Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (iunie 2016) [2]
Prima parte.
5. Biserica Ortodoxă Catolică [Ἡ Ὀρθόδοξος Καθολική Ἐκκλησία] este formată din 14 Biserici Autocefale locale, recunoscute panortodox [πανορθοδόξως ἀνεγνωρισμένων]. [Iar] principiul autocefaliei [τῆς αὐτοκεφαλίας] nu poate fi lucrător la reala lui valoare fără principiul catolicității [τῆς ἀρχῆς τῆς καθολικότητος] și cel al unității Bisericii [καί τῆς ἑνότητος τῆς Ἐκκλησίας]. Astfel încât, noi considerăm că crearea Adunărilor Episcopale în diaspora ortodoxă, formate din toți episcopii recunoscuți canonic, care aparțin fiecărei regiuni în parte, și care rămân sub jurisdicțiile lor canonice, întru care se încadrează astăzi, reprezintă un pas pozitiv către direcția canonică a organizării acestora, și buna funcționare a acestora garantează respectarea principiului eclesiologic al sinodalității [τῆς ἐκκλησιολογικῆς ἀρχῆς τῆς συνοδικότητος].
II. Misiunea Bisericii în lume
6. Lucrarea apostolică și vestirea Evangheliei, cunoscute ca misiune [ἱεραποστολή] [a Bisericii], fac parte din identitatea fundamentală a Bisericii, ca păstrare și respectare a poruncii Domnului: „Mergând, învățați toate neamurile [Πορευθέντες μαθητεύσατε πάντα τά ἔθνη]!” [Mat. 28, 19, BYZ]. [Aceasta] este suflarea de viață [ἡ πνοή ζωῆς], pe care Biserica o respiră întru comuniunea oamenilor [εἰς τήν κοινωνίαν τῶν ἀνθρώπων] și transformă lumea în Biserică prin nou-înființatele Biserici locale de pretutindeni. Întru acest duh, creștinii ortodocși sunt și trebuie să fie apostolii lui Hristos în lume [ἀπόστολοι τοῦ Χριστοῦ ἐν τῷ κόσμῳ]. Această misiune [însă] nu trebuie să fie împlinită în mod agresiv, ci în mod liber, în iubire și în respect față de identitatea culturală a indivizilor și a popoarelor. La această lucrare trebuie ca împreună să participe toate Bisericile Ortodoxe, cu respectul cuvenit pentru rânduiala canonică [τήν κανονικήν τάξιν].
Împărtășirea cu Dumnezeiasca Euharistie este izvorul râvnei apostolice [πηγή ἀποστολικοῦ ζήλου] pentru evanghelizarea lumii [πρός εὐαγγελισμόν τοῦ κόσμου]. Împărtășindu-ne de Dumnezeiasca Euharistie și rugându-ne în sfânta sinaxă pentru întreaga lume locuită, suntem chemați să continuăm „liturghia de după Liturghie [λειτουργίαν μετά τήν Λειτουργίαν]” și să dăm mărturie despre adevărul credinței noastre înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, împărtășind darurile lui Dumnezeu cu întreaga umanitate, în ascultare față de porunca cea clară a Domnului de dinainte de înălțarea Lui: „și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudea și Samaria, și până la marginea pământului [καὶ ἕως ἐσχάτου τῆς γῆς]” [F. Ap. 1, 8, BYZ].
[Iar] cuvintele de dinainte de dumnezeiasca comuniune/ împărtășire, „se frânge și se împarte Mielul lui Dumnezeu [μελίζεται καί διαμερίζεται ὁ Ἀμνός τοῦ Θεοῦ], Cel care se frânge și nu se împarte [ὁ μελιζόμενος καί μή διαιρούμενος], Cel care totdeauna se mănâncă și niciodată nu se sfârșește [ὁ πάντοτε ἐσθιόμενος καί μηδέποτε δαπανώμενος]”, ne indică [faptul] că Hristos, ca „Mielul lui Dumnezeu” [In. 1, 29] și ca „Pâine a vieții” [In. 6, 48], ni se pune nouă înainte ca Iubire veșnică, unindu-ne pe noi cu Dumnezeu și unul cu altul.
Viața creștinilor este mărturia adevărată, cea în nașterea din nou, în Hristos, a tuturor – „dacă cineva [este] în Hristos, [este] zidire nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi!” [II Cor. 5, 17] – și o invitație către toți oamenii la participarea personală, în libertate, la viața veșnică, întru harul Domnului nostru Iisus Hristos și întru dragostea lui Dumnezeu și Tatăl, pentru a trăi, în Biserică, împărtășirea de Duhul Sfânt [τήν κοινωνίαν τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]. „Căci vrem să nu tiranizăm[1] pentru taina mântuirii” [Maximos Mărturisitorul, Εἰς τήν προσευχήν τοῦ Πάτερ ἡμῶν, în PG 90, col. 880]. [De aceea,] [în] reevanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societățile seculare contemporane, precum și [în] evanghelizarea celor care încă nu L-au cunoscut pe Hristos, constă datoria neîntreruptă [ἀδιάλειπτον χρέος] a Bisericii.
III. Familia [ἡ oἰκογένεια]: icoana iubirii lui Hristos față de Biserică
7. Biserica Ortodoxă vede indestructibila legătură a dragostei [dintre] un bărbat și o femeie [drept o] „taină mare…întru Hristos și întru Biserică” [Efes. 5, 32], iar familia, care rezultă din aceasta, care numai ea constituie garanția nașterii și a creșterii copiilor, în acord cu planul iconomiei dumnezeiești, [o vede ca pe] „o mică Biserică” [Ἐκκλησίαν μικράν] [Ioannis Hrisostomos, Ὑπόμνημα εἰς τήν πρός Ἐφεσίους ἐπιστολήν, Κ’, în PG 62, col. 143], dându-i ei sprijinul pastoral adecvat.
Criza contemporană a căsătoriei și a familiei este consecința crizei libertății ca responsabilitate [τῆς κρίσεως τῆς ἐλευθερίας ὡς εὐθύνης], a căderii acestora în centrare pe sine [și] realizare de sine, care se identifică cu închiderea în mulțumirea de sine, în autosuficiență și autonomie, și a pierderii caracterului sacramental al unirii bărbatului cu femeia, ca și al uitării etosului iubirii jertfelnice [τοῦ θυσιαστικοῦ ἤθους τῆς ἀγάπης] [dintre soți]. Societatea modernă seculară apropie căsătoria de criterii pur sociologice și pragmatice, văzând-o ca o simplă formă de relație, una printre multe altele, toate acestea având drept egal de validare instituțională.
Căsătoria este un laborator al vieții, hrănit bisericește în dragoste și neînvins, al darului harului lui Dumnezeu. În „brațul cel înalt” al „unirii” [celor doi], Dumnezeu „[este] prezent în mod nevăzut, armonizând pe cei care au fost uniți împreună”, cu Hristos și unul cu altul. Cununile, care sunt puse pe capul mirelui și al miresei în timpul Tainei, se referă la dimensiunea jertfei și a dăruirii depline lui Dumnezeu și a unuia față de altul. De asemenea ele indică și viața Împărăției lui Dumnezeu, revelând legătura eshatologică a tainei dragostei.
[1] Să nu forțăm pe nimeni pentru a se face ortodox.