Despre ieri și azi cu Prof. C. George Săndulescu
Născut în 1933, C. George Săndulescu urmează cursurile Facultăţii de Filologie, secţia engleză din Bucureşti. Obţine în continuare titlul de Master of Philosophy de la Universitatea din Leeds, iar apoi doctoratul de la Universitatea din Essex. Predă la Catedra de Engleză a Universităţii din Bucureşti până în 1969.
După această dată, ţine cursuri la toate marile universităţi din lume şi se stabileşte la Monaco, unde locuieşte şi în prezent. Este unul dintre cei bine specializaţi critici în opera scriitorului James Joyce: a scris două studii de referinţă despre Ulysses şi Finnegans Wake.
A organizat el însuşi conferinţe mondiale despre Joyce – în calitate de director şi întemeietor al Bibliotecii de limba engleză Princess Grace de pe lângă Palatul Princiar din Monaco. Pornind din România, unde s-a născut într-o familie îndeaproape înrudită cu filosoful Constantin Noica, este în prezent recunoscut ca specialist în relaţia dintre Limba Engleză şi Literatura Engleză.
Se declară, asemeni lui Joyce, „student” pe viaţă şi „cercetător” prin vocaţie. A publicat peste 20 de volume. Cu toate că a predat la Catedra de Engleză a Universităţii din Bucureşti numai până în 1969, C. George Săndulescu rămâne o parte integrantă a tradiţiei de anglistică românească, aproape în egală măsură cu Dan Duţescu şi Leon Leviţchi: mai ales prin varietatea preocupărilor profesionale, cât şi prin promovarea sistematică a limbii şi literaturii româneşti peste hotarele ţării.
– În urmă cu câţiva ani, îngrijind ediţia „Neamul Noica” a profesorului Nicolae Şt. Noica, am dat peste numele dvs., drept unul dintre contributorii acelui volum. Într-un fragment dintr-o carte de memorii a lui Paul Dimitriu publicat în „Neamul Noica” se spune că eraţi nepotul celebrului filosof. Ne puteţi spune care au fost relaţiile cu celebra dvs. rudă?
– Toţi vorbesc despre exilaţii celebri Mircea Eliade, Eugène Ionesco şi Emil Cioran. Dar nimeni nu îl consideră pe Noica drept „un EXILAT”! Căci şi-a trăit mai toată viaţa în ţara lui natală – aşa-zisa ROMÂNIE… (De fapt, RPR şi apoi RSR!). Deşi chiar Ovidius fusese exilat tot pe teritoriul propriei lui ţări… era numai o chestiune de distanţă până la Roma.
Dar se gândeşte cineva că domicilul forţat la Câmulung Muscel era o formă de exil?
Iar anii de închisoare au fost şi ei o altă formă de exil…
La ieşirea din închisoare a avut, e drept, câţiva ani la Bucureşti, când a stat la noi acasă, în tot timpul cărora a încercat să publice Caietele lui Eminescu. L-a ajutat cineva? S-a zbătut din răsputeri până a ieşit la pensie. Fără niciun fel de succes.
Dezgustat şi disperat, s-a auto-exilat la Sibiu, părăsind Vechiul Regat. Şi apropiindu-se de fratele lui Cioran, care locuia acolo. Şi-a lăsat şi nevastă şi apartament la Bucureşti şi „a fugit” la Păltiniş. Într-un fel, s-a călugărit acolo. A fost înmormântat acolo! Liiceanu greşeşte fundamental în cărticica sa despre paradisiacul Păltiniş… E drept însă că el a învăţat multe de la Noica acolo.
Dar Noica părăsise Vechiul Regat, aflându-se în Transilvania în auto-exil. Era cu totul nemulţumit de felul în care fusese tratat în Capitala ţării.
Caietele Eminescu, publicate cu chiu cu vai după moartea lui Noica, cu o Prefaţă Noica, construită din bucăţele vechi, cum am arătat în altă parte, sunt ele oare la dispoziţia tuturor în ziua de azi? Nicidecum. Se pare că nici măcar Sibiul nu le are în întregul lor.
Dovada este că astazi nimeni nu mai ştie – exact – de ce voia Noica să publice Caietele Eminescu…Nici măcar mulţi profesori universitari de pe la limbi străine…
Într-un volum despre procesul său, Noica scria, sub formă de testament: „Am trăit o viaţă fără rost.” Şi o credea încă chiar şi atunci când m-a vizitat pe mine la Monaco. În ultimul an al vieţii sale.
Noica credea în mine. Pentru asta a venit el să mă vadă. Şi am discutat multe şi de toate. Voia să mă întorc în ţară cu el. Aş fi făcut-o. Regret şi acum că nu am făcut-o. Noica voia sa preiau eu ştafeta de la el. Dar am intuit eu oare eşecul Ediţiei Princeps a Caietelor Eminescu? Mai contestă oare astăzi cineva eşecul acestei ediţii?
Un lucru e sigur: nu este eşecul ideii lui Noica. Este eşecul unei birocraţii mult prea încâlcite în realizarea acestui proiect, complicat şi el, în care s-au băgat mult prea multe instituţii de-a valma, una peste alta.
Pe lângă Noica şi viziunea lui pentru cultura românească, ca şi pe lângă Blaga, sau Eliade, rămânem noi toţi nişte pitici, nişte pigmei… Îmi vine în minte chiar termenul „precaritate” din filosofia gânditorului!
– Cunoaşteţi literatura română de azi, cum o vedeţi?
– Acum câţiva ani am fost invitat de Uniunea Scriitorilor din România să particip la Conferinţa anuală a scriitorilor, care a avut loc pe malul Marii Negre. Cu acest prilej am ţinut o comunicare pe care am intitulat-o „Premiul Nobel de Literatură”. Întrucât ţara noastră nu avusese niciodată un premiu Nobel, titlul meu a stârnit unele rezerve.
Ce am vrut să spun? Argumentul meu de bază era că, statistic vorbind, mai toate ţările europene, chiar şi cele mai mici decât România, au reuşit să obţină unul, sau chiar mai multe premii Nobel pentru literatură. România a rămas de căruţă nu din lipsă de talent! Am crezut atunci, cum cred şi acum, împreună cu Noica, şi cu atât de mulţi alţi români, în talentul şi geniul românesc.
Am încercat să prezint două fapte: (1) Americanii primiseră atât de multe premii Nobel, încât la un moment dat au convocat o conferinţă specială pentru a studia acest fenomen. Nu mai ştiau ce să facă cu ele… Am avut şi eu norocul pe atunci să particip la discuţiile lor. (2) Avusesem de asemenea prilejul unic să discut această „problemă Nobel” cu Noica, Eliade şi Cioran la o masă comună. Atât Eliade cât şi Noica au murit curând după aceea.
Am tras concluzia în conferinţa mea că România are obligaţia morală să se străduiască să obţină un premiu Nobel, cel puţin pentru raţiuni statistice! Situaţia de inferioritate a României nu se datora în niciun caz lipsei de talent artistic.
Conferinţa mea nu a fost urmată de discuţii. Mi s-a spus mai târziu că discutasem un subiect „care nu interesează”! Dar prezicerea mea s-a împlinit: românca de limbă germană Herta Müller a luat premiul Nobel la mai puţin de zece ani după conferinţa mea! Părerea mea este că ea se înscrie în tradiţia Soljeniţîn-Pasternak – amândoi premii Nobel.
De asemenea, Herta se înscrie în tradiţia numită în limba germană Heimatliteratur – literatura pământului de naştere – atât de răspândită în Europa. Mă gândesc mai ales la Joyce şi Beckett, care au rămas irlandezi până-n măduva oaselor, chiar după ce au părăsit definitiv Irlanda din fragedă tinereţe.
De altfel, Oscar Wilde, Bernard Shaw şi chiar William Butler Yeats au făcut exact la fel. Alte exemple din Europa sunt deosebit de uşor de găsit. Vladimir Nabokov, cât şi germanul Heinrich Heine, care scria şi în limba franceză.
Dar România şi românii de peste tot aşteaptă acum – la fel de nerăbdatori – un premiu Nobel pentru scrieri în limba română. Noica a dovedit că limba noastră este o limbă a filosofiei: a uşurat astfel sarcina scriitorilor de literatură.
Eu, personal, fac tot ce pot în această direcţie. În traditia Leviţchi-Duţescu. Aştept însă şi ajutorul entuziast al scriitorilor de meserie din toată România de azi.
– Ce şanse avem să ne impunem pe alte meleaguri scriitori români? Ce ne lipseşte? Când vom reuşi?
– România pre-comunistă, trebuie să spun aceasta, era mult mai ataşată de limba şi cultura românească decât România post-comunistă, România cea de astăzi.
Interesul pentru limbile străine era de altă natură, precum şi interesul pentru cărţile străine era cu totul altul… Oamenii din cele mai variate pături sociale învăţau pe atunci limbile străine cu scopul mult mai altruist de a cunoaşte cultura altor ţări. În măsura în care se duceau acolo, spre a le vizita, se duceau ca reprezentanţi, mai ales culturali, ai propriei lor ţări. Iar cei care se duceau se şi întorceau, creându-se astfel o osmoză interculturală.
Românii de astăzi, cei pe care se întâmplă să-i întâlnesc în jurul meu, au cam pierdut acest bun obicei. Goana după obiective pur materiale a schimbat acest lucru. Astăzi, dacă românii din străinătate învaţă limba locului, aceasta se face numai şi numai cu scopul de a înlesni obţinerea unui post. Cu alte cuvinte, spus mai direct, altruismul cultural s-a cam dus pe gârlă…
Pentru acestă raţiune, încerc să stabilesc aici un Principiu al Reciprocităţii. Dacă vrem ca străinătatea să cunoască literatura noastră, noi trebuie să fim primii care să cunoaştem literatura lor! Dar facem noi oare asta? Mai deloc.
În pofida faptului că suntem astăzi cu toţii în Uniunea Europeană, am cam pierdut gustul pentru literatură. Vreau să spun prin aceasta că nu ne lasă timpul: cei mai mulţi români se duc în străinătate ca să câştige ceva mai bine, dar, în această operaţie destul de complicată în sine, ei uită că sunt şi rămân ambasadori culturali individuali ai propriei lor culturi.
În plus, cultura care interesează străinătatea este în primul rând cea mai solidă, deci cea clasică. După 50 de ani de comunism, care a devalorizat în mod automat aproape tot ce s-a produs pe hârtie, e greu să stabilim acum care sunt valorile culturale care trebuie promovate în străinătate. Subliniez că aceasta nu se poate face de sus, de la nivelul Institutului Cultural Român. Nu! Aceasta trebuie să se facă de către fiecare român în parte care se află prin străinătate. Peste tot în lume. Chiar şi acasă.
Este Uniunea Europeană „străinătate” cu adevărat? Da şi nu. În măsura în care avem toţi aceeaşi culoare de paşaport, înclin să spun NU. În măsura în care vorbim limbi diferite, înclin să spun DA.
Să vă dau un exemplu concret: promovarea de către Franţa a ideii de Francofonie este în bună măsură dăunătoare României, mai ales în cadrul Uniunii Europene, întrucât a dus la estomparea, până la dispariţie totală, a ideii de Latinitate. Spus mai pe şleau, cum România se află într-un fel la capătul pământului (european…), cei mai mulţi francezi tineri habar nu au că limba română este o limbă latină. Şi nici nu-i mai interesează acest fapt, atunci când eu personal încerc să le explic – cu rabdare – acest lucru.
Este bine pentru România că, politic vorbind, face parte din francofonie, împreună cu Algeria, Maroc, şi multe alte ţări arabe. Dar rezultatul neplăcut pentru noi românii este că pentru Franţa latinitatea României şi-a pierdut complet valoarea. Iar cu atâţia Români care vin să caute de lucru în Franţa, şi în Occident în general, ţara noastră este cam pusă pe picior de egalitate cu fostele colonii franceze – sau chiar engleze (pentru Anglia) – şi în consecinţă se instalează un sindrom de depreciere culturală a acestei ţări soră din Europa.
Promovarea unei culturi nu se face niciodată în mod eficace de la guvern la guvern: se face, cu spontaneitate şi sinceritate, de la suflet la suflet. Ştim cu toţii impasurile culturale create de 50 de ani de comunism: prea puţini sunt însă cei care îşi dau seama că francofonia maschează latinitatea. Acest fapt îngreuneză mult promovarea culturii româneşti în occident.
În plus: Franţa a declarat, nu de mult, limba corsicană drept limbă regională. Eu am vizitat Corsica în repetate rânduri şi am rămas întotdeauna uluit de apropierile extraordinare cu limba română. Acelaşi lucru se poate spune despre limba monegască – limba Principatului de Monaco. Câţi lingvişti români le cunosc îndeaproape? Niciunul.
Toată Europa trebuie să înţeleagă Principiul Reciprocităţii Culturale. Fuziunea culturală „nu costă, dar rentează,” spre a o cita pe una din reginele noastre. O face românul de rând care circulă prin străinătate după alte treburi, cam prea egoiste? Nu prea o face.
Ne ascundem după cuvinte din ce în ce mai mult: de pildă, cuvântul diasporă este un eufemism cras pentru „exil”; cuvântul englez expat (de la expatriate) este şi el un surogat birocratic pentru exact acelaşi lucru. De ce nu privim lucrurile în faţă? Cancerul tot cancer rămâne, oricum l-ar numi doctorii…
Conform sursa.
