tot felul de scenarii imaginare despre univers, despre începutul și extinderea lui, Hawking spune că „este destul de greu să vorbim despre memoria umană deoarece nu știm cum lucrează creierul în detaliu”[10].

Dar dacă nu știm cum lucrează…creierul, de ce fabulăm despre univers și compoziția lui mai mult decât raționăm? Ce rost are să îți imaginezi tot felul de lucruri despre univers, dacă nu poți să le demonstrezi din punct de vedere practic? Pentru că știința reală se ocupă cu lucruri verificabile, demonstrate și nu cu presupuneri.

În p. 174, autorul admite că a greșit în ceea ce privește determinarea „fără limită”. Datorită lui Raymond Laflamme, studentul său, autorul și-a dat seama că el vorbise despre o continuare a dezordinii în timpul contracției universului[11].

În finalul cărții, Hawking ne spune că „teoria completă” despre univers e de domeniul viitorului și că, dacă aflăm „de ce existăm noi și universul”, atunci acest răspuns se constituie în „triumful final al rațiunii umane – pentru că atunci am cunoaște gândirea lui Dumnezeu”[12].

Numai că noi știm de la Dumnezeu de ce suntem făcuți și care e sensul nostru și al cosmosului și această cunoaștere prin revelație dumnezeiască nu este „triumful final” al rațiunii. Împlinirea întregului om constă în îndumnezeirea lui, în umplerea lui de slava lui Dumnezeu și în comuniunea veșnică cu El.

Cunoașterea de sine și a universului e un pas spre înțelegerea și comuniunea cu Dumnezeu și nu o centrare a noastră pe ceea ce e vizibil la modul grosier.

Însă de ce a vorbit Hawking despre Dumnezeu doar la final, când, în cuprinsul cărții, Dumnezeu nu e prezent nici măcar în postura de „ipoteză”?

*

19. Iorga despre evreii din România

Iudaica, 1940[13], în care Iorga îi răspunde Dr. Filderman[14]. La țară, evreii nu merg[15]. Și la țară, românii îi considerau pe evrei: „cârciumari otrăvitori” și „mari arendași”[16].

Evreii au ocupat „locurile goale” din orașele românești[17]. În 1850, blănarii din Botoșani arătau „prin ce mijloace au fost distruși de Evreimea năvălitoare”[18].

În p. 12, autorul își apără nația și spune: „românul poate face orice și concura pe oricine, cu o singură condiție: să fie ajutat de țara lui și să n’aibă în față ceia ce represintă de fapt Evreimea la noi: un stat economic complect, împlîntat în mijlocul oraganelor de viață ale unei societăți istorice stupid ospitaliere”.

Evreii au venit din Polonia în pământul românesc, în timpul fanarioților[19]. Însă cei de atunci aveau nume evreiești[20].

Pe când cei de azi, spune Iorga, au nume „poetice sau ridicule, nemțești: de la, să zicem: Filderman, Rosenbusch, Lustgarten, la denumiri caricaturale și grotesci”[21].

Evreii veniți din Galiția copiau „grosolan și stîngaciu” pe creștini, nu aveau niciun „meșteșug”[22], iar „în domeniul micii industrii ei erau cârpaci”[23].

De aceea, în materie de industrie, evreii veniți în România erau niște plagiatori iar pentru comerț se constituiau într-un „parasitism”[24]. Căci parazitau comerțul românesc.

Însă de la 1820, evreii, simțindu-se mulți în spațiul românesc, și-au dat seama de rolul pe care îl pot juca[25]. Numai că evreii au devenit puternici datorită statului românesc corupt[26].

Din p. 17 aflăm că Adolf Stern (despre care am scris în Istorie 3[27]) a fost deputat.

Nicolae Iorga vorbește despre evreii din România ca despre o comunitate ghetoizată și ca despre o „nație năvălitoare”[28]. Fapt pentru care se manifestă discreționar față de noi, vrând să ne dea „pur și simplu afară din țara noastră”[29].

Evreii „ni zugrumă bisericile, ni înlocuiesc prăvăliile, ni ocupă locurile și, ce e mai pierzător, ni falsifică sufletul, ni degradează moralitatea prin opiul ziaristic și literar cu care ne încîntă”[30].

În p. 19 încep „spicuiri” din discursurile lui Iorga din 29 și 30 iunie 1937, de la Iași.

Și el cerea ca în jurul Bisericilor noastre românești să creăm „zone românești”[31]. Își dorea un Iași nou[32].

Broșura de față costa 5 lei la publicare.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

***

16. Laszlo Alexandru despre Nicolae Manolescu

Cităm ediția a 2-a, pusă la dispoziție, online, de autor[1]. În care autorul și-a propus să facă o critică, „pe cât posibil obiectivă”, pe textele lui Manolescu[2].

Nicolae Manolescu a debutat în 1961 la Viața românească[3] și a fost descoperit de George Ivașcu[4].

A fost lector universitar până în 1989[5]. Scrie la Contemporanul și apoi la România literară[6].

I-a oferit lui Alex. Ștefănescu „o rubrică săptămânală în Luceafărul”, înainte ca acesta să termine facultatea[7].

A condus Cenaclul de Luni de la Litere și a descoperit pe mulți dintre scriitorii generației ’80[8].

Atitudinea sa duplicitară față de comunism[9]. În aprilie 1977 a votat pentru excluderea lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor[10]. Autorul se consideră un scriitor susținut de Manolescu[11].

Manolescu a fost senator de Sibiu între 1992-1996. A candidat la președinția României și a fost ales membru corespondent al Academiei Române[12].

În iunie 2005 devine președintele Uniunii Scriitorilor din România, succedându-i lui Eugen Uricaru[13]. A devenit apoi ambasador al României pe lângă UNESCO[14].

Sorin Alexandrescu îl consideră pe Manolescu drept al patrulea critic, după Maiorescu, Lovinescu și Călinescu, care a stabilit canonul românesc[15].

În p. 25, autorul îl declară pe Manolescu drept „unul din cei mai perseverenți eseiști ai literaturii noastre contemporane”.

Din 1970 Manolescu publică în Luceafărul, la invitația lui Ștefan Bănulescu[16].

Laszlo Alexandru consideră Temele lui Manolescu „un uriaș șantier de creație”[17].

Titluri provocatoare[18]. „Un superior nonconformism livresc”[19]. Recitirile sale[20]. Paralelisme surprinzătoare[21].

Criticul are dreptul să greșească, să ezite, să se răzgândească, crede Nicolae Manolescu[22].

Argumentarea pe bază de paradoxuri[23]. Stilul lui, uneori, vădește „un patetism fad și convențional”[24].

Dorește întregul în detrimentul părților[25]. Se declară leneș, delăsător și indecis[26]. Plăcerea cea mai mare: cititul[27]. Are un fiu și îi plac munții[28].

Din Sibiel e tatăl său[29].

Autorul remarcă fuga de realitate a lui Manolescu din Teme[30]. Totodată și faptul, că în monografiile sale Manolescu a insistat pe latura subiectivă a celui investigat[31].

A ajuns la concluzia că Maiorescu era înspăimântat de singurătate și de aceea avea nevoie de viață socială. De public[32].

Polemică livrescă[33]. Consideră polemica o ilustrare a subiectivității[34].

Critica, crede N. Manolescu, este „profund subiectivă”[35]. Și când scrie despre un scriitor al trecutului îl vede contemporan cu sine[36].

În Istoria sa, Manolescu și-a reciclat „vechile virtuozități analitice”[37]. Și „e regretabil că Istoria critică…a lui Nicolae Manolescu refuză să consemneze realitățile în mijlocul cărora textul artistic și-a făcut loc atât de anevoios, după cum e lamentabil că neglijează, în mod programatic, să pună pregnant în lumină complicitățile sau victimizarea unor creatori”[38].

În p. 129, autorul precizează faptul că N. Manolescu a dat „mai multe semne de verticalitate și demnitate înainte de 1989 decât după aceea”.

Istoria sa „este neunitară stilistic și cu o retorică eteroclită”[39]. Declară lamentabile articolele politice ale lui Călinescu de după 1944[40]. Simpatiile fasciste ale lui Eliade[41].

Istoria lui Manolescu „nu e lipsită de pasaje veninoase, ranchiunoase, unde autorul plătește polițe acumulate de-a lungul deceniilor. Una din paginile cele mai frapant falsificatoare îl vizează pe Paul Goma”[42].

Dar dacă Manolescu nu și-a cerut scuze pentru că l-a trădat în 1977 pe Goma și nu l-a reprimit în Uniunea Scriitorilor, accentuează autorul, asta „nu scuză paginile de pamflet vulgar și grobian, pe care fostul disident [Paul Goma] s-a simțit dator să le publice, vizând inclusiv aspecte din viața personală ori sentimentală a actualului demnitar”[43].

L-a tratat cu dispreț pe Goma[44] dar și pe Norman Manea[45]. Acceptă părerea Martei Petreu despre Mihail Sebastian[46]. Manolescu l-a pus la punct pe Alex. Ștefănescu pentru „obediența sa consecventă”[47]. Îi neglijează pe Cernat și Enache[48].

Erori de tipar din Istorie[49].

A preluat de la Marin Mincu „schema diacronică a poeziei românești:…tradiționalism, modernism + avangardism, postmodernism”[50].

Împotriva cronicilor sale literare au scris Eugen Simion, Valeriu Cristea, Adrian Marino[51].

Afirmații lui Manolescu și tăcerile sale[52].

Din p. 230, autorul începe lista celor comentați de către Manolescu. Trei articole pentru Gabriela Adameșteanu[53], două pentru Agopian[54], 8 pentru Ioan Alexandru[55], 12 pentru Eugen Barbu[56], 12 pentru Ana Blandiana[57], 30 pentru George Călinescu[58], 3 pentru Dinescu[59], 20 pentru Eminescu[60], 8 despre Iorga[61], 4 pentru Octavian Paler[62], 6 pentru Adrian Păunescu[63], 4 pentru Mihail Sebastian[64], 9 pentru Zaharia Stancu[65], 6 pentru Alex. Ștefănescu[66], 10 pentru Tudor Vianu[67].

Din p. 389 începe bibliografia Nicolae Manolescu.  Referințele critice încep în p. 399.

*

17. Lăptăria Arcuda

În ziarul Epoca, ed. a 3-a, seria II, anul III, nr. 359, de vineri, 24 ianuarie 1897, în p. 4. De la „informațiuni utile” aflăm că lăptăria Arcuda se află lângă Grădina Herăstrău.

Și că de aici se poate cumpăra lapte de vacă cu 50 de bani litrul, lapte de bivoliță tot cu 50 de bani litrul, „unt superfin” la 5 lei kilogramul și o jumătate de litru de cremă la 1 leu. Laptele bătut: 30 de bani litrul. Dar, mai mult decât atât: „transportul la domiciliŭ e coprins în aceste prețurĭ”.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

***

13. Multe ștampile pentru „regele internațional al romilor”

Alessandra Stoicescu, în emisiunea sa, 100 de minute, de vineri, 23 august 2013, când a avut loc și înmormântarea lui Florin Cioabă, a prezentat actul prin care, în 1992, a apărut „regele internațional al romilor”[1].

(imagine text)

Documentul i-a fost pus la îndemână de Ciprian Necula (sociolog rom), care l-am publicat pe blogul său[2] de pe platforma Adevărul.

El l-a primit în vara lui 2012 de la Florin Cioabă, al doilea autointitulat „rege internațional al romilor”[3].

(imagine text)

Transcrierea documentului îi aparține tot lui Necula:

„Casa Regală

A.M.S. Ion Cioabă

Regele Internaţional al Romilor

Nr. 001 din 06.05.1992

Noi, M.S. Ion Cioabă, regele internaţional al romilor, aducem la cunoştinţă tuturor organelor de stat şi de drept din România, conducerilor organizaţiilor politice şi nepolitice că oricine vine în faţa voastră să vorbească în numele romilor din România trebuie să prezinte o delegaţie sau împuternicire din partea noastră.

Fără o astfel de dovadă, nimeni nu are dreptul să vorbească în numele romilor din România, ci numai ca persoană particulară. Orice abuz sau insultă la adresa Regelui se va pedepsi conform legii.

06.05.1992, Sibiu

M.S. Ion Cioabă,

regele internaţional al romilor”[4].

Ștampilele aparțin „Preşedinţiei României (Ion Iliescu), Guvernului (Adrian Năstase), Ministerului de Externe, Primăriei generale (Crin Halaicu), Direcţiei Generale a Vămilor, procuraturii şi chiar a Ministerului Culturii”[5].

***

14. Holera în România. Anul 1893

Dr. I. Felix, „Director General al Serviciului Sanitar”, publica în 1893 o „dare de seamă” despre holeră în Țările Române[6].

Scrierea a fost redactată în 1893, după încetarea epidemiei[7]. În 1892 holera s-a oprit la granițele spațiului românesc[8]. Însă în vara lui 1893 a apărut holera și în România[9].

În iunie 1893, primele focare de holeră au apărut în Transilvania, aproape de județele Neamț și Bacău[10].

S-au înființat spitale speciale[11].

În iulie 1893, holera a apărut la Brăila. Apoi la Sulina, Cernavodă, Fetești și Galați.

În august 1893 ea s-a extins în Călărași, Brăila, Putna, Ialomița, Prahova, Giurgiu, Dorohoi, Bacău, Neamț, Tecuci, Tulcea[12].

Primul bolnav de holeră din Brăila a fost grecul Dim. Tzumbali, „lucrător în port, îmbolnăvit la 7 Iulie cu věrsăturĭ și diareă, mort la 10 Iulie”[13].

Marinarul James Hilton, de pe un vapor englezesc, acostat la Brăila, s-a îmbolnăvit de holeră pe 18 iulie și a murit a doua zi[14].

Între 7 iulie-8 octombrie 1893 în Brăila s-au îmbolnăvit de holeră 469 de persoane. 179 s-au făcut sănătoși și 290 au murit. Printre cei morți a fost și un preot[15].

Dintre cei care s-au îmbolnăvit la Brăila, 286 erau români, 51 turci, 37 greci, 15 bulgari, 12 armeni, 24 israeliți, 30 germani, 6 unguri, 4 englezi, 2 italieni și 2 polonezi[16].

Primul caz de holeră din Sulina s-a înregistrat în ziua de 22 iulie 1893[17]. Maria Ivanov, rusoaică, se îmbolnăvește pe 23 iulie. Hamalul grec Mihail Vlasopolu se îmbolnăvește de holeră pe 24 iulie 1893[18].

Din iulie până în septembrie 1893 la Sulina mor 155 de oameni din cauza holerei.

Cei care s-au îmbolnăvit la Sulina erau români, ruși, greci, armeni, turci, bulgari, evrei, englezi și polonezi[19].

Primul caz de holeră la Cernavodă s-a constatat pe 23 iulie 1893 iar pe 29 iulie la Fetești, la muncitorii care lucrau la un pod[20]. În ambele localități s-au îmbolnăvit 155 de persoane[21].

Tot 155 de oameni se îmbolnăvesc și la Galați. 9 dintre ei erau țigani, 5 ruși ruteni, 10 armeni, 78 de români, 4 englezi, 14 unguri[22].

În orașul Călărași s-au îmbolnăvit 32 de persoane. Dintre care 15 erau români, 9 bulgari și 8 țigani[23].

La Tulcea: 35 de oameni bolnavi de holeră. Dintre care unul era german și altul tătar[24].

În orașul Giurgiu, holera a apărut în zilele de 15-16 august 1893. În timpul bâlciului[25]. Primul care a murit de holeră în Giurgiu a fost Mihai Stoian, mic negustor de grâne, care a murit pe 18 august[26].

În total se îmbolnăvesc 19 persoane în oraș, dintre care 10 mor. Dintre bolnavi, 14 erau români, un german, doi maghiari și doi turci[27].

În județul Dorohoi s-au îmbolnăvit 46 de persoane[28].

În tot Regatul Român, între 7 iulie-octombrie 1893, holera s-a extins în 15 județe, în 21 de orașe și 38 de sate, s-au îmbolnăvit 1.494 persoane de holeră și au murit 872 de persoane[29].

(imagine text)

Apa a jucat rolul principal în propagarea holerei[30].

Darea de seamă a fost semnată pe 30 octombrie 1893[31].

*

15. Dinspre scriitori…despre criticii literari

Într-un interviu din iunie 2013, Florin Lăzărescu[32] spunea că „unii critici români nu înțeleg literatura, că au un mod de abordare bătrânicios, provincial, superficial şi revanșard”[33].

Antonio Patraş[34]: „scriitorii de succes nici nu mai sunt interesaţi de ce spune critica”[35].

Dan Lungu[36], la Madrid, spunea: „Critica literară românească, în afară de literatură, nu știe mai nimic. Nu știe ultimele trenduri din filozofie, din sociologie, din multe zone conexe, iar eu cred că nu poți să faci critică literară adevărată, profundă, percutantă, fără să ai un pluralism al dimensiunilor lumii în care trăiești. Pentru că realitatea e cu totul altceva decât își imaginează criticii literari”[37].

Cristina Nemerovschi[38] consideră că „critica literară, în primul rând, nu poate fi o știință, ci doar un element auxiliar literaturii, care o poate însoți cu folos pe aceasta, sau poate abandona cursa și recunoaște că este depășită”[39].

Și tot ea: „Putem vorbi astăzi de un eșec al criticii literare românești contemporane? Fără-ndoială.

Până și criticii au ajuns să admită acest lucru, recunoscând faptul că, atâta timp cât nu poate impune valori reale, incontestabile, nume de autori ce vor confirma în viitor, critica își ratează cu brio menirea.

Or, evident, nu critica aduce în prim plan în prezent un autor talentat, ci mai degrabă el este propulsat în mintea și bibliotecile cititorului printr-un sistem mai complicat, ce reunește promovarea făcută de editura care l-a publicat, autopromovarea, recomandările celor care au citit, articole pe bloguri, în reviste ne-exclusiv literare și multe altele.

Cititorul de astăzi, în special cel tânăr și dezinhibat, obișnuit să-și stabilească propriile criterii estetice, nu-i mai acordă aproape deloc credit criticului.

Ba, de cele mai multe ori, elucubrațiile criticului și limbajul prețios și prăfuit al acestuia i se par chestiuni de tot râsul, menite mai degrabă să discrediteze o carte bună, decât s-o susțină”[40].

Ruxandra Cesereanu[41] spune că pe lângă „taberele de susținere” ale unui scriitor, inevitabile, „în critica literară românească există, însă, ceva inedit, în sens negativ: mici tabere de lichidare a unui scriitor sau altul, în funcție de grupurile de interese”[42].

Bogdan Crețu[43] afirma în vara lui 2012 că „nu există, la ora actuală, în România, nicio voce critică atât de autoritară încât să influențeze vânzarea de carte – e un adevăr de care nu trebuie să ne temem. Rostul criticii literare nu este să vândă cartea, ci să stabilească, în interiorul breslei, o ierarhie plauzibilă. De aceea, cred că scriitorul care se respectă pune mult mai mult preț pe receptarea critică decât pe succesul de public”[44].

Pentru Ignacio Echevarría[45], „rolul criticului e cel al unui soldat explorând teritorii inamice, nu al unei armate invadatoare. În postura de critic, eşti mereu pe teren duşman, fiindcă jurnalismul şi critica nu sunt niciodată de aceeaşi parte a baricadei, de aceea trebuie să-ţi schimbi permanent tipul de discurs, retorica, poziţia. Iar uneori ţi se poate întâmpla, ca mie, să-ţi explodeze o mină drept în faţă”[46].

Cristian Cosma susține că „există bloggeri faini în Ro și…nu trebuie să transformăm discuția…într-o răfuială între criticii literari și bloggeri. E o pistă falsă. Criticii au respect față de bloggeri, în timp ce unii bloggeri se și văd în rolul criticii literare. Nuanțe semnificative”[47].

Pentru Al. Florin Țene „critica literară, în general este o ştiinţă; ea vine să asigure corespondenţa construcţiei sistemului cu teoria sistemului. Misiunea criticului literar este dificilă, dacă nu este şi scriitor sau poet, căci venind din interiorul acestui univers poate înţelege mai bine elementele pe care se întemeiază creaţia literară”[48].