Ieșirea, cap. 39, cf. LXX

1. Tot aurul care a fost lucrat la lucruri, după tot lucrul celor sfinte, a fost [din] aurul cel [din] pârgă [ἐγένετο χρυσίου τοῦ τῆς ἀπαρχῆς]: 29 de talanți și 720 de sicli [σίκλοι] după siclosul[1] cel sfânt.

2. Iar prinosul argintului de la oamenii cei cercetați[2] ai adunării [παρὰ τῶν ἐπεσκεμμένων ἀνδρῶν τῆς συναγωγῆς][a fost] de 100 de talanți și 1775 de sicli.

3. O drahmă [pe] cap [de om], o jumătate de siclos, după siclosul cel sfânt. Tot cel care merge [Toți cei care au mers la] cercetare[3], de la 20 de ani și mai în sus, [au fost] la 603.550 [εἰς τὰς ἑξήκοντα μυριάδας καὶ τρισχίλιοι πεντακόσιοι καὶ πεντήκοντα][de oameni].

4. Și a fost făcută[4] suta de talanți de argint la turnarea celor 100 de capete ale cortului și la capetele catapetasmei. O sută de capete la 100 de talanți, un talant [la] un cap.

5. Iar [din] cei 1775 de sicli au făcut cheutorile stâlpilor și a[u] poleit capetele lor și i-a[u] împodobit pe ei.

6. Și arama prinosului [a fost] de 70 de talanți și 1500 de sicli.

7. Și a făcut din ea treptele ușii cortului mărturiei

8. și treptele curții împrejur și treptele porții curții și țărușii cortului și țărușii curții împrejur

9. și adăugirea cea de aramă a jertfelnicului și toate vasele jertfelnicului și toate uneltele cortului mărturiei.

10. Și au făcut fiii lui Israil precum i-a poruncit Domnul lui Moisis, așa au făcut.

11. Iar [din] aurul cel rămas al prinosului au făcut vasele spre a liturghisi cu ele înaintea Domnului.

12. Și din cea rămasă a hiacintului și a purpurei și a stacojiului au făcut veșmintele cele de liturghisire ale lui Aaron, astfel încât [să poată] a liturghisi în ele în [cortul] cel sfânt.

13. Și au adus veșmintele către Moisis și cortul și vasele lui și treptele și zăvoarele lui și stâlpii

14. și chivotosul făgăduinței și drugii lui

15. și jertfelnicul și toate vasele sale și uleiul ungerii și tămâia cea amestecată

16. și sfeșnicul cel curat și luminile sale, lumini de ardere, și uleiul luminii

17. și masa punerii înainte și toate vasele ei și pâinile puse înainte

18. și veșmintele [cortului] celui sfânt, care sunt ale lui Aaron, și veșmintele fiilor săi întru preoție

19. și pânzele curții și stâlpii și catapetasma ușii cortului și cea a porții curții și toate vasele cortului și toate uneltele lui

20. și pieile cele tăbăcite [τὰς διφθέρας] ale berbecilor, înroșite, și acoperămintele cele de piele, cele de hiacint, și cele rămase ale acoperămintelor

21. și țărușii și toate uneltele cele între lucrurile cortului mărturiei,

22. câte a poruncit Domnul lui Moisis, așa au făcut fiii lui Israil toată gospodăria [πᾶσαν τὴν ἀποσκευήν].

23. Și a văzut Moisis toate lucrurile și erau făcute acestea [în] ce chip i-a poruncit Domnul lui Moisis [καὶ ἦσαν πεποιηκότες αὐτὰ ὃν τρόπον συνέταξεν Κύριος τῷ Μωυσῇ], așa le-au făcut pe ele și i-a binecuvântat pe ei Moisis [καὶ εὐλόγησεν αὐτοὺς Μωυσῆς].


[1] Transliterarea formei de N. σίκλος. În text e forma de Ac.

[2] Cu sensul de numărați.

[3] La numărarea poporului.

[4] Folosită.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [10]

Un poem, intitulat O, mamă, este o iconizare complexă a chipului matern:

Iubită mamă, nașterea ta,
Că s-a-ntâmplat, eu fiul sunt de vină.
Din Dumnezeu ți-am făcut semn
C-o rază preacurată de lumină.

Pământul dormea-n sine nedesfăcut și gol
Pe-o margine de lume înnoptată.
Zădărnicii albastre clocoteau
În ochi de foc și clopote de piatră.

Din vârful unui munte, otrava unui râu
Încet te picura-n eternitate
Și stele uriașe se-nchegau
În dosul lumilor crăpate.

Cine ești tu, pustie arătare?
Încremenind amarnicul amurg,
S-au desfăcut izvoarele primare
Și curg luminile din Demiurg.

Pe-un câmp enorm – un foc, și-n jurul lui
Câteva vase cosmice cu oase
Amirosind a zei și a trecut
Pe care cine știe cine le uitase.

Un câine negru era veghea lor,
Bătrân și surd și orb de la-nceputuri
Când lumile se îndreptau în jos
Trase de-a valma de întâii fluturi.

Și mai departe, într-un miez de veac,
Un sân-abis într-o pădure mare.
Am pogorât ca fiu și te-am născut
Fiică să-mi fii și mamă născătoare.

Mamă și fiu. Haos și-o bază.
Care devin într-una și nu sunt
Decât un clopot negru care umblă
Din stea în stea fără pământ.

Și nu-i primește nimeni și rămân
Mereu străini pe dinafară:
Două mumii în lume au pornit
Să caute mumia-originară.

Și nimenea nu știe că sunt mereu pe drum
Și fără de știință și de casă.
O, cum se umflă-n lume marele Tău frig
Și cum se-ndeasă ceața asta deasă!

Elogierea ființei materne capătă proporții cosmice. Poetul introduce, obscur, în versuri cu rezonanțe eminesciene puternice pe alocuri, elemente de teologie ortodoxă greu descifrabile pentru cenzură.

Maternitatea e privită din trei unghiuri deodată: ca realitate personală (deși e puțin transparentă, fiind proiectată pe vitralii astrale), ca identificare cosmică cu pământul-mamă (pământul este „maica tuturor”, cf. Înț. lui Sirah 40, 1, LXX: μητέρα πάντων) și ca icoană a celei mai sfinte maternități din istoria umanității, a celei care a făcut cu putință întruparea Fiului lui Dumnezeu – cea din urmă este iarăși ascunsă în spatele unor imagini poetice care pot să nu evoce nimic celor care nu cunosc Teologia ortodoxă și, totodată, e amestecată (ca și în alte contexte) într-un soi de narativ mito-poetic autobiografic. Pentru că Ioan Alexandru încă nu își revelează deslușit credința. În același timp, își regăsește întrucâtva tonul din primele volume de versuri și încearcă să concureze cu campionii poetizării cosmogenezei și eshatologiei din lirica noastră, Eminescu și Nichita.

Lanțul cauzal e reconfigurat: fiul e responsabil pentru nașterea mamei (strofa întâi). Dar aceasta pentru că evenimentul este privit în icoană teologică: în teologia ortodoxă, scopul existenței unei Maici Preacurate stă în nașterea Fiului ei dumnezeiesc. La scară umană, orice mamă se naște pentru a-și naște copilul – cu atât mai mult are sens acest semn „din Dumnezeu /…/ c-o rază preacurată de lumină”, cu cât este vorba de un fiu care simte că are o menire în lume.

„Pământul dormea-n sine nedesfăcut și gol/ Pe-o margine de lume înnoptată./ Zădărnicii albastre clocoteau/ În ochi de foc și clopote de piatră”: e o compoziție poetică proprie ilustrând cosmogeneza, îmbinând datele biblice („pământul nedesfăcut și gol”, cf. Fac. 1, 2) cu expresivitatea eminesciană („dormea-n sine” e o reformulare succintă a celebrului vers: „când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns” – Eminescu se referea la Creator aici, nu la pământ, dar Ioan Alexandru vrea să ne dea sugestia unei partituri congeniale și totuși diferite). Dar și cu idealul aceluiași Eminescu de a plasticiza neființa: „Zădărnicii albastre clocoteau/ În ochi de foc și clopote de piatră”. Stelele, care sunt „ochi de foc” (metaforă străveche…) și „clopote de piatră” (care clipesc pe cer și sună neauzit pentru noi, precum piatra în sine), erau încă „zădărnicii albastre”, neființă (după cum Eminescu, creatorul unor fabuloase imagini cosmogonice, zisese odinioară: „Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște”).

Când stelele erau încă „zădărnicii”, mama și fiul erau în Dumnezeu, în planul Lui de a-i crea. În acest stadiu, metaforizând, poetul îi face semn mamei cu o rază…

Și următoarele 4 catrene încearcă să surprindă poetic aceeași stare, să filmeze evenimente virtuale, când cosmosul e încă o idee. Sunt de remarcat versurile care concentrează imagistic ceea ce nu e de imaginat: „Și stele uriașe se-nchegau/ În dosul lumilor [luminilor] crăpate [se crăpa de ziuă în dimineața universului]. /…/ Încremenind amarnicul amurg,/ S-au desfăcut izvoarele primare/ Și curg luminile din Demiurg”. E superbă reformularea afirmației că Dumnezeu a creat lumina: „curg luminile din Demiurg”. Însă este evident că poetul știe Psaltirea, pentru că a parafrazat (ideatic) Ps. 17, 16: „Și s-au văzut izvoarele apelor și s-au descoperit temeliile lumii”. Dar e și genial cum a combinat Fac. 1, 3 („Și a zis Dumnezeu: «Să fie lumina!». Și a fost lumina.”) cu Ps. 17, 6, din care am citat supra.

Sermon at the 4th Sunday after the Resurrection of the Lord [2025]

Hristos is risen!

My beloveds[1],

The problem of the healed man from today’s Evangel [Ioannis 5, 1-15, BYZ] is also our problem: we don’t have people to talk to, to serve the Lord with, to write books with, to be saved with. It’s a hard thing until we find a friend, a lover, a collaborator, a fellow-servant before the Lord. Because it’s hard to find the honest man, the dedicated man, the man capable of doing great things. For, for sins, you immediately find people, all kinds of people, but to do great and holy things you find extremely rarely[2].

That is why exceptional collaborations are rare: because we hardly find one, two or three people with whom to do large, far-reaching theological projects. And, when you don’t find collaborators, you have to work alone, make yourself, alone, as much as an institution, because no one comes to work ghostually alongside you. They look at you, they laugh in the nose, they do their little chores, their ordinary business, but not the work of the Lord. Because the work of the Lord has become a joke for many[3].

But the lack of union among us speaks powerfully about our inner ghostual inconsistency. If you don’t know how to be communional, it’s a sign that you don’t have a real relationship with God, because from the relationship with God springs the relationship with each individual person. And being communional means welcoming the other into your heart, speaking openly with him, sharing your experience honestly, in order to use him in a real way. Because the role of our meetings is the ghostual benefit, it is strengthening in faith, it is mutual comfort[4].

Every meeting of the Lord with people was a healing for them, because He was sharing them out of his glory. He healed them through word and through deed, He healed them and gave them life, He filled them with faith, He made them very happy, He filled them with joy, because He gave Himself to everyone. Following His ultra-dynamic example, to do something for someone means to give them from your peace, from your love, from your prayer. To do something for another means to touch them ghostually, to leave yourself in their heart as a very beautiful memory[5].

Because giving a penny is not enough. Giving a piece of bread is not enough. Giving a coat is not enough. But, for a man to truly enjoy you, you have to become his friend. His constant friend. With whom to talk from time to time, with whom to rejoice, to whom to confess, in whom to trust[6].

When the TV camera hovers over a crowd at the Service, it gives the false impression that everyone there is friends, that they know each other. But they are, most often, strangers to other strangers. The same goes for pilgrimage: you see photos from the pilgrimage, you see them side by side and you have the false impression that everyone knows each other, that everyone is friends. But for friendship, real communication is needed! For us to all be one, we need to talk to each other, to keep talking and to love each other and to give each other priority, because this is the communion to which God calls us[7].

The fake smile, the oily speech, the lack of theological and ghostual experience, the fake life does not create anything good in people. The more we hide the garbage under the rug, the more death spreads in the Church. Because people sense the falsity, have an aversion to it, and sooner or later will tax it in a terrible way[8].

The man had been ill for 38 years and no one had noticed him until the Lord [In. 5, 5-8, BYZ]. Some had friends, relatives, acquaintances, they helped each other, but he had no one. And here the Lord rebukes us all, rebukes our blindness, everyone’s. Because we only help each other and exclude those who really need it. And if we exclude, then it means that we are not in His light, in the light of His resurrection, because He has eyes for all[9].

The believers of Israel thought they were fulfilling the law, that they were truly believers. But the Lord comes and tells them that they are truly blind, because they do not see the people who need help. And what He said to them, He also tells us. Because we are as blind as they are in terms of friendship. Our friendship is of facade, it is of the eyes of the world and not real. That is why we do not see those who really need us[10].

When the Lord sends us a friend or disciple, He sends us ghostual sight. Because He increases our soul’s sight more and more in communion with that person. The real communion is ghostual awakening, it is self-deepening, it is ghostual progress. You don’t waste your time in the relationship, but you learn all the time. Even when the one in front of you has doubts, when he is upset by some gesture of yours, when he has doubts, even then the relationship takes you forward. Because being in a relationship means being in change, in a continuous inner change[11].

But the one who monologues in dialogue, who never truly listens to the other, does not grow in the relationship, because he believes himself superior to the relationship. He likes to talk, to hear himself, but precisely because of this he never hears the other. Because he believes he has nothing to learn from others. And when you don’t learn from everyone, you don’t learn from anyone[12].

The Lord commands us all to take up our bed and walk through the world [In. 5, 8, BYZ]. I.e. to walk through the world as those who rest in relation to people and who rest those who meet us. For the bed is rest, it is self-rest. And when you draw from the prayer of your heart, from the charity of your heart, from your living faith rest, then your rest gives rest to many[13].

But God’s healed man meets with the false theologians on the way, and they did not rejoice in his healing. They masked their unlove with their concern for the sabbath [In. 5, 10, BYZ]. But if you are hurt by the sabbath, you are hurt by man, because God gave the sabbath for man, for his rest, for his healing. And when God makes man good on the sabbath, on the holiday, then He truly rests him and we all must enjoy God’s mercy with people[14].

What does it mean to be a false theologian? A man who does not love people! Because, based on Scripture and the Fathers, he finds all kinds of arguments to minimalize and imbrute man, instead of comforting him and strengthening him in the life with God. The false theology is that which attempts to exalt God while speaking inhumanly or non-theologically about man. And this when God humbled Himself and became a man, in order to raise man to Himself, to deify him[15].

God does not despise on man! Because He wants to have a real relationship with each person individually. He does not look at man from a distance! But He comes near man and wants to dwell in him through His glory! God is not jealous of man and his good! But, on the contrary, He wants to live eternally together with all people and His Angels[16].

And if God sees the future of humanity so positively, because He wants to be with us for eternity, how can we still be indifferent and cold towards people, as long as the future of humanity is the eternal communion? If the Church is the future communion of the world, how can we view the Church restrictively, as long as it is the Emperordom of God in eternal expansion? But God wants us to be open to all, attentive to all, communional, because He wants us to be His, He wants us to be like Him, like the One who is attentive to all[17].

And the Lord said to him in the temple: „See, you have become healthy! Sin no more, so that something worse [χεῖρόν] does not happen to you!” [In. 5, 14, BYZ]. And the worst thing, which is born from our daily sins, is the Hell. Because He always raises us from Hell, through His forgiveness, and we fall back into Hell through our sins. But to remain in Hell, in unrepentance, is the greatest evil of our life. Because the Hell is eternal [18].

Therefore, my beloveds, the true faith is the one that sees all people and excludes no one. Being with God means seeing and understanding people. And carrying them all in your prayer. Amin[19]!   


[1] Started at 11:00, in day of wednesday, on 7 may 2025. Sun, 19 degrees, wind of 11 km/h.

[2] Hristos a înviat! Iubiții mei, problema celui vindecat din Evanghelia de azi [Ioannis 5, 1-15, BYZ] e și problema noastră: nu avem oameni cu care să vorbim, cu care să slujim Domnului, cu care să scriem cărți, cu care să ne mântuim. E lucru greu până când ne găsim un prieten, o iubită, un colaborator, un împreună-slujitor înaintea Domnului. Pentru că e greu să găsești omul sincer, omul dedicat, omul capabil să facă lucruri mari. Căci, pentru păcate, găsești imediat oameni, tot felul de oameni, dar pentru a face lucruri mari și sfinte găsești extrem de rar.

[3] De aceea sunt rare colaborările de excepție: pentru că cu greu găsim unu, doi sau trei oameni cu care să facem proiecte teologice mari, de anvergură. Și, când nu găsești colaboratori, trebuie să muncești de unul singur, să faci tu, de unul singur, cât o instituție, că nu vine niciunul să muncească duhovnicește alături de tine. Te privesc, îți râd în nas, își fac treburile lor mărunte, afacerile de duzină, dar nu și lucrul Domnului. Pentru că lucrul Domnului a ajuns o glumă pentru mulți.

[4] Dar lipsa de unire dintre noi vorbește cu putere despre inconsistența noastră duhovnicească interioară. Dacă nu știi să fii comunional e semn că nu ai o relație reală cu Dumnezeu, căci, din relația cu Dumnezeu țâșnește relația cu fiecare om în parte. Și a fi comunional înseamnă a-l primi pe celălalt în inima ta, a vorbi deschis cu el, a-i împărtăși în mod sincer din experiența ta, pentru ca să îl folosești în mod real. Pentru că rolul întâlnirilor dintre noi e folosul duhovnicesc, e întărirea în credință, e alinarea reciprocă.

[5] Orice întâlnire a Domnului cu oamenii era o vindecare a lor, pentru că le împărtășea din slava Lui. El îi vindeca prin cuvânt și prin faptă, îi vindeca și le dădea viață, îi umplea de credință, îi bucura mult, îi umplea de veselie, pentru că El Se dăruia tuturor. Urmând exemplul Lui cel ultra-dinamic, a face ceva pentru cineva înseamnă a-i dărui din pacea ta, din iubirea ta, din rugăciunea ta. A face ceva pentru altul înseamnă a-l atinge duhovnicește, a te lăsa în inima lui ca o amintire foarte frumoasă.

[6] Pentru că a da un ban nu e de ajuns. A da o bucată de pâine nu e de ajuns. A da o haină nu e de ajuns. Ci, pentru ca omul să se bucure cu adevărat de tine, trebuie să te faci prietenul lui. Prietenul lui constant. Cu care să vorbească din când în când, cu care să se bucure, căruia să i se confeseze, în care să aibă încredere.

[7] Când camera TV survolează deasupra unei mulțimi care se află la Slujbă, dă impresia falsă că toți de acolo sunt prieteni, că se cunosc unii pe alții. Dar ei, cel mai adesea, sunt niște străini pe lângă alți străini. La pelerinaj la fel: vezi fotografii de la pelerinaj, îi vezi pe unii lângă alții și ai impresia falsă că toți se cunosc, că toți sunt prieteni. Dar pentru prietenie e nevoie de comunicare reală! Pentru ca toți să fim una e nevoie să vorbim unii cu alții, să tot vorbim și să ne iubim unii pe alții și să ne dăm unii altora întâietate, pentru că asta e comuniunea la care ne cheamă Dumnezeu.

[8] Zâmbetul fals, vorba mieroasă, lipsa de experiență teologică și duhovnicească, viața falsă nu creează nimic bun în oameni. Cu cât ascundem gunoiul sub preș, cu atât se lărgește moartea în Biserică. Pentru că oamenii simt falsitatea, au repulsie față de ea și, mai devreme sau mai târziu, o vor taxa la modul groaznic.

[9] Omul era bolnav de 38 de ani și nimeni nu îl băgase în seamă până la Domnul [In. 5, 5-8, BYZ]. Unii aveau prieteni, rude, cunoscuți, se ajutau unul pe altul, dar el nu avea pe nimeni. Și aici Domnul ne mustră pe toți, mustră orbirea noastră, a tuturor. Pentru că ne ajutăm numai între noi și îi excludem pe cei care realmente au nevoie. Și dacă excludem, atunci înseamnă că nu suntem în lumina Lui, în lumina învierii Sale, pentru că El are ochi pentru toți.

[10] Credincioșii lui Israil credeau că împlinesc legea, că sunt credincioși cu adevărat. Dar Domnul vine și le spune că sunt orbi cu adevărat, pentru că nu văd oamenii care au nevoie de ajutor. Și ce le-a spus lor, ne spune și nouă. Pentru că suntem la fel de orbi ca ei în materie de prietenie. Prietenia noastră e de fațadă, e de ochii lumii și nu reală. De aceea nu îi vedem pe cei care au nevoie reală de noi.

[11] Când Domnul ne trimite un prieten sau un ucenic, El ne trimite vedere duhovnicească. Pentru că ne sporește tot mai mult vederea sufletului în comuniunea cu acela. Comuniunea reală e trezire spirituală, e adâncire de sine, e înaintare duhovnicească. Nu pierzi timpul în relație, ci înveți tot timpul. Chiar și atunci când cel din fața ta are îndoieli, când se smintește de vreun gest al tău, când are nelămuriri, chiar și atunci relația te duce înainte. Pentru că a fi în relație înseamnă a fi în schimbare, într-o continuă schimbare interioară.

[12] Dar cel care monologhează în dialog, care nu ascultă niciodată pe celălalt cu adevărat, nu crește în relație, pentru că el se crede superior relației. Îi place să vorbească, să se audă pe sine, dar tocmai prin aceasta nu aude niciodată pe celălalt. Pentru că el crede că n-are ce învăța de la alții. Și când nu înveți de la orice om, nu înveți de la nimeni.

[13] Domnul ne poruncește tuturor să ne luăm patul și să umblăm prin lume [In. 5, 8, BYZ]. Adică să umblăm prin lume ca unii care ne odihnim în relație cu oamenii și care îi odihnim pe cei care ne întâlnesc. Căci patul e odihnă, e odihnire de sine. Și când scoți din rugăciunea inimii tale, din milostenia inimii tale, din credința ta cea vie odihnă, atunci odihna ta îi odihnește pe mulți.

[14] Dar vindecatul lui Dumnezeu se întâlnește cu falșii teologi pe drum și nu s-au bucurat de vindecarea lui. Și-au mascat neiubirea lor cu grija lor pentru sabat [In. 5, 10, BYZ]. Dar dacă te doare de sabat, te doare de om, pentru că Dumnezeu a dat sabatul pentru om, pentru odihna lui, pentru vindecarea lui. Și când Dumnezeu îl face bine pe om de sabat, de sărbătoare, atunci îl odihnește cu adevărat și toți trebuie să ne bucurăm de mila lui Dumnezeu cu oamenii.

[15] Ce înseamnă să fii un fals teolog? Un om care nu iubește oamenii! Căci, pe baza Scripturii și a Părinților, el găsește tot felul de argumente ca să îl minimalizeze și să îl abrutizeze pe om, în loc să îl mângâie și să îl întărească în viața cu Dumnezeu. Falsa teologie e aceea care încearcă să Îl înalțe pe Dumnezeu pe măsură ce vorbește inuman sau neteologic despre om. Și asta când Dumnezeu S-a smerit pe Sine și S-a făcut om, pentru ca să îl înalțe la Sine pe om, să îl îndumnezeiască.

[16] Dumnezeu nu îl disprețuiește pe om! Pentru că El vrea să aibă o relație reală cu fiecare om în parte. El nu privește de la distanță la om! Ci El vine lângă om și vrea să locuiască în el prin slava Lui! Dumnezeu nu e gelos pe om și pe binele lui! Ci, dimpotrivă, El voiește să trăiască veșnic împreună cu toți oamenii și Îngerii Lui.

[17] Și dacă Dumnezeu vede viitorul umanității atât de pozitiv, pentru că vrea să fie cu noi pentru veșnicie, cum mai putem fi noi indiferenți și reci față de oameni, atâta timp cât viitorul umanității e comuniunea veșnică? Dacă Biserica e viitoarea comuniune a lumii, cum să privim Biserica restrictiv, atâta timp cât ea este Împărăția lui Dumnezeu în expansiune veșnică? Însă Dumnezeu ne vrea deschiși față de toți, atenți față de toți, comunionali, pentru că ne vrea ai Lui, ne vrea să fim ca El, ca Cel care e atent față de toți.

[18] Și Domnul i-a spus lui în templu: „Vezi, sănătos te-ai făcut! Să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău [χεῖρόν]!” [In. 5, 14, BYZ]. Și lucrul cel mai rău, care se naște din păcatele noastre de fiecare zi, e Iadul. Pentru că El ne ridică din Iad mereu, prin iertarea Sa, iar noi cădeam iarăși în Iad prin păcatele noastre. Dar a rămâne în Iad, în nepocăință, înseamnă cel mai mare rău al vieții noastre. Pentru că Iadul e veșnic.

[19] De aceea, iubiții mei, reala credință e cea care vede pe toți oamenii și nu exclude pe nimeni. A fi cu Dumnezeu înseamnă a vedea și a înțelege oamenii. Și a-i purta pe toți în rugăciunea ta. Amin!

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [165] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

3. Mai degrabă, fără nicio umbră de îndoială, bărbatul este ajutorul femeii. El este capul ei[1], apărătorul ei, păzitorul ei[2].

Dacă femeia este ajutorul bărbatului, atunci de ce nu sunt așezate femeile în rândul dintâi la războaie? Mai degrabă, bărbații se luptă și traversează mările pentru femei. Bărbații muncesc pământul și în toate celelalte feluri, arată că le pasă. Mergând în căutarea oricăror moduri sau instrumente pentru a-și ajuta soțiile, ei se comportă bine cu femeile.

Dacă, totuși, fiind grosier și trupesc, tu zici că împreunarea cu ea înseamnă ajutorul dat bărbatului, atunci n-ar trebui să continue așa cum se întâmplă, și nu mai degrabă ca nevestele, culcându-se cu soții lor, să-i ucidă cu cuțite, pentru ca ele să-și poată aranja să se culce cu alții?

4. Și cățeaua, ursoaica, leoaica și rândunica: toate femelele din rândul animalelor, atunci, ar fi trebuit să fie numite ajutoare ale masculilor lor. Dar acestea nu sunt astfel; [căci] sunt cu neputință. Și atunci însăși Scriptura ar fi numit femela din fiecare rasă – fie pasăre, fiară sau reptilă/ târâtoare – ca ajutor al masculului; dar nu am auzit aceasta spusă nicăieri, cu privire la dobitoace, fiare, pești sau păsări. Aceasta s-a zis numai despre Adam. De fapt, animalele erau supuse și stăpânite de către om. Dacă aveau nevoie de ajutor, acest ajutor trebuia să vină de la om.

Dar aici auzim contrariul. Conducătorului[3], domnului, stăpânului, celui care a primit puterea peste toate cele de pe pământ, care au fost așezate sun picioarele sale[4], unui astfel de bărbat nu i s-a găsit un ajutor[5]: un ajutor duhovnicesc spre Dumnezeu, un ajutor pentru suflet, care să fie atent la bărbat. Și vorbesc despre bărbatul care odinioară a întâlnit tâlharii[6], care a fugit de la Dumnezeu, care a fost rănit și care a devenit un fiu risipitor[7].

5. Ereticul invidios care se împotrivește acestor spuse nu se luptă cu noi: mai degrabă, el se luptă împotriva Duhului Sfânt și a lui Iisus Hristos, care, prin gura lui Pavlos, raportează toate [cele ce sunt] despre Adam și Eva la Hristos și Biserică.

Dar poate că evreul zice că închinarea după lege[a mozaică] este ajutorul omului. Dar ce fel de ajutor este acesta, spune-mi? Un ajutor care îndată și fără niciun pogorământ pedepsește orice om care păcătuiește? Un ajutor care îl trimite pe el, nepocăit, în focul cel veșnic? Ajutorul bun al omului este Biserica lui Hristos, care oferă timp și prilej păcătoșilor ca să se pocăiască. Este îndeajuns de puternic ca să ia tâlhari[8], magi/ vrăjitori[9], necredincioși[10] și idolatri și să îi schimbe pe ei în cetățeni cerești[11], care au cheia Grădinii și a Împărăției Cerului[12].


[1] Cf. Ef. 5, 23; Col. 3, 18.

[2] Cf. Ef. 5: 25, 29.

[3] Cf. Is. 9, 5.

[4] Cf. Ps. 8, 7.

[5] Cf. Fac. 2, 20.

[6] Cf. Lc. 10, 30-34.

[7] Cf. Lc. 15, 13.

[8] Cf. Lc. 23, 39-43.

[9] Cf. Mt. 2, 1-12; Fapt. Ap. 8, 9, 24.

[10] Cf. Mt. 26, 69-75; Mc. 14, 66-72; Lc. 22, 54-62; In. 18: 16-18; 25-27.

[11] Cf. II Cor. 12, 2-4.

[12] Cf. Mt. 16, 19.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [164] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

V. 1. „Lui Adam nu i-a fost aflat ajutorul asemenea lui”[1].

Era ca un om care a ajuns la o grea nevoie și este înconjurat de primejdii. Căutând un ajutor, el strigă către Dumnezeu: „Dă-ne nouă ajutor să scăpăm din necaz”[2], „că am sărăcit foarte! Ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mântuitorul nostru!”[3]. „Întru ajutorul meu, ia aminte!”[4]. „Doamne, grăbește-Te să-mi ajuți mie”[5] și „scoate-mă de la vrăjmașii mei”[6], [adică de la] puterile potrivnice, care mă îneacă pe mine în idolatrie și necuviință.

Când omul a strigat acestea și altele ca acestea către Dumnezeu, iarăși și iarăși, și a căutat un ajutor, atunci mulți au cugetat să-l ajute și au ieșit înainte. Zic aici despre Patriarhi, Învățători, Dascăli, legi, Moisis și Profeții. Aceștia și mulți alții au venit ca să-l cerceteze pe om.

Dar nu a fost găsit „ajutorul asemenea lui”[7]. Adică nu a fost găsit un Dumnezeu-om: unul care să fie asemenea lui, întru asemănarea bărbatului[8], un om care să fie și singurul de acest fel, ajutător și Dumnezeu tare, puternic, Prințul/ Arhonul/ Începătorul păcii[9]. Pentru că e necesar ca ajutorul să fie mai puternic decât cel care are nevoie de ajutor: Atotputernic și fără să aibă nevoie de sprijin. Ajutorul întru primejdii și nevoi este un ajutor prin risipirea/ respingerea puterii (βίαν ὠθῶν). Aceasta este etimologia cuvântului grecesc pentru ajutor (βοηθός). Poate fi folosit și numai cu referire la Biserică.

2. Crezi tu că fiecare femeie pământească este numită ajutor al bărbatului? Cum se face atunci că, după ce s-a ivit acest ajutor în Paradis, nu mai găsim, în toată Dumnezeiasca Scriptură, nicio altă femeie care să fie numită ajutor al bărbatului său? Nu, nici soția vreunui Sfânt, nici o femeie sfântă, nici o Profetesă, nici soția vreunui Patriarh. Am căutat cu sârguință aceasta și nu am aflat nimic.

Dacă „ajutor” ar fi fost un nume obișnuit și universal pentru spița femeiască, atunci nu ar fi cu putință ca să nu se precizeze în Dumnezeiasca Scriptură că: Cain și-a luat sieși ajutor, sau Sit sau Lameh sau Noe sau Avraam sau alt bărbat. Dar, pentru toți cei care s-au căsătorit cu o femeie, vei găsi că a zis: Și un anume și-a luat sieși femeie de soție – nu un ajutor[10].


[1] Fac. 2, 20.

[2] Ps. 59, 13; 107, 13.

[3] Ps. 78, 8-9.

[4] Ps. 69, 2.

[5] Ps. 39, 14 (Codex Alexandrinus).

[6] Ps. 58, 2.

[7] Fac. 2, 20.

[8] Cf. Filip. 2, 7.

[9] Cf. Is. 9, 5.

[10] Cf. Fac. 4, 19; 11, 29; 12, 19 etc.

Ieșirea, cap. 38, cf. LXX

1.  Și a făcut Veseleil chivotosul

2. și l-a poleit pe el [cu] aur curat pe dinăuntru și pe din afară.

3. Și i-a turnat lui 4 inele de aur: două pe-o parte și două pe a doua parte.

4. [Și] pe cele late [cu] drugi, astfel încât a-l ridica pe el cu ei.

5. Și a făcut locul ispășirii, de deasupra chivotosului, din aur

6. și pe cei doi heruvimi [din] cele de aur.

7. [Și era] un heruvim pe deasupra locului ispășirii [ca] unul și un heruvim pe deasupra locului ispășirii [ca] al doilea,

8. umbrind [cu] aripile lor asupra locului ispășirii [σκιάζοντα ταῖς πτέρυξιν αὐτῶν ἐπὶ τὸ ἱλαστήριον].

9. Și a făcut masa cea pusă înainte din aur curat

10. și i-a turnat ei 4 inele, două pe-o parte și două pe a doua parte, pe cele late, astfel încât a o ridica [cu] drugii prin ele.

11. Iar drugii chivotosului și ai mesei i-a făcut și i-a poleit pe ei [cu] aur.

12. Și a făcut vasele mesei și blidele și cățuile și cupele și ceștile cu care va turna cu ele [din] cele de aur.

13. Și a făcut sfeșnicul care luminează de aur tare [ca] săgeata [χρυσῆν στερεὰν τὸν καυλόν]

14. și brațele din ambele părți ale lui.

15. Din brațe lui, vlăstarii ieșind 3 din acesta și 3 din celălalt, fiind deopotrivă unii cu alții.

16. Iar făcliile [τὰ λαμπάδια] lor, [care ies] din ei, care este [sunt] pe cele de deasupra, [sunt] ca migdalele și soclurile [τὰ ἐνθέμια] din ele, pentru ca să fie luminile din ele, și soclul cel de-al 7-lea de deasupra, al făcliei din vârf, iarăși [l-a făcut] tot de aur tare.

17. Și cele 7 lumini în el [erau din] cele de aur și cleștii [τὰς λαβίδας] lui [din] cele de aur și pâlniile [τὰς ἐπαρυστρίδας] lor [din] cele de aur.

18. Acesta a poleit cu argint stâlpii și a turnat stâlpului inele de aur și a poleit zăvoarele [cu] aur și a poleit stâlpii catapetasmei [cu] aur și a făcut cheutori [din] cele de aur.

19. Acesta a făcut și inelele cortului [din] cele de aur și inelele curții și inelele spre a fi întins acoperământul de deasupra [din] cele de aramă.

20. Acesta a turnat capetele cele de argint ale cortului și capetele cele de aramă ale ușii cortului și ale porții curții și cheutori a făcut stâlpilor [din] cele de argint [și] pe stâlpi acesta i-a poleit pe ei cu argint.

21. Acesta a făcut și țărușii [τοὺς πασσάλους] cortului și țărușii curții [din] cele de aramă.

22. Acesta a făcut jertfelnicul de aramă din bucăți de lemn [acoperite] cu cele [din] aramă, care erau ale oamenilor celor care au copleșit după [aceea] adunarea lui Core [ἃ ἦσαν τοῖς ἀνδράσιν τοῖς καταστασιάσασι μετὰ τῆς Κορε συναγωγῆς].

23. Acesta a făcut toate vasele jertfelnicului și lemnul său și piciorul și castroanele și cârligele de carne [din] cele de aramă.

24. Acesta a făcut jertfelnicului adăugire, lucru [ca o] plasă, [în] cele de jos ale lemnului, de la el până la jumătatea sa, și i-a pus lui 4 inele, de la cele patru părți ale adăugirii jertfelnicul, [din] cele de aramă, [cu] zăvoare pe cele late, astfel încât a fi ridicat jertfelnicul cu ele.

25. Acesta a făcut uleiul cel sfânt al ungerii și amestecul tămâii, lucrul cel curat al celui care pregătește miruri.

26. Acesta a făcut spălătoarea de aramă și piciorul ei de aramă de la oglinzile celor care au postit [ἐκ τῶν κατόπτρων τῶν νηστευσασῶν], care au postit către ușile cortului mărturiei [αἳ ἐνήστευσαν παρὰ τὰς θύρας τῆς σκηνῆς τοῦ μαρτυρίου], în care zi a făcut-o pe ea.

27. Și a făcut spălătoare pentru ca să se spele din ea Moisis și Aaron și fiii săi [pe] mâinile lor și pe picioare, intrând ei în cortul mărturiei, sau când or să se apropie către jertfelnic [pentru] a liturghisi. [Și] se spălau din ea, precum i-a poruncit Domnul lui Moisis.

Mărturii despre Sfântul Dumitru Teologul [3]

Ștefania Coșuleanu, Întâlnirea dintre persoană și persoană este lumină. Mărturii despre Părintele Dumitru Stăniloae la 30 de ani de la trecerea [sa] la Domnul, Ed. Basilica, București, 2023, 375 p.

*

Pr. Ioan Cristinel Teșu: l-am ales ca model pentru viața mea pe Sfântul Dumitru Teologul, p. 196; el ne-a dat „cel mai important și cel mai sistematic manual privind spiritualitatea ortodoxă existent în plan panortodox”, p. 196.

Pr. Gheorghe Holbea: am auzit de el pe când eram elev seminarist, p. 218; a predat la cursurile doctorale între 1965-1978, p. 219; l-a cunoscut personal în 1986, p. 220; era o prezență simplă și caldă, având simplitatea Părinților Bisericii, p. 220; unde este manuscrisul cărții „Persoana umană în veșnic dialog cu Dumnezeu”?, p. 222; scrisoarea pentru elevii de la Buzău, p. 228; l-a vizitat pe 16 noiembrie 1992 împreună cu 40 de elevi ai Seminarului de la Buzău, p. 228-229; și i-au dăruit 89 de crizanteme, fotografie publicată în Vestitorul Ortodoxiei, p. 229.

Cuvintele de mulțumire ale Sfântului Dumitru pentru acești tineri, p. 229-230; a primit bursa în Grecia datorită lui, p. 232; „chipul Părintelui împărtășea liniște”, p. 237; Sfântul Dumitru „era foarte simplu și firesc [când slujea]. Era în profunzimea tainei Sfintei Liturghii”, p. 239; Preoteasa sa: Cornelia, p. 245.

Pr. Ioan Ioniță: l-a cunoscut în vara lui 1969 la Vlădeni, p. 255; a tradus Dogmatica lui în engleză, iar Sfântul Dumitru, împreună cu Lidia și cu Dumitraș, a fost în USA în 1982, p. 256; Patriarhul Daniel Ciobotea a fost în 1988 la Chicago și au lecturat împreună traducerea în engleză a Dogmaticii, p. 257; Sfântul Dumitru l-a întâlnit la Chicago pe Eliade, p. 258.

Pr. Ionuț Ilea, născut în 1979, e Preot în Vlădeni și în 2007, când a ajuns aici, a găsit casa memorială a Sfântului Dumitru „aproape devastată. A trebuit să o restaurăm din temelii”, p. 270. Cine a devastat-o? Gura sincerității: „Port o tristețe în suflet că mari profesori, pe care i-am avut și eu și care se prevalează de scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae, nu i-au trecut niciodată pragul casei. Mi-am dat seama că puțini au fost aceia care l-au îndrăgit cu adevărat pe Părintele Stăniloae și au încercat să se apropie cu sinceritate de sfinția sa”, p. 271. Așa este! Nici în trecut și nici azi nu îl apreciază. Iar canonizarea lui nu le schimbă percepția despre el.

În toamna lui 1969 s-a sfințit pictura Bisericii din Vlădeni și, datorită Sfântului Dumitru, Patriarhul Justinian Marina a venit la sfințirea Bisericii, p. 273; Preotul Emilian Târnăcop, care a slujit la Vlădeni, era din Teleorman, p. 273.

Adrian Nicolae Petcu: Sfântul Dumitru era urmărit de Securitate din 1947, iar în 1958 a fost arestat, p. 275; a fost arestat pe 4 septembrie 1958, după percheziția la domiciliu din timpul nopții, p. 277; nu a acceptat acuzațiile care i s-au adus, p. 279; procesul său a durat o zi: 29 octombrie 1958, p. 279; procesul s-a făcut cu ușile închise, fără apărare, iar sentința s-a dat pe 6 noiembrie 1958, p. 280.

A primit 5 ani de muncă silnică, p. 281; familia n-a știut nimic de el timp de 5 ani de zile, p. 281; închis la Jilava, apoi la Aiud, p. 282; a fost eliberat în ianuarie 1963, p. 282; a fost supravegheat până în 1989, p. 284.

1 2 3 4 5