Zi: 1 noiembrie 2019

Iubiții mei[1],

„rugăciunea celui sărac [δέησις πτωχοῦ] [ajunge] din gura [lui] până la urechile Sale [ἐκ στόματος ἕως ὠτίων Αὐτοῦ]. Și judecata Sa degrabă vine [καὶ τὸ κρίμα Αὐτοῦ κατὰ σπουδὴν ἔρχεται]” [Înț. lui Sirah 21, 5, LXX]. Pentru că dreptatea lui Dumnezeu privește din cer [Ps. 84, 12, LXX] peste noi și ne răsplătește pe noi după faptele mâinilor noastre [Ps. 27, 4, LXX]. De aceea, dacă trecem cu vederea sărăcia, neștiința, neputințele oamenilor de tot felul, păcătuim grav, pentru că ne arătăm nemilostivi față de oameni. Pentru că Domnul „iubește milostenia și judecata, [iar] de mila Domnului [este] plin pământul [τοῦ ἐλέους Κυρίου πλήρης ἡ γῆ]” [Ps. 32, 5, LXX]. „Că[ci] Domnul iubește judecata și nu îi va părăsi pe cei Cuvioși ai Săi, [ci] întru veac vor fi păziți. Iar cei fărădelege vor fi alungați și sămânța celor neevlavioși va fi nimicită cu totul” [Ps. 36, 28, LXX].

Însă ce înseamnă judecata [κρίσιν] lui Dumnezeu? Limba Lui grăiește judecată [Ps. 36, 30, LXX], pentru că El Se ridică întru judecată [Ps. 75, 10, LXX]. Pentru ca să ne judece pe noi. Și El face „judecată tuturor acelora cărora li se face nedreptate” [Ps. 102, 6, LXX]. Adică El face dreptate cu adevărat în viața oamenilor. Pentru că, pe pământ, poți fi nedreptățit de unul sau de altul. Pe pământ, în ochii multora, poți să ai o imagine deformată a vieții tale. Dar când vom ajunge în fața lui Dumnezeu, la Judecata Lui, acolo ni se va face dreptate, pentru că ni se va descoperi, în ochii tuturor, viața noastră cu adevărat. Cu bunele și relele ei. Și toți vor înțelege cine suntem cu adevărat. Pentru că, la Judecata Lui, toți vom cunoaște cine suntem și ce am făcut fiecare dintre noi. Căci atunci toate ale noastre vor fi descoperite. Toate ale noastre vor fi cunoscute de către toți.

„Lucrurile mâinilor Lui [sunt] adevăr și judecată” [Ps. 110, 7, LXX], iar judecata Lui este dreaptă [Ps. 118, 137, LXX], pentru că nu nedreptățește pe nimeni. Căci „Domnul va face judecată săracului și dreptate sărmanilor” [Ps. 139, 13, LXX]. Va face judecată celor care sunt tratați acum fără considerație, celor care sunt minimalizați, excluși, marginalizați, ironizați.

Însă omul evlavios știe că nu are câștig de cauză în fața judecății lui Dumnezeu. Și de ce știe asta? Pentru că știe că e om păcătos! Tocmai de aceea el se roagă Domnului: „Și să nu intri întru judecată cu robul Tău [καὶ μὴ εἰσέλθῃς εἰς κρίσιν μετὰ τοῦ δούλου Σου], că tot cel viu nu se va îndrepta înaintea Ta [ὅτι οὐ δικαιωθήσεται ἐνώπιόν Σου πᾶς ζῶν]” [Ps. 142, 2, LXX]. Pentru că nimeni nu e Drept înaintea Lui, atâta timp cât El îi îndreaptă pe cei Drepți [Ps. 7, 10, LXX].

Ce este atunci îndreptarea duhovnicească? E viața duhovnicească pe care am început-o din clipa Botezului nostru, din momentul de când am devenit creștini. Pentru că am devenit creștini prin Botez, prin Mirungere și prin Euharistie, prin intrarea noastră sacramentală în Biserică, căci atunci ne-am îndreptat din credință [ἐκ πίστεως] [Gal. 3, 24, BYZ], prin faptele credinței noastre. Și botezându-ne întru Hristos, noi ne-am îmbrăcat întru Hristos [Gal. 3, 27, BYZ]. Întru slava Lui cea veșnică. Dar cine s-a îmbrăcat în Hristos, s-a îmbrăcat și în Tatăl și în Duhul Sfânt, pentru că noi am fost botezați în numele Dumnezeului nostru treimic[2]. Și cine s-a botezat în numele Dumnezeului nostru treimic, acela s-a născut din nou pe temelia Apostolilor și a Prorocilor[3], pe temelia credinței lor. S-a născut din nou foarte repede, pentru că „toate este [sunt] grabnice înaintea Domnului [πάντα ἐστὶν ταχινὰ ἔναντι Κυρίου]” [Înț. lui Sirah 18, 26, LXX].

Și Botezul, Mirungerea, Euharistia le primim în grabă, de prunci, pentru ca să creștem întru cunoașterea și slava lui Dumnezeu în toată viața noastră. Pentru că, prin Botez, Domnul ne-a eliberat din robia vrăjmașului, care era încuibat în inima noastră[4], și ne-a făcut oi cuvântătoare ale turmei celei sfinte a lui Hristos, mădulare cinstite ale Bisericii Sale, fii și moștenitori ai Împărăției Sale[5]. Și ne-a făcut din păgâni creștini, pentru ca să viețuim creștinește.

Și ce înseamnă să viețuiești creștinește, ca un creștin? Înseamnă să viețuim după poruncile Lui, păzind pecetea harului nestricată și ferindu-ne de întinarea veșmântului nostru sufletesc[6]. Iar scopul vieții creștine îl aflăm tot din Slujba Botezului: să dobândim fericirea Sfinților în Împărăția Sa[7]. Adică să devenim și noi Sfinți, pentru ca să ne bucurăm veșnic împreună cu toți Sfinții lui Dumnezeu.

Dar dacă ne întinăm veșmântul sufletului nostru, dacă păcătuim, ce trebuie să facem? Să ne pocăim și să ne ridicăm din păcatele noastre și să le mărturisim în Taina Mărturisirii! Căci, la Spovedanie, noi suntem dezlegați de Dumnezeu de păcatele noastre[8]. Noi suntem curățiți de ele și astfel suntem izbăviți de chinurile cele veșnice[9], care sunt ale celor care nu își spovedesc păcatele lor cu pocăință și cu îndreptarea vieții.

Pentru că Taina Mărturisirii ne afundă în pocăință, ne dă dezlegarea și iertarea păcatelor noastre pe care le-am spovedit, iertându-ni-se nouă „toată greșeala cea de voie și cea fără de voie” și, totodată, suntem împăcați și uniți din nou cu Sfânta Biserică[10]. Pentru că păcatele ne strică unirea noastră cu Dumnezeu și ne îndepărtează de El, de simțirea Lui. Fapt pentru care noi trebuie să ne spovedim și să ne împărtășim des cu Domnul, pentru ca, „acolo unde s-a înmulțit păcatul, să prisosească harul”[11] lui Dumnezeu.

Și unde s-a înmulțit păcatul? În noi înșine! Și acolo unde s-a înmulțit păcatul, acolo trebuie să vină slava lui Dumnezeu, prin împărtășirea euharistică cu Domnul, pentru ca să ne facem părtași dumnezeirii Sale[12]. Căci primim Trupul și Sângele Domnului „spre tămăduirea sufletului și a trupului și spre curățirea gândurilor noastre celor rele”[13]. Le primim în noi cu evlavie, pentru ca Domnul să ne sfințească sufletul și trupul nostru și să ne înnoiască pe noi duhovnicește, să înrădăcineze frica Lui în mădularele noastre, iar sfințirea Lui să o facă neștearsă întru noi[14]. Pentru că trebuie să simțim mereu în noi slava Lui, slava Lui cea veșnică, cea prin care noi ne sfințim zilnic împreună cu Dumnezeu.

Și Dumnezeu ne face tot mai sensibili la suferințele și la nevoile oamenilor, tot mai atenți la viața lor și la modul cum îi putem ajuta. De aceea, creșterea în sfințenie este o creștere tot mai mare în umanitate, în simțirea vie a tuturor semenilor noștri. Iar Dumnezeu ne descoperă oamenii cu adevărat, pe măsură ce ne dorim să îi ajutăm în mod real. El ne luminează asupra lor, pe măsura iubirii noastre pentru oameni.

De aceea, Evanghelia de astăzi [Lc. 16, 19-31] este despre oameni, despre cunoașterea oamenilor. Pentru că, peste tot pe pământ sunt bogați și săraci, dar numai Dumnezeu ne poate descoperi care sunt bogații și săracii cei Sfinți, care sunt bogații și săracii lui Dumnezeu. Pentru că nu bogăția și nici sărăcia ne îndepărtează de Dumnezeu, ci păcatele noastre ne îndepărtează de El. Atâta timp cât există și bogați, dar și săraci Sfinți în Împărăția lui Dumnezeu.

Lazaros [Λάζαρος] [Lc. 16, 20, BYZ] este echivalentul lui אֶלְעָזָר [Elazar][15]. Iar în ebraică înseamnă „Dumnezeu este ajutorul meu”[16]. Dar aceasta e definiția creștinului! Căci creștinul e omul care trăiește din ajutorul lui Dumnezeu și e conștient de prezența Lui în viața sa. Pentru că noi suntem dependenți cu totul de mila lui Dumnezeu, de prezența Lui în viața noastră, de slava Lui, și ne salutăm adesea cu: „Doamne, ajută!”.

Să ne ajute la ce? La tot ceea ce facem! Să ne ajute să trăim creștinește. Să ne ajute să trăim ca oameni Sfinți înaintea Lui și a oamenilor. Pentru că Sfântul Lazaros, cel sărac [Lc. 16, 20, BYZ], nu a moștenit Împărăția lui Dumnezeu pentru că era sărac, ci pentru că era Sfânt. Pentru că era Sfânt în ciuda faptului că era sărac și neajutorat. Era bolnav, neajutorat și singur [Lc. 16, 21]. Doar câinii îi țineau companie și îi lingeau rănile [Ibidem], pentru că oamenii nu îi dădeau importanță.

Și pentru că a trăit în sfințenie, în ciuda sărăciei sale lucii și a stării sale avansate de boală, el a fost dus de Sfinții Îngeri în Împărăția lui Dumnezeu [Lc. 16, 22]. Pe când bogatul în plăceri și care era indiferent la nevoile oamenilor a ajuns în Iad, în chinuri, fiind conștient de starea lui reală [Lc. 16, 23]. Pentru că el, încă de pe pământ, era în Iad, pentru că avea fapte de Iad. După cum, încă de pe pământ Lazaros era în Paradis, pentru că avea viață de Paradisul lui Dumnezeu, de Împărăția Lui.

Iadul e veșnic, dar și Împărăția lui Dumnezeu e veșnică! Domnul i-a făgăduit Tâlharului celui bun, celui care s-a mântuit: „Amin zic ție [Ἀμὴν λέγω σοι], astăzi vei fi cu Mine în Paradis [σήμερον μετ᾽ Ἐμοῦ ἔσῃ ἐν τῷ Παραδείσῳ]!” [Lc. 23, 43, BYZ]. Iar παράδεισος [paradisos] vine de la un vechi cuvânt persan și înseamnă „grădină”[17]. Tocmai de aceea, în LXX, ni se spune că „Domnul Dumnezeu a sădit Paradisul în Edem [ἐφύτευσεν Κύριος ὁ Θεὸς Παράδεισον ἐν Εδεμ], către răsărituri [κατὰ ἀνατολὰς], și acolo l-a pus pe omul pe care l-a zidit [καὶ ἔθετο ἐκεῖ τὸν ἄνθρωπον ὃν ἔπλασεν]” [Fac. 2, 8, LXX], pe Sfântul Protopărinte Adam. L-a pus în Grădina Edemului. Iar Εδεμ înseamnă „roditoare” sau „bine udată”[18]. Așa că o viață de Edem, e o viață roditoare, e o viață bine udată de slava lui Dumnezeu, e o viață de sfințenie.

Paradisul roditor al lui Dumnezeu este comuniunea tuturor Sfinților și a Îngerilor Lui. Împărăția Lui este Grădina Lui. Și noi vrem să ajungem cu toții în Grădina lui Dumnezeu, unde a fi înseamnă a fi pentru veșnicie în comuniune cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui.

Însă Domnul nu vorbește despre Paradis în Lc. 16, 22, BYZ, ci folosește sintagma „întru sânul lui Avraam [εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]”. Al Sfântului Patriarh Avraam. În In. 1, 18, BYZ, Domnul folosește din nou εἰς τὸν κόλπον, dar în sintagma: „εἰς τὸν κόλπον τοῦ Πατρός [întru sânul Tatălui]”. Pentru ca să spună că El, Fiul, este întru sânul Tatălui. Și a fi „εἰς τὸν κόλπον [întru sânul]” arată deoființa și intimitatea lui Lazaros cu Avraam și a Fiului cu Tatăl. Pentru că cei doi credincioși sunt în comuniune, sunt împreună în slava lui Dumnezeu cea veșnică, după cum Fiul și Tatăl sunt deoființă și comunionali, fiind împreună din veci și pentru veci, dimpreună cu Sfântul Duh.

Îl am în inima mea…Sau l-am crescut la sânul meu…Și dacă l-am crescut la sânul meu, lângă inima mea, eu îl am în inima mea. Și nu pot să îl scot de acolo, pentru că îl iubesc. Îl port în inima mea mereu! Dar, când cei care se iubesc, spun: „te-am scos de la inima mea”, nu înseamnă că nu se mai iubesc, ci că a fost rănită iubirea dintre ei printr-un păcat mare.

Domnul l-a întrebat pe Iudas [Ἰούδας]: „Prietene [Ἑταῖρε], spre ce vii [ἐφ᾽ ᾧ πάρει]?” [Mt. 26, 50, BYZ]. Ce ești gata să faci? Asta după ce Iudas i-a zis: „Χαῖρε, Ῥαββί [Bucură-te, Rabbi/ Învățătorule!]” [Mt. 26, 49, BYZ] și L-a sărutat pe El [Ibidem]. De aceea, când ne împărtășim cu Domnul, noi Îi făgăduim să nu Îi dăm Lui o sărutare precum Iudas [καθάπερ ὁ Ἰούδας][19], adică o sărutare mincinoasă, ci să ne dăruim cu totul Lui. Căci trebuie să venim cu totul spre Domnul și Mântuitorul vieții noastre, pentru ca El să ne numească prietenii Săi. Căci El ne-a spus: „Voi sunteți prietenii Mei [φίλοι Μου], dacă aveți să faceți câte Eu vă poruncesc vouă. [De aceea] nu vă mai spun vouă robi, că robul nu știe ce face domnul lui, ci v-am spus vouă prieteni, căci toate câte am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut cunoscute vouă” [In. 15, 14-15, BYZ].

Așadar, iubiții Mei, intimitatea cu Dumnezeu arată apartenența noastră la Împărăția Lui, pe când aversiunea noastră față de El vădește decadența noastră. Dacă nu Îl suporți pe Dumnezeu, nu suporți iubirea Lui, mila Lui, curăția Lui, frumusețea Lui, sfințenia Lui. Și dacă nu suporți prezența Lui, atunci îți place fărădelegea, păcatul, urâtul, perversitatea. Perversitas, perversitatis înseamnă răsturnare a firii umane, corupere, depravare a ei[20]. Căci atunci când te pui în slujba păcatului, nu mai îți sfințești trupul și sufletul, ci ți le pângărești. Și cine e perversus, acela este stricat sufletește, e pervers, e vicios[21], e pătimaș. Căci se folosește de sine și de ale sale în mod păcătos și nu spre slava lui Dumnezeu.

Bogatul nemilostiv se folosea în mod pervers de timpul și de bunurile sale. Pentru că se veselea în fiecare zi în mod strălucit [Lc. 16, 19, BYZ] și nu da atenție nicidecum oamenilor suferinzi, neajutorați și flămânzi [Lc. 16, 20-21, BYZ]. Pentru că timpul e pentru comuniune și bunurile materiale sunt tot pentru ea. Viața noastră pământească e pentru a fi oameni și pentru a ne comporta ca niște oameni responsabili.

Căci viața, trupul, sănătatea, funcția, averea, influența, renumele, timpul personal sunt pentru ca să îi folosim pe oameni și, în același timp, pentru ca și noi să ne mântuim. Pentru că acum, în viața și în timpul pe care îl avem la dispoziție, noi trebuie să ne curățim, să ne luminăm, să ne sfințim și să fim de folos oamenilor. Și cu cât îi folosim mai mult pe alții, cu atât suntem mai împliniți. Și împlinirea noastră nu se va lua de la noi.

Vă mulțumesc frumos pentru prietenie și pentru apreciere! Am avut o zi de naștere bucuroasă și mesajele dumneavoastră mi-au făcut mult bine. Al 42-lea an al vieții mele mi-l pun tot în folosul dumneavoastră, rugându-mă pentru pacea și mântuirea întregii lumi. Căci trebuie să ne rugăm pentru întărirea, luminarea, mântuirea și sfințirea întregii lumi, pentru că aceasta e voia lui Dumnezeu cu noi. Și, în același timp, trebuie să lucrăm neîncetat la zidirea interioară a oamenilor, prin adevărul și binecuvântarea lui Dumnezeu.

La mulți ani tuturor și multă pace, bucurie și binecuvântare la toți confrații noștri! Dumnezeu să ne mântuie cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

---

[1] Începută la 9. 46, în zi de miercuri, pe 30 octombrie 2019. Cer înnorat, 9 grade, vânt de 21 km/ h.

[2] Căci Episcopul sau Preotul, afundându-l de trei ori pe cel care se botează în apă sfințită, spune: „Se botează robul lui Dumnezeu (numele celui care se botează) în numele Tatălui. Amin! Și al Fiului. Amin! Și al Sfântului Duh. Amin! Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”, cf. Molitfelnic, Ed. IBMO, București, 2019, p. 46.

[3] Idem, p. 41. [4] Idem, p. 32. [5] Idem, p. 33. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 65. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 74.

[11] Liturghier, Ed. IBMO, București, 2012, p. 357.

[12] Idem, p. 361. [13] Idem, p. 362. [14] Idem, p. 352.

[15] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lazăr.

[16] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Lazarus_of_Bethany.

[17] Cf. Friberg Greek Lexicon 20.517, în BW 10.

[18] The Oxford Dictionary of the Jewish Religion, second edition, editor in chief Adele Berlin, Pub. Oxford University Press, New York & Oxford, 2011, p. 229.

[19] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[20] Gheorghe Guțu, Dicționar Latin-Român, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Humanitas, București, 2003, p. 989. [21] Ibidem.