Scriu online (vol. 13)

Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:

Scriu online (vol. 13)

Este a 238-a carte pe care am publicat-o online.

*

– Cum vă jucați când erați mic? Vă jucați de unul singur sau cu mai mulți?

– Când mi-am dat seama că nu am cu cine să mă joc, pentru că cei de vârsta mea nu prețuiau jocul creativ, jocul personalizator, am început să mă joc aidoma unui creator de roman omniscient. Sau ca în jocurile de strategie de azi. Pentru că în cei câțiva metri de căpșuni, din spatele casei, puși de bunica mea, eu am început să îmi construiesc Țara Dorului. Era țara mea, care avea de toate: avea palat, avea oameni din plastic, avea canal de apă navigabil, avea biserică, avea pomi, avea plante de tot felul. Printre căpșunii ei, ai bunicii mele Floarea, era toată această lume. Lume pe care o cream continuu, pe care o protejam, pe care o conduceam și nimeni nu mi-o strica. Căci, dacă aș fi venit cu cineva să mă joc, acela ar fi găsit imediat că e ceva de schimbat, ceva de adăugat, ceva de stricat. Dar așa cum o făceam eu, lumea mea era perfectă, era bună, era non-violentă, pentru că în ea nu se petrecea nimic rău. De fapt, atunci a început și lumea scrisului meu. Pentru că lumea despre care eu scriu e în mine și eu o scot afară. Și lumea pe care eu o scot din mine e plină de libertate și de vitalitate, de pace și de coerență, pentru că e o lume a dialogului și a dăruirii. Și pentru că nu aveam cu cine să mă joc la modul acesta creativ, frumos, mă jucam de unul singur, dar raportându-mă la toți locuitorii țării mele, care aveau nevoi specifice. Și eu aveam grijă, ca în jocul de strategie, de mersul bun al întregii țări, așa cum ar trebui să facă orice președinte sau orice primar, pentru că mă gândeam la binele lor, nu la al meu. Binele lor însemna binele meu. Și asta mă bucura și mă împlinea! (p. 6).

Adevărata noutate poetică nu vine din cunoașterea la cum să faci poezia, ci din experiența ta pe care o introduci în poezie. Experiența de viață a poetului e inovatoare, ea naște forme noi de poezie. Pentru că atunci când ești concentrat la a reda cât mai fidel starea ta interioară, experiența ta de viață, poezia devine tot mai reală, tot mai personală, tot mai a ta și e, în mod evident, mai presus de stil, de maniera de lucru. Dimpotrivă, cei care se cuibăresc în meșteșugul poetic, în ce au învățat ei că e poezie, sunt repetitivi și excesiv metaforici, dar metaforele nu duc nicăieri. Pe când reala poezie duce la autor, la experiența lui, iar metaforele sunt revelatorii, sunt cu substrat real. Mi-a displăcut dintotdeauna arta pentru artă, arta goală de conținutul personal. Pentru că arta e un mesaj personal, e o amprentă personală. Un robot poate reproduce un tablou, dar el nu are nimic de-a face cu acel tablou. Pentru că tabloul, inițial, a ieșit din cineva și a reprezentat viața cuiva. Când îl copiezi, el nu mai e o creație, ci o dexteritate. Pentru că creația, în primul rând, e un mod de-a fi, e o trăire foarte personală și personalizatoare, care nu poate fi înseriată (p. 13).

Scriitorul e martorul ocular continuu (p. 15).

Literatura, filosofia, arta hrănesc sufletul într-o anume măsură, pe cât adevăr au în ele. Dar hrana reală a sufletului sunt cărțile și predicile Bisericii, sunt Slujbele Bisericii, este împărtășirea euharistică cu Domnul. De aceea, dacă ai suflet sănătos, atunci iubești hrana sănătoasă a omului: cuvintele teologice și duhovnicești (p. 16).

Și acum, tot mai mult și mai mult, simt să scriu despre viețile lor [ale Sfinților] cele prea-minunate și să le cânt cântări din toată inima. De aceea, când încep să citesc viața unui Sfânt, începe deodată și cântarea vie, continuă în mine la adresa lui. Și mi-am și propus ca să scriu tot mai multe Bucură-te când citesc Viața unui Sfânt, pentru ca să pun acolo detalii nenumărate ale vieții sale (p. 17).

Predica e icoana ta, e ceea ce rămâne după ceea ce tu taci. Predica ești tu însuți, care vorbești și după ceea ce termini de predicat, pentru că ea este scrisă sau va fi scrisă după înregistrarea ei. Predica e teologie vie, este experiență trăită. Ea e un bine pentru întreaga Biserică și nu doar pentru Parohia ta. De aceea, Predicatorul Bisericii e gura Bisericii și nu un papagal ce repetă lucruri învățate pe de rost. Transmiterea teologiei și a experienței Bisericii prin predică e fundamentală atât pentru convertirea, cât și pentru aprofundarea teologică a oamenilor. Ea, predica, trebuie să îmbrățișeze pe tot omul și să îl înalțe tot mai mult. Să îl înalțe la înțelegerea vie a vieții cu Dumnezeu (p. 41).

Oriunde mă duc, eu am ce citi: pentru că citesc în oameni, în viețile lor, în cuprinderea pe care o au despre lume. Și când citești oamenii, vorbind sau nevorbind cu ei, contează sta- rea interioară pe care o ai și nu locul în care mă aflu. Și când înțelegerea e mare, oriunde m-aș afla sunt în sărbătoare a înțelegerii interioare, pentru că acolo mă bucur de luminarea lui Dumnezeu cu mine. Și, de fapt, a călători înseamnă a te umple de luminările cele mari ale lui Dumnezeu (p. 72).

A fi scriitor înseamnă a transforma orice loc în masa ta de scris (p. 75).

Trecutul are nevoie mereu de ochii prezentului (p. 78).

Prima atestare epigrafică a limbii române. De la Muzeul Virtual (articol de azi, 19 ianuarie 2024): „Vasul din ceramică cu inscripția de redacție greacă „ПETPE” („Petre”), secolul al X-lea, descoperit în așezarea medio-bizantină de la Capidava, reprezintă cea mai veche atestare epigrafică a limbii române”^[1] (p. 78).

– Ce a ajuns predica pentru dumneavoastră?

– O mărturisire abisală! Și am nevoie în mod continuu să mărturisesc, să mă mărturisesc, să scot din mine adevărurile lui Dumnezeu, pe care El le înmulțește în mod continuu (p. 86).

Nu poți spune tot ceea ce știi într-o predică! Pentru că predica nu e un raport sec de date, nu e o lucrare exhaustivă, ci o stare de spirit, o întâmpinare duhovnicească a altora. Știu când predica se termină, pentru că nu mai pot adăuga nimic atunci, în acea clipă. La fel, nu mai poți spune nimic într-un poem, dacă poemul se închide în inima ta. Și e nevoie să aștepți o altă zi, o altă predică, pentru ca lucrurile să se lege între ele și să îți continui mărturisirea de sine (p. 87).

Experiențele dumnezeiești la întâlnirea cu Sfinții, prin intermediul Sfintelor lor Moaște, s-au înmulțit de-a lungul anilor, fiecare Sfânt pe care l-am atins, m-a atins la rândul lui duhovnicește, umplându-mă de câte o harismă aparte (p. 87).

Am găsit prezența lui în măreția pietrei, în statornicia ei. L-am găsit în sculpturile sale pe Constantin Brâncuși, împlinindu-mi astfel o dorință de acum 20 și ceva de ani, când am transformat admirația pentru el în poeme și în aforisme. Aforismele lui m-au dus spre esența artei sale. Când le-am citit pentru prima oară pe la 20 de ani, am fost aproape de esențialismul meu, pe care îl trăiam atunci în artă. Pentru că a duce ideea poetică sau picturală la esența ei înseamnă a avea o întâlnire abisală cu tine însuți. Înseamnă a te exprima în mod autentic. Iar când am atins ieri și azi operele sale de aici, de la Târgu Jiu, am simțit cât de reală este exprimarea directă, esențială, a artei sale. Trăiesc o mare bucurie și o bogată împlinire vizuală. Pentru că am fost lângă el, lângă primara întâlnire cu el, de care, se pare, că aveam o mare nevoie. Căci o simt ca pe o întoarcere acasă (p. 110).

Eu îl știu pe Mirel din Turnu Măgurele,
e băiat bine, ancorat în realitate,
nu contează în care,
și căruia Tania îi spune
că o poate iubi pe mai departe,
chiar dacă a trădat-o
ca un nasicorn ce e.
Marin Sorescu se naște
numai pe 29 februarie,
chiar dacă trebuie să treacă 4 ani
între prima și a doua sa
bucurie onomastică.
Și la Muzeul Literaturii Române,
din spatele Bisericii albe,
îi poți studia opera
dacă te duce capul.
Criticul a zis că opera lui nu e pe net,
dar n-a făcut nimic ca să fie.
A lăsat pe mai departe
golul de Sorescu să se extindă,
chiar dacă toată lumea crede
că își poate sorescianiza satul.
Eriqa e domnișoară,
Mirel e fost domnișor, acum archebuză,
Tania îi poate cere iubire
pe mai departe,
chiar dacă ea nu uită.
Ce repede ești și
nu ești purtător de cuvânt!
Ce repede înghite pământul
comentatorii în bășcălie
ai lui Eminescu!
Cei care vin la teiul său cred că trebuie
să fii neapărat de la Iași,
dar te poți naște și la Roșiori
ca să îl poți iubi și chiar înțelege.
Fătălăii s-au dus în marș la florărie,
pentru că Dănuța așa le-a zis de 1 martie.
Dar eu, preventiv,
am strâns mărțișoare tot anul
și am dat
azi o parte, plus Sfinte Icoane,
dar mă încumet să mai dau
și mâine, că bucuria moarte n-are.
Și chiar dacă, macarena, 1, 2, 3, 4,
dacă nu o citești tu, o cunoaște altul,
la lilieci poate fi și la belitori sau la cucuieți,
pentru că nu manierismul contează,
ci versurile care nu pot fi scrise decât de tine,
da, de mine! (p. 118-119).

Când Sfântul Pavlos a vorbit despre credință, despre credință ca realitate dumnezeiască în persoana noastră, el a spus că credința este ipostasul sau ființa sau conținutul celor nădăjduite [ἐλπιζομένων ὑπόστασις] [Evr. 11, 1, BYZ]. Adică e conținutul celor din viitor, al celor în care noi credem și pe care le vom experimenta sau trăi în viitor. Mai pe scurt, că credința nu e goală de conținut, ci, dimpotrivă, conținutul credinței noastre e cel pe care nădăjduim să îl trăim în mod deplin în viitor.  Dar tot acolo, el continuă și ne spune că ea, credința Bisericii și a noastră, a celor credincioși, este dovada sau dovedirea lucrurilor celor nevăzute [πραγμάτων ἔλεγχος οὐ βλεπομένων] [Ibidem]. Pe deoparte avem lucrurile cele nevăzute, care sunt totuna cu cele nădăjduite de noi, și pe de altă parte avem dovada sau ipostasul sau conținutul credinței. Cum putem avea dovada credinței noastre în viața aceasta? Cum putem să vedem conținutul real al credinței noastre acum, în clipa de față? Și răspunsul Bisericii, singurul, e acesta: prin vedere dumnezeiască. Pentru că singura dovadă a faptului că Dumnezeu există și că toată credința Bisericii e reală, e dumnezeiască, o avem, dacă Îl vedem pe El întru slava Lui. Cu alte cuvinte, dovada credinței noastre e dumnezeiască, e de la Dumnezeu, pentru că El ne-o dă și în vederea dumnezeiască pe care El ne-o dă nouă, celor credincioși Lui, noi primim conținutul credinței noastre. Adică vedem în extaz ceea ce citim în cărțile Bisericii. Vederile extatice dovedesc realitatea credinței Bisericii, pentru că realitatea credinței Bisericii e dumnezeiască și nu omenească. Și Sfântul Grigorios Palamas, pe care îl pomenim mâine în mod special ca fundament al credinței noastre, asta ne spune în teologia sa: că rugăciunea neîncetată a Bisericii, cea isihastă, cea fără gânduri și imaginații, e modul de a fi al celui credincios, că prin ea ajungem să avem simțiri, luminări și vederi dumnezeiești, pentru că tot ceea ce ne arată și ne învață Dumnezeu e conținutul credinței noastre. De aceea, credința e conținutul celor nădăjduite de noi și pe care le vedem în vederile dumnezeiești pe care le avem cu harul Său. Credința e conținutul vederilor extatice. Pentru că în vederile extatice primite de la Dumnezeu noi avem dovada dumnezeiască a existenței celor nevăzute. Dacă simți harul Său, atunci știi că el există. Dacă ești luminat de harul Său ca să înțelegi un lucru anume din Scriptură sau din Părinți, înțelegi că harul Lui e real și că luminarea Lui e dumnezeiască și îndumnezeitoare. Dacă vezi slava Lui în mod extatic, în vedere dumnezeiască, atunci vezi lucruri dumnezeiești, adică pe Domnul, pe Maica Lui, Sfinți și Îngeri ai lui Dumnezeu, cum arată Paradisul și Iadul, adică vezi ceea ce Dumnezeu îți arată, îți revelează. Și dacă le vezi pe toate acestea, atunci vezi extatic conținutul credinței noastre, în ceea ce credem noi, și atunci toate ale Bisericii sunt reale, pentru că slava Lui, pe care tu o vezi și în care vezi toate aceste lucruri dumnezeiești este reală. De aceea, toate vederile extatice ale Dumnezeieștii Scripturi și ale Dumnezeieștilor Părinți sunt conținutul credinței și al teologiei Bisericii. Noi credem în acelea pe care Sfinții le-au văzut extatic. Iar Sfântul Grigorios Palamas, Părintele nostru, e pomenit în această duminică, pentru că el subliniază că toate lucrurile credinței sunt reale și dumnezeiești. Slava Lui sau harul Său e cel care ne sfințește pe noi, prin harul Său noi vedem cele dumnezeiești, iar cele dumnezeiești există, pentru că Sfinții le-au văzut, le văd și le vor vedea în mod extatic în această viață și în mod continuu în veșnicie (p. 145-146).

În viața noastră religioasă fiecare an liturgic se sedimentează într-un mod aparte, personal. Nu mai suntem cei de acum 5 ani, nici cei de acum doi ani, chiar dacă nu conștientizăm prea mult lucrurile. Pentru că în relația noastră cu Dumnezeu suntem mereu alții. Dar și în relațiile cu oamenii suntem mereu alții și cine nu ne vede zilnic, nu percepe acest lucru. Schimbarea interioară e marea noastră taină. Și schimbarea reală e înduhovnicirea noastră. Cine nu o intuiește la noi, nu o trăiește. Pentru că schimbările interioare continue le vede cel care și el se schimbă. Tocmai de aceea, modul meu de a scrie, de a predica, de a vorbi e mereu altul și același în esența lui. Nuanțele diferă. Însă nuanțele atestă schimbările reale, de adâncime, din noi înșine. Nuanțele atestă maturizarea continuă a noastră și a credinței noastre (p. 149).

Dumnezeiasca Taină a Mărturisirii nu înseamnă doar Slujba și păcatele spovedite, ci, în primul rând, ea înseamnă schimbarea din noi doi. Dumnezeu ne schimbă pe amândoi! Dumnezeu ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe amândoi! Și tot ceea ce trăim noi, eu, spovedind, iar tu, spovedindu-te, e taina noastră în Dumnezeu, pentru că e bucuria cu care ne bucură Dumnezeu. Pentru că El ne schimbă mereu pe amândoi și bucuria aceasta e marea noastră împlinire (p. 162).

Pe măsură ce oamenii nu te înțeleg, ei te privesc tot mai intens. Excesul lor de privire e consecința neputinței lor de a te înțelege. Pentru că înțelegerea omului din fața ta nu ține de analizarea gesturilor și a cuvintelor sale, ci de vederea lui directă. Iar această vedere directă e duhovnicească și nu fizică. Mai pe scurt: te uiți la el degeaba. Te uiți și nu înțelegi nimic. Ca să îl vezi trebuie să te sfințești. Sfințenia te face să te vezi pe tine, dar și pe cel din fața ta, fără să te holbezi toată ziua la oameni (p. 178).

Dar ce înseamnă a priveghea? Înseamnă a sta treaz înaintea Domnului, a-I sluji cu conștiința că ești înaintea Lui și te bucuri de El dumnezeiește. Privegherea liturgică e formată din mai multe Slujbe, din Slujbele zilei care fac praznicul bisericesc. Dar starea ta la Priveghere e aceea de om atent la tine, la interiorul tău, dar și la El. De fapt, în noi înșine și împreună cu alții, noi suntem atenți la Dumnezeu, la ceea ce ne spune El pentru viața noastră (p. 183).

He who touches me in my depth, has read me.
He who knows me, has been enlightened upon me.
Who has become my friend, resembles me (p. 185).

Parastas, Botez, apoi Nuntă. Toate azi. Și la fiecare în parte slava lui Dumnezeu a trecut prin mine spre cei pentru care m-am rugat. A trecut în mod simțit, ca de fiecare dată. Însă contează ceea ce face fiecare cu slava Lui. Pentru că unii cresc continuu în harul lui Dumnezeu, se umplu de fapte bune, pe când alții se închid în ei și tac. De aceea, nu trebuie să cauți Preotul care să te ajute, ci să cauți mai întâi poruncile lui Dumnezeu și să le împlinești pe ele. Căci dacă împlinește voia Lui înțelegi câtă lumină dumnezeiască trece prin Preoții Lui spre tine (p. 191-192).

Imensa veste bisericească a acestei zile m-a umplut de multă veselie dumnezeiască și, în același timp, de o pace sfântă copleșitoare. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu, cei 16, bucuriile românilor din Împărăția lui Dumnezeu, au fost canonizați astăzi^[2]. E o mare bu- curie și o mare împlinire pe care Sfântul Sinod al Bisericii României le-a dăruit azi tuturor românilor credincioși. Și, pentru mine, această zi e adevăratul praznic al României, pentru că azi au fost puși în Sfinte Icoane Sfinții românilor. Au așteptat prea mult cinstirea lor și, dimpreună cu ei, așteaptă o imensă țară a românilor din Paradisul lui Dumnezeu. Pentru că biruința de azi trebuie să fie începutul canonizărilor viitoare, pentru ca românii credincioși să aibă repere sigure în viața lor. Pe mulți dintre ei îi cinsteam deja ca pe Sfinții lui Dumnezeu, Sfântul Dumitru Teologul, Sfântul Ilie Mărturisitorul și Sfântul Cuvios Arsenie Boca fiind în prim-plan. Dar Biserica României are nevoie de mulții ei Sfinți pentru ca să se bucure și să se umple și mai mult de râvnă dumnezeiască. Cu toții avem nevoie de Sfinții lui Dumnezeu, pentru ca ei să ne ajute în mântuirea și sfințirea noastră. Iar viitoare cărți, studii și predici trebuie să pună tot mai mult în evidență Viețile lor, ale Sfinților care ne mântuie pe noi prin ajutorul lor în viața noastră. E o zi de Paști autentică! E o zi de copleșitoare veselie sfântă! Pentru că Sfinții României au început să fie puși în prim-planul Bisericii lui Dumnezeu. 12 iulie 2024 e începutul entuziast al recunoașterii Sfinților noștri. Și acest început preafericit nu trebuie să se termine niciodată! (p. 215-216).

Când televiziunile și creatorii de online găsesc fraze teologice în discursurile oamenilor Bisericii care nu rimează cu mentalitatea lor, fac imediat un reportaj sau scriu un articol spunând ce nu le place, dar nu ne spun și care e gândirea lor. Pentru că frazele cu pricina, cel mai adesea, sunt teologice, sunt parte din modul de a gândi al Bisericii. Sunt parte dintr-un întreg coerent. Cei care reacționează, doar reacționează, dar nu ne spun pe baza cărei gândiri sau ideologii. Criticul onest, dimpotrivă, face următorul lucru: spune ce ideologie sau credință are și din perspectiva aceea critică. Dar când tu nu ai nicio idee despre ontologia persoanei și despre mântuirea ei în Biserică, a critica un mic enunț teologic înseamnă a te băga ca musca în lapte. Sau a arăta că interesul tău e de a denigra sau de a ieși în evidență oricum, prin orice mijloc (p. 246-247).

When I was cheirotoned Deacon, suddenly, in a wonderful way, rising from the bottom, I felt that I am full of the grace of the Priesthood and that I have the boldness to serve the Lord. I experienced the Cheirotonia into Deacon as a filling of grace, as a putting into service, as a strengthening for service. The descent of the grace of the Priesthood in me happened immediately, during the Cheirotonia prayers. And the grace of the Divine Priesthood, until today, is the source of life that descends in me from our triune God and strengthens me in everything I do in His Church. Just as Baptism is not only a grace received once in infancy, but its grace is continually updated, in the same way, the Cheirotonia is not a grace from the past, but only an ever-present grace, because we continually update it in our service. The embrace of all is diaconal (p. 263-264).

The mystery of the Cross, God put it in man from the beginning, when he made man a rational Cross. For when you stretch your hands to the side, you see that you are a Cross (p. 272).

Abolishing the idea of the Church, Martin Luther was the anti-ecclesial paradigm of the entire protestant and neo-protestant world. Because all those after him gave up the idea of the Church, replacing the idea of the Church with various religious ideologies (p. 276).

His Divine Cross is our strength and power. We always make the sign of the Divine Cross on our body, so that we feel His glory in us. We worship the Father and the Son and the Holy Ghost, our triune God, because we are filled with His eternal glory in all our ascesis (p. 277).

Quando accetti l’ascesi della Chiesa, accetti che le tue passioni non abbiano nulla a che fare con te. E se sono le Sue virtù a umanizzarci, allora seguire Hristos significa santificarci e umanizzarci allo stesso tempo. Il Santo è l’uomo completo, perché ha seguito i Suoi comandamenti, che lo hanno umanizzato, e lo hanno umanizzato, perché lo hanno santificato pienamente (p. 278).

And whoever is a faithful man has no horror of the Holy Relics, because they are the signs of man’s deification, but, on the contrary, he kisses them with reverence, because he too has the same desire: to sanctify himself fully (p. 279).

Distantia inter homines est distantia inter animas.

Distanța dintre oameni este distanța dintre sufletele lor (p. 279).

Am primit harul Dumnezeieștii Preoții prin punerea mâinilor Episcopului pe capul meu și prin rugăciune. Dar, în același timp, Dumnezeu mi-a arătat, prin două vedenii dumnezeiești neașteptate, cum am primit harul Preoției și harisma iertării păcatelor.

I received the grace of the Divine Priesthood by placing the Bishop’s hands on my head and by prayer. But, at the same time, God showed me, through two unexpected divine visions, how I received the grace of the Priesthood and the charism of the forgiveness of sins.

And where there is the feeling of grace is a life lived with God, because God is making His presence felt in all filled by Him with His glory (p. 281).

Rugăciunea mea pentru toți se înfrățește în mine cu scrisul pentru toți. Și împlinirea mea cea mare e slava lui Dumnezeu, sunt harismele milei Sale în viața mea.

My prayer for all is fraternized in me with writing for all. And my greatest fulfillment is the glory of God, it is the charisms of His mercy in my life (p. 282).

The Church was full of imperial lilies when I was cheirotoned Priest. And I held the Lord Himself on my palms with peace and divine joy, so that I would never forget Whom I serve.[…] And when the ocean of light of the Priesthood descended into me, then the ocean of fire of the Duhovnikhood, they made me capacious as never before, because I was beginning to experience the immense embrace of the Divine Priesthood (p. 283).

September 17 is the beginning of my Priesthood, but I update this beginning every day, because His light is in me for service. And to pray for all, for the salvation of all, means to serve priestly to the Lord, because His service is the continuous remembrance of all (p. 284).

6 decembrie 2006-20 septembrie 2024 = 17.000 de articole pe platforma Teologie pentru azi. O muncă împlinitoare, ascetică, care ne-a umplut de mult har. Slavă Ție, Doamne, pentru marea Ta bucurie și pace cu care ne miluiești pe noi! (p. 287).

Reala slujire pastorală e aceea când le vorbim oamenilor din luminarea lui Dumnezeu și nu după mintea noastră (p. 288).

Going where you want is a human right, but going where you fulfill yourself is our preparation for eternity. Because we received our life from God to prepare us for eternity (p. 289).

Acum, când îmi editez primul volum al Operelor complete, îmi dau seama că orice proiect de cercetare pe care l-am avut a fost o clarificare de sine și că am avut nevoie de el (p. 293).

Călătorim în toate direcțiile pentru ca să vedem noutățile pământului, dar toate călătoriile duc înăuntru, în sufletul nostru. Și aici ne bucurăm de ceea ce înțelegem. De tot ceea ce ne odihnește (p. 306).

Noutățile lumii sunt niște mofturi pe lângă noutățile extatice ale lui Dumnezeu. Deși El a dăruit vedenii dumnezeiești nenumărate Sfinților Lui, El poate dărui neîncetat noutăți dumnezeiești tuturor. Și asta e marea și negrăita noutate: ce poate să ne dăruie El neîncetat în materie de noutate dumnezeiască (p. 307).

A scrie înseamnă a vorbi despre lumea ta interioară, despre o lume unică și irepetabilă. Și dacă nu o comunici, ea rămâne o taină pentru toți. Căci oamenii nu știu ce ai tu în tine însuți. Ce lume mare și frumoasă ai tu în sufletul tău (p. 310).

A sunat la emisiune din Austria, unde trăiește de 14 ani, și a spus că te simți marginalizat în această țară dacă ești străin. Altul, din Slobozia, după ce a trăit în 3 țări occidentale, s-a întors acasă, pentru că în România, în orașele mici, nu ai probleme cu drogurile, așa cum ai în Occident, și îți poți crește copiii mici în pace. Cu alte cuvinte, mirajul se destramă atunci când ajungi acolo, când vezi lucrurile zi de zi. Și începi să compari România cu statul unde te-ai dus și îți dai seama că pierzi multe lucruri de adâncime în schimbul unor bani mai mulți. Și că nu merită banii atâtea pierderi majore din viața ta (p. 321-322).

Copiii cred că tinerii sunt un exemplu pentru ei căci le plac excesele lor. Tinerii nu suportă babele și moșii căci cred că n-au nimic de învățat de la ei. Nici oamenii în vârstă nu se lasă mai prejos și cred că mucoșii ăia mici nu au ce să le spună, pentru că nu știu ei greul vieții. Cu alte cuvinte, toți greșesc în felul lor, pentru că îi exclud pe ceilalți. Eu învăț de la toți, fie el copil, adolescent, tânăr, matur, bătrân și foarte bătrân. Pentru că experiența de viață e unică. A minimaliza pe vreunul înseamnă a-ți diminua propria ta cunoaștere. Pleacă urechea la toți, dacă vrei să te bucuri de toți! (p. 326).

Adesea, despre scriitori, se spune că ei nu comunică cu lumea, că stau în turnul lor de fildeș. Dar care e turnul de fildeș al omului? Sufletul său! Și dacă sufletul e turnul pentru care nu comunici cu lumea, cărțile tale sunt tocmai sufletul, turnul. Scriitorul se retrage pentru ca să comunice prin scrierile sale. Se retrage să scrie nu pentru că e asocial, ci pentru că împlinirea lui e scrisul și prin scrisul său vorbește cu toți și despre sine cu adevărat. Însă cel care nu scrie despre sine e adevăratul asocial. Pentru că nu știm ce are în suflet. Despre scriitor știm ce are în suflet, pentru că el ne vorbește mereu despre sine, despre ce gândește, simte și trăiește. Dar tu, cel care nu scrii, tu nu vorbești cu mulțimea, cu toți, ci doar cu câțiva oameni. Tu ești asocialul, pe când eu formez societatea oamenilor care învață să vorbească despre ei înșiși (p.332).

Și mi-am adus aminte de un prieten al meu, ortodox cu credința, care citește, traduce, e evlavios, dar schimbări dumnezeiești în el nu se petrec. Și voiam să i-o spun în față, dar s-au precipitat lucrurile și am tăcut atunci. Însă i-o spun acum, anonimizându-l: „Dumnezeu n-are loc în tine, pentru că te crezi prea important pentru El. De aceea ratezi tu tot timpul esența credinței: sfințenia cea cu multe taine”. Bineînțeles că dumnealui nu mă citește, dar poate mă vor citi alți confrați care suferă de aceeași boală: sunt „prea perfecți” pentru ca să fie transfigurați zilnic de către Dumnezeu (p. 333).

Orice limbă trebuie forțată lingvistic dacă vrem să scriem teologic în ea. Pentru că trebuie să redefinim sau să inventăm cuvinte prin care să exprimăm adevărurile revelației dumnezeiești. Predicatorial și teologic nu se poate altfel, pentru că trebuie să vorbim acrivic, adică cu acuratețe lingvistică, despre credința Bisericii.

Ca să îl citești pe James Joyce nu trebuie să știi doar engleză, ci trebuie să știi și semnificațiile particulare ale cuvintelor sale. Pentru că el are parte de ditamai dicționarul de termeni particulari. Îl găsiți aici^[3]. Orice mare autor trebuie să aibă un asemenea dicționar, pentru că are termeni pe care îi folosește într-un anumit sens și nu ca vorbitorul comun. Cu atât mai mult Sfinții Părinți au un mod propriu de a folosi cuvintele. Trebuie să intuiești ce a vrut să spună cu un cuvânt anume și nu cum e el folosit de obicei. De aceea, specializarea lingvistică e nesfârșită (p. 334).

Pe mine mă enervează relativismul de duzină al oamenilor. Relativismul confecționat pe baza decepțiilor lor reale sau închipuite. Dacă l-a înșelat soția, atunci „toate femeile sunt curve”. Dacă a avut probleme cu datul de șpagă, „toată lumea e coruptă”. Dacă n-are prieteni reali, „toți sunt niște hoți și interesați pe lumea asta”. Își extrapolează durerea lor la scară mondială și văd totul în negru. Dar tu, de fapt, cunoști oamenii în măsura la cât ai vorbit cu ei. Cunoști cât poți înțelege. Nu îți poți aroga dreptul să dai verdicte peste toți, pentru că n-ai cum să îi cunoști pe toți. Cunoști câțiva și cam asta e. De aceea, când cineva îi bagă pe toți într-o oală arată că suferă de hiperbolizare de sine. Pentru că, în capul lui, el e un dumnezeu care îi știe pe toți și de aceea dă verdicte pentru toți (p. 336).

Sfântul Locaș al Bisericii ne vorbește în mod tainic despre noi și mântuirea noastră. Pronaosul, partea de intrare în Biserică, e trupul nostru, sufletul nostru e naosul, e locul unde credincioșii stau la Slujbă. Pe când altarul e duhul nostru, e partea cea mai înaltă a sufletului nostru, prin care noi vedem vedenii dumnezeiești. […] Căci omul, ca o biserică a lui Dumnezeu, se mântuie și se sfințește în integralitatea sa, pentru că primește în mod real slava lui Dumnezeu în el însuși (p. 338).

The false preachers of God are looking for words, they are looking for predicatorial strategies, but they are never looking for Him, they are not looking to fill themselves with His glory and His divine virtues (p. 345).

Miresmele grele ale florilor de toamnă sunt miresme greu de purtat. Ele conțin înțelepciunea bătrână a florilor (p. 351).

Necomunicarea e reala închisoare a omului. Pentru că facem parte din dialogul care ne personalizează (p. 354).

Când intelectualii au cuvinte
nu știu cum să-și ascundă adevărurile.
Când piețarii au marfă bună nu știu cum
să-ți strice cheful de cumpărături.
Când chelnerii au nevoie de ciubuc,
tu nu știi ce să comanzi cu gust de normalitate […]
nu crede într-o lume divină,
ci numai în mediocritate,
în cuvinte rupte din citate…(p. 361).

The exorcism is the beginning of our deification. Each of us was exorcised of demons at Baptism. And our Baptism is the beginning of our deification, because the demons were driven out of us by the glory of God who has since dwelt in us (p. 363).

Demons speak through the demonized and tell us where they want to go: where the sin is committed. Because that’s where they feel „at home”. Or, if you are a faithful man, the demons stick to you like suction cups, like jellyfish, and bring you all kinds of bad thoughts. And in order to get rid of their sticking to you, you must pray, fast, fight them ceaselessly, fight them ghostually inside you (p. 364).

Our life is not only beautiful and very beautiful, but also divine. Because the holy life we live in God’s Church is God’s life. And we live full of His glory, we live divinely on earth, to live eternally with Him (p. 365).

The salvation means a lot of work, a lot of prayer, a lot of attention, a lot of forgiveness, a lot of understanding (p. 375).

Sunt întrebat, la modul ironic, unde sunt în excursie. Și îi răspund doamnei: În excursie sunt pe pământ, dar am sufletul în cer, plin de slava lui Dumnezeu! (p. 382).

Îmi place mult coloana vertebrală. Coloana vertebrală de tip gumilastic a comedianților, a oamenilor de online, de presă față de regimurile politice aflate la putere. 5 sau 10 ani nu zic nimic, se dedulcesc din finanțe publice, dar, spre final, se trezește în ei ironia fină. Încep să observe pauzele de gândire, să-i ușuie pe cei care au fost aleși cu concursul lor, să își pregătească culcușul lângă viitor. Și mie îmi place creierul de gumă, descurcăreț, pentru că sunt vechi privitor al surâzătorilor pecuniari. Pun totul la inimă din ce aud la ei. Am aceeași stimă față de ei ca a lor față de mine, de cel care îmi dau seama: sub înghețul apei. Dar asta înseamnă să parvii într-o lume curbă: să faci totul profesionist. Fără pic de scrupule (p. 384).

Creierul și inima mea știu cum se adoarme la mine: după multă muncă. Fără munca asta nu îi pot păcăli ca să adorm. Ce-o fi însă cu creierul care nu muncește nimic toată ziua? Care n-a citit o carte niciodată? Care nu se obosește nici acasă, nici la muncă? Dați, vă rog, detalii dimprejur! Sunt curios la culme (p. 385).

Când noi Îl rugăm pe Dumnezeu ca să îi pomenească pe cei adormiți ai noștri, nu Îi spunem Lui să Își amintească de ei, ca și când El ar putea să uite pe cineva, ci Îl rugăm să îi umple pe ei din destul de slava Lui. Pentru că a-i umple de slava Lui înseamnă a fi în comuniune cu ei sau a-i desăvârși și mai mult în viața cu El. Cum ar suna asta în termenii noștri într-o ilustrare palidă? Cam așa: noi avem mai mulți copii, dar facem ziua de naștere a unuia dintre ei. Și fiecare îi aducem daruri peste daruri de îl copleșim cu totul de bucurie. Tot la fel, în Împărăția lui Dumnezeu, Sfinții și Îngerii sunt rugați de Slujitorii Bisericii să facă daruri cuiva anume, care e pomenit la 5 sau la 7 ani de la adormirea lui. Și toți membrii Împărăției Lui Dumnezeu îl copleșesc cu iubirea lor, însă Dumnezeu Însuși îi întrece pe toți în daruri. Și cam așa arată pomenirea celui adormit: Dumnezeu, dimpreună cu Sfinții și Îngerii Lui, îl copleșește cu iubirea Lui, care întrece orice înțelegere a oamenilor și a Îngerilor (p. 395).

Tocmai am săvârșit Parastasul bunicilor noastre: Floarea, Maria și Ana, cântându-l duios până la lacrimi dulci. Pentru că Slujbele Bisericii nu se slujesc distant, ci pliându-le pe starea sufletului tău. Și dacă suntem plini de dor pentru ele și recunoscători, atunci și Slujba e plină de dulceața înaltă, duhovnicească, a acestor virtuți. Nu simt nici acum tămâia, dar am simțit gustul vinului vechi, licoros, cu care am slujit. Și Dumnezeu ne-a umplut de încredințarea că așa cum le iubim noi pe ele, El le iubește indescriptibil mai mult și că suntem împreună înaintea Lui (p. 399).

Puterea artei e puterea cu care sufletul tău vorbește întregii lumi (p. 401).

The robbers [Lucas 10, 30, BYZ] from today’s parable are the demons. They wanted to have things above them, they wanted to rob God of His uniqueness, and they succeeded in losing their own dignity (p. 403).

Eu învăț foarte mult din iubirea oamenilor pentru Dumnezeu și pentru oameni. Învăț din iubirea și din evlavia lor, din răbdarea și din conștiința lor. Și mă bucur de orice schimbare în bine a oamenilor și de orice atenție delicată a lor față de semeni (p. 404).

Când Balzac își scria comedia, el nu vedea doar moravurile decadente ale Franței, ci pe ale lumii. Pentru că el studia omul, omul în adâncimea lui. Și cu toate că el e un filosof al moravurilor, un filosof al umanității, lumea îl tratează doar ca pe un scriitor de geniu. Ca și când scriitorii nu pot fi filosofi, psihologi, analiști, cei ce fac statistica sentimentelor umane (p. 406).

Cei doi păstrăvi așteaptă
lăsatul secului ca pe o bucurie
de familie.
Mirosul pregnant al mandarinului
se înfrățește cu mirosul pâinii
proaspete din care mănânc scriind.
Abia spălat,
după munca editorială a zilei,
sunt plin de pace și de
rugăciune simplă.
Căci postul ne face
tot mai prunci, mergând
cu zâmbetul în noi
spre Pruncul cel Mare,
Atotțiitorul.
Eu cred în cuvinte pentru
că cred în oameni.
Cred în puterea lor
de a se schimba la nesfârșit.
Altfel n-aș fi putut să scriu,
pentru că scrisul înseamnă
încredere.
Și dacă n-aș fi văzut
schimbările Lui în mine,
nu m-aș fi bucurat de oameni.
Pentru că oamenii se înțeleg
numai când tu devii explicit.
Când tu ai pași spre tine, ai
pași spre toți oamenii.
Și de aceea nu mai e o utopie
încrederea, ci neîncrederea
în oameni.
Căci dacă tu nu te schimbi,
de ce ai cere cuiva să te citească?!
Și dacă te-ar citi, cum te-ar citi
fără ca el să fie altul
întâlnindu-te?!!
Ne rugăm cu pace,
vom mânca cu pace,
vom pune postul ca pe un grâu
încolțit.
Pentru că primăvara începe acum,
când așteptarea noastră
devine rugăciune (p. 411-412).

Scriai pe Google căutarea, găseai zeci, sute, mii, milioane de locații, puteai să faci muncă de cercetare pe ce găseai online. Dar AI a apărut ca să-i servească pe cei care nu mai citesc la modul profund, dar se încred în ce găsesc online. Și în loc să mai găsești zeci de linkuri către un subiect, AI îți dă trei rânduri și „asta e tot ce trebuie să știi”. Mai pe scurt: AI e pentru cei care n-au citit nicio carte anul ăsta, dar nici anul trecut, dar „vor să știe” un lucru anume. Și cine deține inteligența artificială pune ce vrea în capul necititorilor. Profesionistul este o enciclopedie vie. Te duci la Profesor, la Medic, la Jurist, la Scriitor, la Teolog ca la biblioteci ambulante. Știi că el știe, că îți poate spune pe scurt. Ca să te specializezi în ceva e nevoie de ani, de o viață întreagă. De aceea nu poți să înlocuiești un om cu o mașină, cu un program, pentru că specialistul are cunoaștere și experiență de viață. Și tu ai nevoie nu doar să fii înțeles, ci și ajutat în mod prompt, realist (p. 416).

Omul care dorește să facă voia lui Dumnezeu are nevoie de o singură luminare de la El și imediat se aprinde spre fapte bune. Re- petițiile sunt pentru surzi la inimă (p. 425).

---

[1] Cf. https://www.facebook.com/MuzeulVirtual.

[2] A se vedea: https://basilica.ro/comunicat-sinodul-bisericii-ortodoxe-romane-a-aprobat-16-canonizari/.

[3] A se vedea: https://archive.org/details/AClassicalLexiconToFinnegansWake/page/n13/mode/2up.