Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul românilor [30 noiembrie 2019]
Iubiții mei[1],
apostolicitatea Bisericii înseamnă „moștenirea credinței, [a] învățăturii și [a] harului de la [Sfinții] Apostoli”[2], de la Ucenicii Domnului, de la martorii direcți ai vieții și ai lucrării Sale mântuitoare. Moștenire sfântă care s-a transmis peste veacuri în Biserică și care reprezintă una dintre trăsăturile fundamentale ale Bisericii. Pentru că Biserica lui Dumnezeu este una [μίαν], e sfântă [ἁγίαν], e catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν][3], așa după cum spune Crezul Bisericii. Și având toate aceste însușiri unice ale ei, care o fac inconfundabilă, Biserica lui Dumnezeu vine de la El până la noi purtând amprenta apostolicității, pentru că este întemeiată pe mărturia Sfinților Apostoli ai Domnului.
De aceea, Biserica României, fiind de origine apostolică, noi putem înțelege cel mai bine ce înseamnă a primi credința de la Apostoli și a o păstra nealterată peste veacuri. Pentru că românii trăiesc de două milenii în credința apostolică a Bisericii, ca parte componentă a Bisericii. Și roadele Bisericii pe pământul nostru se observă în toată istoria poporului nostru și în tot modul de a fi și de a gândi al românilor. Pentru că românii sunt profund creștini, viața creștină fiind amprenta fundamentală a vieții românilor.
– Însă cine este Apostolul nostru? Cine e cel prin care Dumnezeu ne-a făcut pe noi creștini?
– E Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας], cel întâi chemat la apostolat de către Domnul [In. 1, 40], și fratele Sfântului Apostol Petros. Care, după ce L-a ascultat pe Domnul o singură zi [In. 1, 39], s-a încredințat de faptul că El este Messias [Μεσσίας]. Dar nu a ținut această înțelegere mântuitoare numai pentru sine, ci s-a dus și la fratele lui, la Simon Petros, și i-a vestit: „L-am aflat pe Messias [Εὑρήκαμεν τὸν Μεσίαν]” [In. 1, 41, BYZ]. Adică pe Hristos [Χριστός] [Ibidem], pe Cel despre care vorbiseră toți Profeții. Pentru că Sfinții Apostolii s-au încredințat despre Domnul din viața trăită împreună cu El, dar și din mărturia Sfinților Profeți. Pentru că ceea ce spuseseră Sfinții Profeți despre Domnul, s-a împlinit în viața Domnului.
Așadar, când vorbim despre apostolicitatea Bisericii, vorbim despre fundamentul apostolico-profetic al Bisericii. Pentru că Apostolii au conglăsuit cu Profeții. Vechiul și Noul Testament dau o mărturie unitară despre Dumnezeul treimic și noi trebuie să trăim duhovnicește, trebuie să trăim bisericește, pentru ca să înțelegem mesajul unitar și dumnezeiesc al întregii Scripturi și al întregii Tradiții a Bisericii. Pentru că sfințenia Bisericii se trăiește și în viața și în slujirea Bisericii, dar și în credința și în mărturia Bisericii.
Credința și mărturia Bisericii de-a lungul secolelor vorbesc despre o Biserică una și catolică, răspândită pretutindeni de Apostolii Domnului și de urmașii acestora. Această Biserică catolică, extinsă în întreaga lume, trăia ortodoxia credinței și a slujirii. Și în măsura în care citim mărturia Bisericii pe secole, în măsura în care îi citim pe Sfinții Părinți ai Bisericii, vedem cât de unitară și de profundă era mărturia lor.
Dar pe măsură ce citim și ne asumăm în mod pragmatic mărturia Bisericii, vedem că ea e una cu viața noastră bisericească. Căci noi și azi, și acum, trăim și slujim apostolic în Biserica lui Dumnezeu, pentru că trăim aceeași bogăție de har a lui Dumnezeu, care ne sfințește pe noi. Și aceasta se petrece, pentru că nu există un hiat între trecut și prezent, între vremurile apostolice și secolul al XXI-lea al Bisericii, ci o continuitate neîntreruptă a Bisericii.
Noi trăim în Biserica lui Dumnezeu ca și părinții noștri din alte secole. Căci avem în comun cu ei aceeași credință, același cult, aceeași trăire ascetică, mistică și liturgică a relației cu Dumnezeu. Și de aceea, noi, fiii Bisericii, nu trăim cu mentalitatea că suntem „în război” cu Biserica și că e nevoie „să o schimbăm” după moda timpului, ci noi avem conștiința că trebuie să ne schimbăm pe noi înșine în mod continuu pentru a fi proprii relației cu Dumnezeu.
Căci nu putem schimba credința, nici cultul, nici viața ascetico-mistico-liturgică a Bisericii, nici istoria Bisericii, dar ne putem schimba în mod continuu pe noi înșine. Iar toată viețuirea virtuoasă a creștinilor reprezintă schimbarea continuă, în bine, a noastră. Reprezintă continua înduhovnicire și sfințire a fiecăruia dintre noi. Prin care noi ne facem tot mai mult fiii autentici ai Bisericii, pentru că ne facem tot mai mult Sfinții lui Dumnezeu.
Din Bitsaida Galileii [Βηθσαϊδᾶ τῆς Γαλιλαῖας], de unde s-a născut[4], Sfântul Andreas a ajuns și la noi, în Scitia [Σκυθία][5], în Dobrogea. Fiind Evanghelizatorul și Apostolul nostru, al românilor. Însă, în același timp, a contat și contează toți urmașii Sfântului Andreas în Biserică, adică toți cei care au trăit și trăiesc credința, învățătura și harul Bisericii. Pentru că credința se aprinde de la suflet la suflet așa după cum aprindem o lumânare de la altă lumânare. Credința Bisericii se transmite prin Botez, adică prin intrarea în Biserică și prin viața în Biserică.
Iar dacă noi, astăzi, trăim o viață mai mult indiferentă față de viața și experiența Bisericii, lucrurile nu au stat așa în veacurile anterioare. Căci, dacă strămoșii noștri ar fi fost indolenți, dacă ar fi fost indiferenți religios, Biserica s-ar fi stins de pe pământul românesc, așa după cum s-a petrecut în alte părți ale lumii, care au fost evanghelizate tot de Apostolii Domnului.
Însă Biserica e aici și noi suntem în Biserică! Și suntem în Biserică pentru că trăim apostolic, pentru că trăim bisericește, ca și părinții și strămoșii noștri. Și avem misiunea sfântă de a duce mai departe Biserica, de a duce mai departe mântuirea oamenilor, pentru că oamenii se mântuie numai în Biserica lui Dumnezeu.
Dar pentru a duce mai departe Biserica trebuie să nu luptăm împotriva Tradiției și a Sfinților Bisericii. Trebuie să nu căutăm să bagatelizăm cultul și viața interioară a creștinilor. Pentru că creștinii de azi trebuie să învețe viața creștină de la Sfinții Bisericii și să o trăiască în Biserică. Să o trăiască zilnic, cu toate riscurile la care pot fi expuși.
Pentru că Apostolul nostru și-a sfârșit mărturia lui pe Cruce[6]. Și a murit astfel nu pentru că a făcut vreun rău cuiva, ci pentru că a făcut bine la toată lumea. Dar binele, adesea, poate fi interpretat foarte greșit. Binele poate fi înțeles ca „rău”, ca „cel mai mare rău”. Numai că binele nu poate fi niciodată rău și binele nu se devalorizează niciodată. Binele e ca aurul: e mereu strălucitor, mereu prețios, mereu autentic. Pentru că binele ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi, ne face fii și moștenitori ai lui Dumnezeu, și cine este cu El, este veșnic cu El.
De aceea, iubiții mei, prăznuindu-l pe Sfântul Andreas, Apostolul românilor, trebuie să alegem zilnic să îi continuăm apostolatul lui la noi. Prin tot ceea ce facem și suntem trebuie să ducem mărturia lui mai departe. Pentru că viitorul nostru ca neam e legat de viitorul Bisericii. Biserica a fost aceea care a ținut poporul român unitar. În Biserică s-a păstrat limba română și s-a slujit pentru toți românii. Pentru că toți românii au fost fiii aceleiași Biserici, până când, din păcate, tot mai mulți au început să se lepede de propria lor credință, de propria lor identitate religioasă.
Dar când te lepezi de credința Bisericii, te lepezi de mântuirea ta. Când te desparți de Biserică, te desparți și de reala experiență a lui Dumnezeu. Pentru că în afara Bisericii nu avem o reală experiență a vieții cu Dumnezeu, ci o amăgire, o iluzie, pentru că nu creștem în sfințenie, ci în demonizarea de sine. Așa se explică de ce Biserica nu admite între Sfinții ei pe nimeni care e în afara ei, oricât de „virtuos” al părea. Pentru că mântuirea se trăiește aici, în singura Biserică a lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, și Sfinții Bisericii sunt doar fiii ei.
Și noi nu putem amesteca credința Bisericii cu părerile pseudo-teologice ale eterodocșilor, pentru că prin asta am strica credința lui Dumnezeu. Ci noi păstrăm credința și slujirea și viața Bisericii în autenticitatea lor, pentru ca să trăim și acum și veșnic în slava lui Dumnezeu, dimpreună cu El, cu Îngerii și Sfinții Lui.
…Ca Preot, care gândești și slujești tot timpul pentru Dumnezeu, ești adesea obosit și ispitit de tot felul de gânduri. Dar oricât de greu m-aș simți într-o zi anume, eu simt prezența lui Dumnezeu și a Sfinților și a Îngerilor Lui în viața și în slujirea mea. Nu mă simt niciodată singur slujind! Nu mă simt singur niciodată! Pentru că viața Bisericii e viața duhovnicească pe care o putem trăi oriunde și oricând.
Iar Sfântul Andreas când a venit la noi, în părțile noastre, ca să propovăduiască dreapta credință, a venit cu aceeași simțire și certitudine interioară: că Dumnezeu e cu el și că Sfinții și Îngerii Lui îl ajută. Și a îndrăznit întru Dumnezeu, a venit pentru El la noi, nu s-a uitat la consecințele asupra vieții lui, ci la folosul duhovnicesc al oamenilor. De aceea, noi trebuie să fim foarte recunoscători eforturilor sale sfinte pentru noi. Să fim recunoscători lui și celor de după el, care au sădit și aici, pe pământ românesc, Biserica lui Dumnezeu, și au îngrijit-o și au păzit-o până azi. Căci Biserica e ca o pădure ce trebuie mereu udată și protejată. Pentru că vin noi și noi generații de oameni credincioși care au nevoie de experiența, de sfatul și de grija noastră. Și dacă ne uităm doar la copacii care au fost, pădurea se reduce tot mai mult. Dar dacă sădim zilnic copaci și le arătăm continuu calea cu Dumnezeu, atunci pădurea Bisericii se extinde, se face tot mai catolică, tot mai universală, împânzind peste tot apostolicitatea Bisericii, adică credința, mărturia și experiența Sfinților Apostoli.
Să fim bărbătoși ca Sfântul Andreas, Părintele nostru!
Să avem curajul credinței și al mărturisirii celei sfinte!
Pentru că credința vie străpunge inimile oamenilor și îi apropie de Dumnezeu. Credința, mărturisită cu puterea lui Dumnezeu, învie pe oameni din morți. Și atunci când oamenii se trezesc din păcat și se întorc la Domnul, se împlinește această profeție a Domnului: „Amin, amin zic vouă că vine ceasul și acum este, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei care vor auzi, vor trăi” [In. 5, 25, BYZ]. Cei morți pentru Dumnezeu, care vor auzi glasul Lui, vor învia și vor trăi duhovnicește.
Dar ca să fie auzit glasul Lui, trebuie să se audă glasul nostru. Glasul nostru care vorbește despre voia Lui, despre sfințenia Lui, despre mântuirea Sa.
De aceea, nu ne putem permite să pierdem timpul. O zi pierdută este o zi în care nu spunem nimic despre Dumnezeu. Pentru că noi trebuie să spunem ca Sfântul David, Profetul: „Mărturisi-mă-voi Ție, Doamne, în toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale!” [Ps. 9, 2, LXX]. Și ca să spunem minunile Lui, trebuie să vorbim despre Sfinții Lui și despre tot ajutorul pe care El l-a dat, îl dă și îl va da Bisericii Sale și întregii lumi. Amin!
[1] Începută la 7. 24, în zi de luni, pe 25 noiembrie 2019. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 18 km/ h.
[2] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a 2-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 197.
[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan.
[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.
[5] Cf. http://i-m-patron.gr/i-m-patron-old.gr/agiologia/agios_andreas.html.