Zi: 3 ianuarie 2024

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mângâiere

(roman)

*

– Însă, Doamnă Miruna, mulți se împotmolesc aici! Se împotmolesc în rușine…De rușinea oamenilor și a păcatelor lor nu vin la Biserică, nu se spovedesc, dar și pentru că le place viața lor fără cenzură teologică. Vor să mănânce și să bea orice, vor să facă orice, nu vor să dea explicații despre viața lor, despre alegerile lor. Doar când nu mai știu ce să facă, când cad în extrema bolii sau a fricii, vin să se spovedească, dar fără să dea prea multe explicații. Pentru că ei cred că eu, ca Preot, voi intra cu forța în sufletul lor. Dar nu eu intru în inima lor, dacă sunt sinceri când se spovedesc, ci Dumnezeu prin slava Lui! Și ei se închid tot mai mult față de El, pentru ca să își înveșnicească moartea.

– Când v-am găsit online, v-am găsit datorită unei predici a dumneavoastră. Și m-ați cucerit prin sinceritatea dumneavoastră, dar și prin durerea dumneavoastră. Când am început să vă citesc cărțile confesive mi-am dat seama că știți în mod abisal ce înseamnă durerea păcatului, dar și bucuria dumnezeiască.

– Însă, m-ați fi înțeles atât de bine în lipsa cărților?

– Nu, nicidecum! De aceea, cred că Preoții care nu scriu despre ei și despre experiența lor se acoperă în fața credincioșilor și nu îți devin reali confidenți, parteneri de dialog și de vindecare.

– Nu sunt expliciți și nici nu îți dau încredere în ei! Pentru că nu știi cine sunt, ce fac toată ziua, cum trăiesc. Oamenii, însă, se îndrăgostesc de tine și de viața ta, când văd cine ești, ce faci, ce faci toată ziua. Și Preoții lui Dumnezeu trebuie să fie expliciți tocmai în iubirea și în sinceritatea cu care Îl slujesc pe Dumnezeu.

– Cu totul de acord! Primul meu Duhovnic a fost și Duhovnicul lui Mihail. După câteva luni l-am cunoscut și mi-a făcut impresia de om închis în sine, deși Mihail avea mare încredere în el. Îl cunoștea, vorbise cu el, dar cu mine n-a vorbit de la suflet la suflet. Și cu toate că lui i-am spovedit cele mai mari păcate ale mele, păcatele neștiinței mele, l-am simțit departe de mine ca om… Dumnezeu m-a iertat prin el, ca Duhovnic, dar eu nu l-am înțeles în viața lui, pentru că n-a vorbit niciodată cu mine despre el. Și cu toate că am rămas mai departe și m-am spovedit la el, pentru că nu doream să se interpreteze într-alt fel, am fost întotdeauna neîmplinită în relația cu el. Căci el află toate despre tine, te știe fir a păr, iar tu nu știi nimic despre el. El tace despre viața sa și crede că tăcerea lui e profesională. Dar tăcerea asta îndepărtează oamenii…

– Da, asta e marea dramă a Duhovnicilor care nu știu să comunice! Pentru că e o mare binecuvântare să găsești un Duhovnic care să îți fie intim, prieten cu adevărat și nu doar Duhovnicul rece care să îți asculte mărturisirea păcatelor. Mulți cred că nu e nevoie de apropiere între Preot și credincios. Că această apropiere e chiar periculoasă…Însă, fără ea, omul nu e convins de vorbele tale, de sinceritatea ta. Trebuie să îi convingem pe oameni că suntem Duhovnicii care îi înțelegem, îi apreciem și îi iubim. Și pentru asta trebuie să vorbim despre noi înșine, pentru ca să convingem. Iar prezența mea online este o astfel de cunoaștere clară a mea, mai înainte de a mă cunoaște ca Duhovnic. Pentru că știi la cine vii să te mărturisești.

– Cu totul de acord! Pentru că v-am găsit același din cărți. Ce ați spus despre dumneavoastră în cărți, s-a potrivit și mai mult când v-am cunoscut și mă bucur mult pentru că îmi sunteți prieten și Duhovnic în același timp. Pentru că marea mea durere era tocmai aceasta: lipsa unui om cu care să pot vorbi orice, din tot sufletul, fără să fiu trasă la răspundere pentru ceea ce spun.

– Însă, de ce tragem la răspundere pe oameni pentru crezurile lor, pentru experiențele lor? De ce trebuie să fim noi judecătorii lor și nu prietenii lor?

– Pentru că nu ne place alteritatea! Cei care vor să niveleze experiențele tuturor sau să își facă un dublu în alții, vor să vorbească doar despre ei. Și-ar dori ca toți să fie ca ei, să fie ei înșiși. Și pentru că nu sunt, tocmai de aceea nu îi ascultă. Sau doresc să îi refacă după chipul lor.

– Pe mine tocmai asta mă enervează: xeroxarea oamenilor! Nu ai dreptul să îl faci pe altul o copie xerox a ta, atâta timp cât fiecare dintre noi suntem unici. Dacă tu ești tu și eu sunt eu, cum ți-aș putea cere ca tu să fii eu, atâta timp cât avem vieți particulare?

Miruna a fost sunată de cineva. Am lăsat-o să răspundă, după care mi-a făcut semn că pleacă și i-am făcut, la rândul meu, semn că totul e bine. „E de la Școală!”, îmi spune gestual și eu i-am zâmbit înțelegător și i-am spus să meargă cu pace. Și pe când se depărta de mine îmi dădeam seama cât de mult contează ea în viața mea. Pentru că Duhovnicul are nevoie nu doar de oameni care vin și pleacă și care își văd de ale lor, ci și de oameni cu care să vorbească despre experiențele vieții lor creștine. Are nevoie de prieteni. Cei care vin și se spovedesc, dar nu inițiază nicio relație de comunicare cu Duhovnicul, vin doar pentru ei. Sunt oamenii care vin, își rezolvă problema, și pleacă. Însă prietenii Duhovnicului sunt cei care se gândesc și la el, la nevoile lui profunde de prietenie și de dialog. Și cred că tocmai aceștia se apropie de relația reală, normală, dintre Duhovnic și credincioși.