Imnul Acatist. Comentariu teologic [2]
Condacul al 3-lea începe să explice taina întrupării Sale. Pentru că „puterea Celui Preaînalt a umbrit-o atunci [Δύναμις τοῦ Ὑψίστου ἐπεσκίασε τότε]”, a umplut-o de slava Lui pe Fecioară, „spre zămislirea celei neavând experiența Nunții [πρὸς σύλληψιν τῇ ἀπειρογάμω]”. Căci ea a putut naște fără de sămânță, pentru că puterea lui Dumnezeu a făcut aceasta. De aceea, pântecele [νηδύν] Fecioarei s-a arătat a avea bun-rod [εὔκαρπον], și rodul cel bun era Hristos, iar ea, „ca un ogor dulce [ὡς ἀγρὸν ἡδὺν]”, L-a arătat pe El „tuturor celor care voiesc a secera mântuire [τοῖς θέλουσι θερίζειν σωτηρίαν]”.
Infinitivul θερίζειν, pe care l-am aflat aici, îl găsim o singură dată în Noul Testament, cf. ed. BYZ, și anume în In. 4. 38.
Având pe Dumnezeu primit în pântece, Fecioara a alergat către Sfânta Elisavet [Ἐλισάβετ], către verișoara ei. S-a dus la ea cu bucurie multă. Însă pruncul acesteia, care era în pântecele ei, adică Sfântul Ioannis Botezătorul, de îndată a cunoscut cine este aceasta și s-a bucurat de închinarea ei, și cu săltările [ἅλμασιν] lui în pântece, aidoma unor cântări, „striga către Născătoarea de Dumnezeu [ἐβόα πρὸς τὴν Θεοτόκον]”.
Căci ea este „lăstarul joardei celei neveștejite [βλαστοῦ ἀμάραντου κλῆμα]”. Este „câmpul rodului celui preacurat [καρποῦ ἀκήρατου κτῆμα]”. Este „cea care L-a lucrat pe Lucrătorul cel iubitor de oameni [Γεωργὸν γεωργοῦσα φιλάνθρωπον]”. Pentru că El este Ziditorul nostru, Cel care ne-a lucrat, ne-a zidit pe noi, din iubire imensă față de noi. Stăpâna noastră L-a odrăslit pe Cel care este Săditorul vieții noastre [Φυτουργὸν τῆς ζωῆς ἠμῶν]. Ea este arătura [ἄρουρα] care a odrăslit bună-sporirea îndurărilor [εὐφορίαν οἰκτιρμῶν] celor dumnezeiești. Este masa care poartă mulțimea ispășirilor [εὐθηνίαν ἱλασμῶν] lui Dumnezeu. Pentru că fiecare dintre noi avem nevoie de multele iertări ale lui Dumnezeu.
Stăpâna noastră înflorește lunca desfătării [λειμῶνα τῆς τρυφῆς] și pregătește limanul sufletelor [λιμένα τῶν ψυχῶν]. Ea este tămâia mijlocirii celei primite [δεκτὸν πρεσβείας θυμίαμα], este răscumpărarea a toată lumea [παντός τοῦ κόσμου ἐξίλασμα], este bunăvoirea lui Dumnezeu [Θεοῦ εὐδοκία] către cei muritori, este îndrăznirea către Dumnezeu [πρὸς Θεὸν παρρησία] a celor muritori. Și ea îndrăznește către Dumnezeu pentru că e fără de păcat și e Maica Stăpânului tuturor.
Sfântul Iosif, Logodnicul ei, trăia o vijelie [ζάλην] interioară din cauza gândurilor celor șovăitoare [λογισμῶν ἀμφιβόλων]. Fiindcă presupunea că ea, cea fără de prihană, este furată de Nuntă [κλεψίγαμον]. De aceea, el a avut nevoie de luminarea Arhanghelului, de la care a aflat că Fecioara a zămislit de la Duhul Sfânt. Iar, pe de altă parte, Păstorii au aflat de la Îngeri despre Hristos Domnul și au alergat la El ca la un Păstor [Ποιμένα]. Și, când au ajuns, L-au văzut pe Domnul ca pe un Miel fără de prihană [ὡς Ἀμνὸν ἄμωμον], Care era hrănit la pântecele ei. Cu sensul: la sânii ei.
Și Stăpâna noastră e numită aici „Maica Mielului și a Păstorului [Ἀμνοῦ καὶ Ποιμένος Μῆτερ]”. Căci El este Mielul Cel fără de prihană, Care S-a jertfit pentru viața lumii și, în același timp, e Păstorul nostru cel bun, al întregii Biserici. Pentru că ne călăuzește pe noi pe calea mântuirii.
Stăpâna lumii este „curtea oilor celor raționale [αὐλὴ λογικῶν προβάτων]”, a celor credincioși. Pentru că mintea noastră trebuie să se supună Domnului, să fie ascultătoare Lui. Și adevăratul credincios e cel care are mintea plină de înțelegeri duhovnicești. De cele care se primesc cu minte bucuroasă, blândă, încrezătoare în Dumnezeu.
Ea este „apărarea de vrăjmașii cei nevăzuți [ἀοράτων ἐχθρῶν ἀμυντήριον]”, este apărătoarea noastră de demoni. Ea este „deschizătoarea ușilor Paradisului [Παραδείσου θυρῶν ἀνοικτήριον]”. Pentru că L-a născut pe Cel care ne-a redeschis nouă Paradisul prin învierea Sa din morți. Stăpâna noastră este aceea care a făcut ca cele cerești, Puterile cele cerești, să se bucure împreună cu pământul, adică cu cei credincioși ai lui Dumnezeu, și cele de pe pământ să dănțuiască împreună cu cele cerești. Să se veselească nespus.
Născătoarea de Dumnezeu este „gura cea netăcută a Apostolilor [τῶν Ἀποστόλων τὸ ἀσίγητον στόμα]”, a Sfinților Apostoli ai Domnului, și „îndrăzneala cea nebiruită a Purtătorilor de chinuri [τῶν Ἀθλοφόρων τὸ ἀνίκητον]”, adică a Sfinților Mucenici și a Sfinților Mărturisitori. Pentru că ea îi întărește pe cei care propovăduiesc dreapta credință și îi face plini de îndrăzneală dumnezeiască pe cei care suferă toate pentru Domnul slavei.
Stăpâna noastră este „sprijinul cel tare al credinței [στερρὸν τῆς πίστεως ἔρεισμα], al credinței noastre. Ea este „semnul cel luminos al harului [λαμπρὸν τῆς χάριτος γνώρισμα]”. Pentru că ne arată tuturor ce poate să facă un om din viața lui când conlucrează neîncetat cu harul lui Dumnezeu. Stăpâna noastră este cea prin care Iadul a fost golit de Sfinții Lui și prin care noi ne-am îmbrăcat cu slava lui Dumnezeu. Și aceasta, pentru că Fiul ei Și-a scos Sfinții din Iad odată cu Învierea Sa din morți și ne-a îmbrăcat și pe noi cu slava Sa, prin Botez, când ne-a făcut fiii Săi.