Categorie: Fișe de lectură

Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.

*

La un dineu din 1923, la Paris, Marcel Proust și James Joyce nu au discutat unul cu altul, deși toată lumea aștepta să-i asculte conversând. Iar autorul consideră că motivul este că fiecare dintre cei doi avea o părere bună despre sine, p. 6.

E posibil să fi fost acesta motivul, dar e posibil și ca, văzându-se vizionați astfel, cei doi să nu fi avut chef să facă spectacol public.

Murakami consideră că, spre deosebire de alte domenii unde se cere specializare dobândită în timp îndelungat, scrierea unui roman este ceva oarecum la îndemâna oricui, dacă e „creativ” și poate să pună paragrafele cap la cap, p. 10.

„Nu‑i atât de greu să scrii un roman sau două. Să scrii continuu, să‑ți câștigi traiul scriind romane, să supraviețuiești ca romancier – abia asta este o treabă cât se poate de anevoioasă”, p. 12.

Romancierii îi primesc pe cei nou-veniți în breaslă cu generozitate, p. 13. Și pentru că, „de multe ori succesul unui nou‑venit impulsionează întreaga activitate scriitoricească”, p. 14.

Așa e normal să se întâmple și așa ar fi normal să gândească  toți cei din tagma scriitorilor. Din păcate, în România primează spiritul de competiție (și nu unul cinstit) și dorința de a-i minimaliza și chiar elimina pe ceilalți. La noi, lumea literară e împărțită pe grupuri și grupulețe mânate de interese pecuniare și de nesațul afirmării (care duce până la urmă tot la bani), iar nu de criterii valorice oneste.

„Scriitorii au fiecare o temă personală pe care o tot reiau, doar schimbându‑i contextul”, p. 18.

Concepția lui Murakami despre a scrie un roman: „Este strict o părere personală, dar eu consider că nu trebuie să fii prea inteligent ca să scrii un roman. Activitatea în sine n‑are nimic sclipitor: stai singur, închis într‑o cameră, și așterni pe hârtie lucruri fără cap și coadă”, p. 19.

S-a căsătorit mai înainte de a termina facultatea și și-a început activitatea de scriitor la 30 de ani, p. 25.

În 1974 și-a deschis, împreună cu soția, din bani strânși cu greu, un local „unde să se servească cafea, alcool, ceva mâncare, și unde să se asculte discuri cu jazz”, p. 26. Organiza și „recitaluri live la fiecare sfârșit de săptămână”, invitând cântăreți de jazz, p. 27.

Însă au trebuit să trăiască în mare sărăcie. „Ni s‑a întâmplat o dată (când nu reușeam să adun suma pentru rata lunară de la bancă și, împreună cu soția, umblam noaptea târziu pe străzi, cu capetele plecate) să găsim pe jos niște bancnote mototolite, pierdute de careva. Nu știu dacă a fost doar o sincronizare norocoasă sau poate vreo forță care ne‑a îndrumat pașii, însă, în mod miraculos, era exact suma de care aveam nevoie. Am fost cu adevărat salvați, pentru că a doua zi era scadența. (Eu am avut parte de mai multe ori în viață de asemenea „minuni“.)”, p. 28.

Nu vorbește despre ajutor de la Dumnezeu și pune „minuni” între ghilimele. Eu pun atitudinea asta de a nu vedea minunile lui Dumnezeu în viața sa și pe dorința foarte mare de a fi „în trend” și de a nu ieși „din rând”. Și cred că scriitorii fac adesea această mare eroare. De altfel, autorul a spus de mai multe ori că n-a avut niciodată vreo dorință specială de a se deosebi de alții.

Însă Dumnezeu ajută pe toți oamenii, dacă ei trudesc pentru a trăi cinstit.

În timpul școlii, citise foarte mult și asculta multă muzică, p. 30-31.

A ajuns la facultate în perioada unor mari mișcări studențești. În urma cărora a tras concluziile: „Oricât adevăr ar purta unele sloganuri și oricât de frumoase ar fi mesajele transmise, dacă nu se sprijină pe forța morală a sufletului, până la urmă nu sunt decât vorbe în vânt. […] Cuvintele au puterea lor. Dar ea trebuie să fie, cel puţin, una orientată spre bine”, p. 32.

Consideră că a învățat mai multe din viață și din experiențele ciudate și dificile, decât de la facultate: „materiile de studiu de la facultate nu mi‑au stârnit niciodată interesul”, p. 33. Și asta se vede în romanele sale, că e înclinat mai degrabă spre fantezie și explorarea zonelor obscure, dar fără o finalitate anume.

A făcut facultatea în 7 ani, pentru că se și căsătorise și își deschisese localul la care lucra, p. 33.

Un profesor l-a trecut, la un curs despre Racine, pentru că a văzut situația lui dificilă, p. 33-34.

Între 20 și 30 de ani a trudit foarte mult ca să trăiască. A trebuit să-și schimbe locația localului, pentru că proprietarul celui dintâi i-a spus să se mute. Încât, după ce abia reușise să plătească datoriile, a făcut altele, pentru care iar a trebuit să muncească foarte mult ca să le plătească, p. 34-35.

„Însă chiar și atunci, dacă prindeam vreun moment liber, citeam. Oricât de ocupat am fost și oricât de grea mi‑a fost viața, cărțile și muzica au fost întotdeauna pentru mine o bucurie imensă”, p. 35.

Și așa se înțelege de ce, la un moment dat, a început să scrie el însuși.

La un meci de baseball, pe neașteptate, i-a venit ideea că poate scrie și el romane. Și senzația a fost „ca și cum încercam să prind, cu brațele întinse, ceva ce se pogora lin din cer”, „un fel de revelație divină”, p. 37-38.

După ce s-a terminat meciul, s-a dus și și-a cumpărat coli de manuscris și stilou, p. 38.

Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Ed. Polirom, 2009, 235 p.

*

La 1 octombrie 2006 participă la triatlonul din orașul Murakami. Au izvoare termale, mâncare și sake bune, p. 218-219.

Pentru triatloniști, participarea la competiție e mai mult un ritual de reafirmare a sentimentului de comuniune, p. 219.

De la proba de înot în mare la cea de bicicletă, cu 30 km la oră: corpul e folosit cu totul altfel și mintea nu se poate adapta brusc la schimbare, p. 222.

Când trece la ultima probă, de alergat, observă că mușchii folosiți pe bicicletă sunt funcționali, dar cei necesari pentru alergat refuză, p. 224.

E mulțumit că a terminat cursa cu un rezultat acceptabil și „nu m-am înecat, n-am făcut pană, nu m-a înțepat nici o meduză de soi rău, nu m-a atacat nici un urs fioros, nu m-au fugărit viespile și nici nu m-a trăsnit”, p. 226. Dar niciun cuvânt de mulțumire sau gând despre bunătatea lui Dumnezeu, acum, ci numai: „am dat din mine tot ce aveam și mă simt foarte mulțumit de asta”. Adică dacă nu e bine e de vină Dumnezeu, dacă e bine e foarte mulțumit de sine însuși! Filosofia zilelor noastre…

„Calitatea trăirilor noastre nu se bazează pe rezultate, cifre, clasamente sau alți factori ficși, ci e inclusă dinamic în actul în sine”, p. 227.

Din experiență a înțeles și că „nu rar se întâmplă ca lucrurile de valoare să le obții doar prin fapte ineficiente”, p. 228. Adică multe ți le dă Dumnezeu și le primești nu numai sau nu atât pentru eforturile tale. Dar, desigur, autorul nu merge mai departe cu raționamentul…

Și-a conceput epitaful: „Haruki Murakami. Scriitor (și alergător). 1949-20**. Cel puțin n-a mers niciodată”, p. 230. În sensul că, în competițiile sportive, nu a abandonat niciodată alergarea, oricât de epuizat. Pentru că nu acceptă ideea de abandon. De undeva, din adâncuri, răzbate filosofia războinicului japonez.

Postfața. A scris cartea într-o perioadă lungă de timp, printre picături, pe când mai lucra și la altceva, și o consideră un volum de memorii, p. 231.

Simte că a scris-o la momentul oportun și că a scăpat de o povară scriind-o, p. 232.

I se pare un lucru straniu că a răcit și nu a putut participa la maratonul din 2007, p. 232.

Sportul e o formă de a-și menține sănătatea pentru a putea scrie, p. 233, după cum a mai mărturisit și anterior. Adică s-a făcut alergător de cursă lungă pentru a putea fi scriitor de cursă lungă. Și-a dat seama că fără sănătate bună nu poate scrie mult.

În 1984, a alergat în Central Park din New York alături de scriitorul John Irving, căruia tocmai îi traducea o carte, Setting Free the Bears [Eliberând urșii], p. 233.

Titlul original al cărții de față este: What I Talk About When I Talk About Running [Despre ce vorbesc când vorbesc despre alergat]. Titlul românesc din ediția de la Polirom, pe care am citit-o, este, de fapt, traducerea celui din ediția franceză. Iar titlul cărții a fost inspirat de un altul,  What We Talk About When We Talk About Love [Despre ce vorbim când vorbim despre iubire], un volum de nuvele  al lui Raymond Carver, scriitor pe care îl admiră. Și a avut permisiunea soției acestuia ca să folosească un titlul foarte apropiat ca formulare, p. 235.

I-a luat 10 ani ca să termine cartea de față, p. 235.

Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Ed. Polirom, 2009, 235 p.

*

Crede că sufletul piere „probabil” odată cu trupul, de aceea, lupta lui e cu puterea sa de rezistență, p. 136.

Își repetă un speech în gând, în engleză, în timp ce aleargă, pe care urma să-l țină la Massachusetts Institute of Technology. Preferă să țină discursuri în engleză, în fața unei audiențe, chiar dacă nu o vorbește perfect, pentru că are mai puține opțiuni lingvistice, pe când în japoneză simte că se pierde în mulțimea de cuvinte: „Ca scriitor, sunt mult prea fixat pe limba mea maternă și de aceea, când sunt pus în situația de a mă adresa în japoneză unei audiențe numeroase, imensa mare de cuvinte mă debusolează și mă frustrează” p. 137.

Nu-i place să fie o figură publică, dar își memorează discursuri de 30-40 de minute pentru a crea o atmosferă dinamică. Consideră că trebuie să facă și glumițe pentru ca să se simtă publicul relaxat și că trebuie să îi atragă de partea lui, ca să îl asculte, p. 138.

A alergat într-o zi, de dimineață până seara, 100 de km. La un ultramaraton organizat în Japonia, p. 141.

Epuizarea enormă a acestui ultramaraton i-a adus un sentiment de golire a minții. A continuat apoi să alerge câte un maraton pe an, dar și-a pierdut entuziasmul pentru alergat, p. 158.

Are o atitudine fatalistă față de bătrânețe și moarte, p. 163. Pe care a repetat-o de mai multe ori pe parcursul acestei cărți.

„De acum încolo ce o să conteze pentru mine o să fie dacă pot să termin de alergat cei 42 de kilometri cu mulțumire de sine. O să apreciez și o să mă bucur de lucruri care nu se transpun în cifre. Și o să caut un alt tip de mândrie”, p. 163. Numai că la un moment dat se termină toate tipurile.

A tradus în japoneză romanul Marele Gatsby de Scott Fitzgerald, care îi place foarte mult, p. 174-175.

Cursa de triatlon, p. 183.

E nemulțumit că toate problemele omenirii sunt puse pe seama încălzirii globale, p. 186.

A cumpărat din America foarte multă muzică (jazz, clasică și rock), pe discuri vechi. E colecționar de la 15 ani, p. 191.

Și pentru că nu a încheiat maratonul de la New York în timpul dorit, i s-a părut că Dumnezeu nu îi arată semne de bunătate, p. 240. Dumnezeu în Care nu crede…

Ipocrizia ateilor e foarte enervantă. Pentru că, spre exemplu, atunci când la conferința lui apare un număr de auditori mult peste așteptări, nu se gândește niciodată la Dumnezeu și la bunătatea Lui.  Însă negarea lui Dumnezeu apare pentru că ateii se luptă cu El în conștiința lor, nu pentru că nu văd că El există și e bun.

A mai participat la alt maraton, de la Boston, în același an 2006, din cauza dezamăgirii de la primul. Dar și la doilea maraton a avut același rezultat. Și autorul repetă afirmația: „Îmi ridic privirea către cer. Se întrezărește acolo vreun crâmpei de bunătate? Nu. Se văd doar norii impasibili care plutesc deasupra Pacificului”, p. 201. Pentru că i se pare, ca și multor altora, că bunătatea lui Dumnezeu se arată numai în a ne face nouă toate poftele.

La vârsta de 16 ani s-a așezat gol în fața oglinzii și a început să-și numere defectele fizice, notându-le. S-a oprit la 27, fiindcă s-a plictisit. Și a conchis că, dacă atât de multe sunt defectele fizice, n-am termina niciodată dacă am începe să le numărăm pe cele interioare, morale. De unde a tras concluzia că nu are rost să le mai cercetezi, p. 203-204. Însă, în Ortodoxie, tocmai cugetarea neîncetată la nimicnicia noastră și la nenumăratele noastre neputințe și păcate are cel mai mare rost.

Dar ajunge la o concluzie adevărată: „Oricât ai sta dezbrăcat în fața oglinzii, n-o să vezi niciodată până în adâncul tău”, p. 217.

Tocmai de aceea Dumnezeu ne-a lăsat și o oglindă a conștiinței, care se adâncește neîncetat cu cât ne obișnuim mai mult să ne uităm în ea cu sinceritate. Autorul caută însă numai performanța exterioară, în rezistența fizică, fugind de oglinda conștiinței și considerând că lucrurile sunt așa cum sunt și nu are ce să le facă.

Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Ed. Polirom, 2009, 235 p.

În Japonia sunt foarte mulți care cred că scrisul e o „îndeletnicire nesănătoasă” și că scriitorii trăiesc o viață „anormală”, lipsită de moralitate, p. 132.

Adevărul e că vedetele lumii artistice contemporane  și universitățile în care se învață arte liberale promovează imoralitatea prin exemplul și ideologia lor. Iar oamenii care nu sunt în domeniu și nu cunosc situația în detaliu au motive să își facă tot felul de idei. „Acest semn de egalitate între artist și modul nesănătos (decadent) de viață a apărut treptat, pe parcursul unei perioade lungi de timp”, p. 132.

Și la noi le fel. Ba chiar Călinescu susținea că sincronizarea noastră literară cu Occidentul nu e cu putință fără decăderea moravurilor (deși Călinescu nu se gândea la gradul de decadență pe care îl vedem noi astăzi).

Și ideea de scriitor sau artist imoral (și ateu, adaug eu) este propagată asiduu și prin filme: „în filme și seriale figurează des acest stereotip”, p. 132.

Murakami vorbește însă de o „toxină” care iese din adâncul sufletului când scriitorul sau artistul creează, p. 132-133. Asta când își exprimă prin artă obsesiile sau patimile, pasiunile negative. El o face cu scopul de a se elibera de ele, adesea, dar mulți din consumatorii de literatură și artă nu înțeleg prea bine și nu gestionează situația ca atare, luând ceea ce e urât și imoral drept model de comportament și de existență.

Chiar și scriitorii sunt „conștienți de pericolul la care se expun”, atunci când eliberează „toxina”, adică atunci când lasă patimile să se dezvăluie, și trebuie să îi facă față „cu dibăcie”, p. 133.

Însă adevărata dibăcie este a oamenilor duhovnicești, care, coborând în abisurile conștiinței, nu numai își descoperă patimile și obsesiile adânc ascunse în suflet, ci le și vindecă cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Căci a le arunca în artă nu înseamnă decât o parțială eliberare de ele. Iar scriitorii și artiștii necredincioși, precum și cei care practică scriitura din orgoliu, pentru premii și prestanță, nu fac adesea decât să se îmbolnăvească sufletește mai rău.

Dar, zice Murakami, cei „care speră să aibă o carieră lungă de scriitor trebuie să-ți construiască singuri un sistem imunitar care să reziste în fața acestei toxine periculoase (uneori chiar letale) dinăuntrul nostru. În felul acesta putem să înfruntăm bine și eficient niște toxine și mai periculoase”, p. 133. Adică recunoaște că în sufletul omului zac multe „toxine”, unele mai periculoase decât altele. Dar le ia ca pe ceva normal. Și singurul lui remediu e să creeze povești. Iar puterea de a rezista el consideră că vine din „forța fizică” , p. 133-134.

Adică Murakami a contrapus exerciții fizice foarte grele și ostenitoare, pentru avea o sănătate trupească foarte bună, exercițiului scriitoricesc despre care a simțit că îl poate dezechilibra psihic și mental: „Pentru a putea lucra cu ceva nesănătos, trebuie să fii într-o stare bună de sănătate. Aceasta este convingerea mea. Un spirit nesănătos are nevoie de un trup sănătos”, p. 134.

Însă, după cum se vede, nu se preocupă de vindecarea obsesiilor și a patimilor (nici nu își punea problema, fiindcă nu se alarmează de faptul că are „un spirit nesănătos”), ci doar de exprimarea lor în artă, pentru a le cunoaște și a nu fi luat prin surprindere de explozia lor bruscă în comportamentul lui social.

Însă ceea ce crede el cred mulți oameni, scriitori/ artiști sau nu. Care își constată „toxinele” interioare, dar le consideră „partea otrăvitoare a unui pește fugu [care] e și cea mai gustoasă”, p. 133. Adică nu sunt dezgustați de ele, ci le consideră normale, ajung să le iubească și să le protejeze, exacerbându-le.

Tocmai de aceea știința duhovnicească e atât de grea, care identifică nu numai care sunt toxinele, dar și care este și sursa, constituția și efectul lor pe termen lung. Iar efectul lor e perpetuarea bolilor noastre spirituale și înveninarea noastră tot mai abilă cu răutatea care pare doar că își diluează fierea, când este descoperită.

Și „nu puțini sunt scriitorii (artiștii) care adoptă un stil de viață decadent sau se învăluie într-o mantie antisocială”, p. 133, atât pentru că se lasă în voia patimilor, pe care le consideră normale, cât și pentru că decadentismul este încurajat și recompensat în lumea de azi.

Și sunt destui care practică un tip de artă în primul rând pentru beneficii materiale. Pentru că orice tip de artă presupune și o tehnică, care se poate învăța (mai ales în postmodernismul zilelor noastre în care nu se pune preț atât pe originalitate, cât pe colaj și pe furt din orice epocă și stil).

Iar impostori sunt destui pe lume, mai cu seamă într-un domeniu în care rezultatele pot fi apreciate corect doar de un număr destul de mic de oameni, iar promovarea se face pe „găști” cel mai adesea.

„Un lucru sănătos și unul dăunător nu se situează neapărat la poli opuși. Nici nu se află în contradicție unul cu celălalt, ci sunt complementare sau chiar se presupun reciproc”, p. 134. Fals! Cu totul fals! Sănătatea și boala sunt la poli opuși și se exclud una pe cealaltă. Numai că Murakami, ca și mulți alții, consideră că, dacă bolile sufletului nu îi dor, în viața aceasta, la fel ca și bolile trupului, înseamnă că sunt bune și acceptabile! Ceea ce e un viciu imens de logică, de gândire. Viciu pe care oamenii îl trec cu vederea pentru că sunt îndrăgostiți de patimile lor.

Murakami, spre deosebire de alți scriitori, măcar e sincer…