Etichetă: Predici 2020

Hristos a înviat!

Iubiții mei[1],

îl pomenim azi pe cel pe care Dumnezeu l-a încununat „în vecia [Sa] de minuni”[2], alături de toți Sfinții și Îngerii Lui. Pe cel care este lumină vie și duhovnicească pentru noi toți, un învățător nerătăcit al vieții teologice și duhovnicești, pentru că lumina lui Dumnezeu a locuit și locuiește întru el[3]. Îl pomenim pe cel care s-a urcat în cer prin vederile dumnezeiești pe care le-a primit de la Dumnezeu, pentru ca să rămână în cer pentru toți vecii odată cu adormirea lui cea cuvioasă. Căci, prin curăția sa cea plină de asceză, de nevoință dumnezeiască, Sfântul Ilie s-a făcut văzător de Dumnezeu, împlinindu-se în el cuvântul Domnului. Pentru că „fericiți [sunt] cei curați [cu] inima [μακάριοι οἱ καθαροὶ τῇ καρδίᾳ], că[ci] aceia vor vedea pe Dumnezeu [ὅτι αὐτοὶ τὸν Θεὸν ὄψονται]” [Mt. 5, 8, BYZ].

Însă cine poate spune mulțimea vedeniilor pe care el le-a avut? În cărțile sale sunt prezentate doar o parte din ele. Și înțelegerile sale cele dumnezeiești cine le poate cuprinde? Pentru că trebuie să fii foarte sporit duhovnicește ca să faci întrucâtva acest lucru.

Și, cu toată însingurarea pe care a trăit-o, datorată neînțelegerii experienței sale celei dumnezeiești, Sfântul Ilie s-a gândit constant la cum să dea mărturie pentru viitorime. Și-a pus textele la un loc, le-a pregătit pentru o eventuală publicare, deși nu știa cui are să le lase moștenire. Iar când le-am primit de la el spre sfârșitul vieții sale pământești, în urma uceniciei mele față de el, cărțile sale mi s-au deschis ca niște flori înțelegerii mele, pentru că toate discuțiile pe care le avusesem cu el mă pregătiseră pentru înțelegerea lor.

Nu am pretins și nici nu am așteptat de la el acest mare dar al primirii operei sale! Într-o zi am primit întreaga operă, fără să mă aștept la o asemenea imensă bucurie. Însă acum îmi dau seama că am primit-o, pentru că el văzuse mai înainte ce avea să se petreacă. Știa că o voi publica și că o voi explica și că o voi prețui ca pe un dar ceresc, ceea ce și este. Pentru că el vedea că sunt unit cu el duhovnicește prin iubire sfântă și că prețuiesc nespus de mult darurile lui Dumnezeu dăruite sieși.

Versurile 1898-1902 ale operei sale poetice: „Am mers în cer și am văzut/ vii izvorâri din nevăzut;/ lumină multă, forme pure/ din vremuri fără de-nceput!”[4], din veșnicie. Iar mărturiile sale despre vederile sale dumnezeiești sunt în limbajul curent al secolului al XX-lea. Deși pe unele le-a încifrat poetic, în textele sale explicative avem multe detalii extatice pe care le găsim cu greu în Tradiția Bisericii. Și aceasta nu pentru că Sfinții lui Dumnezeu din trecut nu le-au trăit și ei, ci pentru că nu au vorbit despre extazele lor atât de explicit pe cât a vorbit Sfântul Ilie în secolul al XX-lea. Și pe unii dintre noi, paradoxal, tocmai acest lucru îi supără: multitudinea de detalii despre conținutul vederilor sale extatice, în loc să îi bucure și să îi smerească foarte mult. Pentru că aflăm, de fapt, din mărturia sa, că vederile extatice sunt foarte complexe, pentru că sunt un abis de vedere și de înțelegere, iar tot drumul sfințeniei e unul deplin conștient și paradoxal.

Sfântul Ilie îmi vorbea despre slava lui Dumnezeu, despre vederile dumnezeiești, despre Îngeri, demoni și Sfinți nu din cărți, ci din experiența lui de zi cu zi. Pentru că el era plin de slava lui Dumnezeu, așa după cum unele doamne își dau cu parfum și îmbată toate nasurile pe unde trec. Din Sfântul Ilie se revărsa slava lui Dumnezeu așa după cum dogorește soarele la amiază și nu trebuia să îți dea nicio explicație. Pentru că înțelegeai în mod practic ce e harul: e bucuria și veselia sfântă ce te inundau în preajma lui. Confesiunile sale mistice erau pline de detalii vizuale, trăite de el în slava lui Dumnezeu, dar în spatele fiecărei imagini este un adânc de taină. Pentru că un anumit lucru văzut de el în slava lui Dumnezeu, în mod extatic, nu are corespondență terestră, ci e o realitate din Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, oricând veți citi mărturiile sale extatice trebuie să aveți în minte acest lucru: că nu vorbește despre lucruri trupești, ci despre lucruri dumnezeiești. Nimic din cele descrise de el nu sunt de pe aici, de la noi, ci din Împărăția lui Dumnezeu! Pentru că orice vedenie dumnezeiască descrisă în Scriptură și în cărțile Sfinților e o descriere a celor dumnezeiești, dăruită de Dumnezeu Sfinților Lui.

A văzut mulți Sfinți și Îngeri în vedeniile sale dumnezeiești, și în primul rând pe Domnul nostru Iisus Hristos și pe Născătoarea de Dumnezeu, dar a fost asuprit și de demoni la modul fizic. Luptele sale duhovnicești au fost duse în taina sufletului său, până când, fiind umplut de lumina dumnezeiască, a început să-i vadă în mod explicit pe cei care se luptau cu el, pe demoni, dar și pe Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, care îl întăreau pe el. Pentru că creșterea sa în sfințenie era o creștere în vederea lui Dumnezeu, în trăirea în Împărăția Lui, deși el era printre noi, pe pământ.

Căci, deși a trăit printre oameni, la vedere, viața lui a fost o taină aproape toată viața. Deși a fost închis în cele mai groaznice închisori ale României comuniste, el a ajuns la cele mai mari trepte ale îndumnezeirii chiar acolo, unde tinerii de frunte ai României erau trimiși ca să moară. Deși nu a fost teolog, nu a fost Preot, nu a fost ajutat de oameni duhovnicești de excepție, el a fost călăuzit de Dumnezeu pas cu pas, trecând peste toate cursele demonilor, pentru că L-a iubit numai pe El, pe Dumnezeul mântuirii noastre. Căci Dumnezeu îl întărește și îl ajută să sporească pe cel care se dăruie cu totul Lui, călăuzindu-l spre El în fiecare zi.

Cel care a adormit în Săptămâna Luminată, scrisese profetic într-o carte a sa: „Nu plângeți, ci bucurați-vă, căci a venit timpul să mă nasc în altă lume mai strălucitoare și mai bună, mai aproape de Dumnezeu!”[5]. Și ne-a făgăduit că se va ruga pentru noi și că ne va ajuta în toate cele ale vieții noastre. Și el s-a ținut și se ține de cuvânt! Pentru că el este prezent în viața noastră și ne întărește spre tot lucrul cel bun. Ne întărește din Împărăția lui Dumnezeu în care el se veselește neîncetat.

De aceea, iubiții mei, mă bucur că anul acesta, la pomenirea sa, am putut să public nu doar predica de față, ci și o carte întru pomenirea sa. O carte care cuprinde Acatistul său, scris de mine, și predicile pe care le-am scris la pomenirile sale de peste an. Și pe care le-am corectat și îmbunătățit.

Mă rog ca Dumnezeu să ni-l trimită și pe iconograful său! Adică pe acela sau pe aceea care îi va picta Sfânta sa Icoană, pentru ca să ne bucurăm de închinarea în fața sa. Pentru că nu Sfinții au nevoie de închinarea noastră, ci noi avem nevoie de ajutorul lor neîncetat în toate zilele vieții noastre. Însă Sfinții se bucură de cei care îi cinstesc și îi laudă în cântări duhovnicești, de cei care le citesc și le editează operele, de cei care le aprofundează scrierile și scriu despre ei cu evlavie, de cei care le pictează Sfintele Icoane și le închină Sfinte Biserici. Pentru că ei se bucură de oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu, și, totodată, îi iubesc și pe Îngerii și Sfinții Lui.

Sfinte Ilie, Părintele nostru, călăuzește-ne pe noi pe calea mântuirii prin sfintele tale rugăciuni! Ajută-ne să trecem zilnic peste toate cursele vrăjmașilor și să ne odihnim pururea în slava lui Dumnezeu! Pentru ca veșnic să ne bucurăm împreună cu tine și cu toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu de Dumnezeul mântuirii noastre, de Tatăl, de Fiul și de Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

---

[1] Începută la 8. 48, în zi de marți, pe 28 aprilie 2020. Soare, 11 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 249.

[3] Idem, p. 308.

[4] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. 2, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 28.

[5] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. 3 (primul caiet manuscriptic), Teologie pentru azi, București, 2010, p. 177.

Iubiții mei[1],

Hristos a înviat!

Și Domnul nostru Cel înviat are martori veridici ai învierii Sale. Căci Sfânta Maria Magdalini a venit „dimineața devreme, încă fiind întuneric” și a găsit „piatra ridicată de la mormânt” [In. 20, 1, BYZ]. Și când le-a vestit Sfinților Apostoli Petros și Ioannis că trupul Domnului nu mai e în mormânt, ei au venit și au văzut giulgiurile și marama Sa și au crezut că așa este: că trupul Său nu mai e în mormânt [In. 20, 2-8, BYZ]. Însă, notează Sfântul Ioannis Teologul: și ei s-au comportat astfel, „căci încă nu cunoșteau Scriptura [οὐδέπω γὰρ ᾔδεισαν τὴν Γραφήν], că El trebuie să învie din morți [ὅτι δεῖ Αὐτὸν ἐκ νεκρῶν ἀναστῆναι]” [In. 20, 9, BYZ].

Numai că Sfinții Apostoli cunoșteau că Domnul va muri și va învia! El le spusese acest lucru de mai multe ori [Mt. 17, 22-23; 20, 18-19; 26, 2, 45; Mc. 10, 33-34; Lc. 9, 44]. Și, cu toate acestea, Sfântul Lucas ne spune: „Iar ei [nu] cunoșteau cuvântul acesta [Οἱ δὲ ἠγνόουν τὸ ῥῆμα τοῦτο] și era ascuns de ei [καὶ ἦν παρακεκαλυμμένον ἀπ᾽ αὐτῶν], ca să nu-l înțeleagă pe el [ἵνα μὴ αἴσθωνται αὐτό]. Și se temeau să-L întrebe pe El despre cuvântul acesta [καὶ ἐφοβοῦντο ἐρωτῆσαι Αὐτὸν περὶ τοῦ ῥήματος τούτου]” [Lc. 9, 45, BYZ]. Adică despre moartea și învierea Lui.

Însă acum ei nu cunoșteau învierea Lui în mod direct, în mod personal, pentru că moartea Lui o cunoscuseră. Și pentru aceasta aveau nevoie de încredințarea Lui. Tocmai de aceea, Domnul le va încredința pe Sfintele Femei Mironosițe, apoi îi va încredința și pe Sfinții Apostoli de învierea Lui din morți.

– De ce însă le-a încredințat mai întâi pe Sfintele Femei Mironosițe și, întâi de toate, pe Născătoarea de Dumnezeu, care a văzut prima pe Fiul ei înviat?

– Pentru că dorul lor pentru El le-a învins frica de oameni! Ele au venit cu mare dor să ungă trupul Lui și nu l-au mai găsit în mormânt. De aceea, ele aveau nevoie primele de încredințarea că El a înviat din morți.

Însă Sfânta Maria Magdalini vorbește cu Hristos Cel înviat și nu Îl recunoaște [In. 20, 15, BYZ]! Și numai când Hristos Cel plin de slavă îi spune pe nume Mariei, ea înțelege că e El, conștientizează că este El și Îi spune: „«Rabbuni [Ῥαββουνί]!», care [în grecește] se zice: «Învățătorule [Διδάσκαλε]!»” [In. 20, 16, BYZ]. Și pentru că L-a văzut pe El, Cel înviat, tocmai de aceea a devenit martoră a învierii Sale [In. 20, 18].

Și Sfinții Apostoli Lucas și Clopas [Κλόπας][2] vorbesc cu Domnul Cel înviat în drum spre Emmaus [Ἐμμαούς] [Lc. 24, 13, BYZ], dar nu Îl recunosc! Pentru că „ochii lor erau ținuți [οἱ ὀφθαλμοὶ αὐτῶν ἐκρατοῦντο] [ca] să nu-L cunoască pe El [τοῦ μὴ ἐπιγνῶναι Αὐτόν]” [Lc. 24, 16, BYZ]. Ei nu înțeleg cu cine vorbesc, nu înțeleg cine era Străinul care călătorea dimpreună cu ei, dar inima lor ardea în ei – pentru că se umplea de slava Lui –, pe când Domnul le vorbea și le deschidea Scripturile [Lc. 24, 32, BYZ] în fața sufletului lor. Căci, pe măsură ce înțelegem duhovnicește Scriptura, pe atât ea se deschide în fața minții și a inimii noastre. Dar dacă nu avem luminări de la Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne introduce în Scriptură prin slava Lui, dacă nu ne-o deschide duhovnicește sufletului nostru, ea e o taină desăvârșită și nevăzut este pentru noi Cel care ne-a dat-o în Biserica Lui.

Iar Sfinții Îl văd pe Domnul, Îl înțeleg  pe El numai când se împărtășesc euharistic cu El! Căci, pe când mâncau Trupul și beau Sângele Lui cele euharistice, „li s-au deschis ochii [αὐτῶν διηνοίχθησαν οἱ ὀφθαλμοί] și L-au cunoscut pe El [καὶ ἐπέγνωσαν Αὐτόν], dar El S-a făcut nevăzut de la ei [καὶ Αὐτὸς ἄφαντος ἐγένετο ἀπ᾽ αὐτῶν]” [Lc. 24, 31, BYZ]. Pentru că El, de acum, era în ei înșiși, unit intim cu ei, pentru că Apostolii se împărtășiseră cu El.

Și dacă s-au împărtășit cu Domnul în mod euharistic și au vorbit cu El și L-au ascultat pe El tâlcuindu-le Scripturile cele despre Sine [Lc. 24, 27, BYZ], Apostolii au devenit martorii Lui, ai Celui înviat din morți.

Sfintele Femei Mironosițe, „[întru] dimineața cea adâncă [ὄρθρου βαθέος]” [Lc. 24, 1, BYZ], adică foarte devreme, au venit la Mormântul Domnului și „au aflat piatra rostogolită [ἀποκεκυλισμένον] de la mormânt. Și, intrând, nu au aflat trupul Domnului Iisus [τὸ σῶμα τοῦ Κυρίου Ἰησοῦ]” [Lc. 24, 3-4, BYZ]. Și, neaflând trupul Său, al Celui preaiubit, erau „în mare nedumerire” [Lc. 24, 4, BYZ]. Și pentru a spulbera nedumerirea lor, imediat au apărut deasupra lor, în slavă dumnezeiască, doi Îngeri ai Domnului [Ibidem], care le-au vorbit și le-au zis: „De ce căutați pe Cel viu cu cei morți [Τί ζητεῖτε τὸν ζῶντα μετὰ τῶν νεκρῶν]? Nu este aici [Οὐκ ἔστιν ὧδε], ci a înviat [ἀλλ᾽ἠγέρθη]! Aduceți-vă aminte cum v-a spus vouă, încă fiind în Galilea, zicând că Fiul omului se cuvine să Se dea întru mâinile oamenilor celor păcătoși și să Se răstignească, iar [în] a treia zi să învie!” [Lc. 24, 5-7, BYZ].

Și cum au reacționat atunci Sfintele Femei Mironosițe? Ele „și-au adus aminte de cuvintele Sale. Și, întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor 11 și tuturor celorlalți. Și [acestea] erau Maria Magdalini [ἡ Μαγδαληνὴ Μαρία] și Ioanna [Ἰωάννα] și Maria lui Iacovos [Μαρία Ἰακώβου] și celelalte împreună cu ele, care ziceau acestea către Apostoli [αἳ ἔλεγον πρὸς τοὺς Ἀποστόλους ταῦτα]” [Lc. 24, 8-10, BYZ].

Ele și-au adus aminte de cuvintele Lui și le-au crezut pe ele. Le-au crezut, pentru că au înțeles că ele s-au împlinit în persoana Lui. De aceea, ele au devenit primele martore ale învierii Sale și Apostoli pentru Apostolii Domnului. Care, până nu L-au văzut pe Domnul, până ce El nu i-a încredințat pe ei, au respins mărturia Sfintelor Femei. Căci „cuvintele acelora au părut înaintea lor ca o prostie [ὡσεὶ λῆρος] și nu credeau lor” [Lc. 24, 11, BYZ], mărturiei lor.

Însă Sfintele Femei Mironosițe au crezut mărturia Sfinților Îngeri despre Domnul! Nu s-au îndoit de veridicitatea vedeniei și a mesajului ei. Ele au crezut prin propovăduirea acelora, dar L-au văzut apoi și pe Domnul. Căci Sfintele Femei, „pe când mergeau să vestească Ucenicilor Săi, iată!, și Iisus s-a întâlnit [cu] ele, zicându-le: «Bucurați-vă [Χαίρετε]!». Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Sale [ἐκράτησαν Αὐτοῦ τοὺς πόδας] și I s-au închinat Lui [καὶ προσεκύνησαν Αὐτῷ]” [Mt. 28, 9, BYZ]. Pentru că Domnului nostru Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat, noi trebuie să I ne închinăm, și pe El să Îl lăudăm dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt pentru toți vecii. Căci El este Unul din Treime, împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos nu este „a doua persoană” a Treimii, cum spun mulți azi în mod eretic, ci Unul din Treime, pentru că este egal cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și împreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, chiar dacă Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul Sfânt. Dacă El, Fiul Tatălui,  ar fi „a doua persoană” a Treimii înseamnă că a fost un timp când El „nu a existat”. Însă erezia subordinațianistă e atât de veche, încât toți teologii de azi ar trebuie să o cunoască. Și, cu toate acestea, citesc pe ici pe colo, prin cărțile lor, că Fiul e „a doua persoană” a Treimii, iar Duhul este „a treia”, când nu există anterioritate și posterioritate în Treime, atâta timp cât persoanele Treimii sunt împreună-veșnice și fără de început. Ceea ce înseamnă că în mintea acestor oameni „doar Tatăl” e din veci, iar Fiul a apărut „după”, apoi Duhul Sfânt ca „al 3-lea”.

Însă, dacă nu avem Treimea din veci și pentru veci, înseamnă că nu avem niciun Dumnezeu. Iar pe teologii care vorbesc eretic despre Treime, numărând în mod eretic persoanele Treimii, pe cele împreună-veșnice și nedespărțite, îi rog să se întoarcă la teologia Bisericii și să vadă ce spun Sfinții Părinți ai Bisericii despre acest lucru. Pentru că temelia mântuirii noastre e credința Bisericii. Și pe dreapta credință a Bisericii noi trebuie să ne zidim ca oameni ai credinței, ca oameni evlavioși și Sfinți.

Pentru că, iubiții mei, Sfintele Femei Mironosițe, astăzi pomenite, au crezut propovăduirii celei dumnezeiești. Și-au amintit cuvintele Lui și le-au crezut pe ele. Cuvintele Lui le-au vorbit despre El și L-au adus pe El iar și iar în inima lor. Dar dacă suntem amnezici în materie de teologie și de viață bisericească, dacă uităm de la mână până la gură dogmele credinței și canoanele evlaviei Bisericii, atunci vorbește gura fără noi și cu păcat.

Pentru că, în materie de teologie, nu trebuie să vorbim din amintiri, ci cu sursele credinței în fața ochilor noștri sufletești și trupești. Trebuie să luăm Scriptura, trebuie să luăm cartea patristică și de cult, să le punem în fața noastră și să vorbim despre ele. Să vorbim despre ele smerindu-ne în fața lui Dumnezeu și cerând luminarea Lui ca să vorbim despre ele. Pentru că Domnul, dacă ne vede smeriți și cu totul doritori de adevărul Său, face cu noi ce a făcut și cu Sfinții Lui Apostoli: „Atunci le-a deschis mintea lor [Τότε διήνοιξεν αὐτῶν τὸν νοῦν], [pentru] a înțelege Scripturile [τοῦ συνιέναι τὰς Γραφάς]!” [Lc. 24, 45, BYZ].

Noi avem cu toții minte…dar numai când El ne deschide mintea, când ne luminează asupra cărților Sale, noi înțelegem cu adevărat ce texte avem în față. Ce adânc de teologie se află în textele din fața noastră. Căci luminarea credinței e pe măsura noastră duhovnicească! Pentru că un altul, mai mare decât noi în credință, poate vedea mai multe în Scriptură decât vedem noi, pentru că luminarea lui e pe măsura sa, a creșterii sale duhovnicești.

Tocmai de aceea eu insist pe nevoia de texte traduse bine, de texte nefalsificate. Dacă știi un text al Scripturii cu adevărat, tradus bine, ca acolo, atunci poți sta cu inimă smerită în fața lui, așteptând luminarea lui Dumnezeu pentru el. Dar dacă textul e aproximativ sau tradus ideologic, cum vom înțelege nuanțele lui lingvistice, apoi pe cele teologice și duhovnicești, când avem de-a face cu un fals? Și cum Icoana e frumoasă și bună și mântuitoare dacă e pictată în austeritatea ei teologică, tot la fel textul teologic e bun și mântuitor dacă e tradus ca acolo, în sinceritatea lui lingvistică și nu neologizat sau „înfrumusețat” ca să arate „mai bine”. Pentru că o Icoană „înfrumusețată” este una falsificată. Tot la fel, un text scriptural sau patristic „adus la zi” e unul falsificat. Pentru că Scriptura e o carte întinsă pe mai multe secole, iar o carte patristică este o carte scrisă într-un anumit secol și au modul lor de-a vorbi care nu e al nostru, al celor de azi. A face din Scriptură sau din Părinți niște texte postmoderne înseamnă a ne bate joc de ele, a le desființa. Dar dacă le traducem așa cum sunt ele, cu erorile, cu redundanțele, cu exprimările greoaie și pline de profeții și de taine, le lăsăm ca pâine adevărată celor care le mănâncă duhovnicește. Pentru că, dacă noi nu le înțelegem rostul lor în cărți, le vor înțelege cei care pot, cei care vor fi luminați pentru asta.

Cei care nu mai suportă adevărul adânc, tainic al Scripturii și al Părinților și al Slujbelor Bisericii încearcă să le traducă pe măsura lor, epurându-le de greutăți. Însă cărțile Tradiției sunt pline de greutăți, de taine, de lucruri dumnezeiești! Acomodarea, adaptarea lor la mentalitatea noastră înseamnă negarea adâncului lor teologic și duhovnicesc. Pentru că nu cărțile trebuie să vină spre noi, ci noi trebuie să mergem, cu multă smerenie și umilință spre cărțile Bisericii, pentru ca să înțelegem…ce putem să înțelegem din ele! Ce nu înțelegem, să le lăsăm neatinse! Să nu batjocorim cu insolența noastră tainele lui Dumnezeu!

A presupune una sau alta despre cărțile Bisericii, în afara luminării lui Dumnezeu, înseamnă a face lucrarea ingrată de detractor al lor. Nu le înțelegi, smerește-te! Nu sunt de vină cărțile Bisericii, ci tu, cel care ai o mare părere de sine!

Dumnezeu deschide cărțile Bisericii, le deschide sufletului și trupului său spre înțelegere, când vede că omul dorește să se mântuie, să cunoască, să Îl laude pe El, să propovăduiască adevărurile Sale. El deschide cărțile, când omul dorește să își sfințească viața. Dar ele stau închise pentru cei mincinoși, pentru cei trufași, pentru cei eretici, pentru cei afundați în plăceri de tot felul.

De aceea, cei care vin dis-de-dimineață la Biserică sunt cei care se nevoiesc toată viața cu slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Dacă slujirea e viața noastră, atunci noi nu lucrăm la program, nu lucrăm uitându-ne la ceas ca să treacă mai repede, ci lucrăm pe măsura inimii noastre, a bucuriei noastre de Dumnezeu și de oameni.

Multă bucurie și pace pe mai departe în marele și preaslăvitul praznic al Învierii Domnului! Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun, ca să facem cu inimă bucuroasă voia Lui! Amin.

---

[1] Începută la 15. 57, în zi de marți, pe 28 aprilie 2020. Soare, 25 de grade, vânt de 8 km/ h.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Cleopa.

Iubiții mei[1],

Hristos a înviat!

Și Hristos Domnul, Cel răstignit și înviat, Cel plin de lumină dumnezeiască, pe Care noi Îl mărturisim de fiecare dată când vestim învierea Lui, intră duhovnicește în camera Ucenicilor Săi, care era încuiată de frica iudeilor, și stă în mijlocul lor [In. 20, 19, BYZ]. El nu intră în casă pe ușă, ci apare deodată în mijlocul lor, ca Unul care era iubirea și așteptarea cea vie a lor! El vine la ei din slava Lui și fiind plin de slava Lui, vine la Ucenicii Săi cei cuprinși de frică, și le spune: „Pace vouă [Εἰρήνη ὑμῖν]!” [Ibidem].

Și, deodată cu cuvântul Său, El le dă pacea Lui, pacea Lui cea veșnică, care îi odihnește duhovnicește și îi bucură în mod negrăit. Pentru că numai în venirea Lui la noi, în coborârea Sa cea prea iubitoare la noi, El ne umple de pace și de bucurie și de veselie dumnezeiască.

Hristos Cel înviat nu stă la distanță de Ucenicii Săi, deși li se arată doar din când în când, ci Se apropie de ei și le vorbește, pentru ca să îi încredințeze că El este viu. Vine și le arată mâinile și coasta Sa [In. 20, 20, BYZ], adică semnele cuielor și rana suliței. Le arată rănile Sale în trupul Său cel îndumnezeit. Și când le văd pe acestea în trupul Lui, „atunci s-au bucurat Ucenicii [ἐχάρησαν οὖν οἱ Μαθηταὶ], văzându-L pe Domnul [ἰδόντες τὸν Κύριον]” [Ibidem]. Căci Domnul e Cel ce Și-a asumat Crucea pentru noi, cu toate ale ei, și Care a înviat ca un biruitor, arătându-ne semnele mântuirii noastre în trupul Său cel plin de slavă. Iar Ucenicii Săi sunt martorii Patimilor și ai Învierii Sale, adică cei care L-au văzut pe El înviat și care s-au încredințat de faptul că Hristos Cel înviat este Hristos Cel răstignit. Pentru că Hristos Cel înviat poartă semnele chinurilor Sale în trupul Său pentru toți vecii.

Așa stând lucrurile este inexplicabilă inapetența duhovnicească a unora pentru Învierea Domnului. Se opresc la Cruce, vor numai Moartea Lui pentru noi, adică biruirea morții în trupul Său și a tuturor patimilor și a demonilor, dar nu iubesc și transfigurarea Lui pentru noi, care s-a săvârșit prin Învierea Lui cea de a treia zi. Rămân la suferința atroce a Crucii, dar nu Îl acceptă pe Cel ce a biruit-o desăvârșit în trupul Său, umplându-l desăvârșit de slava dumnezeirii Sale, pentru ca să ne facă și pe noi duhovnicești, plini de slava Lui.

Pentru că acum, la Învierea Lui, S-a săvârșit în mod deplin taina în care au fost introduși Ucenicii pe Tabor. Căci atunci, în extaz, cei 3 Ucenici au văzut cum a țâșnit slava dumnezeirii Sale prin trupul Său, confirmându-le astfel că El este Dumnezeu și om. Dar au văzut-o pentru scurt timp, trupul Său rămânând același după transfigurarea Sa pe munte. Pe când acum, la Învierea Lui cea de a treia zi, Domnul li Se arată lor cu trupul Său cel cu totul transfigurat, cu totul plin de slavă, venind la ei din slava Lui cea veșnică, pentru ca să le arate că El nu Se derobează niciodată de trupul Său. Vine și le spune că astfel trebuie să fie și Ucenicii Lui: plini de slava Sa, plini de sfințenia Lui cea veșnică.

Însă Hristos Cel Înviat, Domnul lor, nu le dă pacea Lui numai pentru ei, ci pentru toți cei care vor crede în El, pentru toată Biserica Lui. Tocmai de aceea, El îi trimite pe ei în lume [In. 20, 21], îi trimite ca pe Apostoli ai Săi, și le dă lor harul Duhului Sfânt [In. 20, 22]. Căci atunci când El le-a spus: „Luați Duh Sfânt [Λάβετε Πνεῦμα Ἅγιον]!” [In. 20, 22, BYZ], atunci le-a dat harul Duhului Sfânt, adică harul Dumnezeului nostru treimic, care coboară de la Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt. Și le-a dat harul sau slava Lui deodată, la toți, pentru ca ei să înțeleagă faptul că, deși harul se dă fiecăruia, el se păstrează în comuniunea Bisericii. Pentru că toți cei ai Preoției trebuie să aibă un singur scop: slujirea lui Dumnezeu în Biserica slavei Sale.

Așadar, Taina Dumnezeieștii Preoții este Taina pe care Domnul a dat-o Bisericii Sale în ziua învierii Sale din morți. Căci El a suflat asupra lor, asupra Apostolilor Săi, și le-a zis: „Luați Duh Sfânt! Cărora aveți să le iertați păcatele, le sunt iertate lor, [și] cărora aveți să le țineți, le-au fost ținute” [In. 20, 22-23, BYZ]. Pentru că ei, Apostolii, sunt trimiși de Domnul în lume ca să boteze și să ierte păcatele oamenilor și să îi introducă pe oameni în comuniunea mistică cu Sine. Ei sunt trimiși să răspândească Biserica Lui pretutindeni și să îi conducă pe oamenii credincioși la unirea cu Sine. Și, prin ei, toți cei hirotoniți canonic în Biserică, din toate veacurile, au primit harisma Preoției, pentru ca să slujească prin ea la mântuirea întregii lumi.

Însă Sfântul Tomas n-a fost de față atunci când Domnul i-a încredințat pe Ucenicii Săi de învierea Sa [In. 20, 24]! De aceea, el a vrut să se încredințeze, ca și ei, de învierea Lui [In. 20, 25]. Și, după 8 zile, adică în a doua duminică după Paști, Domnul a venit la fel ca mai înainte [In. 20, 26], dar pentru a-l încredința pe Sfântul Tomas. Căci El i-a cerut să-I pipăie rănile Sale, pentru ca el să fie un om credincios [In. 20, 27]. Pentru ca el să se încredințeze de faptul că Domnul este viu, El, Cel care a murit pe Cruce pentru noi.

Iar Sfântul Tomas a crezut în Domnul Cel înviat după ce a văzut mâinile și coasta Sa[2], așa după cum au crezut și ceilalți Sfinți Apostoli! Și când a văzut și a crezut, el a mărturisit imediat că Iisus Cel înviat este „Domnul meu și Dumnezeul meu [Ὁ Κύριός μου καὶ ὁ Θεός μου]” [In. 20, 28, BYZ]. Că El este om, dar și Dumnezeu, că El este Dumnezeu, dar și om. Pentru că, la vedere, era om, dar umanitatea Lui era plină de slava dumnezeirii Sale.

Și când Sfântul Tomas crede, dar în urma unor dovezi palpabile, Domnul spune: „Că M-ai văzut pe Mine, ai crezut; fericiți [sunt însă] cei care nu au văzut și au crezut [μακάριοι οἱ μὴ ἰδόντες καὶ πιστεύσαντες]” [In. 20, 29, BYZ]. Pentru că „credința [este] din auzire [ἡ πίστις ἐξ ἀκοῆς], iar auzirea [este] prin cuvântul lui Dumnezeu [ἡ δὲ ἀκοὴ διὰ ῥήματος Θεοῦ]” [Rom. 10, 17, BYZ].

Și ca să auzi cuvintele lui Dumnezeu trebuie să le auzi în Biserica Sa și să le citești în cărțile Bisericii Sale. Și auzim cu adevărat cuvintele Lui numai când le simțim duhovnicește pe acestea, când simțim că ele ni se adresează nouă. Pentru că le auzim cu adevărat numai când credem în cuvintele Lui și când le împlinim pe ele în viața noastră.

Și când credem în cuvintele Lui, atunci înțelegem că cuvintele Lui sunt adevărul [In. 17, 17]. Că tot ceea ce ne spune Dumnezeu e adevărat și că acestea toate reprezintă viața noastră cea adevărată, viața noastră cea duhovnicească. Pentru că toate lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a revelat sunt spre mântuirea noastră, sunt spre umplerea noastră de curăție și de sfințenie.

Și Dumnezeu fericește credința noastră, fericește încrederea noastră în cuvintele Lui, în cuvintele Lui păstrate de către Biserica Sa, pentru că viața cu El e singura cu adevărat fericită. Pentru că doar omul care își sfințește viața împreună cu Dumnezeu e cu adevărat fericit, și aici și pentru veșnicie, pentru că se umple de slava lui Dumnezeu, care ne îndumnezeiește pe toți cei credincioși.

Așadar, iubiții mei, nu trebuie să așteptăm minuni sau pedepse dumnezeiești ca să credem în Dumnezeu și să Îi slujim Lui, ci trebuie să ne deschidem inima continuu spre propovăduirea Bisericii lui Dumnezeu, spre viața ei cea dumnezeiască! Pentru că învățătura Bisericii e aceea pe care noi trebuie să o aflăm și nu păcatele unuia sau altuia din Biserică.

Dumnezeu dorește ca noi să cunoaștem Scriptura, cărțile Sfinților, cărțile de cult, întreaga Tradiție și istorie a Bisericii Sale. Pentru că El a fost Acela care a revelat tot adevărul în Tradiția Bisericii și i-a condus pe oameni la mântuire. Dumnezeu dorește să ne umplem de adevărurile Sale, de modul în care au trăit Sfinții Lui și să le urmăm pilda vieții lor din interior.

De aceea, teologia Bisericii e mereu relevantă, e mereu neapărată pentru orice om credincios, pentru că ea este viața noastră reală, modul nostru de a gândi, de a iubi, de a acționa creștinește. Raportarea unui credincios la revelația dumnezeiască e interioară și e totală, pentru că revelația e sursa vieții sale trupești și duhovnicești.

Însă, când bagatelizezi revelația dumnezeiască, când o minimalizezi, când o negi vehement într-un punct al ei, din postura de credincios și, cu atât mai mult, din aceea de teolog al Bisericii, e semn de necredință și de înfumurare, de multă decădere interioară. Pentru că omul credincios trebuie să fie un om al adevărului și al evlaviei. Teologul, care este un om al credinței prin excelență, cu atât mai mult trebuie să fie un om evlavios, un om sfânt, pentru că el dă glas voii lui Dumnezeu într-un mod științific, profesionist, pe baza surselor Tradiției.

De aceea, eu sunt consternat de fiecare dată când neștiința sau ideologia sau perversitatea sau interesele meschine vorbesc prin gura teologilor în defavoarea adevărului lui Dumnezeu. Sunt mâhnit profund când este negată sistematic istoria Bisericii, când sursele Tradiției sunt falsificate, când Sfinților lui Dumnezeu li se găsesc noduri în papură imaginare în loc să fie slăviți cu toată inima de către teologi.

Apologia și criticismul au fost două metode de apărare ale credinței la care au apelat Sfinții Bisericii, apologia împotriva persecutorilor și criticismul împotriva ereticilor, iar acum ele au început „să funcționeze” împotriva Sfinților. Pentru că tot mai mulți „teologi” fac astăzi apologia ereticilor și îi critică pe Sfinți. Există demersuri „teologice” de „spălare” a ereticilor în paralel cu demersuri de subminare a autorității Sfinților în Biserică. La care își aduc contribuția nefastă și teologi ortodocși români, dar și de pretutindeni din lume. Și aceasta se petrece, în mod evident, pentru că primează altceva în viața lor și nu dreapta credință a Bisericii.

Însă credința Bisericii e fundamentul mântuirii și al sfințirii noastre. Cine dorește să fie cu Dumnezeu pentru totdeauna nu se joacă cu credința, ci, dimpotrivă, o apără și o trăiește în viața lui cu evlavie și cu bucurie dumnezeiască. Pentru că credința Bisericii e sănătatea noastră reală, e aerul pe care îl respirăm continuu și fără de care nu putem trăi.

De aceea, iubiții mei, duminica de azi ne învață să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne convingă că este viu și că El este tot ceea ce ne dorim noi cu adevărat! Dumnezeul nostru dorește să ne umple de preaplinul vieții Sale celei dumnezeiești și să ne poarte cu Sine pentru veșnicie, pentru ca să ne arate „pe cele slăvite” [Is, 48, 9, LXX] ale Sale. Pentru că minuni fără de număr vrea să ne arate pentru toți vecii în unirea cea de taină cu El.

Hristos Domnul să ne umple pe noi cu slava Sa cea veșnică, pentru ca să Îl slăvim în veci pe El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt!

Domnul și Mântuitorul vieții noastre să ne izbăvească pe noi mereu din cursele demonilor și să ne ridice la viața cu Sine, care e viața cea veșnică cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh Dumnezeu!

Judecătorul și Stăpânul nostru să ne ierte pe noi pururea și să ne unească cu Sine, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru ca slava Preadumnezeieștii Treimi să împărățească în noi pentru veșnicie, făcându-ne pe noi lumini raționale ale Sale întru Împărăția Sa cea veșnică! Amin.

---

[1] Începută la 8. 32, în Miercurea Luminată, pe 22 aprilie 2020. Zi cu soare, 8 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Πεισθεὶς δὲ καὶ ὁ Θωμᾶς, τῇ ὁράσει τῶν χειρῶν καὶ τῆς πλευρᾶς Σου, cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html.

Iubiții mei[1],

Hristos a înviat!

Domnul și Stăpânul vieții noastre a înviat ca un biruitor al morții și al Iadului, cu trupul Său luat din Născătoarea de Dumnezeu, dar plin de slava Lui cea dumnezeiască. Pentru că nu L-a biruit moartea pe Dumnezeul a toate și nici Iadul nu l-a reținut în cele de jos pe Domnul slavei, ci El a ieșit din Iad ca un Stăpân și ca un Domn al întregii creații, mântuindu-i pe Sfinții Lui, care Îl așteptau pe El în Iad, și, în ziua Învierii Lui celei de a treia zi, El S-a arătat Ucenicilor Săi plin de slava Sa, pentru ca să îi încredințeze că El este viu și că este cu ei pururea.

Începătorul vieții[2] noastre a primit moartea pentru noi, biruind-o în trupul Său, și astfel l-a făcut nemuritor[3], pentru ca să ne umple pe noi cu nemurirea Lui. Căci Cel nemuritor pe noi, cei muritori, ne umple cu viața Lui, pentru ca viață să avem întru numele Lui [In. 20, 31, BYZ]. Iar noi avem nevoie în mod deplin de viața Lui cea veșnică și o trăim aici, în Biserică, pentru că numai prin slava Lui noi putem să devenim duhovnicești, să devenim vii ca El.

Pentru că Domnul a înviat din morți tocmai pentru ca să Se facă „începătură celor adormiți [ἀπαρχὴ τῶν κεκοιμημένων]” [I Cor. 15, 20, BYZ]. El a înviat Cel dintâi, pentru ca noi să înviem întru El, întru slava Lui. Căci, „în Hristos, toți vor fi făcuți vii [ἐν τῷ Χριστῷ πάντες ζῳοποιηθήσονται]. […] [Pentru că] începătură [a învierii noastre este] Hristos [ἀπαρχὴ Χριστός], apoi [noi,] cei ai lui Hristos, [vom învia] în[tru] venirea Sa [ἔπειτα οἱ τοῦ Χριστοῦ ἐν τῇ παρουσίᾳ Αὐτοῦ]” [I Cor. 15, 22-23, BYZ].

Noi, cei ai lui Hristos, vom învia la a doua venire întru slavă a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru ca să fim cu El pentru veșnicie. Ne va învia El prin slava Lui cea veșnică și necreată. Ne va învia El prin slava Lui, care izvorăște veșnic din dumnezeirea Lui prin trupul Său cel cu totul îndumnezeit. Dar vom învia „întru învierea vieții [εἰς ἀνάστασιν ζωῆς]” [In. 5, 29, BYZ], pentru viața cea veșnică cu Dumnezeu, dacă, încă de aici, ne-am făcut ai lui Hristos prin sfințenia vieții noastre. Pentru că, la a doua venire a Lui, toți oamenii vor învia. Vor învia și Sfinții, cât și cei păcătoși. Dar „cei care au făcut cele bune, [vor învia] întru învierea vieții; iar cei care au făcut cele rele, întru învierea judecății [εἰς ἀνάστασιν κρίσεως]” [Ibidem].

Pentru că Sfinții vor învia pentru viața cea veșnică cu Dumnezeu, pentru viața cea preabinecuvântată pe care și-au dorit-o toată viața lor, pe când, cei păcătoși, vor învia pentru Iadul cel veșnic, pentru Iadul pe care și l-au dorit toată viața lor. Pentru că noi alegem să facem, prin tot ceea ce noi facem și gândim și simțim toată viața, să fim cu Dumnezeu sau împotriva Lui.

Noi alegem pe fiecare zi cu cine suntem! Căci dacă alegem să fim cu El și trăim după poruncile Lui, noi Îl alegem pe El pentru veșnicie. Dar dacă trăim după capul nostru, fără să ne pese de voia Lui cea sfântă, atunci nu Îl alegem pe El, ci trăim indiferenți față de El și față de Raiul iubirii Sale de oameni.

De aceea, niciunul care n-a iubit Raiul nu va merge în el. Pentru că niciunul nu e băgat în Rai cu forța. Căci Dumnezeul Cel Drept, Cel care ne judecă pe toți, e Cel care știe toate ale noastre mai înainte ca noi să existăm. Judecata Lui e dreaptă și adevărată, e cea mai imparțială judecată posibilă, pentru că El dăruie fiecăruia după viața lui, după dorirea lui, după faptele sale. Și tocmai de aceea nimeni nu va fi nedreptățit, nimeni nu va fi devalorizat, nimeni nu va fi minimalizat la judecata lui Dumnezeu și nici pedepsit în mod nedrept, pentru că El arată, la judecata Lui, adevărul vieții oamenilor.

Iar Judecătorul nostru este Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care a înviat a treia zi din morți și întru a Cărui înviere astăzi ne veselim dumnezeiește! Și care ne cere „să purtăm chipul Celui ceresc [φορέσωμεν τὴν εἰκόνα τοῦ ἐπουρανίου]” [I Cor. 15, 49, BYZ], chipul Lui de viețuire dumnezeiască, adică să trăim dumnezeiește întru El aici, pe pământ. Pentru că „trupul și sângele nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu [σὰρξ καὶ αἷμα Βασιλείαν Θεοῦ κληρονομῆσαι οὐ δύνανται] și nici stricăciunea [nu] moștenește nestricăciunea [οὐδὲ ἡ φθορὰ τὴν ἀφθαρσίαν κληρονομεῖ” [I Cor. 15, 50, BYZ].

Viața pătimașă, viața la întâmplare – adică trupul și sângele –, nu moștenește Împărăția lui Dumnezeu, pentru că nu iubește sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că viața păcătoasă e viața în stricăciune, în stricăciunea pe care o aduc păcatele în viața noastră, pe când viața evlavioasă e viața în nestricăciune, în sfințenie, care e viața cea veșnic fericită.

Iar Hristos Cel mort și înviat, Domnul și Stăpânul vieții noastre, a învins moartea în trupul Lui, pentru ca să ne dea și nouă puterea Lui de a ne învinge moartea din noi înșine. Iar moartea din noi înșine sunt patimile noastre cele urâte, cele grețoase, cele pline de Iad, cele care ne omoară pe noi pentru veșnicie.

Căci noi nu putem să ne ridicăm din căderile noastre, din patimile noastre cele de rușine, dacă El nu ne ridică! El, Cel care i-a ridicat pe Sfinții Lui din Iad, ne ridică și pe noi din iadul patimilor noastre. El ne întinde brațul Său cel puternic de fiecare dată când ne recunoaștem păcatele noastre cele multe și rele, scoțându-ne pe noi din moartea noastră cea veșnică. Pentru că rămânerea în păcat înseamnă rămânerea în moarte. Iar moartea se înveșnicește în noi odată cu moartea noastră trupească, dacă nu ne pocăim pentru păcatele noastre, pentru că ne coborâm în Iadul „cel pregătit diavolului și îngerilor săi [τὸ ἡτοιμασμένον τῷ διαβόλῳ καὶ τοῖς ἀγγέλοις αὐτοῦ]” [Mt. 25, 41, BYZ].

Din acest motiv, eu am insistat și voi insista mereu pe spovedirea deasă a păcatelor și pe împărtășirea cu Domnul slavei. Pentru că iertarea sacramentală a păcatelor e scoaterea noastră din Iad, iar unirea noastră euharistică cu Domnul e pregustarea Împărăției Lui celei veșnice, adică a comuniunii veșnice cu El și cu Sfinții și Îngerii Lui.

Spovedania în fața Domnului ne scoate din Iadul cel mai de jos, pe când Euharistia Domnului, împărtășirea cu El, ne urcă în Raiul lui Dumnezeu. Oricât de jos am cădea prin patimile noastre cele de ocară, El ne urcă mereu la Sine și ne spală pe noi cu slava Lui, arătându-ne mai luminoși decât lumina. Noi ne arătăm neputincioși și nerecunoscători față de El, pe când El Se arată mereu preamilostiv și preablând cu noi, fiii Săi cei duhovnicești, adunându-ne mereu în Împărăția Lui din toate cotloanele morale ale lumii acesteia.

Nu, nu epidemia de față e cel mai mare cataclism! Și niciun cataclism, îngăduit de către El, nu e unul din care nu mai putem scăpa. Ci marele cataclism, marea dramă a omului, marea lui nefericire e aceea de a nu-L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa lui și de a nu face voia Sa cea veșnică. Marea pedeapsă a vieții noastre e autopedepsirea noastră prin necredința față de El. Nealegerea Lui, neiubirea Lui, neurmarea Lui e marea pandemie a vieții noastre, prin care noi ne autopedepsim la Iadul cel veșnic. La Iadul care nu e pentru oameni, ci pentru demoni! Și când alegem să nu fim cu El, alegem, de fapt, aceeași pedeapsă veșnică cu a demonilor…

Însă Hristos Domnul a înviat și ne-a spus tuturor: „Bucurați-vă [Χαίρετε]”[4]! Însă chemarea Lui la bucurie e chemarea noastră la sfințenie. Pentru că El nu ne-a chemat, în ziua preasfintei Lui învieri, la a mânca și la a bea în neștire, la a chefui fără cuviință, ci la a ne bucura duhovnicește în rugăciune și în milostenie, în vorbire evlavioasă și în lucrarea a toată fapta cea bună.

Pentru că oamenii se bucură cu adevărat când fac lucruri bune, când ajută, când se roagă, când Îl laudă pe Dumnezeu, când fac voia Lui. Oamenii se împlinesc când cresc în înțelegerea cea duhovnicească, în cuviință și în sfințenie. Oamenii se bucură când dăruie, când se curățesc de păcate, când află voia lui Dumnezeu cu ei, când se întăresc în teologia lui Dumnezeu și în toată virtutea.

Și dacă Dumnezeu ne umple cu viața Lui, dacă ne curățește și ne vindecă de toată neputința, atunci viața noastră e binecuvântată de către El. Dacă El e bucuria și curăția și sfințenia vieții noastre, atunci suntem ai Lui, înnoindu-ne întru pacea și sfințenia Sa.

Bucurați-vă dumnezeiește, iubiții mei, „și să ne luminăm [cu] prăznuirea [καὶ λαμπρυνθῶμεν τῇ πανηγύρει]”[5]! Să ne luminăm, trăind adevărul revelat de Dumnezeu, în viața cea dumnezeiască a Bisericii! Și „să zicem «fraților» și celor care ne urăsc pe noi [εἴπωμεν «ἀδελφοί» καὶ τοῖς μισοῦσιν ἡμᾶς]”[6]! Căci prin aceasta arătăm că noi, cei care suntem iertați mereu de către Dumnezeu, am învățat să iertăm pe frații noștri. Că noi ne smerim cugetul nostru și îi iertăm din toată inima noastră.

Și astfel, bucurându-ne și iertând toate fraților noștri, „așa să strigăm [οὕτω βοήσωμεν]: Hristos a înviat din morți [Χριστὸς ἀνέστη ἐκ νεκρῶν], [cu] moartea pe moarte călcând [θανάτῳ θάνατον πατήσας] și celor din morminte viață dăruindu-le [καὶ τοῖς ἐν τοῖς μνήμασι ζωὴν χαρισάμενος]”[7]!

La mulți ani, multă sănătate și bucurie, multă seninătate și pace, și să ne bucurăm întru toate înaintea Domnului! Amin.

---

[1] Începută la ora 16.00, în Miercurea Mare, zi cu ploaie dimineață, apoi soare. Sunt 12 grade acum și vânt de 5 km/ h.

[2] Penticostar, ed. BOR 1973, p. 9. [3] Idem, p. 10.

[4] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html.

[5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

Iubiții mei[1],

deși slujim cu ușile Bisericii închise, respectând teama Statului față de boală, Domnul nostru Iisus Hristos, Stăpânul și Răscumpărătorul vieții noastre, intră în orice inimă care I se deschide Lui. Pentru că El dorește să facă din sufletul și din trupul fiecărui om credincios un Ierusalim al său, adică un oraș al păcii. Căci יְרוּשָׁלַיִם [Ierușalaim][2] înseamnă „temelia păcii”[3]. Și când intră Domnul și Stăpânul vieții noastre în noi, prin slava Lui, noi devenim locașuri vii, raționale ale lui Dumnezeu, în care El Se odihnește. Pentru că Domnul Se odihnește în cei care Îl iubesc pe El și fac voia Lui cea sfântă.

Din punct de vedere istoric, El a intrat în Ierușalaim ca Împăratul Sionului, șezând pe mânz și fiind blând și mântuind [πραῢς καὶ σῴζων], atunci când a mers spre Patima Sa cea de bunăvoie[4].  Acum însă, duhovnicește, El intră pe porțile ființei noastre la Botezul nostru, când noi devenim ai Lui, și ori de câte ori noi ne spovedim Lui și ne împăcăm cu El sau ne rugăm Lui, Mântuitorului nostru. El intră duhovnicește în noi și rămâne cu noi ori de câte ori noi nu vrem să trăim fără El.

Pentru că Bisericile se pot închide oricând, noi putem fi persecutați în chip și fel, greutățile vieții noastre pot fi multiple, boala și sărăcia ne pot secătui mult, însă nimeni nu ne poate strica relația noastră cu Dumnezeu, dacă noi nu o stricăm! Nimeni nu ne poate scoate din relația noastră cu El! Pentru că El vine la noi și rămâne cu noi, dacă noi Îl dorim pe El în mod nespus.

Tocmai de aceea, pe lângă împărtășirea euharistică cu Domnul, există și împărtășirea sau unirea duhovnicească cu El prin rugăciune și prin dorul nostru de El. Împărtășirea continuă cu El prin rugăciunea continuă față de El. Prin iubirea noastră ne- mărginită pentru El, care ne face să ne rugăm mereu Lui și să fim cu El mereu.

Și așa cum există Botezul dorinței de mântuire – când cel nebotezat, care a dorit să se boteze, a murit dorind Botezul Domnului și el e considerat botezat prin iubirea lui pentru El –, așa este și Euharistia dorului de Dumnezeu, pentru credincioșii care nu pot să se împărtășească euharistic cu Domnul, din diverse motive, dar doresc mult să facă acest lucru. Pentru că cel care Îl iubește pe Dumnezeu, acela se unește cu El și este cu El duhovnicește, cu Domnul slavei, Cel care ne mântuie pe noi.

Dumneavoastră veneați la Biserică și vă aduceați pomelnicul și noi vă pomeneam nominal, înainte de a începe Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, în timpul Laudelor Utreniei și al Doxologiei celei Mari. Dar eu, înainte de a începe Utrenia, înainte de a începe Slujba de dimineață, slujesc Proscomidia! Și acolo vă pomenesc pe toți din parohie, întreaga Biserică și întreaga lume, punându-i pe toți cei vii și adormiți înaintea lui Dumnezeu. Căci pomenirile noastre nu sunt „porunci” date lui Dumnezeu! Noi nu Îi putem porunci lui Dumnezeu nimic! Ci pomenirile noastre sunt rugăciuni smerite către El, sunt puneri ale tuturor înaintea Lui, pentru ca El să Își facă voia Lui în noi toți după cum voiește.

Tocmai de aceea, că erați sau nu erați la Biserică sau că sunteți sau nu sunteți la Biserică, eu vă pomenesc pe toți la fiecare Dumnezeiască Liturghie pe care o slujesc și ca mine fac toți Ierarhii și Preoții Bisericii. Pentru că în Liturghie ne rugăm pentru toți oamenii și ne unim cu toții în slava lui Dumnezeu, plecându-ne cu toții în fața Dumnezeului nostru treimic, Cel care conduce Slujba noastră și o săvârșește împreună cu noi.

Pentru că, dacă am fi fost doar noi în Biserică, clerul și poporul, și Dumnezeu n-ar fi fost împreună cu noi și, împreună cu El, toată Împărăția Lui, noi am fi fost foarte triști, pentru că am fi fost extrem de singuri. Ne-am fi rugat unui Dumnezeu Care nu vine la noi și nu Îi pasă de noi.

Însă noi ne rugăm lui Dumnezeu, pentru că suntem împreună cu El la Slujbă! Ne rugăm Lui, pentru că Îl simțim și Îl vedem pe El, în mod duhovnicesc, împreună cu noi la Slujbă! Tocmai de aceea Biserica e divino-umană și toate Slujbele Bisericii sunt divino-umane, pentru că la ele participă Dumnezeu și întreaga Lui Împărăție. Și dacă vedem și trăim această mare taină a Bisericii, adică prezența lui Dumnezeu cu noi în Biserică, atunci noi putem trăi oriunde Biserica, pentru că ne putem trăi oriunde relația noastră cu Dumnezeu, pe care am început-o în Biserica Lui. Dar, plini de dorul de El, noi ne întoarcem iar și iar în Biserica Lui, pentru ca aici să ne bucurăm și să ne veselim de Dumnezeul mântuirii noastre.

Căci dumneavoastră stați acasă astăzi, iar noi, Preoții, suntem în Biserică și Îi slujim lui Dumnezeu pentru toți. Dar și în dumneavoastră, cât și în noi e aceeași slavă a lui Dumnezeu, slava Lui care ne mântuie pe noi și care ne adună pe toți la un loc, pentru că suntem Biserica Lui. De aceea, noi nu suntem depărtați unii de alții duhovnicește, chiar dacă suntem depărtați trupește. Și nu suntem depărtați duhovnicește, pentru că slava Lui ne adună pe toți, adună întreaga Lui Biserică la un loc, și ne face să avem același gând și aceeași inimă, adică aceeași dorință de a-I sluji lui Dumnezeu și de a fi cu El.

…„Domnul [este] Împăratul nostru. [Și El,] Domnul, El pe noi ne va mântui” [Is. 33, 22, LXX], spunea Sfântul Isaias Profetul. Pentru că, „iată, Împăratul cel drept va împărăți [Βασιλεὺς δίκαιος βασιλεύσει]” [Is. 32, 1, LXX] pe pământ! Însă Împăratul este Domnul Savaot [Is. 6, 5, LXX], dar și Împăratul lui Israil [Is. 44, 6, LXX].

Tocmai de aceea, mulți considerau că Mașiah [מָשִׁיחַ][5] este Împăratul lui Israil și aveau dreptate. Însă nu aveau dreptate când credeau că Mașiah va fi un războinic care îi va scăpa de romani, de asuprirea romană. Pentru că Mașiah era Iisus Hristos și Iisus Hristos e Împăratul lui Israil și Domnul Savaot, dar El a venit blând și mântuind pe poporul Său. El nu a scos sabia, nu a omorât oameni, nu a fost un cuceritor lumesc, dar Domnul nostru Iisus Hristos cucerește mereu inimile oamenilor și împărățește întru ei. Pentru că îi atrage la Sine prin slava Lui și îi umple de strălucirea cea veșnică a slavei Sale. Domnul ne întoarce pe toți spre pocăință și spre vederea păcatelor noastre, pentru ca să ne umple pe noi de slujirea Lui, spre mântuirea noastră.

Căci, „iată [ἰδοὺ], Eu mântui poporul Meu din pământul răsăriturilor [Ἐγὼ ἀνασῴζω τὸν λαόν Μου ἀπὸ γῆς ἀνατολῶν] și din pământul apusurilor [καὶ ἀπὸ γῆς δυσμῶν]!” [Zah. 8, 7, LXX]. El aduce în Biserica Sa întreaga lume. Și pe cei din răsărit și pe cei din apus. Dar îi aduce prin blândețea Lui, prin dragostea Lui, prin bucuria Lui, prin iertarea Lui și nu cu forța. Pentru că „El [este] blând [Αὐτός πραῢς] și șezând pe cel de sub jug și pe mânzul cel tânăr [καὶ ἐπιβεβηκὼς ἐπὶ ὑποζύγιον καὶ πῶλον νέον]” [Zah. 9, 9, LXX], și astfel a primit cântare de biruință de la pruncii cei fără de răutate[6].

Pentru că noi ne apropiem cu bucurie de Cel blând și lesne iertător, de Cel multmilostiv și îndelung-răbdător. Ne apropiem de El, pentru că ne uimește cu frumusețea Lui cea dumnezeiască, cu bunătatea Lui fără margini, cu milostivirea Lui cea negrăită.

Și dacă ei „au luat ramuri de finici și au ieșit întru întâmpinarea Lui, și strigau: «Osanna! Binecuvântat [este] Cel care vine în[tru] numele Domnului, Împăratul lui Israil»” [In. 12, 13, BYZ], noi ne deschidem inimile spre El întru rugăciune și Îl primim în casa ființei noastre ca pe Stăpânul și Domnul întregii creații.

Nu, n-avem porțile închise, ci cu totul deschise! Porțile ființei noastre sunt deschise, pentru ca Domnul să intre întru cetatea Lui, pe care El a zidit-o în pântecele maicii noastre. Și dacă El e temelia vieții noastre trupești și duhovnicești, atunci noi suntem Ierușalaimul lui Dumnezeu. Noi suntem Ierușalaimul pe care El îl dorește și pentru care S-a răstignit pe Crucea iubirii Sale de oameni.

„Fă bine, Doamne, în bunăvoirea Ta, Sionului, și să fie zidite zidurile Ierusalimului!” [Ps. 50, 20, LXX], se ruga Sfântul David Profetul. Pentru că El a zidit zidurile Ierusalimului pe Cruce, ne-a rezidit pe noi ca cetăți ale Sale, ca cetăți ale păcii, pentru că ne-a umplut pe toți de slava Lui. Domnul ne-a îmbrățișat pe toți pe Cruce, ne-a îmbrățișat cu iubire preadumnezeiască, pentru că ne-a asumat pe toți în moartea Lui. El a murit pentru noi, pentru ca noi viață să avem întru El. Și intrarea Lui în Ierusalim a fost o intrare din dragoste pentru noi, din dragoste negrăită pentru întreaga umanitate. Căci El știa că merge spre Cruce, dar spre Crucea prin care a mântuit întreaga lume.

De aceea, iubiții mei, acestea ne spune Domnul: „Încă puțin timp Lumina este cu voi. Umblați până când aveți Lumina, ca să nu vă prindă pe voi întunericul! Căci cel care umblă în întuneric nu știe unde merge. Până când aveți Lumina, credeți întru Lumină, ca să fiți fiii Luminii!” [In. 13, 35-36, BYZ].

A merge la întâmplare înseamnă a merge în întuneric. Și cine merge în întunericul necunoașterii lui Dumnezeu, în întunericul necredinței, acela nu știe unde merge. Nu știe ce face cu adevărat, nu știe cât păcătuiește. Însă cel care se îmbracă întru lumina Preasfintei Treimi, cel care se umple de slava Lui cea necreată și veșnică, acela este plin de lumina Luminii și este fiul Luminii, e fiul lui Dumnezeu.

Și noi ca fii ai lui Dumnezeu trebuie să trăim acest zile sfinte, ca fii ai Luminii Celei veșnice, pentru că suntem fiii Împăratului Celui veșnic.

Dumnezeu să ne întărească pe mai departe în postirea noastră și în rugăciunea noastră! Pentru că mergem cu Domnul spre Patima și spre Învierea Lui cea de a treia zi, care ne vorbește despre „învierea cea de obște [τὴν κοινὴν ἀνάστασιν]”[7] a întregii umanități. Amin!

---

[1] Începută la 10. 23, în zi de miercuri, pe 8 aprilie 2020. Zi cu soare, 11 grade, vânt de 2 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jerusalem.

[3] Fausset’s Bible Dictionary, 1947.01, apud BW 10.

[4] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Messiah.

[6] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html.

[7] Ibidem.

Iubiții mei[1],

în România, de la 1 februarie 2014, prostituția nu mai este considerată o infracțiune, ci a devenit o contravenție[2]. Iar cei sau cele prinse că se prostituează, că se vând sexual pentru bani, sunt amendați de Poliție și, dacă nu plătesc amenda, muncesc în folosul comunității sub supravegherea Primăriei[3].

Însă în Olanda, Germania, Austria, Grecia, Danemarca, Noua Zeelandă prostituția e „o profesie” care plătește taxe către Stat[4]. Și mulți doresc ca prostituția să fie legalizată și în România, argumentând beneficiile ei pentru bugetul de Stat[5].

Dar când privești prostituția din punctul de vedere al profitului, atunci nu îi iei în calcul pe oamenii care se desfigurează curvind și care se amputează social. Care se uzează uman într-un timp record și care ajung să trăiască o marginalizare socială insuportabilă. Pentru că prostituații nu sunt valori sociale, nu sunt oameni pe care îi poți elogia, pe care să îi pui în funcții de conducere, pe care să îi iei ca reper, ci sunt doar aceia cu care ne înmulțim păcatele.

Și am început să vorbesc despre curvia privită ca „profesie”, pentru că Sfânta Maria Egipteanca, căreia i s-a dedicat duminica de azi, este exemplul nostru grăitor în ceea ce privește această patimă. Pentru că ea s-a prostituat în tinerețe. Dar, mai apoi, ca să scoată curvia din ființa ei, aceasta s-a nevoit foarte aspru în pustie. Arătându-ne astfel că patima curviei nu e o joacă, nu e „o practică” fără consecințe dramatice, ci o mare alterare interioară a firii noastre.

Cum a ajuns Sfânta Maria în această fundătură morală? Din curiozitatea de a experimenta! Așa cum fac mulți copii, mulți adolescenți, mulți tineri nesfătuiți, nesupravegheați, neiubiți, necălăuziți spre viața evlavioasă. Pentru că propria lor sexualitate, pentru care nu au toate datele necesare, îi împinge să experimenteze. Pornirile lor sexuale, pe care nu știu să le stăpânească, îi biruie. Și când desfrânarea te biruie, consideri că masturbarea sau împreunarea sexuală sunt mijloacele prin care tu te simți „împlinit” sau „scapi” de propria ta „problemă”: de încărcătura sexuală din ființa ta. Numai că plăcerea odată „satisfăcută” nu se diminuează în ființa ta, ci crește! Și crește tot mai mult, pe cât te afunzi în trăirea plăcerii desfrânate.

În spovedania ei plină de umilință, Sfânta Maria îi mărturisește Sfântului Zosimas: „Timp de mai bine de 17 ani…i-am petrecut în dragoste publică, supusă fiind destrăbălării. […] [Dar nu mă împreunam] pentru plată, căci n-am luat nimic de la cei care de multe ori voiau să-mi plătească. […] [Ci eu trăiam pentru] a-mi satisface dorința în dar, [în mod gratuit]. […] [Și] am născocit [acest lucru] pentru a face să atrag luarea aminte a câtor mai mulți asupra mea. […] [Și nu luam bani nu] pentru că eram bogată. Nu! Căci trăiam ca o cerșetoare și adeseori torceam câlți. Aveam însă o poftă nesățioasă și o dorință neînfrânată de a mă tăvăli în noroi[ul curviei]. Aceasta socoteam că este scopul vieții [mele]: de a batjocori neîncetat trupul [meu]”[6].

Era avidă, era dornică de experiențe sexuale și considera că viața e pentru plăcere. Își trăia viața „la maximum”, adică într-un continuu exces, într-o continuă epuizare, prostituându-se nu pentru bani, cum fac mulți, ci pentru plăcerea în sine. Tocmai de aceea și Dumnezeu a scos-o pe Sfânta Maria din patima ei: pentru că ea păcătuia căutând iubire în curvie și nu își folosea frumusețea tinereții pentru a se îmbogăți. Căci Dumnezeul mântuirii noastre i-a arătat ei că iubirea adevărată nu are de-a face cu patima, ci ea este împlinire în viața cu El.

Și când Dumnezeu nu a lăsat-o să intre în Biserică la 14 septembrie, la Înălțarea Sfintei Cruci[7], atunci i-a trimis gând de pocăință: „Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea [în Biserică]. [Și atunci] am început să plâng, să mă tângui și să-mi bat pieptul, scoțând suspine din adâncul inimii mele”[8].

Pentru că Dumnezeu trimite omului păcătos, dar care nu se simte „împlinit” cu păcatele sale, cu viața sa pătimașă, gândul pocăinței. Și i-l trimite atunci când el e capabil să-și înțeleagă propria lui stare de decadență. Iar dacă omul îl primește, dacă primește luminarea lui Dumnezeu sau gândul pocăinței, el își vede cu adevărat sufletul său, cum arată sufletul său înnegrit de patimi. Și atunci începe să se pocăiască! Și de atunci începe schimbarea cea mântuitoare, cea dumnezeiască a vieții sale!

Pentru că Dumnezeu e Cel care începe pocăința în noi, prin luminarea Sa cea dumnezeiască pe care ne-o dăruie, și El ne întărește în faptele cele bune ale pocăinței noastre.

Ca să o întărească în pocăința ei, Sfânta Maria Egiptia [Αἰγυπτία][9]/ Egipteanca s-a rugat Născătoarei de Dumnezeu în fața uneia dintre Icoanele sale: „Fecioară Stăpână, care ai născut după trup pe Dumnezeu Cuvântul. Știu, știu că nu este cuviincios și binecuvântat ca eu, [cea] atât de necurată, atât de spurcată, să văd icoana ta, a pururea Fecioarei, a celei curate, care ai trupul și sufletul curate și neîntinate. Este drept să fiu urâtă eu, pierduta, de tine, care ești curăția, și să te dezguști de mine. Dar de vreme ce după am auzit, Dumnezeu, pe Care L-ai născut, pentru aceasta S-a făcut om, ca să cheme pe păcătoși la pocăință, ajută-mi mie, singura care n-am pe cineva într-ajutor! Poruncește să mi se îngăduie să intru în Biserică! Să nu mă lipsești să văd lemnul pe care s-a răstignit Dumnezeul Cel născut din tine, Care Și-a dat propriul Său sânge preț de răscumpărare pentru mine. Poruncește, Stăpână, să-mi fie deschisă și mie ușa dumnezeieștii închinări a Crucii! Dumnezeului născut din tine te dau chezășuitoare că niciodată nu voi mai pângări acest trup prin vreo împreunare rușinoasă, iar, după ce voi vedea lemnul Crucii Fiului tău, mă voi lepăda numaidecât de lume și de toate cele din lume și îndată plec acolo unde tu, ca o chezășuitoare a mântuirii mele, mă vei povățui și mă vei îndruma”[10].

Sfânta Maria era din Egipt, iar pocăința și rugăciunea sa au loc în fața Bisericii Învierii Domnului din Ierusalim, în care nu a fost lăsată de Dumnezeu să intre, și unde se afla și se află un fragment din Crucea Domnului. Din modul în care ea se roagă, vedem că era creștină. Că era o creștină care își asumă păcatele pe care le-a făcut. Și faptul că era creștină ni se subliniază cu putere prin amănuntul că a fost împărtășită cu Sfintele Taine înainte de a pleca în pustiu[11].

Și ea nu ar fi fost împărtășită, dacă nu ar fi fost botezată, dacă nu ar fi fost creștină. Și, mai ales, ea nu ar fi fost împărtășită, dacă s-ar fi spovedit la un Duhovnic care n-ar fi văzut duhovnicește schimbările din sufletul ei. Însă Dumnezeu a trimis-o la Duhovnicul care îi trebuia, la un Slujitor al Său, care a iertat-o de păcatele sale și a întărit-o dumnezeiește cu Dumnezeiasca Euharistie.

Și ea se dăruie cu totul lui Dumnezeu, alegând-o drept chezășuitoare, drept garantă a ei, pe Născătoarea de Dumnezeu. Pentru că o alege pe Maica Luminii ca povățuitoare și îndrumătoare a sa.

După peste 17 ani de curvie, Sfânta Maria Egiptia își începe viața ei de pocăință. A început să curvească cu cine îi ieșea în cale la 12 ani, în Alexandria Egiptului[12]. 12 cu 17 fac 29 de ani. În jurul vârstei de 30 de ani își începe pocăința ei cea îndumnezeitoare.

S-a închinat Sfintei Cruci a Domnului în dimineața zilei de 14 septembrie, de praznic, pe la ora 9[13]. Așa că începutul pocăinței și rugăciunea ei au fost sub ora 9. Și, în aceeași zi a pocăinței, spre seară, pe la apusul soarelui, s-a împărtășit cu Dumnezeiasca Euharistie[14], bineînțeles după ce s-a spovedit.

Și când ea se spovedește Sfântului Zosimas avea 47 de ani de nevoință[15] în pustiul Palestinei. Adică era în jurul vârstei de 77 de ani.

Însă primii 17 ani de nevoință în pustiu au fost dramatici pentru ea. Pentru că „am petrecut 17 ani în acest pustiu luptându-mă cu poftele mele [cele] nebunești ca și cu niște fiare sălbatice. Când încercam să gust din hrană, doream cărnurile și peștii pe care îi are Egiptul. Doream băutura de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin pe când eram în lume. Aici însă nici apă nu aveam să gust. Ardeam de sete în chip groaznic, dar, de nevoie, sufeream. Intra în sufletul meu și pofta necugetată a cântecelor desfrânate, tulburându-mă chinuitor să cânt cântecele drăcești pe care le-am învățat. Dar eu îndată lăcrimam și-mi loveam pieptul cu mâinile și-mi aduceam aminte de făgăduința ce-am făcut-o când am plecat în pustie”[16].

Pentru că patimile ne fac slabi, ne fac neputincioși în fața lor, ne înrobesc cu totul! Și ca să lupți împotriva lor trebuie să lupți duhovnicește, ajutat de harul lui Dumnezeu și împlinind poruncile Sale. Pentru că de patimi ne curățim dacă nu le mai lucrăm, ci în locul lor lucrăm virtuțile cele dumnezeiești, care sunt conținutul vieții noastre cu Dumnezeu.

Pocăința Sfintei Maria Egiptia a fost vie, a fost adevărată, a fost îndumnezeitoare! Pentru că de la o asemenea viață depravată ea a ajuns la o viață dumnezeiască cutremurătoare. Căci a ajuns să se hrănească și să se acopere doar cu cuvântul lui Dumnezeu, fiind învățată de Dumnezeu cele duhovnicești[17]. Și era înainte-văzătoare[18] și se ruga „înălțată cu un cot de la pământ…se ruga stând în văzduh”[19], vorbind cu evlavie și cu multă cunoaștere teologică, pentru că era plină de slava lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu, pe cei plini de patimi, îi poate face, prin pocăință, plini de slava Lui. Pentru că El nu trece cu vederea pe niciunul care se pocăiește, ci îl călăuzește spre a trăi cu sfințenie, făcând voia Lui.

Și Biserica a pus în fața noastră un Cuvios Părinte în a 4-a duminică, pe Sfântul Ioannis Scărarul, ca pe fiul cel bătrân din parabolă, care a slujit toată viața Domnului, iar în a 5-a duminică din Postul Mare a pus-o în fața noastră pe Sfânta Maria Egiptia, ca pe fiul cel curvar, care s-a pocăit, pentru ca să ne arate din nou că ai Lui sunt toți Sfinții Bisericii. Că El are și Sfinți care au trăit toată viața în sfințenie, dar și Sfinți care au păcătuit mult, dar s-au pocăit și mai mult pentru păcatele lor. Pentru că El îi primește pe toți cei care fierbinte se pocăiesc, curățindu-i cu mila îndurării Sale și luminându-i și unindu-i pe ei cu lumina Lui și făcându-i părtași slavei dumnezeirii Sale[20].

Iar Sfânta Maria Egiptia, Maica noastră, ne este călăuză nouă în societatea noastră profund sexualizată. De la filme și reclame și până la modul în care oamenii se îmbracă și relaționează între ei, gândurile și gesturile noastre conțin în ele și multe irizări ale curviei. Pentru că spunem și prin ochi și prin cuvinte și prin gesturi ce vrem și ce ne place. Sufletul nostru decăzut vorbește prin trupul nostru.

Și păcatul e ajutat de moda zilei, pentru că ideologia relaxării interioare este ideologia vremii noastre. Suntem învățați că păcatul este „ceva normal” și că e „o descătușare” și o „desprindere de trecut”, de trecutul plin de bun simț și evlavie, de normalitate. Din acest motiv, morala socială e tot mai permisivă, iar oamenii consideră tot mai mult păcatul ca ceva „util” și chiar „necesar”. E „util”, pentru că produce plăcere și e „necesar”, dacă prin el parvii la nivel social.

Dar, cu toate acestea, prostituații sunt stigmatizați social, pentru că mulți cred în valorile morale ale societății, pe când alții le mimează ca „să dea bine” în fața majorității. Un prostituat, ca și un deținut, oricât s-ar reabilita, oricât s-ar pocăi el, poartă stigmatul păcatului toată viața la nivel social. Pentru că oamenii își vor aminti de el ca de paria societății.

Însă Dumnezeu ne încurajează pe toți, indiferent dacă avem un trecut plin de păcate sau am fost mai cuminți, să venim la El și să fim cu El pentru toți vecii. Pentru că Dumnezeu dorește să ne arate la toți mila Lui și marea Sa sfințenie, învățându-ne să trăim cuvios înaintea Lui.

De aceea, înainte de Patimile Sale cele Preadumnezeiești, Domnul ne arată că El e scăparea și ridicarea noastră din orice patimă și din orice neputință și boală. Că El nu disprețuiește pe nimeni. Că El ne vrea pe toți la Sine. Iar dacă societatea ne consideră „rebuturi sociale”, dacă ne consideră „buni de nimic”, El nu ne consideră așa, ci ne primește pe toți prin pocăință și ne așază întru slava Lui, hrănindu-ne cu cuvintele și cu hrana Sa cea cerească.

Nu, nu mai e mult și va trece și necazul acesta! Vă spun din nou acest lucru, cu harul lui Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit și vorbește prin Sfinții Lui și El ne va da ieșire bucuroasă din această molimă.

Pentru că viața creștină, viața cu Dumnezeu, e bucurie și veselie veșnică, și El dorește ca noi să ne bucurăm și să ne veselim întru El!

Post cu pace pe mai departe și nu deznădăjduiți față de mila și de ajutorul lui Dumnezeu! Pentru că El va ridica tristețea noastră și o va întoarce întru bucurie. Amin!

---

[1] Începută la 12. 37, în zi de sâmbătă, pe 28 martie 2020. Soare, 14 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf. https://www.ziuanews.ro/stiri/prostitutia-nu-mai-este-infractiune-in-noul-cod-penal-110164.

[3] Ibidem.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Prostituție.

[5] A se vedea: https://republica.ro/argumentele-pentru-legalizarea-prostitutiei-pe-care-nici-basescu-nici-alti-politicieni-nu-risca-sa-le.

[6] Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 747.

[7] Idem, p. 748. [8] Ibidem.

[9] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.

[10] Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 748.

[11] Idem, p. 749. [12] Idem, p. 747. [13] Idem, p. 749. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 749-750. [17] Idem, p. 750. [18] Idem, p. 745. [19] Idem, p. 746.

[20] Liturghier, Ed. IBMO, București, 2012, p. 361.