Zi: 22 martie 2007

Motto: Ceea ce vrei tu de la tine însuți este cu mult mai mult decât ceea ce îți cer alții: ei vor să joci un rol, tu vrei să scrii o piesă. Constantin Noica (citat din memorie)

A dori să joci un rol în viață trebuie să înceapă cu a dori să cunoști cine și ce ești tu ca om, cu adevărat, ce te împlinește ca ființă spirituală, pentru a-ți acorda mai apoi rolul din viață cu împlinirea personală, pentru ca rolul pe care îl joci în societate să nu intre în conflict cu dorința de a-ți sfinți viața, de a te îndumnezei printr-o viață de pocăină.

Dacă vreau să trăiesc creștinește, nu mai vreau să trăiesc viața altcuiva. Și spun aceasta pentru că demonii vin la noi numai ca să ne inculce ideea că noi suntem alții decât suntem, că suntem nebuni, păcătoși, animale, răzvrătiți, ucigași, aventurieri. Dorul de Dumnezeu înseamnă dorul de ingenuitate și de naturalețe, dorul de a dezbrăca toate aceste cămăși succesive pe care le îmbrăcăm în viață, ca oameni pătimași, de a lepăda toate scenariile care ne fac să jucăm un rol la un moment dat și apoi să ne schimbăm masca, în funcție de situație. Rolul împlinitor al omului este acela de ființă duhovnicească și de slujitor al lui Dumnezeu, împreună cu Îngerii.

Chiar și atunci când în sufletul tău detești toate măștile, chiar și când ești o expoziție de sentimente pe dinafară, iar înăuntrul tău e liniște, smerenie și rugăciune, chiar și așa te ajunge uneori grața, lehamitea de această paradă exterioară obositoare pentru inima care vrea să se odihnească în odihna ei cea adevărată și împlinitoare. Am citit în cărți, am auzit despre și am văzut bătrâni care doresc cu seninătate să moară, care au înțeles de la sine că s-a terminat periplul de imagini pământești, că ele nu mai au rost, că e vremea să se mute la singura și adevărata noastră patrie, cea cerească, din care omul este și în care doar se simte bine.

Cred că Dumnezeu așteaptă ca un Multmilostiv ca să ajungem cât mai mult la această concluzie în sufletul nostru, ca să ne dezlipim inima cât mai mult de cinematograful vieții acesteia, ca de un film pe care te-ai săturat să-l tot vezi și pe care, cu cât îl vezi mai mult, cu atât îi găsești mai multe cusururi. Așa se întâmplă și cu noi, oamenii, care, cu cât petrecem mai mult timp pe pământ, cu atât mai mult înțelegem imperfecțiunile acestei vieți și păcatele și viciile noastre adânci.

Ca să aflăm cine suntem noi înșine, ca oameni (ființe umane), dar și fiecare în parte, ca personalități deosebite și unice, trebuie să întrebăm de aceasta pe Făcătorul nostru, nu gândurile noastre, pe Cel ce știe despre noi mai multe decât noi înșine, Care ne-a gândit din veșnicie, ne-a zidit oasele și tot lăuntrul nostru și cunoaște adâncul sufletelor și al inimilor noastre, Care știe și sfârșitul nostru, fără ca prin asta să ne silească la a face ceva ce nu vrem.

Prin tot ce facem pe pământ ne pregătim pentru despărțirea de pământ. Esențialul este să înțelegi că viața aceasta este un scurt intermezzo și să te desparți de ea fără păreri de rău. Iar ca să n-ai păreri de rău după viață, trebuie neapărat să înțelegi și să simți, să simți mai ales, că acest fel de existență ți-a devenit impropriu și să te bucuri să te muți într-o altă existență de care te-ai atașat deja, pe care harul ți-a dat să o adulmeci și pe care o dorești ca pe o pădure pe care o presimți după foșnetul copacilor, în timp ce te apropii.

Însă preschimbările acestea se produc în timp. Trăirea creștină înseamnă înnoire continuă, schimbare perpetuă de orizonturi interioare, de perspective. Pe cât teatrul de afară, din lume, se ofilește în ochii tăi, pe cât realitatea obiectuală devine tot mai repetitivă, tot mai nesurprinzătoare, pe atât scena interioară devine tot mai animată, mai captivantă, acea scenă în care joci rolul celui care ești tu cu adevărat, în care te dezbraci de măști, te privești dincolo de patimi, care ți-au servit drept oglinzi deformatoare până de curând.

Parafrazându-l pe Eminescu, ochiul închis afară, înăuntru se deșteaptă. Ochiul odată închis pentru deșertăciunea vieții, care nu mai tresare exaltat de vederile cele trecătoare, se deschide înăuntru, cu uimire și bucurie, spre o lume cu mult mai bogată, din ce în ce mai mult și din ce în ce mai definitiv.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina

Un articol semnat de Daniela Șerb, în ziarul Adevărul: aici.

”Cercetarea arată că un elev petrece, în medie, şase ore pe zi la şcoală. Timpul dedicat efectuării temelor sau lecturii este mai redus decât cel petrecut cu prietenii sau în faţa televizorului. Astfel, pentru lectură sunt alocate, în medie, 68 de minute zilnic, 20% din repondenţi declarând că nu citesc nici măcar câteva minute. Alţi 22% au susţinut că citesc timp de 30 de minute zilnic. Lecţiile ocupă 2 ore şi 17 minute din programul unei zile obişnuite, cu variaţii foarte mari de la un elev la altul. Astfel, peste 10% au afirmat că alocă până în 30 de minute pentru aşa ceva, 20% îşi rezervă o oră şi aproximativ 50% din repondenţi peste două ore”.

O statistică dramatică. Nu au timp, au probleme familiale diverse dar mai ales nu știu să își gestioneze timpul pentru a se instrui. Li s-a inoculat ideea că școala trebuie să le aducă bani, că studiile trebuie să îi ducă la obținerea unui job bun și doar atât.

Însă culturalizarea pe care o începe cu noi școala nu trebuie să ne facă simpli utilitariști, obsedați de salariu, ci ea trebuie percepută și ca dezvoltare armonioasă de sine, ca zidire interioară, ca împlinire interioară. Ce începem în școală trebuie să continuăm în întreaga noastră viață, pe cont propriu sau asistați de persoane capabile pentru acest lucru. Cultura înseamnă formare, formare prin și întru adevăr, adâncire de sine.

Dacă eu am studii diverse, diplome diverse și nu sunt angajat sau am un salariu mai mic asta nu înseamnă că școala sau învățătura nu sunt rentabile la nivel personal, că nu sunt importante, ci factorii economici, sociali, politici care angajează pe oameni au o deficitară concepție despre pregătirea interioară pentru viață și pentru veșnicie.

Cultura, în adevăratul sens al cuvântului, e o realitate care presupune închinarea adevărată în fața lui Dumnezeu, pentru că, cultură vine de la cultus, adică e o realitate care derivă din relația noastră cu Dumnezeu. Când cultura a început să devină o parte componentă a procesul de atutonomizare a omului, a separării interioare de Dumnezeu, cultura a început să însemne o zugrăvire a propriilor noastre patimi mai degrabă decât a calităților proprii sau un experiment ontologic onest.

Cultura și știința nu sunt rupte de o gândire religioasă. Putem să ne ocupăm de scris și de studiul științific fiind niște oameni credincioși. Credința nu exclude cercetarea științifică sau experimentul cultural veritabil, ci le presupune. Pentru că adevărata dimensiune interioară a credinței este aceea de continuă scrutătoare a vieții lui Dumnezeu și a istoriei, pentru a vedea cum să ne pregătim pentru viață și pentru veșnicie.

Ce face un fizician sau un chimist când studiază particulele microscopice? Vrea să vadă cum arată viața în adâncurile ei. Și noi, oamenii credincioși, vrem să știm asta, pentru că trupul nostru și elementele chimice sunt creația lui Dumnezeu.

Ce face un matematician sau un un informatician când unește diferite calcule pentru a crea programe complexe? Nu face decât să arate că există conexiune între diferite sisteme, că există logică, rațiune, ordine, ceea ce și credința spune dintru început.

Dacă vedem analiză psihologică, psihiatrică, psihanalitică în romane sau în științele umaniste, fără doar și poate găsim aceste moduri de cercetare ale ființei noastre și în viața duhovnicească, unde, ajutați de har, nu înțelegem numai procese interioare extrem de complexe, ci vedem și rolul lor mîntuitor în viața noastră; vedem cum ne ridică harul lui Dumnezeu spre o înțelegere duhovnicească a omului și a lăuntrului său și cum omul se îndumnezeiește zilnic.

Astfel trinomul cultură-știință-credință nu este văzut defalcat decât de către cei care vor să elimine orice racordare a noastră la transcendență, la viața lui Dumnezeu. În viața noastră însă acest trinom este o realitate faptică, concretă și nu am probleme în a citi sau a discuta în mod conex teme de cercetare culturală, științifică și teologică oneste.

Tinerii noștri elevi trebuie să înțeleagă faptul că școala nu este în primul rând o introducere în câmpul muncii, ci în câmpul cunoașterii de sine. Școala îți deschide ochii și tu continui pe drumul de care te simți legat, pentru care simți că ești destinat.

Cred că, dacă reușim să convingem pe cei tineri, că citirea înseamnă luminare interioară, cunoaștere de sine, împlinire de sine și numai după aceea bani pentru viața de zi cu zi, vor trece la un program intensiv personal de lectură și de studiu. Asta trebuie să facem noi, adulții, cu cei care acum încep să simtă viața în propriile lor vene.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.