Lună: aprilie 2007

Parabola gândacului de bucătărie

One comment

Mare la înfăţişare dar gol pe dinăuntru, dacă n-a mâncat prea mult, marele gândac de bucătărie e de fapt un maţe fripte. Când vrei să îl prinzi el ştie să se ascundă. Apare noaptea, când lumina e stinsă, când nu se aud paşi. Lui nu îi place lumina, intră în veceu, în canalizare, intră sub pat, îţi sare peste oale şi farfurii… E un neplăcut, un insidios de fiecare dată…şi e şi negru…şi mai pute şi urât…şi e şi mare…

Parabola gândacului de bucătărie e foarte interesantă, interesant de importantă. Gândacul de bucătărie e marele gând, subtilul gând satanic, care intră în tine când lumina e stinsă, când nu e în tine veghere şi har. El intră pe toate părţile. Îţi sare din veceu în mâncare, te face să dărâmi toate în tentativa de a-l prinde, pentru că gândul demonic, gândurile Satanei, poleite în ce îţi place ţie, frate, intră peste tot în tine, dacă te uiţi după fragi şi mure. El aduce murdăria din veceu la tine în suflet şi face din tine un veceu, o cocină de porci, un Iad, pe care tu îl numeşti: viaţa ta.

Lasă-mă, papa, la mare! sau Fii bărbat că viaţa trece! sunt un fel de gândac mare de bucătărie, care îţi oferă totul, te fac să te simţi bine până când începi să vomiţi de atâta intoxicaţie cu minciună, cu viruşii păcatului. Gândacul de bucătărie este insistent. El te filează toată ziua şi tot intră la tine în străchini. Adică nu se lasă, e dement rău. Dracul până nu te pune să faci ce vrea el nu se lasă. Dacă nu faci, cel puţin te enervează puţin, îţi strică, îţi încurcă iţele zilei. Şi dacă te-a enervat, degeaba l-ai călcat pe marele gândac, gol pe dinăuntru, pe spate, că el şi-a făcut partitura în viaţa ta.

Gândacul de bucătărie miroase rău, lasă urme, e parşiv, se ascunde când îl găseşti, are radare bune. Demonul fricii te face să crezi că nu poţi să treci nicidecum de pasul următor, de examenul următor al vieţii tale. Tu vrei să mergi mai departe şi el nu, vere, să îţi stea în cap! Desfrânarea, deşi miroase urât la culme după, te face să vezi dulceaţa vagă înainte, dulceaţa fără consistenţă. Între înainte şi după e toată şmecheria. Dacă o crezi înainte, după nu mai rămâne decât mirosul urât de gândac care a plecat şi trebuie să te speli pe mâini, adică să te spovedeşti.

Gândacul nu se cam spovedeşte deloc. Dar dacă te-ai murdărit pe mâini, adică pe simţurile sufletului şi ale trupului atunci trebuie să te speli cu har, cu apa harului. Parabola, metafora are consistenţă pentru că expune lucruri adânci despre noi. A observa raţiunile lucrurilor înseamnă tocmai a observa echivalenţa dintre cele din jurul nostru şi cele din lăuntrul nostru.

Gândacul are lucruri pe care le găsesc în mine. El fuge de lumină; eu dacă sunt ameţit de ispită, nu vreau să ascult glasul luminos al conştiinţei şi fug de lumină, pentru că mersul meu e spre rău, spe patimă. Gândacul pute a murdărie; eu put dacă nu mă curăţesc continuu. Curăţia principală a omului nu vine de la detergentul pe care îl foloseşte şi nici de la săpăunul cu care se spală ci de la căinţa şi părerea de rău pentru păcatele făcute. El trăieşte în cotloane; eu trăiesc în cotloanele fanteziilor dacă nu sunt treaz, dacă nu veghez, dacă nu las pe demoni să intre pe frecvenţa mea audio-video, şi în loc să am slujbă să am filme porno în cap, certuri sau măriri deşarte.

Dacă privesc gândacii, praful, casele, cărţile, oamenii în acest fel este imposbil să nu fiu foarte fericit. Pentru că fiecare nouă constatare mă face să văd profund lumea, duhovniceşte, pentru că mă las condus de harul care ţâşneşte din Treimea mea, din Dumnezeul meu, în Biserica Sa. Parabola gândacului de bucătărie…Încercaţi şi dv.! Poate vă iese mai bine…

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Între informare şi zidire duhovnicească

Leave a comment

Sunt extrem de multe informaţiile la care accedem foarte uşor, dar sunt puţine cuvintele care ne zidesc. Şi ne zidesc interior, duhovniceşte, cuvintele care au puterea să ne educe, să ne schimbe, pentru că mai întâi ne-au iluminat, ne-au făcut să înţelegem, prin har, adevărul lor. Eu preţuiesc ambele forme de agonisire interioară, chiar dacă am cel mai mare folos de la cuvintele ziditoare. Însă cuvintele care zidesc, cele pline de Duh trebuie să se altoiască pe un schelet realist, pe o informare bogată a noastră despre tot ce se petrece în lumea în care trăim.

Nu sunt de acord că trebuie să ne punem mâna la ochi şi că nu trebuie să cunoaştem abjecţia şi murdăria lumii în care trăim. Dimpotrivă trebuie s-o cunoaştem în măsura în care nu ne facem rău prea mult, pentru ca să înţelegem cât de greu şi cât e de frumos binele pe care îl fac creştinii lumii noastre. Trebuie să avem termeni de comparaţie. Şi în cărţile pe care le scriem am mizat şi mizăm pe faptul de a arăta, de a scoate la lumină aspectele tenebroase ale lumii pentru a le discuta în lumina adevărului credinţei şi a curăţiei sfinte care se cere de la noi.

Într-o carte pe care am dori să o publicăm cât mai repede şi pe care o considerăm o ierminie dură, realistă a undergroundului mondial dar iluminatoare, am discutat despre trei racile ale postmodernităţii, ca consecinţe directe ale ideologiei postmoderne: satanismul, pornografia şi terorismul, faţă în faţă cu teologia ortodoxă a Sfântului Simeon Noul Teolog şi cu vederea lui Dumnezeu. Am dat exemple, am dat citaţii extinse, am făcut conexiuni care nu sunt pe placul oricui dar care reprezintă o radiografie corectă a realităţii. În plan avem o altă carte care recenzează publicitarismul şi imagologia postmodernă sub ample aspecte.

De ce amintesc despre aceste lucruri? Nu pentru a-mi face reclamă, ci pentru a exprima un adevăr important: nu poţi să îţi asumi lumea în care trăieşti şi pentru care te rogi dacă nu îi cunoşti decăderea deopotrivă cu sublimul ei. Dacă vrem să vedem numai Sfinţii lumii noastre, dacă ne îndreptăm privirea numai spre ei şi nu observăm că ei s-au depărtat voit de răul lumii lor şi că puteau fi foarte bine alţii dacă nu era credinţa şi încrederea în lucrul cel bun, nu înţelegem că sfinţenia e o luptă reală, continuă cu abjecţia care ne asaltează din noi şi din afara noastră.

Murdăria trebuie pusă cu calm în faţa sfinţeniei şi privită cu atenţie. Trebuie să o prezinţi fără patimă ca să înţelegi mersul lumii de astăzi şi să înţelegi cum te poţi dezlipi interior de răul care te agresează. Demersul meu pare scandalos sau impropriu la prima vedere, pentru un preot şi un teolog. Pe de o parte ni se cere să ţinem pasul cu lumea, nouă, oamenilor Bisericii şi să înţelegem schimbările ei, dar când le observăm prea bine şi când arătăm interesele financiare şi politice din spatele satanismului, al pornografiei, al terorismului mondializat, al traficului de persoane, al consumului de droguri, al prostituţiei, al sclavajului de copii, al avortului şi al comerţului ilegal cu arme, atunci oamenii ne cam duşi la Biserică, văzând că noi catalogăm atât de corect, de tranşant, de atent adevărul lumii în care trăim şi ne dezicem de tot ce e înţelepciune nebună a acestei lumi, intră în panică. Se aşteaptă ca oamenii Bisericii să nu aibă ochi şi nici minte ca să judece nepărtinitor virtuţile de doi bani ale lumii decăzute în care trăim.

Însă erezia, păcatul, afacerile tenebroase trebuie discutate tranşant dacă vrei să te luminezi în privinţa lor. Dacă vrei să te informezi despre ceva, atunci trebuie să sapi în adâncime şi nu să te mulţumeşti cu informaţii tabloidizate, cu informaţii epurate de orice conotaţie benefică. Dacă vrem o anliză a lumii, o scanare a lumii în care trăim atunci acest lucru îl face cel mai bine un om duhovnicesc, un om al Bisericii, care poate analiza cu atenţie, cu har, informaţii venite din diverse surse. Dar pentru acest lucru noi înşine trebuie să ne specializăm continuu în domeniile şi realităţile pe care le discutăm.

Folosul personal a acestor investigaţii a fost enorm pentru noi. Eu şi soţia mea nu scriem pentru ca să fim neapărat publicaţi, ci pentru a ne lumina în privinţa anumitor lucruri, pentru a pune cap la cap nişte adevăruri, pentru a decela direcţia absconsă spre care se îndreaptă societatea noastră. De aceea cartea pentru noi este o muncă de luminare, care se formează pentru că vrem să ştim ceva şi nu pentru că ar trebui, sau trebuie să dăm cuiva o dare de seamă sau să ne propunem ca mentori generali. Dacă toate cărţile noastre vor fi publicate, nu pierdem şi nu cârştigăm nimic în domeniul cercetării. Nu noi mai căştigăm ceva după ce terminăm o carte de scris, ci un eventual public cititor!

Şi consider că e un mod onest de a vedea cartea, folosul ei, folosul scrierii unei cărţi: acela de a dezbate, de a cerceta, de a constata şi de a conciziona unele lucruri disparate din mintea noastră şi pentru a înţelege un aspect al existenţei într-o anume măsură. La fel cred că trebuie să receptăm şi cărţilea atunci când le citim: ca adevăruri care se îmbină. Informaţia dintr-o carte trebuie să se armonizeze în inima noastră cu informaţia din altă carte. O carte citită sau un număr de articole citite trebuie să creeze o anumită atmosferă în fiinţa noastră, o stare, o luminare anume.

Dacă urmăreşti să te foloseşti poţi înţelege lucruri sfinte dintr-o carte perversă, deducând anumite cute ale existenţei şi te poţi umple de dizgraţie la cititul unei cărţi care a fost scrisă numai pentru a epata. Folosul nu ţine neapărat de textul citit ci de modul cum tu priveşti cartea. Folosul ţine de felul inimii tale. Dacă cineva m-ar întreba dacă am citit cărţi proaste i-aş spune că nu am citit nicio carte proastă, pentru că nicio carte nu e proastă.

Cum aşa?!, m-ar întreba el. Pentru că eu nu caut neapărat perfecţiunea în orice carte pe care o citesc, nici subiecte extraordinare, nici date pe care nu le ştiam deloc sau vieţi incandescente, fabuloase, ci eu mă uit la detaliile personale ale cărţii şi ale autorului. Eu citesc autori, oameni şi nu cărţi. Pentru că autorii sunt incomparabil mai mult decât cărţile lor. Iar când citeşti numai cartea sau numai fraze te uiţi la greşeli de tipar, la stângăcii de limbaj, la anacronisme, la greşeli din oboseală, la cât de prost e autorul în comparaţie cu tine şi pierzi din vedere esenţialul: că dacă ai citit o carte şi nu te-ai folosit de ea ţi-ai pierdut ziua, zilele vieţii tale cu citirea ei.

La ce folos să recenzezi greşeli şi să pierzi din vedere omul, profilul scriitorului? Scriitorul e dincolo de text, e cel din inima căruia şi din capul căruia a ieşit cartea. Cartea e o parte din viaţa lui, din curăţia sau abjecţia lui iar dacă ne interesează adevărul atunci nu ne uităm la artefactul scrisului, la carte, la grafia ei în primul rând ci la duhul cărţii. Asta cred că trebuie să ştie un om care vrea să citească bine: să privească la adâncimile textului şi, prin ele, la omul care l-a scris.

Orice ştire e bună şi pe ea trebuie să o înmagazinăm în noi şi să o folosim la timpul oportun. Orice idee valoroasă trebuie stocată în noi şi lăsată să germineze. Pentru că orice banalitate, clişeu, prostioară, excentricitate sau lucru abominabil poate fi convertit în bine şi din acest bine putem să ne creăm liniştea inimii.

Şi închei acest articol cu o constatare din viaţa Părintelui nostru duhovnicesc, unul din marii Sfinţi necunoscuţi ai României recente (despre care avem în lucru o carte în sute de pagini) despre cum privea el realitatea imediată. Treceam în discuţiile noastre de la subiecte de teologie şi cultură la politică sau economie şi Sfinţia sa îmi dovedea din trei fraze cât de bine a înţeles mutările politicii româneşti şi internaţionale, duhul vremurilor. El îmi explica subtextul informaţiilor primite prin mass-media. Îngloba orice detaliu auzit în rugăciunile sale, în viaţa sa de rugăciune neîncetată şi când îl enerva ceva, când îl durea ceva din cele pe care le auzea în lume, când dorea să se schimbe lumea se ruga aprins, schimbându-se mai întâi pe sine.

De aceea am spus, şi o repet acum, că nu răul aflat şi văzut ne perverteşte, ci abdicarea noastră în faţa lui, pactizarea cu el, pentru că e mai confortabil. Cunoaşterea nu e confortabilă. Scrisul de cărţi nu e confortabil pentru că e asceză. Şi nici cititul nu este şi nu trebuie să fie confortabil, ci ascetic, pentru că trebuie să ne îndemne la o reconsiderare continuă a noastră. Informarea trebuie să ducă inevitabil la formare. Dar ca să te formezi duhovniceşte trebuie să reconfigurezi tot ce înţelegi şi citeşti în bine, în binele care te îndumnezeieşte.

Sensibilităţi de preot şi de credincios

Leave a comment

Omul cere de la tine să îl ţii în palmă, să nu îl striveşti, să nu îl înlocui cu altcineva. E un lucru bun: şi noi cerem asta de la credincioşi, de la fiii noştri duhovniceşti. Nimeni nu vrea să fie terorizat, ultragiat, vexat; nimeni nu vrea să fie neînţeles. Însă în acelaşi timp prea multă sensibilitate te duce pe patul spitalului, pentru că inima, şi ea, sărmana, cedează sau începe să înveţe un ritm aiurea, alert, se învaţă cu pulsul aritmic.

Mai înainte de o slujbă făcută cuiva trebuie să ai acces la cel de lângă tine, să îi ştii cumva identitatea reala. Ca să faci o consultaţie, ca medic, trebuie să ştii cine este, ce afecţiuni are, de unde vine, cum trebuie să te comporţi cu el, cu pacientul. Dacă nu te raportezi la omul real din faţa ta apar idiosincrasiile interioare; apar reacţiile de respingere, intoleranţa faţă de sfaturile celuilalt. Cel mai adesea oamenii nu suportă pe preot tocmai pentru că nu e atent la starea lui reală, la firea lui, la personalitatea pe care o are cel căruia vrea să îi slujească. La fel se întâmplă cu orice alt specialist într-un domeniu: cu doctorul, profesorul, juristul, politicianul…

Reţinerile interioare nu apar dacă tu eşti explicit, dacă eşti real în acţiunile tale. Ochii, sufletul, gesturile tale, prezenţa harului în fiinţa ta, starea ta înaintea lui Dumnezeu transpar celor care au ochii inimii formaţi ca să vadă adâncimile omului. Dacă oamenii te percep negativ din prima, dacă tu, pe drept cuvânt, le dai motive să te suspecteze de şarlatanism spiritual, de afectare, de diletantism în slujba ta, oamenii nu vor sporta slujba pe care le-o faci, pentru că vor vedea în tine un om indiferent la lucrurile principale, la lucrurile sfinţeniei.

Există însă şi excesul de atenţie din partea credincioşilor la gesturile preotului. Când te uiţi la acte disparate, când te uiţi la poze distincte şi nu vezi până în inima lui începi să ceri marea cu sarea de la el şi prea puţin de la tine. Unul din eşecurile duhovniciei, al relaţiei duhovnic-fiu duhovnicesc constă în aceea că nu se pot privi, reciproc, în străfundurile fiinţei lor. Când nu pot să facă asta amândoi, duhovnic şi fiu, relaţia se rupe, se modifică, se transformă în altceva, într-o moralizare reciprocă sau într-un motiv continuu de problematizări sterile. Oamenii nu se îndreaptă din păcat pentru că nu vor, ci pentru că nu au un sprijin autentic, real, în duhovnicii lor, în prietenii lor, în soţii lor, în copiii şi rudele lor. Nu simt că sunt sprijiniţi, crezuţi, înţeleşi, apreciaţi pentru ceea ce fac şi asta îi face să se simtă singuri şi să caute păcatul ca alinare falsă, ca scăpare, ca derobare de constrângeri.

În momentul când simţi că cineva te ţine, te poartă în inima lui la reala ta valoare sau te vede dincolo de neputinţele şi patimile tale, atunci simţi că ai aripi, că ai loc, că eşti acasă în inima cuiva şi că întotdeauna discuţia cu el, cu cel ce te iubeşte este o întărire, o înfrumuseţare a fiinţei tale. Discuţia duhovnicească, care te umple de Duhul, nu trebuie să fie neapărat cu versete şi cu citate, nici măcar cu cuvinte evlavioase, ci ea trebuie să consiste în puterea reală de a iubi, în autentica înţelegere a celuilalt şi în cuvinte şi gesturi care ţin de foame, de reala foame a sufletului. Omul nu crede că tu îl înţelegi. El vrea să îi dai dovezi, dovezi peste dovezi. Şi când înţelege că tu eşti cu adevărat văzător şi simpatetic ( sim+pateos= împreună pătimitor) cu el, atunci el este o inimă deschisă continuu spre tine, o inimă care te conţine pentru că te iubeşte. Dar iubirea vine când vezi pe celălalt şi îţi pasă de el tot timpul.

În Biserica lui Dumnezeu ( o expresie iubită de Sfântul Irineu al Lyonului, care apare în începutul cărţii a cincia din Împotriva ereziilor) sunt căutaţi şi veneraţi văzătorii duhovniceşti, oamenii care văd sufletele oamenilor pentru că sunt plini de Duhul. În faţa lor credincioşii simt că aici trebuie să mergi pe vârfuri ca să nu superi, să nu striveşti pacea inimii lui. Semn că, acolo unde există sensibilitate, unde se dovedeşte o sensibilitate prisositoare, oamenii credincioşi acţionează cu atenţie şi cu simplitate. Acolo unde oamenii sunt scanaţi imediat duhovniceşte, unde nu e nevoie de prea multe cuvinte, de poliloghii, adică de mulţime de cuvinte, oamenii încep să devină ceea ce trebuie să fie.

Şi în faţa lor, a acestor munţi de lumină dumnezeiască, oamenii învaţă pacea inimii, adevăratele gesturi umane, încep să revadă realitatea grijii, a muncii, a efortului, a prosperităţii. Lucrurile sunt regândite într-o clipă. Pentru că e nevoie şi din partea preotului şi a ierahului şi din partea credincioşilor de o continuă dovadă de conştientizare reciprocă, de vedere reciprocă, de înpământenire în bine. Fără acest lucru nimeni nu poate convinge şi nici nu poate stăpâni peste inimi.

Suntem sensibili şi trebuie să fim sensibili la lucrurile cuviinţei, ale smereniei, ale bunului simţ. Nu poţi să fii smerit, să pari smerit dar să nu ai bun simţ, să nu ai măsură în relaţiile tale cu oamenii şi cu tine. Smerenia e o realitate interioară de mult bun simţ, de măsură şi nu numai o fugă de laude. A fugi de laude sau a nu te propune ca reper e o parte din smerenie, dar smerenia cere şi îngăduinţă, cere măsură, cere îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu, cere osândire şi reală vedere de sine continuă, o continuă recenzare şi adâncire în harul lui Dumnezeu. Smerenia reală e acolo unde mintea se schimbă pe fiecare zi şi unde sensibilităţile cresc, unde ruşinea creşte, unde evlavia coboară şi mai mult fruntea, dar nu de formă, nu de poză, ci în mod real, în adâncul inimii tu fiind mereu cu fruntea la pământ, chiar dacă stai în picioare sau pe scaun sau vezi un film la televizor.

A sta în faţa lui Dumnezeu nu înseamnă a sta într-un loc ci a fi într-o stare de iubire, de adorare la nivelul tău. Aici trebuie conştientizat foarte bine acest aspect: nu poţi avea toate stările de pe faţa pământului ale sfinţeniei! Nu poţi să fii pentru o săptămână ca Sfântul Ioan de Kronstadt şi o altă lună ca Sfântul Macarie cel Mare. Evlavia, credinţa, sfinţenia personală are un anume cuantum în noi – şi toţi creştinii trăiesc într-o anume stare de curăţie, de sfinţenie, de iubire – pe care nu o putem escalada, întrece peste noapte. Suntem cât cuprindem, cât înţelegem, cât iubim. În aceasta constă smerenia: că vezi că nu poţi să fii mai mult decât eşti, mai mult decât poţi să faci, decât poţi cuprinde în locul, la vârsta şi cu resursele tale personale.

Când în mod mental te crezi una şi faptele tale dovedesc alta atunci suntem în domeniul imaginaţiei şi nu al vieţii duhovniceşti. Când există o reală iubire şi credinţă ea este o relaţie cu Dumnezeu care se revarsă, care atinge şi pe oameni. De aceea smerenia nu este o realitate interioară pe care să o vadă şi să o aprecieze oamenii ci e o realitate pe care o apreciază şi în ea se întipăreşte voia lui Dumnezeu. Smerenia pe care o văd oamenii ţine de faldurile ei, de exteriorul ei şi nu de esenţa lor. Tocmai de aceea, în viaţa marilor Sfinţi mistici şi a Sfinţilor nebuni pentru Hristos oamenii nu vedeau smerenia lor prea bine pentru că era prea adâncă, prea acoperită. Dacă nu vrei să se vadă evlavia ta prea mult o acoperi imediat cu masca indiferenţei. Iar dacă oamenii nu te văd aşa cum eşti, nu văd cine eşti, nu eşti de vină tu, ci sunt de vină cei care nu văd inima ta sau Dumnezeu nu îngăduie ca fiinţa ta să fie explicită oricui.

Din scanarea de suprafaţă a omului apar imaginile trunchiate despre celălalt. Şi dacă le crezi, nu găseşti niciun prieten ci numai un tabloid. Nu vă miră faptul de ce avem prea multe tabloide, adică pagini de ziar şi de web care spun trei lucruri despre un om şi tu, citind acele lucruri, crezi că ştii tot ce este omul ca atare? Pentru că cei care le fac şi cei care le gustă sunt oameni orbi la adâncimi. Şi pentru acest fapt arată sânul doameni Luciu, relaţiile conjugale defectuoase ale domnului Prigoană, cancanuri şi bârfe, prostioare, lucruri belicoase, agresive.

Sensibilitatea există la cei care nu şi-au extirpat-o, nu şi-au diminuat-o ci şi-o sporesc continuu. De aceea ne plac florile, oamenii, ne plac sentimentele şi gesturile frumoase pentru că avem şi tindem să avem o sensibilitate normală şi nu una deviată. Iar relaţiile reale nu se pot stabili pe lucruri deviate şi pe interese meschine.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Probleme cu cuvântul dat şi falsele probleme de conştiinţă

Leave a comment

Ca să faci promisiuni adevărate trebuie să ai multă conştiinţă şi mai ales să nu te uiţi la ce spun alţii despre o anumită persoană. Luăm prea mult aminte la vorbele rele, la vorbele invidiei şi mai puţin la persoana din faţa noastră. Prin asta dovedim că nu vedem nimic bun în cel din faţa noastră, că nu dorim să vedem nimic bun din principiu, ci doar aşteptăm să auzim ce se spune despre el în alte medii şi apoi acţionăm ca atare. Suntem oportunişti şi nu prieteni.

Din această cauză un cuvânt dat, o făgăduinţă e considerată cel mai adesea drept o minciună din start, din faşă. Promite că vine la o anumită oră ştiind foarte bine că nu va veni deloc. Promite că va ţine un secret, că va fi prietenul tău şi în acelaşi timp se gândeşte dacă nu cumva poate să îţi strice reputaţia. Cea mai mare povară a societăţii noastre e aceea că prietenii sunt cel mai adesea de duzină şi nu de conştiinţă. Tocmai pentru că nu acţionează din conştiinţă omul poate să îşi calce atât de repede şi de ruşinos cuvântul său.

Însă călcarea cuvântului dat, a promisiunii nu vine decât din lipsă de coloană vertebrală, de conştiinţă creştină autentică. Penibilul situaţiilor, în care cei care te-au minţit se întâlnesc cu tine când le e lumea mai dragă, e o problemă sensibilă. Nu mai au ochi de ridicat din pământ sau mimează faptul că le eşti indiferent. Cum să le fii indiferent?! Nimic şi nimeni nu ne este indiferent. Întâlnirile acestea inopinate sunt dureri ale conştiinţei, mai ales când tu ai răspuns cu blândeţe şi cu clemenţă actului lor de trădare.

Când îţi minţi iubirea pentru cineva e semn că ai început să gelozeşti persoana lui şi ai căzut din frumuseţea şi harul relaţiei de prietenie şi de iubire în care te-a pus Dumnezeu. Iubirea cere reverenţă faţă de celălalt şi nu să te tragi de şireturi cu el. Dacă iubeşti pe cineva în mod autentic, atunci îl vezi mai bun decât pe tine şi ca pe unul prin care tu trăieşti, prin care inima ta trăieşte dialogic, comunional. Iar dacă vii ca un nesimţit în faţa lui şi îl minţi cu neruşinare, ce conştiinţă ai tu?

Căci celui care minte i se dă de către Dumnezeu, spre mustrarea lui, prieteni care mint şi îl mint. Dacă faci rău, ţi se va face rău. Iar dacă continui să faci rău calificat, cu premeditare, atunci vei primi dureri peste dureri şi grozăviile Iadului, dacă mori într-o asemenea stare. Lucrurile sunt sigure şi nu confuze.

Care e conştiinţa unui mincinos de profesie, a unui trădător continuu? Va avea o sensibilitate diluată la păcat tocmai din permanenţa păcatului în fiinţa lui. Cei care nu mai simt mustrări pentru păcatele lor e pentru că fac păcate în mod excedentar, prea multe pentru o conştiinţă scrupuloasă. Omul începe să îşi simtă păcatele, să le conştientizeze dacă se priveşte atent, în amănunt, dacă ia o pauză de la rele, dacă îşi face un inventar personal al stării lui. Dacă eşti într-o continuă agitaţie şi într-un continuă beţie de idei, percepţii şi senzaţii păcătoase e normal să nu mai vezi care este adevărul tău personal.

Există situaţii în care oamenii îşi fac false probleme de conştiinţă pentru ca să nu se nevoiască prea mult sau pentru a nu fi sinceri, pentru a nu iubi cu adevărat. Când vine postul creştinul leneş se gândeşte dacă nu există vreo posibilitate de îmbolnăvire prin postul care îi stă înainte. Când e să ajuţi pe cineva, să sfătuieşti pe cineva, te gândeşti în mod fals dacă nu cumva l-ai putea deranja prin sfatul tău şi renunţi la a-l mai ajuta. Când vezi pe cineva extraordinar, când vezi că un om face lucruri bune nu vrei să îl feliciţi, să îl bucuri prin admiraţia şi iubirea ta pentru că ar putea să primească în mod rău bucuria ta.

Ne gândim de treizeci de ori dacă e să ne împărtăşim sau nu şi ne împărtăşim o singură dată, şi atunci cu răceală, cu silă, fără entuziasm. Ne uităm la un cadou, dar nu îl cumpărăm, pentru că s-ar putea ca cel ce avea să-l primească să nu îl fi vrut nicidecum. Adică ne facem false mustrări de conştiinţă şi lăsăm pe planul o mie adevăratele mustrări de conştiinţă.

Pentru că adevaratele mustrări de conştiinţă constau în aceea că am fost nesimţit, insensibil la frumuseţea şi iubirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, am fost libidinos, am fost cârtitor în dureri, am hulit, am fost bezmetic în alegerile mele, am fost rece şi neîndurător. Aici e creuzetul răului şi al confuziei din noi! Confuzia noastră e la nivel moral şi nu psihic în mod neapărat! Pentru că nu ne ţinem cuvântul dat, pentru că luptăm împotriva a ceea ce iubim, pentru că suntem laşi, ipocriţi, nestatornici, tocmai de aceea suntem într-o continuă tulburare, frică, ameţeală.

Păcatul ne ameţeşte şi nu traficul şi nici problemele curente! Păcatul şi neatenţia, moleşeala noastră la nivelul minţii, al sentimentelor şi al actelor noastre voite naşte toată această debandadă, tot acest haotic mers înapoi al vieţii noastre. Cine ne indispune mai mult decât noi înşine? Cine ne face rău mai mult decât noi? Dacă ne îngrăşăm sau dacă slăbim peste poate, dacă suntem uituci sau insensibili, dacă suntem duhnoşi sau prietenoşi nu e de vină Constituţia Statului, Ceauşescu, Iliescu sau Băsescu, ci proasta gestionare a vieţii, a timpului nostru.

Eu nu dau vina pe nimeni pentru ce mi se întâmplă rău decât pe mine. Judecând corect, liniştit lucrurile nu pot găsi un alt duşman mai mare decât propriile mele alegeri. Dacă aleg prost, am lucruri proaste. Iar dacă Dumnezeu îngăduie batjocorirea mea, dureri, boli asupra mea, conform gândirii experimentate a Tradiţiei ortodoxe, ele sunt pentru a mă clarifica interior, pentru a mă îndrepta, pentru a mă despovăra de păcate.

Boala în Ortodoxie este un pedagog spre Hristos şi nu o damnare. Boala îţi arată limitele umanului dar şi urmările reale ale păcatului în fiinţa noastră. Şi nu a unui păcat închipuit ci a păcatelor acumulate de la tinereţe şi pân’ la bătrâneţe. Păcatul în general e o nerespectare a cuvântului dat la Sfântul Botez, că ne vom dezlipi, că ne vom lepăda de Satana şi de tot cortegiul de păcate pe care el ni-l narează la ureche.

Noi, care credem că manipulăm pe alţii suntem manipulaţi în mod lamentabil de dictatorul de conştiinţă, de Satana. Dacă noi credem că suntem serviciile secrete, Satana e băiatul de la contra-informaţii, care te toarnă la greu şi crezi că ţi-e prieten. Satana nu ne e niciodată prieten! Iar cei care ascultând invitaţia la rău a demonilor îşi crează impresia că prin vinderea fratelui, a prietenului merg mai departe, nu fac decât să îşi bată cuie în suflet ( că păcatul e o moarte continuă) şi să se priveze de orice înseamnă înaintare în bine.

Marile trădări ale istoriei nu sunt biruinţe ci laşităţi. Povara laşităţii e o povară urâtă, dizgraţioasă, pentru că vezi dincolo de ea pe prietenul tău, care nu te mai poate ţine în inimă ca mai înainte. Şi dacă nimeni nu ne ţine în inimă, dacă nimeni nu se gândeşte frumos la noi e chinul cel mai mare, avanpremiera Iadului, unde nimeni nu se gândeşte la altul pentru că se consumă în propria sa durere egoistă.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Criterii de selecţie şi echitatea muncii

Leave a comment

Cine sunt oamenii cu care lucrezi? Dacă sunt nişte cifre oarecare poţi să ştergi cu ei praful de pe jos. Dacă sunt însă prietenii tăi, oamenii de care eşti responsabil atunci te gândeşti mai întâi la ei şi apoi la tine. Orice afacerist onest care angajează oameni trebuie să înţelagă că afacerea nu este o exploatare şi apoi o mazilire a subalternilor ci o sporire împreună cu ei a propriului său capital şi al lor.

În materie de muncă noi suntem pentru respectul datoriilor şi al obligaţiilor. Patronul trebuie să ofere un cadru legal de muncă iar subalternii, angajaţii trebuie să lucreze în perimetrul legalităţii şi al contractului de angajare. Acolo unde munca e făcută cu conştiinţă, cu respect şi cu frică de Dumnezeu este o muncă binecuvântată de Dumnezeu.

Angajatul nu trebuie să fie ridiculizat pentru defectele sale, ci înţeles. Angajatul trebuie învăţat să fie un muncitor onest şi responsabil. Angajatorul trebuie să ofere condiţiile legale în care să se desfăşoare munca subalternilor şi în acelaşi timp să primească de la angajaţii săi respectul cuvenit.

Numai pe baza respectului reciproc putem să avem o viaţă normală la locul nostru de muncă. Din punctul de vedere al credinţei ortodoxe oricine trebuie să muncească şi să preţuiască beneficiul muncii binecuvântate. Milostenia se face din munca proprie şi ea reprezintă jertfa personală, venită din dragoste, pentru fraţii noştri în suferinţă şi sărăcie.

Pentru că munca e un dar al lui Dumnezeu, o întărire a noastră spre fapta bună, pentru care trebuie să fim recunoscători. Orice lucru de conştiinţă se face în măsura în care ne dăruim puterea noastră de muncă şi de creaţie spre folosul comunităţii.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

1 2 3 4 … 13