Zi: 11 aprilie 2008

Poezie şi teologie cu Nichita Stănescu

One comment

Zice Nichita, în binecunoscutul poem Necuvinte:

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să topească şi să străbată
prin aura lucrurilor.

Acel cuvânt îl visez
care a fost la începutul lumilor lumii,
plutind prin întuneric şi despărţind
apele de lumină,

născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină,
născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină…

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să smulgă întruna luminii
partea ei de apă, cu peşti.

Care să smulgă întruna luminii
ce e apă cu peşti în ea şi s-o lase
tot mai pură şi mai singură şi mai pură,
până când se face din nou
întuneric.

Laserul lingvistic nu este decât cuvântul poruncii lui Dumnezeu, prin care au fost create toate cele văzute şi nevăzute. Nichita foloseşte o imagine extrem de modernă pentru o realitate primordială. Realitatea în sine este necunoscută creaturii, cum anume s-a petrecut, dar, aşa cum Îngerii au rămas uimiţi şi au lăudat pe Dumnezeu când a fost creat pământul şi lumea materială, tot aşa, privind contemplativ înapoi la acel eveniment, şi omul este în stare de uimire în faţa naşterii din nimic a cosmosului, la cuvântul lui Dumnezeu.

Nichita visează (cugetă, contemplă cu mintea) acel cuvânt… care a fost la începutul lumilor lumii, anume, cuvântul creator al Dumnezeu-Cuvântului. Şi versurile care urmează sunt cu trimitere precisă la referatul biblic: Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric (…) Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 2-4, 6).

Nichita Stănescu vădeşte faptul că îi era cunoscută concepţia tradiţională ortodoxă, potrivit căreia harul lui Dumnezeu, energiile necreate ale Sfintei Treimi sau lumina dumnezeiască necreată împânzeşte întreaga creaţie, străbate prin aura lucrurilor, prin substanţa lor de lumină, ţine creaţia întru fiinţă, o taie şi o topeşte, o prelucrează. Aşa cum dogmatizează şi o binecunoscută cântare ortodoxă : „Din Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele harului, care adapă toată făptura, spre rodire de viaţă”. Cuvântul poruncii lui Dumnezeu este creator, este lumină, este laser lingvistic, şi de-îndată-împlinitor al voii lui Dumnezeu, rapid şi precis ca laserul, aducând la existenţă toate câte sunt.

Exprimarea lui Nichita este corectă dogmatic şi exactă în ceea ce priveşte secondarea relatării biblice. Porunca sau cuvântul lui Dumnezeu, care s-a împlinit pe loc, ca un fulger, a făcut să se nască ape în lumină (pentru că, la început, a fost lumină), peşti în ape şi lumini (aştrii cereşti) în lumină, pentru că aştrii cereşti au fost creaţi în ziua a patra şi toate sunt create în lumina aceea concepută în ziua dintâi. Căci la baza creaţiei materiale stau, după cum afirmă chiar ştiinţa modernă, fotoni de lumină, la nivel subatomic – adică şi materia este tot lumină, în esenţă.

Strofa a treia este, după cum se observă, tot o prelucrare a pericopei scripturale: Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. (…) Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 14-16, 20).

Aşa încât toate au fost aduse întru fiinţă de lumina cuvântului lui Dumnezeu, au fost create în lumină şi înconjurate, îmbrăţişate de lumină. În strofa a treia, Nichita repetă născând peşti în ape şi născând / ape şi lumini în lumină, / născând peşti în ape şi născând / ape şi lumini în lumină…, pentru a ne dărui impresia mirifică a izvodirii creaţiei, precum şi pe cea a multitudinii de creaturi, a bogăţiei şi vitalităţii creaţiei care se năştea dintr-o dată şi a repeziciunii curgerii acestei aduceri la viaţă a cosmosului.

Dumnezeu-Creatorul este un arhi-sculptor, Care taie realitatea pe dinainte cu laserul cuvântului Său, cu lumina cuvântului Său, Care zideşte toată făptura cu o putere şi o desăvârşire ce întrece orice înţelegere omenească, care nu poate să îl lase pe artistul-om decât în uimire şi laudă mută în faţa frumuseţii şi desăvârşirii creaţiei dumnezeieşti. Nichita taie nodul gordian al modernismului, care a pus problema geloziei şi a invidiei dintre Dumnezeu şi creatorul uman, lăsând să se înţeleagă din versurile sale că omul nu poate să fie decât smerit înaintea Făcătorului a toate.

Toate lucrurile din univers sunt cuvinte întrupate. Sunt nişte cuvinte de lumină, care au fost aduse întru fiinţă în lumină. Taina creaţiei lor nu o cunoaşte decât Cuvântul-Lumină care le-a dat viaţă prin cuvântul Său, care le străbate cu harul Său aura – toate lucrurile create au aura purităţii şi a frumuseţii, a harului dumnezeiesc – şi le susţine întru fiinţă, în lumina fiinţei. Cuvintele omeneşti sunt necuvinte în faţa acestor taine dumnezeieşti, sunt tăcere contemplativă. Pentru Nichita, lauda adusă Creatorului nu stă în cuvinte, ci e mai presus de cuvinte.

Ultima strofă a poemului denotă o dorinţă ascunsă a transfigurării lumii acesteia. Lumea aceasta se naşte în lumină şi tot sensul ei este în lumină.

Credem că putem interpreta dorinţa lui Nichita ca lumina materială, creată, să se facă din nou întuneric, prin dorul după sfinţenia şi puritatea originară a creaţiei. Nu un dor de extincţie sau de regresiune în neant, ci un dor de transfigurarea ei, după sfârşitul chipului acestei lumi, despre care vorbeşte şi Scriptura Sfântă.

Atunci, la sfârşitul lumii, după cum scrie Sfânta Scriptură, nu va mai fi nevoie de lumina materială creată în ziua dintâi, nici de acele lumini ale soarelui şi lunii şi stelelor, pentru că toate şi toţi câţi se vor mântui vor fi în lumina Soarelui-Hristos. Lumina dumnezeiască care va transfigura tot universul, care va ţâşni din trupurile Sfinţilor, va face ca lumina materială să pară întuneric în ochii oamenilor înduhovniciţi şi îndumnezeiţi.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Împărtăşirea de experienţă

Leave a comment

Ca să intuieşti traseul unei ştiinţe sau al unei lucrări tehnice trebuie să apelezi la un specialist, la un cunoscător. Ca să intuieşti drumul spre tine şi în acelaşi timp drumul spre relaţia ta reală cu Dumnezeu, în viaţa duhovnicească însă, trebuie să apelezi la un Învăţător, la un Părinte duhovnicesc. El a fost creat, la rândul său, de un alt Părinte duhovnicesc prin iradierea personală şi ascultarea de acela. O filieră continuă de ucenicie în cadrul căreia se intuiesc drama personală, viaţa Bisericii, Scriptura, vieţile Sfinţilor, modul de a fi în societate, aşteptarea morţii şi nădejdea mântuirii.

Însă această relaţie de ucenicie e mereu unică, pentru că e mereu personală şi interpersonală. Pe măsură ce ucenicul îşi descoperă rădăcinile sale ortodoxe pe atât şi Părintele îşi verifică adâncimile cunoaşterii sale şi învaţă din relaţia sa cu ucenicul. Nu este o iradiere numai de la Părinte spre ucenic ci şi invers. Părintele învaţă din eforturile ucenicului şi din căderile lui multiple şi ucenicul din viziunea de ansamblu, de mare fineţe a Părintelui, a Maestrului său în cele duhovniceşti.

Adevărata ucenicie e o învăţare perpetuă de la Părintele duhovnicesc, o învăţare care se continuă şi după adormirea acestuia. Dacă Părintele devine Sfântul din viaţa ucenicului, dacă Părintele se dovedeşte adevărat ucenic al Domnului, Părintele este, din planul veşniciei, un învăţător continuu, acelaşi şi mereu altul, al fiului său întru Domnul. Adevăratul Părinte este cel care are adevărata îndrăzneală către Domnul, aici şi dincolo. Adevărul Părinte e Sfântul. Iar dacă ucenicul trăieşte relaţia cu Părintele ca o relaţie cu un Sfânt încă de aici, după adormirea acestuia, relaţia cu Sfântul său Părinte este şi mai intensă şi suportă transformări şi mai puternice.

Însă toate transformările relaţiei sale cu Părintele sunt dumnezeieşti. Îl percepe şi mai intens în sine, în dragostea ce i-o poartă, îl simte în viaţa lui, ajutându-l zilnic, vorbeşte cu el ca unui viu, şi harul pe care îl simte în el, ca urmare a rugăciunilor sale faţă de Părintele său poartă amprenta personală pe care o ştia de când ucenicea la el, aici, pe pământ. În aceasta constă marea minune: rugându-se lui îl simte ca şi înainte, ştie că e el, Părintele său, dar mult mai intens, mult mai copleşitor ca înainte. Se simte păzit, îndrumat, apărat de el şi de rugăciunile sale. Îl simte în el, cu el şi lângă el mereu şi ştie că Părintele său mijloceşte pentru iertarea sa de păcate.

Aşa arată adevărata ucenicie! Adevărata ucenicie nu abdică niciodată de la dragostea şi relaţia cu Părintele. Când crezi că ai învâţat suficient de mult încât să te muţi la un altul nu ai înţeles nimic esenţial. Adevărata ucenicie e o statornicie pentru veşnicie faţă de Părintele tău. Tu eşti cu el şi el este cu tine, pentru că el te duce spre Dumnezeu continuu. Voi sunteţi împreună pentru că sunteţi cu Dumnezeu, pentru că în Dumnezu înaintaţi şi El vă este fundament neclintit al dragostei şi ascultării ce vă leagă.

Pr. Dorin.