Pulsul prozei [3]

Gheorghe Crăciun, Pulsul prozei, ed. îngrij. de Carmen Mușat și Oana Crăciun; notă asupra ed. și pref. de Carmen Mușat, Ed. Polirom, Iași, 2018, 376 p.

*

Gheorghe Iova[1] este „un fenomenolog fără sistem”, p. 120. Este „un critic al limbajului și un creator de limbaj nou”, p. 121. Și autorul consideră că „limbajul e un instrument topografic, o prelungire a ființei, un mijloc de atac și apărare”, p. 121. Crăciun consideră că Iova e un om care se urăște pe sine și că scriitura lui dovedește acest lucru, p. 122. „Nu există în toată literatura română un autor înzestrat cu atâta poftă textuală pentru orice cum este Gheorghe Iova. Nimic din experiența sa de viață nu rămâne neamintit, nimic din lecturile sale nu rămâne neasumat și nedus mai departe”, p. 126.

Gabriela Adameșteanu are o proză scurtă care emană „senzația de cenușiu și repetabil”, p. 127; discursul său are „o impecabilă neutralitate”, p. 127.

Alexandru Vlad[2] „promovează o scriitură resemnată, având transparența parțială a unui geam aburit”, p. 134; există la el „o fascinație a cotidianului și a imediatului”, p. 136.

Personajele lui Mircea Nedelciu sunt energii, p. 138; „În cărțile lui Mircea Nedelciu, nevoia de fabulație e un element fundamental în ecuația umanului”, p. 139; personajele sale au „nebănuite capacități contemplative”, p. 141.  „Toate cărțile autorului sunt pline de personaje care străbat distanțe, caută ceva, schimbă locații, evoluează pe itinerarii ciudate, aparent fără un scop precis”, p. 141.

Tudor Țopa[3] este „o ființă greu de strunit, timidă și orgolioasă în același timp, pe care scrisul încearcă s‑o disciplineze”, p. 144.

„prezentul trecut”, p. 151. „Prin Budai‑Deleanu, literatura a început să‑și descopere șansele, spațiul și funcțiile”, p. 153; „scrisul, scrierea de literatură, este și o scriere a limbii, un exercițiu de sintaxă și vocabular”, p. 154; „prin Eminescu vom avea apoi nu numai o limbă literară unic sintetizată și un concept modern de poezie, ci și un model narativ specular[4], autoreferențial”, p. 156.

„detașata malițiozitate și spontaneitate caragialescă” p. 156; Rebreanu este „un autor indiscutabil distinct, grav, canonic”, p. 158; „romanele lui Călinescu sunt totuși mai aproape de Creangă și Urmuz decât de Balzac”, p. 159; consideră că Lumea în două zile al lui George Bălăiță[5] e similar romanului Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez[6], p. 159.

Autorul credea în faptul că „romanul este o trăsătură de caracter a zilelor noastre”, p. 170, deși eu cred că azi se poate face orice în materie de literatură și artă. Că azi e mai degrabă ziua experimentului, a trecerii peste granițe.

„Chiar dintru începuturile sale, romanul e un tip de text impur („o burtă de rechin care înghite tot” – spune, în zilele noastre, Breban), impudic, direct și perifrastic, compozit și compact”, p. 174. „Romanul pare încă o metaforă a vieții. Avem roman pentru că avem în continuare iluzia unei vieți ca‑n romane. Avem în continuare nevoie de această iluzie, permanent recondiționată, de proveniență burghezo‑democratică”, p. 175.

„viitorul a început ieri”, p. 175; „Nu cred că Toamna patriarhului[7] este un roman politic; Condiția umană[8] însă, da”, p. 177.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Iova.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Vlad_(scriitor).

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Țopa.

[4] Idem: https://dexonline.ro/definitie/specular/definitii.

[5] Idem: https://polirom.ro/fiction-ltd/1758-lumea-in-doua-zile.html.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Un_veac_de_singurătate.

[7] Idem: https://carturesti.ro/carte/toamna-patriarhului-235104.

[8] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Condiția_umană.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [141] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VIII. Cartea a opta a Exaimeronului
Aceasta este cartea a opta a aceluiași autor

6. După iarna geroasă a legii, Domnul a făcut înălțarea Sa pe Cruce pentru a aduce primăvara. Și din partea [coasta] Sa[1], apa vieții a țâșnit în grădina Golgotei pentru noi[2]. Din această pricină, Gheonul, după iarnă, curge în revărsare, ceea ce aduce mântuire poporului său. Înaintea altora, el udă Etiopia și astfel ne vestește nouă că Hristos udă și luminează și mântuie neamurile popoarelor mai întâi, care erau odinioară în umbre[3].

Despre acestea, David a zis Bisericii: „Lucruri slăvite s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeu.[…] Și, iată, cei străini și Tirosul și poporul etiopienilor! Aceștia s-au născut acolo”[4]. Etiopia a fost prima care I-a întins mâna Domnului. Înaintea tuturor, ea a făcut legământ cu Hristos, prin acel eunuc, care era de la Candachi[5], împărăteasa etiopienilor, Biserica. Unită cu Hristos, ea a strigat: „Neagră sunt și frumoasă, fiice ale Ierusalimului”[6]. Neagră, pentru că mai înainte fusese necredincioasă; acum era neagră în smerenia ei și frumoasă acum întru cunoașterea ei de Dumnezeu.

Căci sunt împărăteasa sudului. Am urcat de la hotarele pământului neamurilor. Și când am ajuns, am văzut înțelepciunea adevăratului Salomon[7], Care a strigat către mine: „Ridică-te! Vino” la Mine, „apropiata mea, frumoasa mea”[8], căci „Eu sunt învierea”[9] și Eu sunt „râul lui Dumnezeu”[10], Gheonul, care S-a făcut născut din pământ pentru tine. Eu înconjur și îmbrățișez tot pământul Etiopiei și Egiptul neamurilor[11].

Egiptul, care mai înainte a fost necredincios, este acum cârmuitorul cel credincios. Și, de vreme ce egiptenii au fost primii [între neamuri] care L-au văzut pe Domnul, iar Domnul S-a făcut cunoscut egiptenilor[12], există un jertfelnic al Domnului în Egipt, așezat pe piatra lui Petros, și un stâlp [închinat] Domnului lângă hotarul Egiptului[13].

7. În Bitleem[14], Domnul S-a plecat pe un nor ușor[15], ca un abur dumnezeiesc în îmbrățișarea unui nor, care era Maica Sa, Maria. Apoi, fugind grabnic de mâinile sângeroase ale călcătorilor de lege, a venit, din voința Sa, în Egipt[16]. Și El a cutremurat idolii făcuți de mână ai Egiptului[17], a zdrobit pe cele cioplite ale Egiptului și l-a înălțat pe el care zăcea acolo. Și aceasta pentru că Egiptul, l-a primit cu mâinile lui pe Dumnezeu, care a fugit alergând acolo. L-a ascuns pe El de fiarele sălbatice iudaice. Și apoi El l-a smuls din ghearele demonilor. El L-a primit în brațele sale și L-a scăpat pe El, care apoi l-a mântuit împreună cu lumea de la rătăcire. I-a oferit adăpost Lui, a Cărui mână îl va acoperi pe el – și pe toate [celelalte țări].

Egiptul, de bună voia sa, L-a condus pe Dumnezeu în trup, când era un Străin în el. Și acum Dumnezeu ne conduce pe noi, străini în el, la Cer. Egiptul L-a hrănit pe [Cel ce este] Pâinea cea cerească, care acum ne hrănește pe toți. Gheon, apa Egiptului, a adăpat pe Apa Vieții. Egiptul a fost primul care și-a deschis ușa Celui care va zice: „Eu sunt ușa”[18]. Și Egiptul a făcut începutul unei uși/ unei porți/ unei intrări pentru Dumnezeu Cuvântul, care, dintru începutul care nu a avut început, asemenea nu a avut început întru început[19].

Hristos a găsit în Egipt un loc unde să-Și plece capul întru credință[20], pentru că în propria Lui țară nu era loc credincios pentru El în locașul sinagogii evreiești părăsite[21]. Iar Domnul Dumnezeul dumnezeilor Și-a chemat Fiul din Egipt[22] și ni L-a trimis nouă pe Dumnezeu ca Apostol mai înainte de Apostoli[23].

Iar Gheon a devenit sfânt, sfințit de Sfântul sfintelor Însuși. Nilul a întrecut chiar Iordanul în lumina sfințeniei. Și curgând cu aur, undele sale L-au primit pe Hristos în trup. Egiptul a primit-o pe Maria a doua oară, pe cea mai sfântă decât Sfinții, Împărăteasa Maria, în locul Mariei lui Moisis, iar Gheonul s-a îmbogățit a doua oară cu Iosif. Era numit soțul ei, dar el nu a devenit aceasta pentru Preaneprihănita Maică[24].

Aceasta a fost voia Sa [a lui Dumnezeu Tatăl], când era față către față cu Hristos[25], Care S-a golit pe Sine[26].


[1] Cf. In. 19, 34.

[2] Cf. Mt. 27, 33; Mc. 15, 22; In. 19, 17.

[3] Cf. Is. 8, 23 – 9, 1; Mt. 4, 15-16.

[4] Ps. 86, 3-4.

[5] Cf. Fapt. Ap. 8, 27.

[6] Cânt. Cânt. 1, 5.

[7] Cf. Mt. 12, 42; Lc. 11, 31.

[8] Cânt. Cânt. 2: 10, 13.

[9] In. 11, 25.

[10] Ps. 64, 10.

[11] Cf. Fac. 9, 13.

[12] Cf. Is. 19, 21.

[13] Cf. Is. 19, 19.

[14] Cf. Mt. 2, 5.

[15] Cf. Is. 19, 1.

[16] Cf. Mt. 2, 13-15.

[17] Cf. Is. 19, 1.

[18] In. 10, 9.

[19] Cf. In. 1, 1.

[20] Cf. Mt. 8, 20; Lc. 9, 58.

[21] Cf. Lc. 2, 7.

[22] Ps. 49, 1; Osie 11, 1; Mt. 2, 15.

[23] Cf. Evr. 3, 1.

[24] Cf. Mt. 1: 29, 25.

[25] Cf. Mt. 11, 26; Lc. 10, 21.

[26] Cf. Flip. 2, 7.

Dincolo de nisipuri [4]

Fănuș Neagu, Dincolo de nisipuri. Povestiri, Ed. Semne, București, 2002, 388 p.

*

A 7-a povestire îi este dedicată lui Gheorghe Tomozei și se numește Strigătul, p. 66. Ene Lelea de Anul Nou, p. 66; „vântul se întețise, gâfâia, horcăia, prohodea”, p. 67; asculta muzică la radio, p. 67; țipătul de spaimă s-a auzit în odaie și a fost „desperat [disperat], sfâșietor, țâșnit dintr-un gâtlej neomenesc”, p. 68.

„În curte foșneau, albe, pâraiele zăpezii”, p. 69; ajungând în uliță, auzi clopotul Bisericii care bătea singur, p. 69; vede casele ca pe niște „cuburi pietroase, [care] dorm somn adânc”, p. 69, și consideră că „trag a greul pământului”, p. 69.

Și bărbatul se simțea vinovat că nu l-a putut ajuta pe cel care a țipat la el, p. 70.

A 8-a povestire: În văpaia lunii, p. 70. Tot Ene Lelea e în prim-plan, p. 70; „miroase a mraniță[1], a coajă de copac și a boștină fiartă”, p. 70; vede vulpea, p. 70; Papa Leon era „spân, uscat, în pufoaică și pantaloni vătuiți”, p. 71, și bea țuică, p. 71; povestea lui Tudor Șalăul, p. 71.

„și-ncepea liorpăiala” laptelui, p. 71, mâncarea lui cu lăcomie, cu sorbituri puternice; cum mâncau puradeii: „cinci îndesau lingura [în lapte], cinci o scoteau și din două hăpăieli sleiau strachina”, p. 71; vărsarea cositorului, p. 72; jelitul „degeaba” al femeilor, p. 73.

Sorica îl duce să vadă noii pui de găină, p. 74; plânsul care îl întărește pe om, p. 75; dar cocoșii încep să cânte!, p. 75; Dragomir Tarachiu e pivnicerul ceapeului: „scund, păros, cu obrajii vineți, plesnind de grăsime, cu cizme de cauciuc răsfrânte deasupra genunchilor”, p. 76.

Vinul era roz, p. 77; apare și Patraulea cel scrântit, p. 77; mlajă, p. 77, = răchită[2]; luna de pe cer „se bălăcea în căldarea cu țuică” a lui Patraulea, p. 78.

A 9-a povestire: Fântâna, p. 79. Moare Scarlet Cahul, fântânarul satului, p. 79; cere să fie îngropat cu cizmele lui, p. 80; a făcut 200 de fântâni la viața sa, p. 80; rândunelele „se pierd în rotocoalele de negură ca iglița în ochiurile unui ciorap”, p. 80; fântânarul era de la Colcovanu, p. 80; experiența fântânarului: „sub pământ, când te apropii de ea, apa foșnește ca lăstarul de plop”, p. 81.

Canaf, p. 81, = ciucure[3]; Rizea Cocoșatul venea cu găini furate, p. 81; când gârla a țâșnit în fântână, Lâlă a adus un copil care să privească în apa fântânii, pentru ca apa să rămână limpede ca ochii copilului, p. 82.

Fântânarul se laudă că a găsit inima pământului, p. 83; cățeii pământului se schimbă în bolovani, p. 83; paceaură, p. 83, = cârpă[4]; Iana, p. 84; și ca să o facă iubită pe Iana trebuie să o bată cu crenguțe de pelin, p. 84; „obrazul cerului”, p. 85.


[1] Îngrășământ agricol natural, cf. https://dexonline.ro/definitie/mraniță/definitii.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/mlajă/definitii și  https://ro.wikipedia.org/wiki/Salix_viminalis.

[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/canaf/definitii.

[4] Cf. https://dexonline.ro/definitie/paceaură/definitii.

De la fața locului

Mereu a vrut să scrie lucruri unice. Să scrie despre oameni. Să stea cu ei de vorbă în mod responsabil. Să primească răspunsuri trecute prin viață, calculate. Iar Mirel lucrase la un bloc de 6 etaje, cu un al 7-lea mai mic, ca pentru șef. La parter: intrarea în firmă, în marea firmă. Și șeful de echipă l-a angajat pentru că era puternic, atletic, cu dorința aprigă de a face bani mulți și asta imediat. Căci banii câștigați ușor sunt mirajul tinerilor, după cum plimbările liniștite sunt împlinirea bătrânilor. Pe vară îl auzea lucrând. Stătea vizavi de marea firmă, care nu știm ce va fi. Dar de la masa lui de scris îl auzea vorbind când și când pe Mirel, cât și pe Gheorghe, pe ăla spurcat la vorbă, care găsea că drăcuitul des, prostesc, e un fel de bună ziua. Sărea praful din gura lui, praful satului său. Pentru că muncitorul plecat la București vine cu bagajul lui de neștiință, vine cu bădărănia învățată acasă, în sat, în satul care nu mai merge la Biserică precum odinioară. În loc de o vorbire aleasă, înțeleaptă, auzi numai hărmălaie, înjurături și drăcuieli. Zgomote multe, mult praf, multă neorânduială. Dar așa sunt cei plecați de acasă pentru un trai mai bun, fără, însă, să se fi cizelat mai înainte! Așa se comportă când ies afară din cazarma lor rurală și văd lărgime multă.

L-a remarcat pe Mirel la un interviu regizat de către inginerul șantierului. Venise reporterița, cu cameramanul după ea, și Mirel, cel mai instruit dintre ei, a fost adus în față. Să spună ce trebuie despre șantier, despre muncă, despre viitor. Gheorghe și Tilică se făceau că muncesc, dar trăgeau cu urechea, la fel și Amfile și Gogu, care lucrau la al 6-lea etaj. Și interviul s-a făcut la înălțime, pentru ca să aibă prestanță la știri. Mirel le-a vorbit ca la carte, a surâs, i-a făcut ochi dulci Magdalenei, că nici ea nu venise degeaba cu decolteu profesional, dar a spus și tot textul primit de la inginer. Care, la rândul lui, a promis că va încheia proiectul la termenul stabilit.

Dar malaxorul de vorbe al omului nu turuie degeaba. Omul amestecă minciunile cu adevărurile sale, spune baliverne, spune ce a auzit, ce i s-a părut, ce ar vrea să aibă, să fie…Dar toate acestea fac un gol în inima lui, dacă el nu se simte împlinit. Și l-a urmărit pe Mirel tocmai pentru acest motiv: pentru cine este. De ce un tânăr școlit muncește pe un șantier și nu potrivit pregătirii sale? Ce ascunde acest tânăr înalt, cu față senină, care stă pe lângă niște bădărani de duzină? Și ceea ce a aflat a fost incredibil: era unul de-al lui, era un scriitor deghizat în om al muncii pentru a afla cum se trăiește și se muncește pe un șantier capitalist. Și care, ca și el, dorea să scrie dinăuntru, să afle, să pună pe pagină realitatea oamenilor.

Au vorbit pe stradă, și-au scris online, își scriu, îi oferă detalii despre ce se petrece acolo, pentru că proiectul e la sfârșit. Și când munca pe șantier se va termina, Mirel va scrie despre experiența lui. Va scrie fără să decoloreze realitatea. Căci ceea ce e important e tocmai sinceritatea detaliilor. Spui ce ai văzut, ce ai trăit, cum te-ai schimbat lucrând lângă oameni necizelați, ursuzi, vicioși. Munca alături de ei e un supliciu. Plata pentru carte a fost deranjul interior. Iar cartea ce se va scrie îl va odihni, cu siguranță, pentru că se va întoarce la liniștea lui, a scrisului său. Și cine nu cunoaște această liniște, trebuie să știe că e o mare împlinire. Că e ca o întoarcere acasă. Ca locul de unde nu mai vrei să pleci…

Slujba Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu

Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:

Slujba Sfantului Ilie vazatorul de Dumnezeu

Este a 240-a carte pe care am publicat-o online.

*

Sinaxarul

Întru această lună, în 4 zile, facem pomenirea Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Mărturisitorul, Părintele nostru, care a mărturisit în închisorile comuniste dreapta credință și s-a sfințit prin rugăciunea cea neîncetată și a adormit în mod cuvios în luna mai a anului 2005.

Stihuri

Cu Sfinții și cu Puterile cele de sus împreună rugător și nouă neîncetat apărător.

L-ai iubit pe Dumnezeu în mod desăvârșit și ai fost primit de Cel ce te-a iubit.

În Miercurea Luminată ai adormit și Biserica Lui ai veselit.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, pe numele său de mirean: Ilie Mocanu, s-a născut pe 20 iulie 1919, de ziua Sfântului Profet Iliu Tesvitis[1], din părinții Stan și Petra[2]. Mama sa a fost casnică și l-a crescut, iar tatăl său a fost militar[3]. Primele 4 clase le-a făcut în satul Balta Verde, în jud. Dolj[4], unde a fost detașat tatăl său, iar clasele 5-8 și Liceul teoretic în orașul Turnu Măgurele, din jud. Teleorman, terminându-l în 1939, la vârsta de 20 de ani.

A fost liniștit și serios de când era copil și nu s-a bătut cu nimeni și nici n-a înjurat pe nimeni, iar la Biserică a fost dus de către tatăl său, care a fost sever cu el. Era singuratic, îi plăcea să mediteze, și-a dorit de mic să fie Poet, apoi Profesor, ajungând și una și alta[5]. Și-a dorit să plece în război, ca să lupte pentru România, trăindu-l de la început și până la sfârșit, lucru care i-a schimbat caracterul într-o anume măsură. Și, fiind pe front, cu harul lui Dumnezeu, în loc să fie deznădăjduit, i s-a trezit în el dragostea de viață. Începuse Facultatea de Litere și Filosofie în 1939-1940 la București, a fost în război, și-a reluat studiile și a terminat-o în 1947, la vârsta de 28 de ani[6]. Și-a luat licența în Limba Română în 1947 și, în același an, a fost numit Profesor la Liceul Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele[7]. A fost 5 ani Profesor de Limba Română la Turnu Măgurele (1947-1952) și un an de zile Inspector Școlar la Roșiori de Vede (1950-1951). Pentru că a fost văzut vorbind cu un legionar, Sfântul Ilie a fost considerat legionar și a fost încarcerat timp de 12 ani și 6 luni. A fost încarcerat în 12 ianuarie 1952[8], la vârsta de 33 de ani, și condamnat la 18, apoi la 15 ani de detenție cu muncă silnică[9]. În închisoare a învățat rugăciunea inimii de la un ucenic al Sfântului Arsenie Boca[10] și a ajuns să se curățească de patimile sale, să se umple de slava lui Dumnezeu din destul și a trăit zile întregi în slava lui Dumnezeu, îndumnezeindu-se în mod preafrumos[11]. Închisorile în care a suferit mult, dar s-a și îndumnezeit, au fost Uranus, Jilava, Gherla, Minele de plumb Baia Sprie și Cavnic, Spitalul TBC din Târgu Ocna și Aiud[12].

Marile sale vedenii dumnezeiești și starea sa de îndumnezeire le-a trăit în anii 1963-1964, adică la vârsta de 44-45 de ani. Poemele sale din închisoare le-a memorat și în ele și-a introdus vederile dumnezeiești trăite acolo. Iar textele sale despre acele zile sfinte confirmă și amplifică cele spuse în poeme.

A fost vindecat de congestie cerebrală de Însuși Domnul, pe Care L-a văzut într-o vedenie dumnezeiască[13]. Când a primit darul rugăciunii neîncetate și a început să vadă slava lui Dumnezeu întru el[14], doi demoni, ca un corb și ca un șobolan, s-au lipit de fruntea lui și îl enervau continuu, după care a venit demonul hulei pe fruntea lui care l-a chinuit interior[15]. După ce inima și mintea i s-au curățit și s-a umplut deplin de lumina dumnezeiască, Sfântul Ilie se vedea în lumina lui Dumnezeu și era o lumină în lumina Sa[16]. A auzit-o pe Născătoarea de Dumnezeu în vedenie cântând rugăciunea Tatăl nostru. A văzut Împărăția lui Dumnezeu și pe Sfintele Puteri cerești și pe Sfinții lui Dumnezeu lăudându-L neîncetat pe Dumnezeu[17]. L-a văzut pe Sfântul Arhanghel Mihail, împreună cu cetele lui, care au venit în ajutorul său în mod extatic[18]. Este vindecat din nou de Domnul, în vedenia visului, care i-a umblat în inimă și l-a vindecat pe când era în neputință extremă[19]. A primit darul deosebirii vedeniilor[20] și pe cel al vederii înainte[21]. A primit darul lacrimilor celor duhovnicești[22] și pe cel al povățuirii dumnezeiești. A primit darul vederii lucrurilor celor din trecut, văzându-L pe Domnul rugându-Se în Grădina Ghetsimani[23].

Și-ar fi dorit să se facă Monah[24], dar a ales să stea alături de familia lui și să nu le mai provoace noi dureri, după durerile trăite în timp ce el fusese închis pe nedrept. Însă și-a așteptat îndelung ucenicii săi, pe aceia pe care și i-a dorit să îi facă fii ai luminii dumnezeiești[25]. Iar atunci când Părintele Dorin Picioruș l-a întâlnit, ucenicul, editorul și moștenitorul operei sale, l-a văzut ca un stâlp de lumină dumnezeiască, care unea pământul cu cerul[26], și a trăit numeroase experiențe dumnezeiești în preajma sa și datorită lui.

În 1964 a fost eliberat din închisoare, având vârsta de 45 de ani, și a fost silit să facă munci improprii lui. Timp de 4 ani a fost Calculator de salarii pentru IGO [Întreprinderea de gospodărie orășenească) Turnu Măgurele [1964-1968], alți 4 ani a fost Translator de Limba Engleză la Combinatul de îngrășăminte chimice din Turnu Măgurele [1968-1972], iar numai în ultimii ani până la pensionare, timp de 5 ani, a fost Profesor de Limba Engleză [1971-1976]. Când s-a pensionat în 1976[27] avea 57 de ani.

Pe 5 ianuarie 1979, pe când avea 60 de ani neîmpliniți, Sfântul Dumitru Teologul i-a răspuns la scrisoarea sa și i-a spus că poemul său seamănă cu cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog[28].

S-a bucurat mult de minunea Revoluției Române din decembrie 1989[29] și a avut revelația că Dumnezeu Își va arăta puterea Sa în România, pentru că aici „va flutura un adevărat drapel al credinței”[30]. În 1990 își începe pregătirea editorială pentru a-și publica experiența dumnezeiască[31], însă numai în anii 1997 și 1998 i s-au tipărit pentru prima oară în volum din poemele sale mistice și din însemnările sale mărturisitoare[32].

Ucenicul său îl cunoaște în vara anului 1995[33], pe când avea 17 ani, iar Sfântul Ilie avea 76 de ani. Era plin de cuviință, de atenție, de rugăciune dumnezeiască. Surâsul său era curat[34], fața sa era cuvioasă, trupul său era ascetic și deschiderea sa față de ucenicul său și de viitoarea sa soție a fost copleșitoare pentru ei. Și era atât de plin de slava lui Dumnezeu, încât ea ieșea în mod personalizat din el și îi inunda din destul și pe ei. Iar Academia Teologică din casa sa a fost formată din toate întâlnirile cu el, în care li s-a confesat în amănunt, și din toate povățuirile pe care li le-a dat.

Începând cu anul 1998 n-a mai putut să scrie[35] din cauza bolii Parkinson, a tremuratului continuu al mâinilor. Avea 79 de ani pe atunci.

Pe 21 aprilie 2003, pe când avea 83 de ani, îi dăruie ucenicului său cele 6 caiete manuscriptice[36]. Rămâne văduv pe 9 decembrie 2003, în zi de marți, la ora 19 și 10 minute, când a adormit iubita sa soție, Florica, pe care o alinta spunându-i Ochi albaștri[37]. Corespondența cu soția sa, dintre anii 1944-1947, i-a dăruit-o ucenicului său în septembrie 2004[38]. A orbit trupește în cele din urmă, dar s-a umplut deplin de rugăciune. Și a adormit pe 4 mai 2005, în Miercurea Luminată, trăind 85 de ani, 9 luni și 14 zile[39], dar s-a mutat în Împărăția lui Dumnezeu unde se roagă neîncetat pentru noi.

Sfinții lui Dumnezeu pomeniți pe 4 mai dimpreună cu Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Mărturisitorul:

Sfântul Curcodomus Diaconul de la Roma, ajutorul Sfântului Peregrinus, Episcopul de Antissiodorensis (sec. 2)[40], Sfântul Sfințit Mucenic Porphyrius († 250)[41], Sfânta Mucenică Pelaghia [Πελαγία][42] Fecioara († 287[43]), Sfântul Sfințit Mucenic Albianos [Αλβιανός], Episcopul de Anea [Ἄναια], împreună cu Sfinții săi ucenici martirizați dimpreună cu el († 284-303)[44], Sfântul Sfințit Mucenic Erasmus, Episcopul de Formia, în Italia, dimpreună cu 20.000 de Sfinți Mucenici martirizați dimpreună cu el († 303)[45], Sfântul Mucenic Florianus, dimpreună cu cei 40 de Sfinți Mucenici martirizați dimpreună cu el la Lorch, în Austria († 304)[46], Sfântul Sfințit Mucenic Silvanus, Episcopul Gazei, dimpreună cu 40 de Sfinți Mucenici († 311)[47], Sfânta Monica din Tagaste, mama Sfântului Ierarh Augustinus de Hippo Regius († 387)[48], Sfântul Presbiter Nepotianus († 395), nepotul Sfântului Heliodorus, Episcopul de Altino, din Italia[49], Sfântul Cuvios Ilarios [Ἱλάριος] Făcătorul de minuni[50], Sfinții Mucenici Antoninos [Ἀντωνίνος], Afrodisios [Ἀφροδίσιος], Valerianos [Βαλεριανός], Leontios [Λεόντιος], Macrobios [Μακρόβιος] și Midas [Μίδας], dimpreună cu cei 60 de Sfinți Cuvioși Mucenici martirizați împreună cu ei în Schitopolis (încep. sec. al IV-lea)[51], Sfântul Venerius, al doilea Episcop al Milanului, susținătorul Sfântului Ioannis Hrisostomos († 409), Sfântul Conleth, Primul Episcop de Kildare († 519), Sfântul Cuvios Antonius, întemeietorul Mănăstirii Sfântul Iulianus din Tours (sec. al VI-lea), Sfântul Cuvios Æthelred, fostul Rege al Merciei († 716)[52], Sfântul Sacerdos, Episcopul de Limoges, în Franța († 720)[53], Sfântul Cuvios Nichiforos [Νικηφόρος], Igumenul Mănăstirii Midichios († 813)[54], Sfântul Ierarh Atanasios [Ἀθανάσιος], Episcopul Corintosului (sec. 10-11)[55], Sfântul Gotthard, Episcopul de Hildesheim, în Germania († 1038)[56], Sfânta Cuvioasă Feodosia [Феодосия], Principesa Vladimirului și mama Sfântului Alexandr Nevskii [Александр Невский] († 1244)[57], Sfântul Cuvios Nichiforos [Νικηφόρος] Isihastul din Muntele Athos, Părintele duhovnicesc al Sfântului Grigorios Palamas († înainte de anul 1300)[58], Sfinții Cuvioși Isaak [Исаак], Climent [Климент], Kirill [Кирилл], Nikita [Никита] și Nikifor [Никифор] Alfanov [Альфанов], cei dimpreună frați, din Novgorod (sec. 14)[59], Sfântul Sfințit Mucenic Ioann Vasiliev Preotul († 1942)[60], Sfântul Sfințit Mucenic Nikolai Tohtuev [Николай Тохтуев] Diaconul († 1943)[61], Sfântul Sfințit Mucenic Vasilii Martîș [Василий Мартыш] Protoiereul († 1945), Sfântul și Dreptul Lazaros, Ierarhul, cel a 4-a zi înviat din morți, și Sfânta Maria Magdalini, cea întocmai cu Sfinții Apostoli, la mutarea Sfintelor lor Moaște[62], Preacurata Stăpână la sinaxa Sfintei sale Icoane Născătoarea de Dumnezeu „cea Veche” (sec. 16)[63].

Cu ale lui sfinte rugăciuni și cu ale celor dimpreună cu el pomeniți, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuie pe noi! Amin!


Read more

Frumoșii nebuni ai marilor orașe [1]

Fănuș Neagu, Frumoșii nebuni ai marilor orașe. Fals tratat despre iubire (roman, ediție definitivă ne varietur), Ed. Eminescu, București, 1991, 192 p.

*

Dedicat soției sale, Stela, p. 5. Bărbatul abia trezit din somn „mirosea de sus până jos a alcool dospit”, p. 5. Cântecul e o trădare a sufletului, p. 6. Pe bărbat îl cheamă Radu Zăvoianu și stă într-o garsonieră, la etajul 3, pe str. Brezoianu, p. 6. Și ora 11 dimineața e „ora la care se scoală frumoșii nebuni ai marilor orașe, ora la care Dumnezeu iese călare în Cișmigiu și împarte alune veverițelor”, p. 6.

Descrierea bărbatului e în p. 7. Iar „dacă ochii sunt ferestrele sufletului, atunci ochii lui, mereu umezi, bătând în verde fosforescent în clipele de extremă emoție, exprimau spaimă, o spaimă întinsă peste 30 de ani de viață”, p. 7.

Și când văzu că afară ninge, bărbatul „se simți împăcat cu toată lumea și cu Dumnezeu”, p. 8. Iar iarna, „melancolia, această patimă a Orientului, ajunge la apogeu”, p. 9. Bunicul lui, Petre, p. 9. Restaurantul Doi cocoși, p. 10. Clopotele Bucureștiului, cu tunetele lor, îndoiau ninsoarea, p. 10.

Bărbatului încep să-i râdă genunchii, p. 10; mătasea zăpezii curgea cu dor de sănii, p. 11; Eduard Valdara avea 25 de ani și era prietenul lui Radu, existând și un al 3-lea prieten, p. 12; „numai cine trăiește [cu] adevărat lasă amintiri”, p. 15.

„cu creionul înlănțuit de ură”, p. 16; în barurile de noapte „desfrâul umblă pe picioare subțiri, fiindcă desfrâul autentic e un galop prin fața tribunei unde prezidează moartea”, p. 16.

„pereții reali ai zilei”, p. 16; e chemat să mute rămășițele pământești ale tatălui său în alt cimitir, p. 17; la ora 2.30 din noapte, felinarele Bucureștiului „vomează lumină searbădă”, p. 18; marea este „fântâna iluziilor”, p. 18; al 3-lea e Ramințki, p. 20.

„Cine-a murit la Canal s-a dus direct în rai”, p. 21; iar fotbalistul spuse despre femeia cu 3 copii că ea l-ar putea întoarce la credința în Dumnezeu, p. 22; „nu știa să plângă, socotea, ca și femeile tinere, că plânsul te transformă în bot de maimuță”, p. 25.

Omul cu vestă spuse: „Toate drumurile sunt unse cu supărări…numai ăla spre cârciumă e măturat de îngeri”, p. 25; „pe o muchie de gorgan”, p. 25, pe o muchie de movilă[1] de pământ; al 3-lea e scriitor, p. 30; Radu s-a căsătorit cu Asta Dragomirescu într-o zi de joi, p. 30-31.

„bărbia lui, mică și transpirată, ca un dumicat de pâine mânjit cu unt, trăda o nervozitate obtuză”, p. 33; „ca să calci în străchini nu trebuie nici măcar să miști piciorul”, p. 37; „Delia era înaltă, alcătuită parcă numai din oase și zgârciuri, cu țâțele lungi până-n umeri, și tot ce era carne pe ea tremura nervos”, p. 37.

„Delia era o funie lungă pe care cineva a înșirat o mulțime de greieri descreierați”, p. 40; Tudor Fluture, p. 44; în p. 47 îl declară pe Nichita „cel mai bun poet român de azi”.


[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/gorgan/definitii.

Pulsul prozei [2]

Gheorghe Crăciun, Pulsul prozei, ed. îngrij. de Carmen Mușat și Oana Crăciun; notă asupra ed. și pref. de Carmen Mușat, Ed. Polirom, Iași, 2018, 376 p.

*

Trebuie „să dăm importanță scriiturii…limbii private [a autorului]…onticului” său, p. 88. Cu totul de acord! Pentru că trebuie să ne intereseze lucrurile particulare ale autorului. Căci fiecare autor are un „stil personalizat, asumat, controlat de o dinamică exploratorie”, p. 88.

Îmi place faptul că a accentuat importanța „gradului de atenție la lume”, p. 89. La lumea despre care scriem.

Încetineala personajelor din scrisul lui Agopian, p. 90; caracterizează stilul drept o „stereotipie lingvistică”, p. 90. Însă, în timp ce stilul este „estetic”, scriitura este „energetică, instabilă, proteică”, p. 90.

Îl consideră pe Agopian un manierist, 91. De aceea, el spune despre Agopian: „ Autorul nu are nimic de căutat, pentru că el pare să fi găsit totul de la început”, p. 92. „În scrisul lui se află ascunse și autismul, și cinismul. E un constructor de efecte exterioare, așa cum cereau E. A. Poe și T. S. Eliot pentru poezie. Deși marcată de narcisism, proza lui e lipsită de pasionalitate”, p. 94.

„La Mircea Horia Simionescu, lumile create merg de la un moment dat încolo singure, ca niște jucării cu baterie, până la descărcarea finală”, p. 95. Simionescu lucrează cu simulări, nu cu documente originale, p. 96; el e un scriitor instituție, p. 97; e un caligraf și un secretar al istoriei, p. 97.

Simona Popescu „preferă luciditatea și construcția”, p. 101, în scriitura ei. Consideră că romanul ei, Exuvii, nu e unul autobiografic, p. 104.

Autorul consideră că limbajul nostru are acest mare handicap: „imposibilitatea de a surprinde simultaneitatea din fiecare clipă a lucrurilor lumii”, p. 105. Pentru că și-ar dori să vorbească despre fiecare lucru în același timp.

Îl declară pe Radu Petrescu[1] un mare prozator român, p. 106. „Salvarea de literatura care există deja nu e posibilă decât printr‑o baie de concretețe”, p. 106. Consideră cartea Meteorologia lecturii, apărută în 1982[2], „de o subtilitate copleșitoare”, p. 107. „Radu Petrescu pune în practică o scriitură tăiată (exact așa cum sunt tăiate mingile la jocul de tenis), sincopată”, p. 110.

Livius Ciocârlie e considerat de autor un prozator adevărat, p. 112. E „un prozator singular, egocentric, dilematic, nevrotic, autist într‑o oarecare măsură, tarat ca și Bacovia de o oboseală pur existențială și obsedat înainte de toate de actul de a scrie”, p. 112. „Scrisul lui Livius Ciocârlie e autobiografic de la un capăt la altul”, p. 114, dar nu are nicio finalitate, p. 114. Scoate în evidență romanul Clopotul scufundat (1988)[3], p. 115. Teama de vid și de retorică, p. 117.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Petrescu. [2] Cf. Ibidem.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Livius_Ciocârlie.

1 2 3 4 5