Etichetă: pr. dorin picioruș

Iubiții  mei,

vindecările duhovnicești țin de credință și nu de spital sau de vrăji!

Vindecările minunate sunt daruri de la Dumnezeu…și asta nu înseamnă că nu mai avem nevoie de spitalizare, de medicamentație pentru bolile noastre.

Ci că avem nevoie de Dumnezeu și nu de pseudo-vindecări.

Cine crede că diavolul vindecă sau că medicamentația fără har vindecă…nu vede boala în esența ei. Adică nu o vede ca urmare a păcatelor noastre.

Însă cine se tratează la duhovnic și la medic și, în același timp, consideră că Medicul suprem e Dumnezeu, vede boala în gravitatea ei, în realismul ei dureros…dar așteaptă și vindecarea reală.

Iar Evanghelia zilei [Mt. 8, 5-13] ne vorbește despre vindecarea reală, despre cea pe care Dumnezeu o face în viața celui care crede cu adevărat în umplerea lui de har, de iertare, de vindecare.

Pentru că vindecarea omului pornește de la vindecarea sufletului său.

De la schimbarea vieții lui, în mod real, în mod profund, în mod vizibil…

Și am văzut vindecări minunate…și am văzut oameni care au învins boala, tocmai pentru că s-au învins pe ei înșiși.

Și a te învinge pe tine însuți…adică a-ți învinge frica de moarte, de singurătate, de eșec, deznădejdea, necredința, nesimțirea, răutatea, indiferența, pofta, iuțimea, zgârcenia…înseamnă a ieși, tot mai mult, din boala păcatului.

Și victorioșii lui Dumnezeu, cei care s-au lăsat învățați de Dumnezeu despre modul cum să iasă din boală…au înțeles, la un moment dat, că adevărata boală nu e să nu poți merge, să nu poți vorbi, să nu poți scrie de unul singur, să nu ai pe nimeni…ci aceea de a nu putea iubi.

E o boală imensă să nu poți iubi…adică să nu poți ierta.

Și dacă nu poți ierta…nu poți trece mai departe.

Ura, resentimentul, cearta cu altul, în tine însuți, te face să bați pasul pe loc.

Te face să fii închis în propria ta neputință de a fi liber.

Și dacă luând o pastilă nu te mai doare capul…dacă îți schimbi un organ și te simți din nou întreg…dacă faci o operație și scapi de tumoarea din tine, toate acestea nu înseamnă că te-ai făcut sănătos…dacă sufletul tău e neliniștit, e singur, e lipsit de bucurie.

Integritatea trupului, sănătatea lui relativă…pălește în fața suferinței sufletești.

Omul se simte bine când sufletul lui se simte bine.

Oricât de mult ar vrea să considere păcatul drept o „liniștire”, drept o „stare de bine”, când trăiește fericirea de a dărui, de a ajuta, de a ierta, de a fi iertat, de a fi alinat…omul, oricare ar fi el, știe că acesta e binele, cel care vine din bine, din facerea binelui dorit de Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, sănătatea se păstrează cu fapte bune.

Sănătatea înseamnă echilibru și har în suflet și trup.

O viață echilibrată, o viață cuvioasă, o viață curată, fără excese, prin care te umpli de harul lui Dumnezeu.

Pentru că boala îți aduce aminte că orice exces înseamnă chin.

Înseamnă durere, în cele din urmă.

De aceea, pentru a nu învăța durerea din păcat, mai bine să învățăm bucuria din faptele bune.

Și Domnului i-a plăcut la ecatontarhos/ centurion/ sutaș tocmai încrederea în El.

Tocmai faptul că L-a văzut pe El ca izvor al binelui, al sănătății, al vindecării.

A crezut în puterea cuvântului Său.

În puterea Lui cea dumnezeiască, care aduce viață, care înviază, care vindecă pe oameni.

Dar cine crede în puterea cuvintelor cuiva, crede în puterea persoanei. În sfințenia lui.

Iar, aici, în cazul Domnului, centurionul a dat dovadă de credință în dumnezeirea Lui.

În puterea făcătoare de viață a Fiului lui Dumnezeu întrupat.

În cuvintele Lui convertitoare, iluminatoare, îndumnezeitoare.

Iar credința, încrederea în Dumnezeu, fără să te târguiești cu El, e o dovadă de noblețe. De conștiință înaltă…

Cine se încrede, din puține cuvinte, în cineva…arată că are suflet simplu, frumos, profund…fără vicleșug…

După cum, cine are nevoie de dovezi peste dovezi, nu poate să creadă sau nu vrea să creadă în faptul că, pe lumea asta, mai sunt și oameni cinstiți, oameni integri, oameni care nu suportă matrapazlâcurile…

Cine sunt moștenitorii Împărăției?

Cei care vor veni, din toate laturile lumii, în Biserica lui Dumnezeu, cu inimă simplă, încredințată de adevărul Lui [v. 11].

Cei care vor veni în Biserică pentru a se mântui, pentru a se sfinți…și nu pentru a profita de Biserică.

Pentru că putem fi ai Bisericii până la un punct, putem fi ai Împărăției prin Botez, cum ne spune Domnul în v. 12, dar să cădem de la viața sfântă a Bisericii și să fim întuneric.

Și vom fi, noi, cei ai întunericului, aruncați în „întunericul cel mai din afară” [v. 12]…adică în depărtarea de Dumnezeu, care este Iadul.

De aceea, vindecarea reală e vindecarea de Iad și nu de boală!

Lipsa unui ochi, cocoașa din spate, lipsa unui rinichi sau durerile de cap nu ne scot afară din Împărăție.

Nu ne scoate sărăcia afară din Împărăție, pentru că mulți Sfinți au fost săraci.

Dar ne scoate păcatul, oricare ar fi el…tot păcatul nepocăit și nespovedit.

Ne scoate ce avem rău în noi, ce avem neconform cu blândețea și cu curăția lui Hristos Dumnezeu.

Așa că duminica de azi – după pomenirea de ieri a Sfântului Profet Ilie, care s-a luptat cu idolatria timpului său, cu cei care se închinau la statui făcute de mâini omenești și pe care le considerau zeități – e o reflecție asupra sănătății totale, adică o aprofundare a antropologiei ortodoxe.

Pentru că omul împlinit, omul sănătos e omul care se înduhovnicește.

Nu cel care nu are nicio boală, niciun neajuns, nicio neîmplinire…ci cel care se străduiește, continuu, să se umple de slava lui Dumnezeu.

Biserica nu pledează pentru o sănătate gurmandă, rotofeie, în care simțurile noastre să fie într-o continuă alertă spre lucruri exterioare, din afara noastră, ci, dimpotrivă, pentru o sănătate ascetică, pentru o sănătate lucidă, temperată, care privește în sine, care își închide simțurile de la cele trupești spre înțelegeri și simțiri duhovnicești.

Și spun toate astea, acum, cu puține zile înainte de Postul Adormirii Maicii Domnului, cel de două săptămâni…care este un remediu sau o cale spre sănătatea noastră ascetică.

Căci sănătatea noastră nu se formează numai din mâncare, somn, destindere, confort ci și din restrângerea acestora.

Când înveți să renunți la mult, la divers, la lucruri îndelung lucrate, începi să percepi rostul simplității, al puținului, al îndeajunsului.

Și te simți împlinit, recules din risipire…

Fără ca prin asta, să renunți, cu totul, la lucrurile minuțioase.

Pentru că e nevoie și de mult și de puțin și de lucrurile delicate și de cele robuste, și de somn dar și de trezirea devreme…dacă toate acestea, multul cu puținul, munca cu studiul, rugăciunea cu munca, munca împreunată cu plimbarea ne fac eficienți la nivel duhovnicesc, intelectual, profesional.

Căci, în cele din urmă, sănătatea este eficientă și e ontologică.

Sănătatea produce lucruri bune, durabile, dacă e sănătate duhovnicească.

Dacă lucrăm doar pentru bani, doar de ochii lumii, doar pentru că ne place să ne așezăm într-un fotoliu…nu lăsăm mare lucru în spate.

Însă unde e determinare bună, unde e trezire bună, în fiecare zi, pentru lucrurile lui Dumnezeu, acolo rămâne parfumul duhovnicesc al vieții unui om duhovnicesc.

Mai pe scurt: Domnul ne cheamă să ne vindecăm sufletul…pentru ca să știm ce să facem cu viața noastră.

În primul rând, Biserica e sursa noastră de viață și de sănătate.

Dacă ne împăcăm cu Dumnezeu tot timpul, dacă stăm în limitele evlaviei tot timpul, atunci învățăm care e sănătatea care ne împlinește: curăția sufletului.

Și de aici, de la împăcarea cu Dumnezeu, învățăm să suportăm toate pentru curățirea noastră de patimi și pentru a fi de ajutor oamenilor.

Să vedeți în alții, iubiții mei, pe voi înșivă și nu veți greși niciodată!

Dacă vouă nu vă faceți niciun rău…veți ști să nu faceți nici altora.

Dumnezeu să ne învețe pe toți să ne vedem pe noi înșine și să ne înțelepțească să ne vindecăm pe noi înșine și unii pe alții. Amin!

Iubiții mei,

în arșița verii îl pomenim pe cel plin de foc. Pe cel plin de slavă dumnezeiască.

Pentru că suntem îndemnați să mergem spre vederea lui Dumnezeu, spre simțirea Lui, spre comuniunea veșnică cu El.

Căci Sfântul Profet Ilie, ca și Sfântul Enoh, înainte de venirea Domnului, s-a învrednicit a fi ridicat cu trupul la cer în slava lui Dumnezeu.

În ebraică, numele său, este Eliiah din Tișbi [II Reg. 1, 3, cf. WTT].

În greacă: Iliu din Tesvitis [II Reg. 1, 3, cf. LXX].

În latină: Helias Thesbites [II Reg. 1, 8, cf. VUL].

Însă în limba română noi îl cunoaștem ca Ilie, cel ce ne aduce ploaie sau căruia ne rugăm ca să vină ploaie bună, liniștită, roditoare peste pământurile noastre…și despre care Scriptura dă mărturie că a coborât foc din cer prin rugăciune [I Reg. 18, 38; II Reg. 1, 10; 1, 12; 1, 14, LXX], că a coborât apă din cer cu rugăciunea sa [I Reg. 18, 45, LXX]…dar care a și fost înălțat la cer în car de foc, cu cai de foc [II Reg. 2, 11, LXX], adică în slava lui Dumnezeu.

De aceea îl avem iconizat pe Sfântul Ilie ca rugător în pustiu

dar și ca plin de roșu, de foc, la ridicarea lui la cer de către Dumnezeu.

Pentru că nu relaxarea ne umple de har ci încordarea duhovnicească.

Continua atenție.

Continua trezie a minții.

Starea în care ne unificăm simțurile sufletești și trupești, în rugăciune, în tăcere, în simțirea slavei lui Dumnezeu.

Iar dacă Sfântul Ilie, înainte de venirea Domnului, a ajuns la o asemenea stare de sfințenie personală…vă dați seama ce sfințenie se cere de la noi, cei care ne împărtășim mereu cu El și citim cuvintele Lui și vedem icoanele Lui și suntem cu Domnul tot timpul?

Însă pomenirea lui, azi, pe 20 iulie, înainte de praznicul Schimbării la față, de pe 6 august, e pentru a sublinia faptul că înainte și după venirea Lui oamenii s-au sfințit prin har. Prin simțirea și vederea slavei Sale.

Că același har al Treimii e în toți Sfinții Lui.

Însă prin toată iconomia Fiului lui Dumnezeu întrupat, prezența lui Dumnezeu în oameni a devenit una stabilă și interioară, oamenii au devenit purtători de Dumnezeu, adică plini de focul slavei Sale.

De aceea, în focul verii suntem îndemnați să fim făclii aprinse, duhovnicești, adică oameni cu râvnă dumnezeiască.

Pentru că Sfântul Iliu însuși mărturisește despre sine: „râvnind am râvnit Domnului Panctocratorul [zilon eziloca to Chirio Pantocratori]” [I Reg. 19, 10, LXX].

Însă râvna duhovnicească, râvna pentru Dumnezeu, râvna pentru bine, zelul pentru a face cunoscută voia lui Dumnezeu oamenilor nu are nimic de-a face cu nesimțirea, cu bădărănia, cu extremismul religios.

Adevăratul zel pentru Dumnezeu și pentru Biserică vine din cunoaștere teologică, din asceză, din trudă multă, din iubire de Dumnezeu și de oameni.

De aceea, dacă credem că e de ajuns doar dorința de a face bine, de a converti pe oameni cu forța, de a intra în forță în viețile oamenilor și nu prin evlavie și prin vestirea profundă și acurată, deplină a lui Dumnezeu, confundăm voia noastră…cu voia Lui.

Iar voia Lui e ca El să fie cunoscut și iubit pentru cine este și după revelarea Lui reală față de noi și nu potrivit…unor basme, unor lucruri aproximative, preluate după ureche.

Dumnezeu vrea să Îl cunoaștem potrivit Scripturii și potrivit Părinților Bisericii, potrivit cultului și a dogmelor, a canoanelor și a tuturor datelor Tradiției ajunse până la noi.

El vrea să Îl cunoaștem în liniște, în răbdare, în dăruire, în atenție.

El vrea să ne arate că nu putem să Îl cuprindem pe cât vrem noi ci pe cât putem.

Și când recunoști ce poți…recunoști cine ești și ce faci.

De aceea și lui Ilie Dumnezeu i-a domolit râvna, i-a educat-o.

El l-a învățat prin post și prin rugăciune, prin sărăcie și prin corbi, prin pustiu și prin vederi dumnezeiești, prin suferințele oamenilor dar și prin lucrarea tainică a lui Dumnezeu cu oamenii…că lucrarea lui Dumnezeu în lume și cu oamenii ne depășește și că a face voia lui Dumnezeu înseamnă a te lăsa purtat de El.

Însă râvna rea, needucată…vrea o mântuire în forță a păcătoșilor.

Pe când Dumnezeul milostivirii apelează la interiorul oamenilor, la înțelegerea lor, la clarificarea de sine și nu vede mântuirea în masă ci ca relație personală, vie, autentică, profundă, îndumnezeitoare cu El.

El ne vrea ai Lui…dar nu oricum: ci pe calea adevărului și a sfințeniei.

Iar calea sfințeniei îmbină bucuriile mari cu tristețile dure, marile descoperiri și înțelegeri cu smintitoarele dezamăgiri.

Calea sfințeniei e dură, nu e ațipire…nu e somnolență…ci conștiința trează, continuă, că fără Dumnezeu nu suntem nimic și nu putem face nimic.

Tocmai de aceea, înainte de ridicarea lui la cer, Sfântul Iliu îl atenționează pe ucenicul său, pe Sfântul Elisee, că trebuie să îl vadă [II Reg. 2, 10, LXX]…ca să primească har.

Să îl vadă extatic, duhovnicește.

Să participe în mod real, conștient și extatic la…ridicarea lui la cer.

Adică îi cerea să fie un ucenic real, un ucenic Sfânt, dacă a avut un Părinte Sfânt.

Pentru că nu familia, nu prietenii, nu Părinții pe care i-am cunoscut, nu școlile și Bisericile pe care le-am frecventat ne fac…prietenii lui Dumnezeu ci viața sfântă.

Dacă și noi ne sfințim viața, dacă și noi suntem sălașuri ale lui Dumnezeu, atunci ne umplem de aceeași slavă a lui Dumnezeu ca toți Sfinții Lui din toate veacurile și din toate locurile.

Și întru slava Lui putem să ne sfințim viața și să fim în comuniune cu toți Sfinții și să ajutăm, în mod real, pe oameni.

Dar dacă Dumnezeu, prin slava Lui care sălășluiește în noi, nu ne învață, nu ne luminează ce să facem cu noi…și cu alții, în mod practic, de unde să știm ce să facem?

Cum știm să aplicăm cărțile la o problemă practică, dacă suntem fără îndrumarea Lui?

Sau cum acționăm într-o problemă, la care nu ne-am gândit niciodată, când ea se petrece și ne ia prin surprindere, fără prietenia cu Dumnezeu, care ne dă sensul, dezlegarea, înțelegerea a ceea ce trebuie să facem?

Așa înțelegem de ce viața ortodoxă e o viață continuă de rugăciune: pentru că avem nevoie, continuu, de luminări vizavi de multiple lucruri.

Avem nevoie să ne umplem de iertarea Lui, de iubirea Lui, de liniștea Lui, de delicatețea Lui…dar și de pasul următor în viața noastră. Trebuie să înțelegem ce să facem după clipa de față, după ziua de azi…

Și Sfântul Ilie ne învață că trebuie să așteptăm prin rugăciune voia Domnului cu noi, că răbdarea și așteptarea Lui înseamnă domolirea și înțelepțirea noastră…că toate lucrurile nu se termină în istorie…

Iar dacă istoria nu e cea mai mare strălucire a noastră, dacă nu e climaxul vieții noastre, dacă nu aici e împlinirea noastră, atunci viața veșnică cu Dumnezeu este adevărata împlinire, acolo unde trebuie să fii urcat de Dumnezeu…

Și cum să urci în cer…fără El?

Cum să te sfințești…fără El și în afara Bisericii Lui?

Cum să te sfințești în afara adevărului Revelației Sale?

Așa stând lucrurile, înțelegem că Sfântul Profet Ilie, Părintele nostru, este un martor al adevărului și al sfințeniei, pentru că nu te sfințești decât în adevăr și adevărul este conținutul sfințeniei.

Dacă vrem să mergem pe drumul sfințeniei, adică potrivit vieții pe care o dorește Dumnezeu, Sfântul Ilie ne este un povățuitor profund și un prieten adevărat.

De aceea, să îl avem pe Sfântul Ilie în rugăciunile și în inima noastră, rugându-ne lui să ne învețe dreapta cumpănire a lucrurilor.

Să ne învețe cum să ne raportăm la ce știm dar și la ce nu știm despre viața cu Dumnezeu și la momentele grele din viața noastră, pe care nu le înțelegem.

Căci de la Dumnezeu este toată luminarea și toată libertatea duhovnicească, de la Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!