Zi: 28 martie 2026

My beloveds[1],

the easiest thing is to overlook the sinner, not to believe in his resurrection, in his salvation, so that you do nothing for him. But the most beautiful miracle is precisely the salvation of sinners. The salvation of those with a very fallen life. Because they prove, like the Holy Pious Maria of Egiptia [Μαρία ἡ Αἰγυπτία[2]], that God strengthens us to overcome all the passion in ourselves, all our neglect, all our indifference and to make us His completely, to make us too-wonderful Saints. Because His grace strengthens us to overcome any obstacle from the way of our life with God[3].

And in the Evangel of the Pious [Lucas 7, 36-50], the tears of the sinner, of the woman known as a sinner, are highlighted. And the tears are emphasized to emphasize her repentance. Because repentance weeps! The repentance pierces itself for its sins. And the Lord, seeing her living repentance, said: „Her many sins were forgiven [ἀφέωνται αἱ ἁμαρτίαι αὐτῆς αἱ πολλαί], for she loved much [ὅτι ἠγάπησεν πολύ]. And to whom little is forgiven, the same loves little [ᾧ δὲ ὀλίγον ἀφίεται, ὀλίγον ἀγαπᾷ]” [Lucas 7, 46, BYZ]. With other words, the repentance is born from love for God. And in proportion to your love for Him is the repentance of your heart[4].

There are Pious Fathers who did not enter monachism because they had great sins, but because they had a great longing for God. But there were also others who sinned a lot, but then were ignited by a great love for God. As was Saint Maria of Egiptia, who, after committing fornication in her youth, reached such a ghostuality that she prayed raised from the ground, in the air. And through this, God shows us that it is not sin that is important in us, but love for Him, because the love for Him kills every sin in ourselves. And that we can renounce every sin, every passion, because God is our strength and power in the fight against demons[5].

The repentance is pain, it is our inner disgust for our sins. We are disgusted with our sins, we can no longer bear them. And, through this living pain of our heart, the glory of God is what changes us, sanctifies us internally. Because the ascesis is ours, helped by His glory, but the forgiveness is the Lord’s. He forgives our sins, He strengthens us in all virtue through His glory, He sanctifies us, but we must make the beginning of repentance, the beginning, together with Him, of our repentance. Because He awaits the little of our ascesis in order to fill us with all His glory[6].

If on march 25, in the foreground, we had the Birthgiver of God, the holiest of men, on this sunday we have the beauty that emerged from the midst of sin. Because God loves the most holy, but also the one who sanctified herself by renouncing all sin. Because God loves the one who is with Him despite all temptations and troubles. And that is why, this sunday saved the trust in the salvation of people, because it gives every man hope of salvation. Because you can give up every passion, your sinful life, to be with the One who truly loves you, with the One who loves you from eternity[7].

The State makes money from vices, it loves vices, which is why it wants to legalize them or tax them. Legalizing prostitution, like legalizing same-sex marriage, has in the foreground not the strengthening of society, by strengthening the family, but the deconstruction of the family. The State needs hardworking people, responsible people, but they are born into the family. A same-sex family is interested in its vices, not morality. And legalizing prostitution does not mean that we go to a brothel to receive love, but we go to be disgusted with ourselves. Because when God enlightens us and we understand what a disastrous life we ​​have, we are no longer interested in how much money we make from our vices, but in giving up the entire sinful life we ​​have led up to now[8].

And Saint Pavlos the Great, the Apostle to the gentiles, tells us: „But if Hristos [is] in you, the body, indeed, [is] dead for sin, but the Ghost [is] the life for righteousness. But if the Ghost of Him who raised Iisus from the dead dwells in you, He who raised Hristos from the dead will also give life to your mortal bodies, for His Ghost who dwells in you” [Rom. 8, 10-11, BYZ]. For where Hristos is, there is also the Father and the Ghost. And where the grace of the Trinity is, there is God dwelling with people and sanctifying them unceasingly. Because the life with God is not a reality experienced by us only at the level of the mind or the heart, but it is a reality of our entire person, because His glory floods our entire person[9].

We are already experiencing the beginning of our resurrection, because our deification is continuous, it is daily, it is experienced as our fulfillment in life with God. We are preparing for the eternal relationship with God, because we live now, in the present moment, with Him. Therefore, the death is for us a move from the life with Him to the life even more full of Him, to the life perfected with Him in His eternal light. Because both our person and our relationship with God are eternalized. But if you do not want eternalization with Him, you choose your eternalization in Hell, your continuous ugliness, your continuous ontological disfigurement. Because there are only these two eternal choices: the Emperordom of God and the Hell[10].

But why would you choose Hell, when you can’t bear a small pain, let alone a continuous torment? Why would you choose Hell, if you need rest, peace, love, your understanding, your embrace? Th life with God fulfills us completely, you lack nothing from it, because it is the life of man. Mixing good with evil does not mean life, but continuous bitterness, because the evil is suicide. And why would you commit suicide and auto-condemn yourself to Hell, if you love life, you love to live, you have a lot of love to give and you want to be loved? But if we don’t ask ourselves the questions of salvation, the questions that do us good, that’s why we choose evil instead of good, when we are people eager for good, for eternal life with God[11].

When she felt the reason why she was not allowed to enter the Church, Saint Maria Egiptia prayed to the Birthgiver of God. And she promised her that she would never defile her body again, but would renounce the world and go where she would send her. And after praying with trust to our Mistress, she was able to enter the Church[12]. And many feel the same way as she does: they cannot enter the Church or they do not feel good in the Church. Why? Because they do not repent of their sins! They do not want to give up their sinful life in order to live with God. But Saint Maria Egiptia gave up her sinful life, because she completely chose the Lord[13].

Between the Annunciation and the Lord’s Entry into Jerusalem, this sunday is our call to real repentance. To the one in which we renounce all sin for the Lord. Because every sin, that we hold on to, is the Hell into which we descend. And God wants to raise us from our Hell to eternal life with Him, to eternal joy together with Him. Amin[14]!

---

[1] Started at 9. 26, in day of monday, on 23 march 2026. Cloudy sky, 7 degrees, wind of 8 km/h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.

[3] Iubiții mei, cel mai ușor e să treci cu vederea pe cel păcătos, să nu crezi în învierea lui, în mântuirea lui, pentru ca tu să nu faci nimic pentru el. Dar minunea cea mai frumoasă e tocmai mântuirea celor păcătoși. Mântuirea celor cu o viață foarte decăzută. Pentru că ei dovedesc, ca Sfânta Cuvioasă Maria Egiptia [Μαρία ἡ Αἰγυπτία], că Dumnezeu ne întărește să învingem toată patima în noi înșine, toată delăsarea noastră, toată indiferența noastră și să ne facă ai Lui cu totul, să ne facă niște Sfinți preaminunați. Pentru că harul Lui ne întărește să învingem orice obstacol din calea vieții noastre cu Dumnezeu.

[4] Iar în Evanghelia Cuvioasei [Lucas 7, 36-50] se scot în evidență tocmai lacrimile celei păcătoase, ale femeii cunoscute ca păcătoasă. Și sunt subliniate lacrimile pentru a se sublinia pocăința ei. Pentru că pocăința plânge! Pocăința se străpunge pe sine pentru păcatele ei. Și Domnul, văzând pocăința ei cea vie, a spus: „Au fost iertate păcatele ei cele multe [ἀφέωνται αἱ ἁμαρτίαι αὐτῆς αἱ πολλαί], că a iubit mult [ὅτι ἠγάπησεν πολύ]. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește [ᾧ δὲ ὀλίγον ἀφίεται, ὀλίγον ἀγαπᾷ]” [Lucas 7, 47, BYZ]. Cu alte cuvinte, pocăința se naște din iubirea pentru Dumnezeu. Și pe măsura iubirii tale pentru El este și pocăința inimii tale.

[5] Există Cuvioși Părinți care nu au intrat în monahism pentru că aveau mari păcate, ci pentru că aveau un mare dor pentru Dumnezeu. Dar au existat și alții care au păcătuit mult, dar mai apoi s-au aprins de o mare iubire pentru Dumnezeu. Așa cum a fost Sfânta Maria Egiptia, care, după ce a curvit în tinerețea ei, a ajuns la o asemenea înduhovnicire a ei încât se ruga ridicată de la pământ, în văzduh. Și prin aceasta Dumnezeu ne arată că nu păcatul e important în noi, ci iubirea pentru El, pentru că iubirea pentru El omoară orice păcat în noi înșine. Și că putem renunța la orice păcat, la orice patimă, pentru că Dumnezeu e tăria și puterea noastră în lupta cu demonii.

[6] Pocăința e durerea, e sila noastră interioară pentru păcatele noastre. Ne e silă de păcatele noastre, nu le mai suportăm nicidecum. Și, prin această durere vie a inimii noastre, slava lui Dumnezeu e cea care ne schimbă, ne sfințește interior. Pentru că asceza e a noastră, ajutați fiind de slava Lui, dar iertarea e a Domnului. El ne iartă păcatele, El ne întărește în toată virtutea prin slava Lui, El ne sfințește, dar noi trebuie să facem începutul pocăinței, începutul, împreună cu El, al pocăinței noastre. Pentru că El așteaptă puținul ascezei noastre pentru ca să ne umple de toată slava Lui.

[7] Dacă pe 25 martie, în prim-plan, am avut-o pe Născătoarea de Dumnezeu, pe cea mai sfântă dintre oameni, în această duminică avem frumusețea care a ieșit din mijlocul păcatului. Pentru că Dumnezeu o iubește pe cea preasfântă, dar și pe cea care s-a sfințit pe sine prin renunțarea la tot păcatul. Pentru că Dumnezeu îl iubește pe cel care este cu El în ciuda tuturor ispitelor și a necazurilor. Și de aceea, duminica aceasta a salvat încrederea în mântuirea oamenilor, pentru că dă oricărui om nădejde de mântuire. Pentru că poți renunța la orice patimă, la viața ta păcătoasă, pentru a fi cu Cel care te iubește pe tine cu adevărat, cu Cel care te iubește din veșnicie.

[8] Statul face bani din vicii, iubește viciile, de aceea și dorește legalizarea lor sau impozitarea lor. Legalizarea prostituției, ca și legalizarea căsătoriilor de același sex, au în prim plan nu întărirea societății, prin întărirea familiei, ci deconstrucția familiei. Statul are nevoie de oameni muncitori, de oameni responsabili, dar aceștia se nasc în familie. O familie de același sex e interesată de viciile ei, nu de moralitate. Iar legalizarea prostituției nu înseamnă că mergem la bordel să primim dragoste, ci mergem ca să ne fie silă de noi înșine. Căci atunci când ne luminează Dumnezeu și înțelegem ce viață dezastruoasă avem, nu ne mai interesează câți bani facem din viciile noastre, ci să renunțăm la întreaga viață păcătoasă pe care am dus-o până acum.

[9] Și Sfântul Pavlos cel Mare, Apostolul neamurilor, ne spune: „Dar dacă Hristos [este] în[tru] voi, trupul, într-adevăr, [este] mort pentru păcat, iar Duhul [este] viața pentru dreptate. Iar dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Iisus din morți locuiește în[tru] voi, Cel care L-a înviat pe Hristos din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, pentru Duhul Său Cel care locuiește în[tru] voi” [Rom. 8, 10-11, BYZ]. Căci acolo unde e Hristos, acolo e și Tatăl și Duhul. Și unde e harul Treimii, acolo e Dumnezeu locuind împreună cu oamenii și sfințindu-i neîncetat. Pentru că viața cu Dumnezeu nu e o realitate trăită de noi doar la nivelul minții sau al inimii, ci e o realitate a întregii noastre persoane, pentru că slava Lui ne inundă întreaga persoană.

[10] Începutul învierii noastre îl trăim încă de acum, pentru că îndumnezeirea noastră e continuă, e zilnică, e trăită ca împlinirea noastră în viața cu Dumnezeu. Ne pregătim pentru relația veșnică cu Dumnezeu, pentru că trăim acum, în clipa de față, cu El. De aceea, moartea e pentru noi o mutare de la viața cu El la viața și mai plină de El, la viața desăvârșită cu El în lumina Lui cea veșnică. Pentru că se înveșnicește atât persoana noastră, cât și relația noastră cu Dumnezeu. Dar dacă nu vrei înveșnicirea cu El, alegi înveșnicirea ta în Iad, urâțirea ta continuă, continua ta desfigurare ontologică. Pentru că nu există decât aceste două alegeri veșnice: Împărăția lui Dumnezeu și Iadul.

[11] Dar de ce ai alege Iadul, când tu nu suporți o durere de intensitate mică, darămite un chin continuu? De ce ai alege Iadul, dacă ai nevoie de odihnă, de liniște, de iubire, de înțelegerea ta, de îmbrățișarea ta? Viața cu Dumnezeu ne împlinește cu totul, nu îți lipsește nimic din ea, pentru că ea e viața omului. A amesteca binele cu răul nu înseamnă viață, ci amărăciune continuă, pentru că răul este sinucidere. Și de ce te-ai sinucide și te-ai auto-condamna la Iad, dacă tu iubești viața, iubești să trăiești, ai multă iubire de dăruit și vrei să fii iubit? Dar dacă nu ne punem întrebările mântuirii, întrebările care ne fac bine, de aceea alegem răul în locul binelui, când noi suntem oameni avizi după bine, după veșnica viața cu Dumnezeu.

[12] Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 748.

[13] Când a simțit motivul pentru care nu e lăsată să intre în Biserică, Sfânta Maria Egiptia s-a rugat Născătoarei de Dumnezeu. Și i-a făgăduit că niciodată nu își va mai pângări trupul ei, ci va renunța la lume și va merge acolo unde ea o va trimite. Și după ce s-a rugat cu încredere Stăpânei noastre, ea a putut să intre în Biserică. Și mulți simt același lucru ca și ea: nu pot intra în Biserică sau nu se simt bine la Biserică. De ce? Pentru că nu se pocăiesc de păcatele lor! Nu vor să renunțe la viața păcătoasă, pentru ca să trăiască cu Dumnezeu. Dar Sfânta Maria Egiptia a renunțat la viața ei păcătoasă, pentru că L-a ales în mod deplin pe Domnul.

[14] Între Bunavestire și Intrarea Domnului în Ierusalim, duminica aceasta e chemarea noastră la pocăință reală. La cea în care renunțăm la tot păcatul pentru Domnul. Pentru că orice păcat, la care noi ținem, e Iadul în care coborâm. Iar Dumnezeu vrea să ne ridice din Iadul nostru la viața veșnică cu El, la bucuria cea veșnică împreună cu El. Amin!