Zi: 20 iulie 2016

Despre rolul poeziei sale vorbește și în poemul Menire: „Oase de pasăre să-mi fie/ cuvintele,/ oase de pasăre dând gândurilor/ acea formă prelungă/ și aproape văzută cu ochiul/ liber, – / a ridicării deasupra/ orizonturilor”.

Cuvintele au menirea să ridice gândurile deasupra orizontului pământesc al oamenilor.

Odinioară, era coincidență între gânduri și cuvinte, în lumea primordială, exista „dragostea gândurilor/ pentru cuvintele în care se scufundă întocmai…” (O viziune a păcii, vol. Sensul iubirii) – atunci când poetul, intuitiv, dădea ocol „grădinii suspendate” a Edenului (suspendată de la ochii oamenilor), având mai mult decât „cuvânt de laudă”, având „dinții aburind de mirare”.

În situația omului care a părăsit Raiul, gândurile și cuvintele care le transmit nu mai coincid. De aceea, cuvintele poeziei trebuie să fie oasele păsării care zboară, ridicând gândurile „deasupra/ orizonturilor”.

Diferența între condiția originară a omului și cea căzută este una din temele esențiale ale poeziei sale, dacă nu cumva este chiar cea mai importantă. Poezia are menirea să-l invite pe om la contemplarea acelei stări primordiale și la cugetarea asupra sciziunii care s-a creat în el însuși, între ceea ce el însuși simte ca natural/ firesc și neputința de a împlini acest firesc, pentru că puterile sale nu-l mai ajută, așa cum se întâmpla în Eden.

Poezia ar trebui să fie scheletul (de susținere) al unei păsări care să poată să-l ridice pe om măcar spre a privi către locul de unde a căzut.

Poetul însuși „s-a născut pasăre/ ca să devină zbor”, după cum spune Nichita în Alegerea culorii, poemul care ocupă poziția centrală în volumul de față:

Inima mea își alege culoarea.
Ea își alege propria ei culoare,
culoarea pe care-o avea încă
de dinainte de a ști că o are.

Inima mea își alege culoarea
cea fără de umbră, cea nemișcătoare.
Cea care se vede chiar și atunci
când ții pleoapele-nchise

și – asemeni deplinului soare,
tot timpu-n el însuși,
tot timpu-n afară,
în același loc
și pretutindeni,
purtând istoria lumii în fiecare rază
cum poartă frumosul ou de pasăre în el
istoria tuturor păsărilor
până la punctul solemn din care începe
istoria zborului
care poartă în el istoria mișcărilor toate
până la punctul solemn de unde
începe
istoria însăși
a luminii.

Inima mea își alege culoarea
roșie, își alege
roșu vertical,
roșul pe care l-a pulsat
necontenit, roșul pur
hrană a gândurilor
roșul care s-a născut sânge
ca să devină idee,
care s-a născut pasăre
ca să devină zbor.

Roșu, roșu vertical
cascadă, pantă de deal
săltând din oul secundei
ovalul de ou,
și înfățișat nouă
ca un ecou
pe care sfera-l întinde
oricând și oriunde,
naștere, zestre
a lui A FI schimbându-se în ESTE.

„Inima mea își alege culoarea./ Ea își alege propria ei culoare,/ culoarea pe care-o avea încă/ de dinainte de a ști că o are”: ceea ce susține aici Nichita este un mare adevăr, din punct de vedere duhovnicesc.

Fiecare om își alege culoarea inimii/ inima „pe care-o avea încă/ de dinainte de a ști că o are”. Pentru că Dumnezeu, în preștiința Sa, dăruiește fiecărui om în parte vasul inimii care să încapă mărimea sa de suflet. Nici mai mare, nici mai mic. Omul alege, fără constrângere, în deplină libertate, ceea ce Dumnezeu i-a rânduit, mai-înainte-cunoscând ceea ce va alege omul. După cum arată Sfântul Apostol Pavlos:

„Dar, mai înainte, cine ești tu, o, omule, ca să te cerți cu Dumnezeu? Oare vasul de lut va zice către cel ce l-a făcut: De ce m-ai făcut așa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeași frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste? Și ce este dacă Dumnezeu, voind să-și arate mânia și cunoscută să facă puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale, gătite spre pieire? Așijderea ca să arate bogăția măririi [slavei] Sale, către vasele îndurării, pe care mai dinainte le-a gătit spre mărire, adică pe noi, pe care ne-a și chemat”… (Rom. 9, 20-24, Biblia 1939).

Nichita are foarte multă dreptate, deci, când afirmă: „Inima mea își alege culoarea/…/ pe care-o avea încă/ de dinainte de a ști că o are”.

Alegerea pe care o face un om pentru sine însuși este, fără ca să știe aceasta, în conformitate cu preștiința lui Dumnezeu.

De aceea, „inima mea își alege culoarea /…/ asemeni deplinului soare”: își alege culoarea pe care i-a rânduit-o Dumnezeu – deplinul Soare – pentru el, din veșnicie, fără ca voința lui liberă să fie silită.

Dumnezeu este transcendent lumii acesteia, „tot timpu-n el însuși”, dar îi este și imanent, prin harul Său: „tot timpu-n afară”. Este „în același loc/ și pretutindeni” fiindcă este imuabil, cuprinzând tot spațiul, timpul și veșnicia[1].

„Inima mea își alege culoarea /…/ asemeni deplinului soare”: Acesta este Soarele „purtând istoria lumii în fiecare rază”. Același Soare ce „c-o rază de gândire ţine lumi” și către care Eminescu se ruga: „Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare, /…/ Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire” (Memento mori).

Dumnezeu poartă „istoria lumii în fiecare rază/ cum poartă frumosul ou de pasăre în el/ istoria tuturor păsărilor/ până la punctul solemn din care începe/ istoria zborului/ care poartă în el istoria mișcărilor toate/ până la punctul solemn de unde/ începe/ istoria însăși/ a luminii”.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, ajungem „la punctul solemn de unde/ începe/ istoria însăși/ a luminii”, iar „punctul solemn” este…Dumnezeu, Cel care a zis: „Să fie lumină” (Fac. 1, 3), Cel ce este Începutul lumii, precum El Însuși a zis:

„Deci ziceau ei Lui: «Tu cine ești?» Și au zis lor Iisus: «Începutul, care și grăiesc cu voi»” (In. 8, 25, Biblia 1914);

„Eu sunt Alfa și Omega, cel dintâi și cel de pe urmă, începutul și sfârșitul” (Apoc. 22, 13, Biblia 1939).

De la El începe și „istoria zborului”, a zborului spre desăvârșire, experiență prin care au trecut și trec atât Îngerii, cât și oamenii.

Zborul „poartă în el” nu istoria zborurilor, ci „istoria mișcărilor toate”. Dar importante nu sunt mișcările, ci numai mișcarea spre zbor.

Căci „Inima mea își alege culoarea/ roșie, își alege/ roșu vertical,/ roșul /…/ care s-a născut pasăre/ ca să devină zbor”.

În lumea noastră (post)modernă, sângele e simbol al patimilor aprinse, al instinctualității și impulsivității.

Nichita Stănescu are o cu totul și cu totul altă viziune. El vorbește despre „roșu vertical,/…/ roșul pur/ hrană a gândurilor/ roșul care s-a născut sânge/ ca să devină idee”. Și am văzut deja, până acum, în mai multe poeme, concepția sa ortodox-isihastă, conform căreia gândurile se nasc din inimă.

De aceea, pentru a avea idei, pentru a deveni idee, trebuie ca inima să pulseze necontenit „roșu vertical” („roșul pe care l-a pulsat/ necontenit”), pentru că numai „roșul pur” este „hrană a gândurilor”.

Numai inima curată, care se curățește de patimi, poate să hrănească gânduri înalte, spune învățătura isihastă. „Și-ți vino în gând și în firea inimii tale”, zice Sfântul Neagoe Basarab[2]. Adăugând: „Fie-ți drag a te ruga de-a pururea, și ți să va lumina inima și va vedea pre Dumnezeu”, „iar floarea minții iaste iar priveghiiarea [cugetarea] întru rugăciuni”[3].

Însă această concepție, despre inima și mintea curate care văd cu ochi duhovnicesc cele înalte, este contrară celei pe care o auzim cu mult mai des în zilele noastre, și anume că patimile sunt izvorul principal al poeziei, artei și culturii.

Tocmai de aceea se străduiesc unii, astăzi, să facă din Eminescu un poet „esențial erotic”, autor al unei contemplații „pitorești” asupra naturii, goale de orice substrat filosofico-mistic adânc. Pentru că ei consideră că generațiile tinere nu trebuie să creadă că poeții (scriitorii, artiștii) au avut vreo aspirație dumnezeiască, ci toți (și în aceeași măsură) și-au glorificat numai obsesiile pătimașe.

Problema e că toți marii poeți ai noștri (și multe personalități din zona artisticului) tocmai asta n-au făcut.

Inima care pulsează necontenit „roșul pur” al gândurilor și al ideilor are, așadar, culoarea „roșu vertical /…/ care s-a născut pasăre/ ca să devină zbor”.

La fel, Brâncuși a sculptat zborul, nu pasărea[4]:

Pentru că esențială este ridicarea păsării la zbor – ca să îl parafrazez pe Nichita, care vorbește despre „ridicarea la gând” (Muzica).

De la primele volume, am aflat că poetul simțea cum „gândul crește-n cercuri/ sonorizând copacii” (Cântec de iarnă, vol. Sensul iubirii) și credea că „oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,/ cu aripile crescute înlăuntru,/ care bat, plutind, planând,/ într-un aer mai curat – care e gândul!” (Lauda omului, vol. O viziune a sentimentelor).

Apoi, în Elegii l-am auzit spunând: „idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,/ și-o aură verzuie prevestește/ un mult mai aprig ideal” (Elegia a opta, hiperboreeana).

Mereu și mereu, „într-un ou negru mă las încălzit/ de așteptarea zborului locuind în mine; /…/ Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,/ senzația de ochi își caută o orbită” (Elegia oului, a noua). Pentru că omul trebuie să caute și să aștepte un zbor și o vedere mai presus decât ceea ce învederează experiența comună din existența sa terestră.

Am văzut că „punctul solemn din care începe/ istoria zborului” este „punctul solemn de unde/ începe/ istoria însăși/ a luminii”. Este Soarele („deplinul soare”) care poartă „istoria lumii în fiecare rază”, Cel ce ține tot universul și istoria lui în raza luminii Sale, în care omul trebuie să învețe să zboare, ieșind din „ouă concentrice, negre, sparte/ fiecare pe rând și în parte” (Elegia oului, a noua).

„Roșu, roșu vertical/ cascadă, pantă de deal/ săltând din oul secundei/ ovalul de ou,/ și înfățișat nouă/ ca un ecou/ pe care sfera-l întinde/ oricând și oriunde,/ naștere, zestre/ a lui A FI schimbându-se în ESTE”: roșul vertical saltă din oul secundei și se arată ca un ecou pe care ni-l întinde sfera–Dumnezeu, care ne strigă, pentru ca să-l schimbăm pe a fi în este, pentru a trece de la potențialitatea oului la realitatea zborului. Urcând și coborând pe acest „roșu vertical” al inimii, care este când „cascadă”, când „pantă de deal”. Sau este și una și alta, putând să urcăm și să coborâm pe el ca pe o scară sau ca pe o…coloană a infinitului.

Pe acest ecou care este roșul vertical al inimii, putem ajunge la Cel care l-a lansat, la Sfera desăvârșirii…

[1] Asemenea definiții paradoxale, ne amintim, am întâlnit și în Elegia întâia. A se vedea comentariile noastre de mai sus sau: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/02/27/reintoarcere-la-nichita-14/; și:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/01/reintoarcere-la-nichita-15/.

Aceste comentarii au fost introduse în cartea noastră, 11 elegii (comentariu literar), Teologie pentru azi, București, 2016, cf.  http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/15/11-elegii-comentariu-literar/.

[2] Învățăturile lui Neagoe Basarab…, op. cit., p. 213.

[3] Idem, p. 223-224. Despre mintea curată a se vedea și ceea ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/24/mistica-si-ratiune-2/.

Sau în cartea noastră, Eminescu între modernitate și tradiție, op. cit., p. 309-311, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[4] Am preluat imaginea de aici: http://www.civilizatia.ro/documentar-despre-sculptorul-roman-constantin-brancusi/.