Sermon on the 29th Sunday after Pentecost [2025]
My beloveds[1],
our illness, greater or lesser, is our problem. And we must heal from it, so that we stay in peace. Therefore, whatever our disease may be, we cannot rest until we are cured of it. But we have no rest until our family members are healed, too. Because the health is everyone’s good. And we, with all, need rest[2].
But if the bodily illness deserves our immediate attention, the spiritual illness should interest us instantly. That is, when we have sinned, we should immediately repent and seek our healing through the Sacrament of Divine Confession. Because the spiritual illness, the sin, is our greatest and most painful illness, as long as we eternally torment ourselves for our sins[3].
Every sin I commit with the deed or the thought I write down on my phone in a notepad. So that I don’t forget them and so that I have them ready for Confession. Or write them down on a piece of paper and confess them. Because the sins are what take us to Hell, but the physical illnesses don’t take us to Hell. The physical illnesses humble us, fill us with prayer, but they don’t have eternal bad consequences[4].
Therefore, if the bodily illness does not lead us to Hell, but the sins lead us to Hell, then man’s great illness is the one he has in his soul. For man’s sins are in his soul and it is our soul that sins through our body. But the illness from soul is the illness of man in his integrality, because it harms the whole man[5].
But if, at the doctors, we are sitting days and months and years to heal from one or more illnesses, for the illnesses of the soul we do not need days and months and years, but only a few minutes. Because the sins confessed in the Sacrament of Confession and for which our Duhovnik forgives us, are the sins healed from our being. And this, because the soul is in immediate need of healing, while the diseases of the body can be more difficult or easier to bear[6].
The 10 lepers [Lc. 17, 12-19] were full of sickness and pain, and all were healed by the Lord. All were aware of their healing. But only one returned and thanked the Lord, because only he saw the healing as a gift from God in his life. The others enjoyed the healing and moved on. They went back to theirs. Only this one returned to the One who had mercy on him, because he understood that he had received health as a gift[7].
And many enjoy life, without thinking about the Giver of life. Or they think that life is by itself, without thanking anyone for it. But he who receives everything as from the hand of God, sees every miracle in his life as God’s miracle for him. And so it is! Because He works wonderfully, always, great miracles in our life[8].
The parents and the grandparents raise us, educate us, help us in our life all the time. But not all children become grateful to those who raised and educated them. Why? Because gratitude comes from a deep understanding of life and our role in life. Only when we understand the absolutely important contribution of others in our lives, do we become deeply grateful to all those who helped us in life[9].
But to understand the contribution of others in our life, we must look deeply at their help. We must contemplate their great help in our life. Therefore, „one of them, seeing that he was healed [ἰδὼν ὅτι ἰάθη]”, realized that he had been healed by the Lord, therefore „he turned” to Him and „with a loud voice praising God [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lucas 17, 15, BYZ]. Because he did not treat the healing superficially, he did not see it as a trivial, normal fact, but as a miracle that changed his life. And when you live because of a miracle of God, then you live responsibly, because you know that you live to do the will of God[10].
He was a samaritis [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] and not an israelite! He who showed himself grateful was a stranger to the righteous faith of Israil. But he truly perceived the miracle of his healing, because he deepened within himself the miracle he had experienced. He realized that he was living a new life thanks to this miracle of the Lord. And for this he showed all his gratitude to the Lord[11].
But to be grateful you must see the greatness of life, to see how important your life is. And you can only see the greatness of life in comparison to your eternity. God gave you the great gift of life, although you could not have been, and you exist because of the people who gave birth to you, raised you and loved you, who kept you in existence. And our life does not end here, on earth, but is eternal. Therefore, when you look at your life in the perspective of eternity, then you are grateful for all the gifts received from God and from people[12].
But, my beloveds, the deep thinking is theological. Only when you think theologically, you see the wonders of God from your life and of the whole world. And when you understand that you are partaker to so many miracles, then you are happy, fulfilled and grateful, because wherever you go, you see only the miracles of God[13].
That is why the true traveler through the world is the pilgrim. Because the pilgrim is aware that he lives in God’s world and everything he sees is a miracle of His. And when I walk with God through His world, I always discover how wonderful God is in every one of His creatures. Because all creatures speak of the joy with which He loves us[14].
I am grateful for the gift of life, for the miracles from my life, for His great love and mercy with which He loves me and loves us all. And I look the people in my life as His messengers, as those who always guide me to Him. Because people are with us on the path with God, on the path of our salvation. Amin[15]!
[1] Started at 12. 13, in day of monday, on 13 january 2025. Sun, 4 degrees, wind of 8 km/h.
[2] boala noastră, mai mare sau mai mică, este problema noastră. Și noi trebuie să ne vindecăm de ea, pentru ca să stăm în pace. De aceea, oricare ar fi boala noastră, noi nu putem să ne odihnim până când nu ne vindecăm de ea. Dar nu avem odihnă până când nu se vindecă, deopotrivă, și cei din familia noastră. Fiindcă sănătatea e binele tuturor. Și noi, cu toții, avem nevoie de odihnă.
[3] Dar dacă boala trupească merită atenția noastră imediată, boala sufletească ar trebui să ne intereseze instantaneu. Adică, atunci când am păcătuit, imediat să ne pocăim și să căutăm vindecarea noastră prin Taina Dumnezeieștii Spovedanii. Pentru că boala sufletească, păcatul, e boala cea mai mare și dureroasă a noastră, atâta timp cât pentru păcate ne chinuim veșnic.
[4] Orice păcat pe care îl fac cu fapta sau cu gândul îl trec în telefon într-un notepad. Pentru ca să nu le uit și pentru ca să le am pregătite pentru Spovedanie. Sau le treceți pe o foaie de hârtie și le spovediți. Pentru că păcatele sunt cele care ne duc în Iad, dar nu ne duc în Iad bolile trupești. Bolile trupești ne smeresc, ne umplu de rugăciune, dar nu au consecințe veșnice rele.
[5] Așadar, dacă boala trupească nu ne duce în Iad, dar păcatele ne duc în Iad, atunci marea boală a omului e cea pe care o are în sufletul său. Căci păcatele omului sunt în sufletul său și sufletul nostru e cel care păcătuiește prin trupul nostru. Dar boala din suflet e boala omului în integralitatea sa, pentru că vatămă întregul om.
[6] Dar dacă, la medici, stăm zile și luni și ani ca să ne vindecăm de o boală sau de mai multe, pentru bolile sufletului nu ne trebuie zile și luni și ani, ci doar câteva minute. Pentru că păcatele spovedite în Taina Mărturisirii și pentru care Duhovnicul nostru ne iartă, sunt păcatele vindecate din ființa noastră. Și aceasta, pentru că sufletul are nevoie imediată de vindecare, pe când bolile trupului le putem suporta mai greu sau mai ușor.
[7] Cei 10 leproși [Lc. 17, 12-19] erau plini de boală și de durere și cu toții au fost vindecați de către Domnul. Toți au fost conștienți de vindecarea lor. Însă numai unul s-a întors și I-a mulțumit Domnului, pentru că numai acela a văzut vindecarea ca un dar al lui Dumnezeu în viața lui. Ceilalți s-au bucurat de vindecare și au mers mai departe. S-au întors la ai lor. Numai acesta s-a întors la Cel care l-a miluit, pentru că a înțeles că sănătatea a primit-o în dar.
[8] Și mulți se bucură de viață, fără să se gândească la Dăruitorul vieții. Sau cred că viața e de la sine, fără să îi mulțumească cuiva pentru ea. Dar cel care primește toate ca din mâna lui Dumnezeu, vede orice minune din viața lui ca minunea lui Dumnezeu pentru el. Și așa și este! Pentru că El lucrează în mod minunat, mereu, minuni mari în viața noastră.
[9] Părinții și bunicii ne cresc, ne educă, ne ajută în viața noastră mereu. Dar nu toți copiii devin recunoscători față de cei care i-au crescut și i-au educat. De ce? Pentru că recunoștința vine dintr-o înțelegere profundă a vieții și a rolului nostru în viață. Numai când înțelegem aportul absolut important al altora în viața noastră, noi devenim profund recunoscători față de toți cei care ne-au ajutat în viață.
[10] Dar ca să înțelegem aportul altora în viața noastră trebuie să privim la modul profund ajutorul lor. Trebuie să contemplăm marele lor ajutor în viața noastră. De aceea, „unul dintre ei a văzut că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη]”, a conștientizat că el a fost vindecat de Domnul, de aceea „s-a întors” la El și „cu glas mare lăudându-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lucas 17, 15, BYZ]. Pentru că el nu a tratat în mod superficial vindecarea, n-a văzut-o ca pe un fapt banal, normal, ci ca pe o minune care i-a schimbat viața. Și când trăiești datorită unei minuni a lui Dumnezeu, atunci trăiești responsabil, pentru că știi că trăiești pentru a face voia lui Dumnezeu.
[11] El era samaritis [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] și nu israelit! Cel care s-a arătat recunoscător era străin de credința cea dreaptă a lui Israil. Dar acesta a perceput în mod adevărat minunea vindecării sale, pentru că a adâncit în sine minunea pe care o trăise. Și-a dat seama că trăiește o nouă viață datorită acestei minuni a Domnului. Și pentru aceasta el și-a arătat toată recunoștința față de Domnul.
[12] Dar ca să fii recunoscător trebuie să vezi măreția vieții, să vezi cât de importantă e viața ta. Și nu poți să vezi măreția vieții decât în comparație cu veșnicia ta. Dumnezeu ți-a dat marele dar al vieții, deși puteai să nu fii, și tu exiști datorită oamenilor care te-au născut, crescut și iubit, care te-au ținut în existență. Iar viața noastră nu se termină aici, pe pământ, ci e veșnică. De aceea, când îți privești viața în perspectiva veșniciei, atunci ești recunoscător pentru toate darurile primite de la Dumnezeu și de la oameni.
[13] Însă, iubiții mei, gândirea profundă e teologică. Numai când gândești teologic, vezi minunile lui Dumnezeu din viața ta și ale întregii lumi. Și când înțelegi că ești părtaș la atâtea minuni, atunci ești bucuros, împlinit și recunoscător, căci pe unde mergi vezi numai minunile lui Dumnezeu.
[14] De aceea, adevăratul călător prin lume e pelerinul. Pentru că pelerinul are conștiința că trăiește în lumea lui Dumnezeu și tot ceea ce vede e o minune a Lui. Și când merg cu Dumnezeu prin lumea Lui, eu descopăr mereu cât de minunat e Dumnezeu în fiecare făptură a Lui. Pentru că toate creaturile vorbesc despre bucuria cu care El ne iubește.
[15] Sunt recunoscător pentru darul vieții, pentru minunile din viața mea, pentru multa Sa iubire și milă cu care El mă iubește și ne iubește pe toți. Și pe oamenii din viața mea îi privesc ca pe trimișii Lui, ca pe cei care mă călăuzesc mereu spre El. Căci oamenii sunt împreună cu noi pe calea cu Dumnezeu, pe calea mântuirii noastre. Amin!
