Lună: ianuarie 2025

Sermon on the Sunday before the Baptism of the Lord [2025]

Leave a comment

My beloveds[1],

I came to you with the baptism and sanctified your houses, so that we could all wait in peace for the great feast of the Baptism of the Lord. Because God’s glory, which sanctifies the waters, also sanctifies us and our homes. For the hallowed water is the one that carries in it the uncreated and eternal glory of God, and His glory is our ghostual life. And we must be filled with the glory of God, in order to fulfill His will every day of our life[2].

The Evangel of the day introduces him to the discussion on the Baptist of the Lord, the Holy Prophet Ioannis [Ἰωάννης]. And Saint Marcos quotes Is. 40, 3 in Mc. 1, 3, saying: „Prepare the way of the Lord [Ἑτοιμάσατε τὴν ὁδὸν Κυρίου]! Make His paths straight [εὐθείας ποιεῖτε τὰς τρίβους Αὐτοῦ!]” [Cf. BYZ]. And the way of the Lord is the faith in Him, while His paths are His virtues that we must live in our life. And the Lord’s way, i.e. the faith in Him, is the witness of the Church, but we must always make our virtues right, i.e. our lives full of His virtues[3].

But in the center of our ghostual life, Saint Ioannis the Baptist places repentance. Therefore, he tells us that we need „the baptism of repentance into the forgiveness of sins [βάπτισμα μετανοίας εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν]” [Mc. 1, 4, BYZ]. The tears and the pain for our sins are the baptism of repentance, and this baptism of repentance is a reliving of our Baptism, therefore it brings us the forgiveness of our sins. And we need repentance every day of our life, because we must repent every day from God[4].

And Saint Ioannis the Baptist, the one full of repentance and ascesis, tells us in the end of the Evangel, that the Lord will baptize us „in the Holy Ghost [ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]” [Mc. 1, 8, BYZ]. And this happened at our sacramental Baptism! Because then we were filled of the glory of God, of the glory of the Father and of the Son and of the Holy Ghost, of the glory of our triune God[5].

And His glory, received at Baptism, is the same that we receive in His Aghiasma. The hallowed water at the Theophany of the Lord is full of divine power. Because it is full of His power, which made us His sons in Baptism. Therefore, at His Baptism we relive our own Baptism, because we drink His Aghiasma, His holy water, the water that cleansed us from our sins at Baptism. And thus we experience now, when we are grown up, what then, in infancy, we experienced[6].

At any age, the glory of God cleanses us, enlightens us, and deifies us. And our cleansing, enlightenment, and sanctification do not depend on our power of understanding, because it completely surpasses it. For God through His glory is the One who cleanses us, enlightens us and sanctifies us without ceasing. Because we know God’s divine work in our life through its consequences, but we do not understand how He works all the sanctification of our life[7].

And the divine changes in our life are real because God Himself works them through His glory. And all the virtues of our life are real because they are full of His glory. And they are full of His glory because God Himself dwells in us through His glory. But our entire ghostual life starts from repentance and is sustained by our repentance. That is why Saint Ioannis the Baptist called Israil at repentance[8].

And if Israel had returned at repentance, he would have seen Mașiah [מָשִׁיחַ] before him. For the repentance makes you humble yourself, see your sins, hear the voice of God. But if you harden your heart, if you become haughty, if you believe that you can be faithful without repentance, that is why Mașiah passes by you and you do not see Him. And you do not see Him, because you remain in your sins[9].

Therefore, my beloveds, the year has been renewed, we have entered in another year, but we must always be others in order to understand God’s will. God’s will always requires ghostual change, inner change. Because we must hear His voice in our heart and change according to His will. And our continuous repentance is our continuous inner change. The one who hears His voice. Amin[10]!

[1] Started at 11.45, in day of monday, on 30 december 2024. Cloudy sky, 3 degrees, wind of 5 km/h.

[2] Iubiții mei, am trecut pe la dumneavoastră cu botezul și v-am sfințit casele, pentru ca să așteptăm cu toții în pace marele praznic al Botezului Domnului. Pentru că slava lui Dumnezeu, cea care sfințește apele, ne sfințește și pe noi și casele noastre. Căci apa sfințită e cea care poartă în ea slava lui Dumnezeu cea necreată și veșnică, iar slava Lui e viața noastră duhovnicească. Și noi trebuie să fim plini de slava lui Dumnezeu, pentru ca să împlinim voia Lui în fiecare zi a vieții noastre.

[3] Evanghelia zilei îl introduce în discuție pe Botezătorul Domnului, pe Sfântul Profet Ioannis [Ἰωάννης]. Și Sfântul Marcos citează Is. 40, 3 în Mc. 1, 3, spunând: „Pregătiți calea Domnului [Ἑτοιμάσατε τὴν ὁδὸν Κυρίου]! Drepte faceți cărările Lui [εὐθείας ποιεῖτε τὰς τρίβους Αὐτοῦ]!” [Cf. BYZ]. Și calea Domnului e credința în El, pe când cărările Lui sunt virtuțile Sale pe care noi trebuie să le trăim în viața noastră. Și calea Domnului, adică credința în El, e mărturia Bisericii, însă noi trebuie să facem mereu drepte virtuțile noastre, adică viețile noastre pline de virtuțile Sale.

[4] Dar în centrul vieții noastre duhovnicești, Sfântul Ioannis Botezătorul pune pocăința. De aceea, ne spune că avem nevoie de „botezul pocăinței întru iertarea păcatelor [βάπτισμα μετανοίας εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν]” [Mc. 1, 4, BYZ]. Lacrimile și durerea pentru păcatele noastre sunt botezul pocăinței, iar acest botez al pocăinței este o retrăire a Botezului nostru, de aceea ne aduce iertarea păcatelor noastre. Și de pocăință noi avem nevoie în fiecare zi a vieții noastre, pentru că trebuie să ne pocăim în orice zi de la Dumnezeu.

[5] Și Sfântul Ioannis Botezătorul, cel plin de pocăință și de asceză, ne spune în finalul Evangheliei, că Domnul ne va boteza pe noi „în Duhul Sfânt [ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]” [Mc. 1, 8, BYZ]. Și acest lucru s-a petrecut la Botezul nostru sacramental! Pentru că ne-am umplut atunci de slava lui Dumnezeu, de slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de slava Dumnezeului nostru treimic.

[6] Și slava Lui, primită la Botez, e aceeași pe care o primim și noi în Aghiasma Lui. Apa sfințită la Teofania Domnului este plină de putere dumnezeiască. Căci e plină de puterea Lui, care ne-a făcut pe noi fiii Săi în Botez. De aceea, la Botezul Lui noi ne retrăim propriul Botez, pentru că bem Aghiasma Lui, apa Lui sfântă, apa care ne-a curățit de păcatele noastre la Botez. Și astfel experimentăm acum, când suntem mari, ceea ce atunci, în pruncie, am trăit.

[7] La orice vârstă, slava lui Dumnezeu ne curățește, ne luminează și ne îndumnezeiește. Și curățirea, luminarea și sfințirea noastră nu țin de puterea noastră de înțelegere, pentru că o depășește cu totul. Căci Dumnezeu prin slava Lui este Cel care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi fără de încetare. Fiindcă noi cunoaștem lucrarea dumnezeiască a lui Dumnezeu din viața noastră după consecințele ei, dar nu înțelegem cum lucrează El toată sfințirea vieții noastre.

[8] Iar schimbările dumnezeiești din viața noastră sunt reale pentru că pe ele le lucrează Dumnezeu Însuși prin slava Lui. Și toate virtuțile vieții noastre sunt reale pentru că ele sunt pline de slava Lui. Și sunt pline de slava Lui pentru că Dumnezeu Însuși locuiește în noi prin slava Lui. Dar toată viața noastră duhovnicească pornește de la pocăință și se susține pe pocăința noastră. De aceea și Sfântul Ioannis Botezătorul l-a chemat pe Israil la pocăință.

[9] Și dacă Israil s-ar fi întors la pocăință, el L-ar fi văzut pe Mașiah [מָשִׁיחַ] înaintea lui. Căci pocăința te face să te smerești, să îți vezi păcatele, să auzi glasul lui Dumnezeu. Dar dacă te împietrești la inimă, dacă te trufești, dacă crezi că poți fi credincios fără pocăință, de aceea Mașiah trece pe lângă tine și nu Îl vezi. Și nu Îl vezi pe El, pentru că rămâi în păcatele tale.

[10] De aceea, iubiții mei, anul s-a înnoit, am intrat în alt an, dar trebuie să fim mereu alții pentru ca să înțelegem voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu cere mereu schimbare duhovnicească, schimbare interioară. Pentru că trebuie să auzim glasul Său în inima noastră și să ne schimbăm după voia Lui. Și pocăința noastră continuă e continua noastră schimbare interioară. Cea care aude glasul Lui. Amin!

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [137] (partea a doua)

Leave a comment

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VIII. Cartea a opta a Exaimeronului
Aceasta este cartea a opta a aceluiași autor

III. 1. „Numele unuia [este] Fison – acesta înconjură tot pământul Evilat”[1].

Între toate tărâmurile cunoscute de pe pământ, nu există niciun loc numit Evilat. Așadar, din aceasta putem să dovedim, împotriva necredincioșilor, că Scriptura ne învață pe noi taine duhovnicești.

Fison se traduce: „schimbare a gurii”. Această „schimbare a dreptei Celui Preaînalt”[2] s-a produs atunci când Dumnezeu Cuvântul a schimbat gura și duhul Bisericii de la blasfemie la credință, de la defăimare la vorbirea cu Dumnezeu.

Evilat se traduce ca „fiind în durerile nașterii” și „dând naștere”. Preînchipuie în mod deosebit Biserica din neamuri. Odinioară a fost stearpă. Apoi Dumnezeu a chemat-o prin glasul Profetului: „Veselește-te, stearpa [stearpo], cea care nu naști! Izbucnește și strigă, cea care nu ai chinurile nașterii! Că mulți [sunt] copiii” Bisericii, „mai mulți decât ai celei care are bărbat”, dintre evrei[3]. Pentru că Biserica neamurilor, care odinioară a fost stearpă, „a născut șapte”, [iar] sinagoga care era „multă în copii, a slăbit”[4].

„Și precum cea care are chinurile nașterii se apropie să nască și în chinul nașterii ei a strigat, așa ne-am făcut [cu] Cel iubit” [5], Fiul lui Dumnezeu, care este numit Fison pentru că El este „gura” Tatălui și El „schimbă” firea noastră din stricăcioasă în nestricăcioasă. El înconjoară și îmbrățișează pământul Evilat care este în durerile nașterii și Îl naște pe Hristos Însuși.

2. De aceea, a adăugat această zicere despre Evilatul duhovnicesc: „acolo unde este aurul, iar aurul pământului aceluia [este] bun”[6]. Aceasta este dumnezeirea care strălucește și este slăvită în pământul Bisericii. Aurul celorlalte tărâmuri ale neamurilor – zeii și idolii lor – este desfrânare, întunecat și fără valoare/ netrebnic.

În multe locuri ale Dumnezeieștii Scripturi, dacă vei căuta, vei găsi că aurul este folosit ca preînchipuire a dumnezeirii Cuvântului. Chiar și arca pământească, de lemn, a fost acoperită pe interior și pe afară cu aur pur, ca semn al dumnezeirii Sale[7]. Asemenea, templul lui Salomon a fost umplut cu aur pur[8]. Iar vasul de aur era o prefigurare pentru noi a lui Hristos Cuvântul[9]. Și tot de aceea, probabil, magii I-au adus lui Hristos aur de la toate neamurile păgâne[10]. Ei au prăvălit chipul idolatriei în Babilon și I l-au adus pe acesta Lui[11].

Chipul lui Adam a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu[12]. Dar s-a întunecat, a fost zbârcit de patimi și a fost înjosit ca netrebnic. Prin alterarea veninoasă a șarpelui, a devenit nimic mai mult decât un rebut din opera originală a lui Dumnezeu. Apoi, tiparul dumnezeiesc, Hristos, chipul persoanei Tatălui Său, l-a transformat[13]. Hristos S-a schimbat pe Sine în acesta până la chipul robului[14]. Iar prin pecetea Botezului, l-a curățit prin foc și apă[15]. Și la sfârșit a bătut asupra lui propria Sa deviză a credinței.

Astfel încât, din nou, a devenit aurul cel bun al pământului, în conformitate cu ceea ce s-a scris despre Evilatul cel duhovnicesc, Biserica[16]. În Biserică și numai în ea este aurul care s-a arătat pur în dogme.

[1] Fac. 2, 11.

[2] Ps. 76, 11.

[3] Is. 54, 1.

[4] I Sam. 2, 5.

[5] Is. 26, 17.

[6] Fac. 2, 11-12.

[7] Cf. Ieș. 25, 10-11; Deut. 10, 1; Evr. 9, 4.

[8] Cf. I Împ. 6, 21-22 (în conformitate cu textul lui Orighenis); II Cron. 3, 5.

[9] Cf. Ieș. 16, 33; Evr. 9, 4.

[10] Cf. Mt. 2, 11.

[11] Cf. Is. 21, 9. [«Și, iată, el vine: călărețul unei perechi de cai”. Și, răspunzând, a zis: „A căzut Babilonul și toate chipurile lui și cele făcute de mână ale lui au fost zdrobite întru [de] pământ».]

[12] Cf. Fac. 1, 26-27.

[13] Cf. Evr. 1, 3.

[14] Cf. Filip. 2, 7.

[15] Cf. Ps. 65, 12 [„Ne-ai trecut prin foc și prin apă și ne-ai scos întru ușurare”].

[16] Cf. Fac. 2, 11-12.

Cu mâna pe inimă

Leave a comment

Când oamenii nu mai comunică unii cu alții încep să moară pentru ei înșiși. Pentru că nu mai vor să afle cine sunt și nici ceea ce pot fi.

*

O tânără a divorțat pentru că și-a dat seama că se căsătorise cu potențialul bărbatului, pe care acela nu l-a mai actualizat, și nu cu realitatea lui. Și acum caută unul care face, nu doar promite să facă. Adică a trecut de la viitor la prezent. Dar prezentul fără viitor n-are nicio surpriză. Poate că va divorța de al doilea tocmai pentru plictiseală. Pentru lipsa noutății.

*

Am văzut zăpada pentru o zi și ploaia pentru mai multe. Pământul le-a înțeles pe ambele ca apă. Ca apa de care avea nevoie.

*

Două fetițe, de 5 și 3 ani, au ascultat o oră și ceva niște cântece ideologizate despre familie și copilărie. Despre cum s-au născut ele în grădina dragostei, în familie, despre faptul că sunt flori frumoase și trebuie sărutate adesea de părinți. Și că ele trebuie să le ceară părinților noi frățiori. De ce trebuie să idealizăm lucrurile, făcându-le speranțe mari copiilor? Mai întâi să le dăruim ce putem, pe măsura a ce suntem și să îi învățăm cine sunt cu adevărat. Căci copiii nu sunt ființe în general, ci fiecare e foarte personal. Și fiecare trebuie să afle adevărul despre el însuși și nu o mitologie lacrimogenă. Nu o minciună ambalată frumos.

*

După mai multe zile înnorate, când vezi un apus de soare, vezi bucurie. O neașteptată bucurie. Pentru că avem nevoie mereu de înseninare.

*

Rugăciunea isihastă e cu mâna pe inimă. Simțind toate cele pe care le spunem și le facem. Pentru că e în primul rând sinceritate totală față de Dumnezeu, către Care strigă.

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [11]

Leave a comment

Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

Considera comedia un derivat al fabulei, p. 268; rămâne întrebarea: ce se întâmplă cu boul când vrea să devină „dumnezeu”?, p. 268; „sfârșitul acestui secol XX mi se pare plin de dezamăgiți și dezamăgiri”, p. 269; dorea un aparat care să fotografieze pierderile de umor ale oame- nilor, p. 275. Când și-au pierdut râsul, normalitatea lor, și de ce.

Îl considera pe Valentin Silvestru[1] „președintele oficial al umorului românesc”, p. 276; „veselia valahă [este o] lucidă isterie” [în comparație cu] „nenorocirile progresului” p. 276, și îi dau dreptate; soția lui vorbea despre „veselia de servici[u]”, p. 276, pe care trebuie să o exhibi la locul de muncă; „ne doare minciuna cotidiană, în timp  ce dincolo este ucis Adevărul cu metode ultraștiințifice”, p. 277.

„Omul visează ca un porc, omenirea visează ca un balaur”, p. 280; visa că va fi închis din nou, p. 280. Pentru că trăia cu frica față de oamenii Securității. „Năuc, prost, războinic, de pildă. În slavonă, năuc vine din «nauc», adică știință, prost vine de la «prostîi», care înseamnă simplu, iar «războinic», la ruși, înseamnă bandit, tâlhar…”, p. 281.

Așteptarea Domnului: „Noi, în pușcărie, pe El îl așteptam. Visam să‑L vedem intrând în celulă – tuns, bătut și în zeghe – și culcându‑Se lângă noi, pe rogojină: lăsându‑ne să plângem în poalele Lui. Cu lacrimile mamelor noastre”, p. 283.

„Sunt centrul unui Cerc a cărui suprafață e cartea mea”, p. 287; perlele siberiene, p. 288-289; credea în  mod păcătos că nu îl interesează Învierea Domnului, ci doar Înălțarea Lui, p. 293. Însă Învierea Lui face parte din Înălțarea Lui, pentru că El a înviat ca să-Și înalțe umanitatea sa în sânul Dumnezeieștii Treimi. Scopul întrupării Lui a fost acela de a-Și îndumnezei umanitatea Sa și a o ridica în Treime.

Sesizase faptul că în mintea oamenilor dumnezeiescul Bisericii e despărțit de omenescul ei, p. 293, dar asta e marea problemă a oamenilor credincioși. Căci dacă vedem Biserica doar în lumescul ei, nu ne raportăm cu evlavie la viața Bisericii. Doar dacă Biserica e pentru noi divino-umană orice gest al nostru e unul mântuitor. Dacă nu e așa, venim la Biserică din obicei, din inerție, și nu pentru că vrem să ne sfințim viața noastră.

Avea o părere proastă despre viața bizantină, p. 294. Depinde cât de mult o cunoștea. Pentru că viața bizantină e în mare parte viața Bisericii și nu orice fel de viață.

Vorbește despre „liota de lichele, pramatii, ticăloși”, p. 294, care, ajunși la bătrânețe, „și‑au compus o ediție revăzută, corectată și purificată a propriei vieți: ei au «crezut sincer», au muncit cinstit, trăgând din greu până le‑au sărit ochii”, p. 295.

„De altfel, nu mă miră acest lucru: cu timpul, «lunga durată» dizolvă diferențele de calitate dintre lichele și cinstiți, proști și deștepți, călăi și victime. Am ajuns și eu să mă uit cu simpatie și milă spre fostul și crudul meu comandant de lagăr din Salcia, vecin de bloc cu mine. Mi‑e milă de el, fiindcă mi‑este milă de mine, de mine și de țara mea”, p. 295.

Însingurarea în tăcere sau moartea vie, p. 297; „A memoriza înseamnă a nu gândi. E plin orașul nostru de savanți în negândire și de știutori în neștiință”, p. 299; „Aflu că la romani «iocus» însemna glumă. Jocul era ludus. Se spunea: Ioculatores sunt histriones. (Cei care glumesc sunt actori)”, p. 302.

„Sunt obligat – de memorie și istorie (am trăit sub șapte dictaturi succesive) – să consider paranoia mai mult decât o oarecare boală psihică: cred că ea este pedeapsa pentru păcatul trufiei și a puterii fără limite”, p. 304. E un mare adevăr!

[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Valentin_Silvestru.

1 … 3 4 5