Sermon on the 29th Sunday after Pentecost [2025]

My beloveds[1],

our illness, greater or lesser, is our problem. And we must heal from it, so that we stay in peace. Therefore, whatever our disease may be, we cannot rest until we are cured of it. But we have no rest until our family members are healed, too. Because the health is everyone’s good. And we, with all, need rest[2].

But if the bodily illness deserves our immediate attention, the spiritual illness should interest us instantly. That is, when we have sinned, we should immediately repent and seek our healing through the Sacrament of Divine Confession. Because the spiritual illness, the sin, is our greatest and most painful illness, as long as we eternally torment ourselves for our sins[3].

Every sin I commit with the deed or the thought I write down on my phone in a notepad. So that I don’t forget them and so that I have them ready for Confession. Or write them down on a piece of paper and confess them. Because the sins are what take us to Hell, but the physical illnesses don’t take us to Hell. The physical illnesses humble us, fill us with prayer, but they don’t have eternal bad consequences[4].

Therefore, if the bodily illness does not lead us to Hell, but the sins lead us to Hell, then man’s great illness is the one he has in his soul. For man’s sins are in his soul and it is our soul that sins through our body. But the illness from soul is the illness of man in his integrality, because it harms the whole man[5].

But if, at the doctors, we are sitting days and months and years to heal from one or more illnesses, for the illnesses of the soul we do not need days and months and years, but only a few minutes. Because the sins confessed in the Sacrament of Confession and for which our Duhovnik forgives us, are the sins healed from our being. And this, because the soul is in immediate need of healing, while the diseases of the body can be more difficult or easier to bear[6].

The 10 lepers [Lc. 17, 12-19] were full of sickness and pain, and all were healed by the Lord. All were aware of their healing. But only one returned and thanked the Lord, because only he saw the healing as a gift from God in his life. The others enjoyed the healing and moved on. They went back to theirs. Only this one returned to the One who had mercy on him, because he understood that he had received health as a gift[7].

And many enjoy life, without thinking about the Giver of life. Or they think that life is by itself, without thanking anyone for it. But he who receives everything as from the hand of God, sees every miracle in his life as God’s miracle for him. And so it is! Because He works wonderfully, always, great miracles in our life[8].

The parents and the grandparents raise us, educate us, help us in our life all the time. But not all children become grateful to those who raised and educated them. Why? Because gratitude comes from a deep understanding of life and our role in life. Only when we understand the absolutely important contribution of others in our lives, do we become deeply grateful to all those who helped us in life[9].

But to understand the contribution of others in our life, we must look deeply at their help. We must contemplate their great help in our life. Therefore, „one of them, seeing that he was healed [ἰδὼν ὅτι ἰάθη]”, realized that he had been healed by the Lord, therefore „he turned” to Him and „with a loud voice praising God [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lucas 17, 15, BYZ]. Because he did not treat the healing superficially, he did not see it as a trivial, normal fact, but as a miracle that changed his life. And when you live because of a miracle of God, then you live responsibly, because you know that you live to do the will of God[10].

He was a samaritis [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] and not an israelite! He who showed himself grateful was a stranger to the righteous faith of Israil. But he truly perceived the miracle of his healing, because he deepened within himself the miracle he had experienced. He realized that he was living a new life thanks to this miracle of the Lord. And for this he showed all his gratitude to the Lord[11].

But to be grateful you must see the greatness of life, to see how important your life is. And you can only see the greatness of life in comparison to your eternity. God gave you the great gift of life, although you could not have been, and you exist because of the people who gave birth to you, raised you and loved you, who kept you in existence. And our life does not end here, on earth, but is eternal. Therefore, when you look at your life in the perspective of eternity, then you are grateful for all the gifts received from God and from people[12].

But, my beloveds, the deep thinking is theological. Only when you think theologically, you see the wonders of God from your life and of the whole world. And when you understand that you are partaker to so many miracles, then you are happy, fulfilled and grateful, because wherever you go, you see only the miracles of God[13].

That is why the true traveler through the world is the pilgrim. Because the pilgrim is aware that he lives in God’s world and everything he sees is a miracle of His. And when I walk with God through His world, I always discover how wonderful God is in every one of His creatures. Because all creatures speak of the joy with which He loves us[14].

I am grateful for the gift of life, for the miracles from my life, for His great love and mercy with which He loves me and loves us all. And I look the people in my life as His messengers, as those who always guide me to Him. Because people are with us on the path with God, on the path of our salvation. Amin[15]!


[1] Started at 12. 13, in day of monday, on 13 january 2025. Sun, 4 degrees, wind of 8 km/h.

[2] boala noastră, mai mare sau mai mică, este problema noastră. Și noi trebuie să ne vindecăm de ea, pentru ca să stăm în pace. De aceea, oricare ar fi boala noastră, noi nu putem să ne odihnim până când nu ne vindecăm de ea. Dar nu avem odihnă până când nu se vindecă, deopotrivă, și cei din familia noastră. Fiindcă sănătatea e binele tuturor. Și noi, cu toții, avem nevoie de odihnă.

[3] Dar dacă boala trupească merită atenția noastră imediată, boala sufletească ar trebui să ne intereseze instantaneu. Adică, atunci când am păcătuit, imediat să ne pocăim și să căutăm vindecarea noastră prin Taina Dumnezeieștii Spovedanii. Pentru că boala sufletească, păcatul, e boala cea mai mare și dureroasă a noastră, atâta timp cât pentru păcate ne chinuim veșnic.

[4] Orice păcat pe care îl fac cu fapta sau cu gândul îl trec în telefon într-un notepad. Pentru ca să nu le uit și pentru ca să le am pregătite pentru Spovedanie. Sau le treceți pe o foaie de hârtie și le spovediți. Pentru că păcatele sunt cele care ne duc în Iad, dar nu ne duc în Iad bolile trupești. Bolile trupești ne smeresc, ne umplu de rugăciune, dar nu au consecințe veșnice rele.

[5] Așadar, dacă boala trupească nu ne duce în Iad, dar păcatele ne duc în Iad, atunci marea boală a omului e cea pe care o are în sufletul său. Căci păcatele omului sunt în sufletul său și sufletul nostru e cel care păcătuiește prin trupul nostru. Dar boala din suflet e boala omului în integralitatea sa, pentru că vatămă întregul om.

[6] Dar dacă, la medici, stăm zile și luni și ani ca să ne vindecăm de o boală sau de mai multe, pentru bolile sufletului nu ne trebuie zile și luni și ani, ci doar câteva minute. Pentru că păcatele spovedite în Taina Mărturisirii și pentru care Duhovnicul nostru ne iartă, sunt păcatele vindecate din ființa noastră. Și aceasta, pentru că sufletul are nevoie imediată de vindecare, pe când bolile trupului le putem suporta mai greu sau mai ușor.

[7] Cei 10 leproși [Lc. 17, 12-19] erau plini de boală și de durere și cu toții au fost vindecați de către Domnul. Toți au fost conștienți de vindecarea lor. Însă numai unul s-a întors și I-a mulțumit Domnului, pentru că numai acela a văzut vindecarea ca un dar al lui Dumnezeu în viața lui. Ceilalți s-au bucurat de vindecare și au mers mai departe. S-au întors la ai lor. Numai acesta s-a întors la Cel care l-a miluit, pentru că a înțeles că sănătatea a primit-o în dar.

[8] Și mulți se bucură de viață, fără să se gândească la Dăruitorul vieții. Sau cred că viața e de la sine, fără să îi mulțumească cuiva pentru ea. Dar cel care primește toate ca din mâna lui Dumnezeu, vede orice minune din viața lui ca minunea lui Dumnezeu pentru el. Și așa și este! Pentru că El lucrează în mod minunat, mereu, minuni mari în viața noastră.

[9] Părinții și bunicii ne cresc, ne educă, ne ajută în viața noastră mereu. Dar nu toți copiii devin recunoscători față de cei care i-au crescut și i-au educat. De ce? Pentru că recunoștința vine dintr-o înțelegere profundă a vieții și a rolului nostru în viață. Numai când înțelegem aportul absolut important al altora în viața noastră, noi devenim profund recunoscători față de toți cei care ne-au ajutat în viață.

[10] Dar ca să înțelegem aportul altora în viața noastră trebuie să privim la modul profund ajutorul lor. Trebuie să contemplăm marele lor ajutor în viața noastră. De aceea, „unul dintre ei a văzut că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη]”, a conștientizat că el a fost vindecat de Domnul, de aceea „s-a întors” la El și „cu glas mare lăudându-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lucas 17, 15, BYZ]. Pentru că el nu a tratat în mod superficial vindecarea, n-a văzut-o ca pe un fapt banal, normal, ci ca pe o minune care i-a schimbat viața. Și când trăiești datorită unei minuni a lui Dumnezeu, atunci trăiești responsabil, pentru că știi că trăiești pentru a face voia lui Dumnezeu.

[11] El era samaritis [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] și nu israelit! Cel care s-a arătat recunoscător era străin de credința cea dreaptă a lui Israil. Dar acesta a perceput în mod adevărat minunea vindecării sale, pentru că a adâncit în sine minunea pe care o trăise. Și-a dat seama că trăiește o nouă viață datorită acestei minuni a Domnului. Și pentru aceasta el și-a arătat toată recunoștința față de Domnul.

[12] Dar ca să fii recunoscător trebuie să vezi măreția vieții, să vezi cât de importantă e viața ta. Și nu poți să vezi măreția vieții decât în comparație cu veșnicia ta. Dumnezeu ți-a dat marele dar al vieții, deși puteai să nu fii, și tu exiști datorită oamenilor care te-au născut, crescut și iubit, care te-au ținut în existență. Iar viața noastră nu se termină aici, pe pământ, ci e veșnică. De aceea, când îți privești viața în perspectiva veșniciei, atunci ești recunoscător pentru toate darurile primite de la Dumnezeu și de la oameni.

[13] Însă, iubiții mei, gândirea profundă e teologică. Numai când gândești teologic, vezi minunile lui Dumnezeu din viața ta și ale întregii lumi. Și când înțelegi că ești părtaș la atâtea minuni, atunci ești bucuros, împlinit și recunoscător, căci pe unde mergi vezi numai minunile lui Dumnezeu.

[14] De aceea, adevăratul călător prin lume e pelerinul. Pentru că pelerinul are conștiința că trăiește în lumea lui Dumnezeu și tot ceea ce vede e o minune a Lui. Și când merg cu Dumnezeu prin lumea Lui, eu descopăr mereu cât de minunat e Dumnezeu în fiecare făptură a Lui. Pentru că toate creaturile vorbesc despre bucuria cu care El ne iubește.

[15] Sunt recunoscător pentru darul vieții, pentru minunile din viața mea, pentru multa Sa iubire și milă cu care El mă iubește și ne iubește pe toți. Și pe oamenii din viața mea îi privesc ca pe trimișii Lui, ca pe cei care mă călăuzesc mereu spre El. Căci oamenii sunt împreună cu noi pe calea cu Dumnezeu, pe calea mântuirii noastre. Amin!

Faptele Apostolilor, cap. 21, 26-40, cf. BYZ

26. Atunci Pavlos i-a luat pe bărbați, [în] a doua zi a fost curățindu-se împreună cu ei [și] intra întru templu, vestind împlinirea zilelor curățirii, până unde a fost adus, pentru fiecare dintre ei, prinosul [ἡ προσφορα].

27. Și când erau a se împlini cele 7 zile, iudeii cei din Asia l-au văzut pe el în templu, tulburau toată mulțimea, și au pus mâinile pe el,

28. strigând: „Bărbați israiliți, ajutați-ne! Acesta este omul cel [care este] împotriva poporului și a legii și a locului acestuia, pe toți pretutindeni învățându-i. Și încă și ellini a adus întru templu și a spurcat sfântul loc acesta”.

29. Căci erau văzuți [îl văzuseră pe] Trofimos Efesios/ Efeseanul în cetate împreună cu el, pe care presupuneau că Pavlos l-a băgat întru templu.

30. Și a fost mișcându-se cetatea toată și a fost alergare împreună a poporului. Și l-au apucat pe Pavlos [și] îl trăgeau pe el afară [din] templu. Și numaidecât au fost închise ușile.

31. Și căutând să-l omoare pe el, a ajuns știrea [la] hiliarhosul[1] cohortei, că tot Ierusalimul a fost tulburat.

32. Care imediat a luat soldați și centurioni [și] a alergat în jos asupra lor. Iar ei i-au văzut pe hiliarhos/ pe comandant și pe soldați [și] au încetat lovindu-l [să-l lovească] pe Pavlos.

33. Și comandantul s-a apropiat [și] a pus mâna pe el și a poruncit să fie legat [cu] două lanțuri. Și întreba cine oare să fie [τίς ἂν εἴη][cine este] și ce este făcut [τί ἐστιν πεποιηκώς][ce a făcut].

34. Și alții altceva strigau în mulțime. Și neputând să cunoască adevărul din cauza zarvei, a poruncit a-l duce pe el întru tabără.

35. Și când a fost la trepte, s-a întâmplat a fi purtat el de către soldați pentru furia mulțimii.

36. Căci urma mulțimea poporului, strigând: „Ridică-l pe el [Αἶρε αὐτόν[2]]!”.

37. Și voind a-l duce întru tabără, Pavlos îi zice comandantului: „Dacă îmi este permis mie să grăiesc către tine”. Iar el zicea [zise]: „Ellinește cunoști [Ἑλληνιστὶ γινώσκεις]?

38. Oare nu ești tu egipteanul cel care mai înainte de zilele acestea ai tulburat și ai scos întru pustie pe cei 4.000 de bărbați [dintre] sicarii[3]?”.

39. Și Pavlos i-a zis: „Eu sunt om iudeu, tarsevs al Ciliciei [ταρσεὺς τῆς Κιλικίας]/ tarsian din Cilicia, nu cetățean de cetate neînsemnată [οὐκ ἀσήμου πόλεως πολίτης]. Și te rog pe tine, îngăduie-mi mie să grăiesc către popor!”.

40. Și el i-a îngăduit, [iar] Pavlos a stat pe trepte [și] a făcut semn [cu] mâna poporului. Și multă tăcere s-a făcut [și] vorbea tare [în] limba evreiască, zicând:


[1] Transliterarea lui χιλίαρχος. Comandantul militar care avea în subordine circa 600 de soldați, cf. Friberg Greek Lexicon 28.627, apud BW 10.

[2] Cu sensul: Omoară-l pe el! Ia-i sufletul!

[3] De la forma de plural σικάριοι. În text avem forma de G. pl. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Sicarii.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [3]

Al doilea volum de poezie, Viața deocamdată (1965), nu marchează încă o cotitură categorică față de lirica primului volum, deși există semne evidente că poetul evoluează spre altceva, cu totul diferit.

Temperatura înaltă a entuziasmului scade treptat și lasă locul unei judecăți lucide, decepționate.

Îl dezgustă convențiile sociale și rigorile ipocriziei:

Și iată că de la o vreme-nveți
Cu voie, fără voie, tot ce trebuie să știe
Un om pentru a fi frumos
Și socotit de omenie.

Mama te învață să plângi
Când te doare sufletul din cale-afară
Și noapte când nu poți dormi
Să ieși pe deal sub stelele de vară.

Să stai întins pe spate și s-asculți
Cum ruginește toamna pământul pe orbită
Și-n zarea-aceea spintecată-n vânt
Se-aprinde-n hohot urma de copită.

Alinarea vine tot prin contemplarea naturii, a universului plin de taine și capabil de convorbiri harice cu sufletul omului însetat de adevăr și de măreție.

Și mama-ți spune să te duci mereu
Cu ceilalți; să nu te lași de drum;
Să nu-ți lipești obrazul de geamul orișicui
Și mai ales la casa ce dă cu ușa-n stradă
Și fără iarbă prin ogradă.

Adică la casele care nu au curte sau nu o lasă să se vadă, care nu cunosc vecinătatea, prietenia, apropierea, iubirea de oameni. Casele din care se iese direct în stradă și în care oamenii nu iubesc să aibă nici măcar iarbă în curte. Poate fi o aluzie la casele sașilor din Transilvania.

Apoi vin alții, tată, frați
Își spun atenți părerea, te iubesc și pleacă,
Vin alții, alții-apoi și altă placă
Repetă-n alte vorbe tot ce știai de mic.
Te duc de mână-ți spun, ți-arată
Încă o mamă, încă un tată
Mai mulți frați și surori
Unii strâmbând din nas
Alții din gât, din gură
Binevoitori cu toți peste măsură
Unii tăcuți în modestie
Alții limbuți în sărăcie…

Apoi e vântul, ploaia, norii-ntunecați
Și mai departe vremea. O aud
Cum bate-n geamuri noaptea, cu degete de ceață,
Asta pentru că uneori e toamnă ca acum
Dar alteori e numai dimineață.

Și iată că de la o vreme-nveți
Cu voie, fără voie, tot ce trebuie să știe
Un om pentru a fi frumos
Și socotit de omenie.

(Și iată)

Experiența vieții personale se imprimă cu detalii în poezie. Ioan Alexandru nu încearcă să fie „gingaș” cu cei care îi lăsau urme grele de copite pe inimă, chiar dintre cei foarte apropiați ai familiei, dar care nu îi împărtășeau aspirațiile și se adaptau la mentalitatea zilei, încercând să-l silească să le urmeze deciziile. Ca să devină ceea ce ei socoteau a fi „om frumos” și „de omenie”. Să respecte eticheta și morala socială, pe care el o resimte falsă și derizorie.  Din cauză că toți au sfaturi meschine, mimând afectivitatea (tata, frații și surorile, rudele și prietenii; poate mai puțin mama…), care caută să-l antreneze în dresajul social al vremii, poetul începe să audă tot mai mult „degete de ceață” bătându-i în fereastră și  pământul ruginind pe orbită, din cauza toamnei, dar mai degrabă a oamenilor care se complac să trăiască în ceața minții și cu rugina sufletului în ei.

Ioan Alexandru începe, încă din acest volum, să introducă în poezie aluzii clare (pentru noi) la situația politică a României: corăbierii care umblă pe mare(a acestei lumi) vâslesc cu spetele, neștiind unde merg. Doar „un căpitan cârmaci cu ochi de ceață /…/ singur el e cel /…/ cu ochii înfipți în viitor”. În rest, „corăbierii toți cu spatele înainte/ ciopliți la vâsle știu pe de rost/ doar drumul tulbure înapoi”. Știu doar cum au ajuns unde au ajuns, dar nu și unde vor merge. Din când în când „își căsăpesc de spaimă căpitanii” – ceea ce poate fi o aluzie la schimbarea conducătorilor politici în comunism – „și plâng apoi și plâng cu umerii în hohot/ și se căiesc/ și se îmbată”… Își aleg alt căpitan „sub stelele polare” ale înghețului ideologic și așa „cu spatele înainte/ corăbierii pleacă din tineri spre bătrâni” (Corăbierii). Îmbătrânesc și mor neștiind ce fac și ce trăiesc. O situație valabilă, însă, numai pentru societatea comunistă, ci pentru orice construct ideologic fals…

Mai sunt și alte poezii scrise ca pilde…

Alteori, metaforele sunt translucide: într-o iarnă grea, „prin zăpada groasă/ șoarecii își făceau găuri/ să poată respira/ și lupi mureau de foame/ cu ultimul urlet stins/ sub bolta înghețată./ Și se îmbolnăviseră copiii greu de iarnă/ la casele din capătul satului de animale/ și trebuie un medic uman/ și nu creștea așa ceva prin apropiere /…/ medicii de animale înțelegeau/ doar graiul bovinesc. /…/ Copiii nu sunt cai, nici capre,/ nici catâri: ei au plămânul mai firav/ și respirația mai străvezie,/ pulsul mai blând și ochii mai de lacrimi,/ auzul pur și somnul mai felin”. Și ei și-au săpat drum prin „marile zăpezi” și „poate și-acum se mai aud săpând,/ până la orașul bolilor de oameni” (Iarnă grea). Pentru că în sat nu erau decât doctori veterinari. Posibil iarna lui 1964…

La fel și în volumul următor, Infernul discutabil, un poem vorbește despre măcelărirea cailor confiscați de la oameni, de către comuniști, pe care i-au aruncat apoi ca mâncare la porci: „S-au scris și cântece frumoase despre cai,/ cum trec spre abatoare, slăbănogi” și „căsăpiți – cadavrele la porci ce-i mestecau/ cu poftă-ngrozitoare”. Deoarece n-aveau nevoie de cai în C.A.P.-uri, ci de „vaci cu lapte, cuminți,/ care se lasă de două-trei ori mulse”. Caii erau vinovați pentru că „rod pământul, în loc să crească/ grâul și greierii /…/ îngroapă colțul ierbii sub copite /…/ Și prea aleg cu botul apa – limpede/ să fie – și-apoi copiii numai călăreți visează./  Și prea nu dorm ei pe podeaua udă,/ nețesălați și nehrăniți la timp./ Și când sunt singuri și e vânt/ i-apucă o tăcere în trei picioare/ și-adorm visând,/ ca niște sfincși de piatră”… (Elegie, II).

Din experiența monahală [1]

Gheorghe Smeoreanu și Tiberiu Pîrnău, Călătorind cu întrebarea: Interviuri cu Stareții și Starețele Mănăstirilor din Arhiepiscopia Râmnicului, în col. Vita monastica, vol. 1, Ed. Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 2016, 185 p.

*

ÎPS Varsanufie Gogescu: a simțit să Îi slujească lui Dumnezeu din copilărie, p. 10; nu și-a dorit să ajungă Episcop, p. 10; și când a fost ales de Patriarhul Teoctist, el s-a retras la Mănăstirea sa de metanie, la Slănic-Argeș, p. 10. Starețul său a fost Părintele Teofil Bădoiu[1] de la Mănăstirea Slănic, p. 12. „Creștinul, prin definiție, este optimist, fericit”, p. 13.

*

Starețul Siluan de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Suiești[2]: nu-i plac relațiile protocolare, p. 14; a jucat șah de performanță, a fost olimpic la Fizică, a făcut două Facultăți, p. 16; toți oamenii caută un „mai bine”, p. 17; pericolul superficialității, p. 17; observă pragmatismul oamenilor de azi, p. 18; „uneori ești prea neputincios pentru a reuși să satisfaci pretențiile exagerate”, p. 19, ale unora; e interesat de cosmologia și psihologia contemporană, p. 19; „sunt profund nemulțumit de mine însumi”, p. 19. O poate spune numai cineva care muncește tot timpul pentru a-și sfinți viața.

Îl consideră pe Părintele Teofil Părăian „primul om îmbunătățit”, p. 20, pe care l-a cunoscut și consideră că e un Sfânt al lui Dumnezeu, p. 20. Una din marile osteneli a Părintelui Teofil a fost să nu judece pe nimeni, p. 20, și era bătut peste față de un coleg de chilie, p. 20.

Părintele Dionisie Ignat știa Psaltirea pe de rost, p. 22; Părintele Ambrosios din Athos l-a impresionat profund prin luminarea sa dumnezeiască, p. 22; l-a impresionat și Fericitul Gheorghe Calciu, care i-a spus: „Când intri în joc, joci până la capăt!”, p. 22.

*

Starețul Sava de la Mănăstirea Antim din Râmnicu Vâlcea: a stat 24 de ani la Mănăstirea Cozia, p. 25-26; s-a făcut Monah în 1977, p. 27; „dacă ne biruim pe noi nu putem să ne mai plângem de cel de lângă noi”, p. 28.

*

Stareța Anastasia Honcioiu de la Mănăstirea Bistrița: a venit în Mănăstire în 1994, p. 29; simți vocația monahală, p. 30; ea și-a simțit chemarea monahală la 18 ani, p. 31; „îmi place foarte mult comuniunea, să văd bucuria fiecăruia, să văd că-l pot ajuta”, p. 33; în Mănăstirea aceasta nu se mănâncă carne, au solarii de legume, p. 34; „trebuie să ai o liniște interioară care dă pace în jurul tău”, p. 34; primesc sponsorizări, p. 35; îl consideră pe Părintele Ioanichie de la Frăsinei un om „aproape Sfânt”, p. 38.

*

Starețul Varsanufie de la Mănăstirea Pătrunsa: Mănăstirea poartă numele de la durerile nașterii. Căci mama Episcopului Clement a fost pătrunsă de durerile nașterii în acel loc, p. 39; ÎPS Bartolomeu Anania a scris la Mănăstirea Pătrunsa, p. 39-40; i-a fost Duhovnic Părintele Ghelasie Gheorghe, p. 40; „pustnicia se înfrățește cu munții Carpați”, p. 41; cunoaște câțiva Pustnici actuali, p. 43; cunoaște 20 de Pustnici români retrași la Athos, p. 44; a stat doi ani în Palestina și a simțit rugăciunile Părinților din pustie, p. 44.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Slănic.

[2] Idem: https://manastireasuiesti.wordpress.com/manastirea/.

Mărturii II. 44

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

ÎPS Laurențiu Streza: „Magii nu s-au mai întors la Irod, ci au luat calea lor. După ce L-au văzut pe Mântuitorul Hristos, după ce I s-au închinat Lui, după ce au adus aceste daruri, ei au plecat pe altă cale, iar calea aceasta este una pe care trebuie să ne aflăm noi toți: este calea smereniei, a bunei-cuviințe, a delicateții, a nădejdii și a împăcării cu Dumnezeu, după întâlnirea cu El”[1].

*

Sfântul Cuvios Ioan David a adormit în ziua de 7 ianuarie 1995, după o lungă suferință cauzată de un cancer la stomac. A fost un creștin mirean care a trăit pustnicește în pădurile din preajma satului Strungari din județul Alba. Și-a cunoscut adormirea de mai înainte și avea harismele vindecării și înainte-vederii[2]. S-a născut pe „15 februarie 1920, în cătunul Plai de lângă satul Strungari, într-o familie fără posibilități materiale. Încă din tinerețe s-a rugat, a citit Psaltirea și a cultivat virtuțile creștinești. A fost apropiat de Mănăstirile Strungari și Afteia, ucenic al Sfântului Cuvios Dometie cel Milostiv, al Ieromonahului Varsanufie Știrban de la Râmeț și al altor Părinți cu viață sfântă”[3]. A fost păstor de oi, a trăit izolat, în bordeie din pădure, mânca puțin și se ruga neîncetat. Iar Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat de 3 ori în timpul vieții sale[4].

*

Părintele George Remete: „Autoritatea părinților față de copii nu e una de putere, de violentare, ci e o autoritate de origine, pentru că ei l-au născut pe copil, de viață, pentru că ei i-au dat viață și îl țin în viață, și de adevăr. Căci părintele în fața copiilor trebuie să apară ca o autoritate indiscutabilă de viață și de adevăr. Cum să nu îl crezi pe tata?! Cum să nu poată tata?!! Tata e puternic, e deștept și știe ce face! Cum să nu o asculți pe mama?! Cum să nu o iubești pe mama?!! Dar cine mă iubește pe mine mai mult decât mama mea?!!! Asta este situația normală între părinți normali și copii normali! Și slavă Domnului că lumea încă mai are și părinți normali, și copii normali!”[5].

*

Același: „În lumea noastră pământească, când o persoană iubește o altă persoană, când se iubesc foarte tare, iubirea lor exclude autoritatea? Cum să nu existe autoritate?! Păi iubirea e cea mai mare autoritate! Când o persoană iubește o altă persoană, ascultă de ceea ce îi spune cealaltă? «Orice! Pentru tine fac orice!». Iar pentru persoana pe care o iubești, te pui în genunchi sau nu? Și dacă nu te pui în genunchi înseamnă că nu o iubești. Iar dacă te pui în genunchi înseamnă că te umilești în fața ei?! Însă nu există fericire mai mare decât să te pui în genunchi în fața persoanei iubite”[6].

*

Același: „A fi om cu adevărat și a fi copilul lui Dumnezeu înseamnă a fi liber. Existența e totuna cu libertatea. Nu e liberă decât persoana, iar ceea ce nu e liber nu e persoană, ci obiect. Iar Dumnezeu ne-a făcut ca obiecte sau ca persoane? Asta e întrebarea! Și dacă suntem persoane, atunci este evident faptul că suntem liberi. Și iarăși fac comparație cu situația omenească. Relația dintre Dumnezeu și omul care ajunge în Iad este relația dintre părintele uman și copilul rău. Părintele îl poate obliga pe copil? Poate încerca, dar nu e bine să îl oblige. De câte ori se chinuiesc părinții cu astfel de copii? Câți ajung bine și câți ajung rău? Faptul că ajunge rău copilul cel rău înseamnă că n-a fost bun părintele? Va trebuie să îl lege cu obezi ca să nu mai facă rău? Ce să facă?! Să îi ia libertatea?!! Nu putem să concepem așa ceva! Să-l facă neom, să-l facă obiect…Nu concepem așa ceva! Și apoi încă ceva: să nu credem noi că Dumnezeu nu iubește ca și părintele. Un părinte care are un copil rău, care e rău definitiv, care nu mai poate fi recuperat cu nimic, nu-l mai iubește pe copil?! Cum să nu-l mai iubească?!! Cred că cele mai impresionante cazuri de iubire nu sunt ale părinților buni față de copiii buni, ci ale părinților buni față de copiii răi. Nu există părinte care să abdice din iubire. Iubirea nu cade niciodată! Spune acest lucru Sfântul Apostol Pavel, care știe ce spune. Deci, în ce fel se manifestă iubirea lui Dumnezeu și cum îi ajută pe cei care greșesc? Să nu uităm că cei din Iad nu sunt condamnați la Iad de Dumnezeu. Doamne, iartă-mă! De Părintele…Nu! De ei înșiși!…Ei sunt Iadul!! Când faci păcatul, când faci răul, tu nu te duci în Iad, tu ești în Iad. Tu ești Iadul! Tu faci Iadul!! Iadul există pentru că îl faci tu prin păcatele tale. Cum să te scap eu de tine?! Cum să te scap de tine?!! Nu pot să te scap decât ajutându-te să te schimbi tu. Deci, să nu uităm lucrul acesta [când vorbim despre Iad]! Și Iadul nu desființează iubirea [lui Dumnezeu]. De aceea trebuie să credem în speranța că Dumnezeu are o rezolvare pentru toți. Trebuie să credem [acest lucru]! Niciodată Părintele nu încetează de a fi Părinte. Iubirea Lui rămâne în veci. Nu cade niciodată. Și să avem încredere în ea!”[7].


[1] Cf. https://basilica.ro/magii-au-plecat-pe-alta-cale-este-calea-pe-care-trebuie-sa-ne-aflam-noi-toti-spune-mitropolitul-laurentiu/.

[2] Sorin Ionițe, Trei decenii de la plecarea în veșnicie a Pustnicului Ioan David, 7 ianuarie 2025, cf. https://basilica.ro/trei-decenii-de-la-plecarea-in-vesnicie-a-pustnicului-ioan-david/. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Cf. Paternitatea lui Dumnezeu. Obiecții și dileme, https://www.youtube.com/watch?v=8Jjewe06Iug, min. 10-11.

[6] Idem, min. 20.

[7] Idem, min. 24-27.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [140] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VIII. Cartea a opta a Exaimeronului
Aceasta este cartea a opta a aceluiași autor

4. Cu adevărat, în multe lucrări, înfățișări și chipuri, Gheon vestește și spune foarte clar tainele lui Hristos.

Mai întâi, Nilul a revărsat odinioară sânge și apă[1]. Prin această faptă ne-a prezis nouă sângele și apa care au curs dintr-o parte a lui Iisus[2], râul lui Dumnezeu pe Golgota[3].

Iar Gheon, după ce a udat tot pământul, se întoarce și se așază în locul său de dinainte. Aceasta se arată a fi un chip al lui Hristos, care a scăldat lumea în lumină și a zis: „Ieșit-am din Tatăl” Meu „și iarăși” „mă duc la Tatăl Meu”[4], așezându-Mă în locul Meu dinainte, care nu poate fi înfățișat.

Acest Nil, roditor și foarte vesel, a ucis pruncii, pe întâi-născuții palatului celui rău al lui farao. Ei au fost condamnați la moarte prin porunca dătătorului de lege [Moisis][5]. Astfel, râul L-a preînchipuit pe Hristos, care avea să-i ucidă pe întâii-născuții celuilalt farao, diavolul. Și aici grăiesc despre idolatria cea necuvioasă, care a fost ucisă întru adâncurile apei Botezului.

5. Gheon a fost primul care a înfățișat pentru noi pedepsele ucigătoare împotriva egiptenilor, pe care Domnul Iisus le va aduce pentru noi împotriva neamurilor diavolești[6].

Și singur Gheon l-a încoronat pe Iosif împărat pentru noi[7], care a fost un chip care ne-a făcut nouă cunoscute toate cele despre Hristos.

Iar pământul Nilului a fost primul dintre toate țările păgâne care L-a văzut pe Dumnezeu în trup, când a fugit în el[8]. Cu adevărat, nicio țară de străini nevorbitori de limbă greacă nu a văzut fața lui Hristos în trup, pe când trăia în această lume, în afară de Egipt. Și aici a fost jertfit întâiul miel pascal[9]: o preînchipuire a patimilor lui Hristos.

Așadar, El a răscumpărat neamurile din mâna tiranului lumii: și aceasta a fost mai înainte arătată în Egipt[10]. Într-adevăr, Egiptul a fost cel dintâi care a văzut sângele mielului la lăsarea serii[11]: un semn al mântuirii întru casele lor, dar care a arătat, de asemenea, și sângele Mielului Hristos[12], care a curs aproape de înserarea veacurilor, până când a pictat casa Bisericii.


[1] Cf. Ieș. 7, 20.

[2] Cf. In. 19, 34.

[3] Cf. Ps. 64, 10; Mt. 27,33; Mc. 15, 22; In. 19, 17.

[4] In. 16: 10, 27-28; cf. In. 13, 3.

[5] Cf. Ieș. 12, 29-30.

[6] Cf. Ieș. 7, 14 – 12, 30.

[7] Cf. Fac. 41: 39-46; 45, 8.

[8] Cf. Mt. 2, 13-15.

[9] Cf. Ieș. 12: 6, 21.

[10] Cf. Ieș. 14, 30; 15: 13, 16.

[11] Cf. Ieș. 12: 7, 22-23.

[12] Cf. In. 1: 29, 36; 19: 34, 36.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [2]

Nicolae Labiș, Nichita Stănescu și Ioan Alexandru au în comun, în perioada de debut, o efervescență spirituală neobișnuită, o incandescență revigorantă a spiritului, de neînchipuit sau de neexplicat aproape, pentru acea epocă de marxism-leninism negru doctrinar, impus societății românești. De parcă poeții trăiau pe o insulă, sau ca și cum nu ar fi auzit discursurile comuniste, învățătura atee și lozincile obsedante ale propagandei care ar fi putut face pe orice să le repete și în somn. Țara zăcea sub teroare cumplită, sărăcită, asuprită și torturată psihic, politic și social, chiar dacă, după 1960, s-a vorbit despre anii dezghețului stalinist.

Cineva care le-ar citi operele ignorând epoca (fără puținele, totuși, versuri de compromis), nu cred că ar face niciodată legătura cu comunismul. E o exuberanță care nu a existat niciodată în poezia românească la asemenea dimensiuni și e un fenomen pe care doresc să mi-l lămuresc, atât mie, cât și cititorilor (deși e o explicație rațională, dar nu raționalistă). Fiindcă nu cred că are nicio legătură cu starea politică sau socială a României la vremea aceea. Niciun om sănătos la minte nu poate pune această rezonanță lirică inimitabilă prin talent și forță expresivă pe seama unor comandamente contemporane legate de „fericirea” construirii socialismului. Poezia scrisă în mod evident la comandă politică e nulă valoric și vulgară.

Dimpotrivă, eu sunt convinsă că, în cazul poeților amintiți, este o explozie de bucurie generată de revelația harului poetic, a harului creației, și pe care nu a trăit-o sau (mai bine zis) nu a exprimat-o la modul acesta exploziv nicio altă generație. Expresivitatea lor neobișnuită indică o stare de beatitudine (cuvânt folosit de critica literară) care pe mine mă face să cred că a fost un dar de la Dumnezeu această inspirație poetică neobișnuită unită cu bucuria, într-o vreme neagră a istoriei, când România întreagă era o închisoare. Și ei au mărturisit starea aceasta de bucurie în versuri caracterizate de exaltare lirică adevărată, nu trucată, confesând fără echivocuri o dorință de elevare spirituală tot mai mare și mai profundă (un ideal transcendent incontestabil!).

Chiar poezia lui Nicolae Labiș e un paradox, pentru că asumarea revoltei comuniste, în cazul său, e în contradicție, în mare măsură, cu spiritul versurilor sale (după cum am arătat în comentariul meu[1]). O dovadă e însuși faptul că lirica lui Labiș a produs renașterea poeziei românești, după instaurarea comunismului în țara noastră. Iar o astfel de revitalizare (recunoscută în primul rând de poeți) ar fi fost întru totul cu neputință dacă poezia lui Labiș s-ar fi supus rețetei „novatoare” socialiste.

Însă ea a făcut joncțiunea cu tradiția lirică românească, în mod profund și autentic, determinând regenerarea liricii noastre după cataclismul cultural provocat de schimbarea regimului politic din România în 1947. Am pus în lumină, în comentariul meu, un vers care mi s-a părut ireal de frumos și de substanțial, pentru încercarea fericită a lui Labiș de a chintesenția tradiția noastră poetică. Într-un context în care vorbește despre „harul” simțit în mijlocul pădurii, care l-a făcut poet, el mărturisește: „În minte ai turnat argintul tău” (Rapsodia pădurii). L-am subliniat în mod deosebit[2], pentru că reafirmă dezideratul isihast al minții curate, intim legat de simțirea harului în mijlocul naturii și de revelația lui Dumnezeu prin întreg cosmosul creat de El, așa cum nu numai scriitorii isihaști ai literaturii noastre vechi au evidențiat în literatura noastră, dar și toată marea tradiție poetică românească din perioada modernă. O astfel de intuiție imbatabilă la un poet „comunist” mi se pare incredibilă! Iar metafora nu este singulară, poetul repetând-o în altă poezie: „Pe-arginturile minții tresaltă întrebări/ Cum joacă pe icoană lumini de lumânări”[3]

Pe scurt, debuturile acestor poeți respiră o bucurie și un ideal de spiritualizare și transfigurare care nu își găsește nicio susținere în contextul socio-politic al vremii. E o minune a lui Dumnezeu apariția lor în acea epocă. E o resurecție a tradiției mascată metaforic, stilistic, și care începe să erodeze zidurile socialismului literar ca un izvor subteran care se infiltrează nestăvilit.

Repet: poeții par să ignore realitatea zilei, purtați pe aripile acestui „extaz” poetic. Dimpotrivă, introducerea realității în poezie generează texte precum cele din volumul al treilea al lui Ioan Alexandru, Infernul discutabil (1966), care nu mai au nimic de-a face cu bucuria de a trăi și de a scrie, cu fericirea înnoirii stilistice revelaționale sau cu vreun ideal înălțător, nici nu se mai intersectează cu vreo rază de speranță.


[1] A se vedea volumul anterior al Istoriei mele, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2024/03/13/istoria-literaturii-romane-vol-11/.

[2] Idem, p. 10.

[3] Apud Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, (ediția a doua, revăzută și completată), Ed. Cartea Românească, 1978, p. 159.

1 2 3 4 5