Antim Ivireanul este o apariţie meteorică în ţara noastră. Prezenţa lui este semnalată brusc – cel puţin din punct de vedere documentar – iar evoluţia sa este fulminantă.
Nenumăratele necunoscute ale biografiei sale sunt, fără îndoială, o piatră de încercare pentru cercetătorii vieţii sale, însă aspectele deosebit de complexe ale unei personalităţi proteice şi prolifice, în acelaşi timp, oferă, pe de altă parte, satisfacţii nenumărate oricărui exeget.
Activitatea şi opera lui Antim ne-au oferit un material extrem de bogat spre studiu. Iradierea harului său, din cuvintele care ni s-au păstrat, a însemnat un izvor de viaţă şi frumuseţe de la care ne-am adăpat pe parcursul acestei lucrări.
A venit ca străin în ţara noastră şi numele lui a fost, ca mirean, Andrei, iar ca monah, Antim, care înseamnă „cel înflorit, înfloritor” şi cu adevărat a înflorit în pământul românesc, cu daruri nenumărate. Sau putem înţelege, prin „Antim Ivireanul”, „cel care a înflorit în Ivir”, dar a rodit la noi. Înzestrările sale au fost atât de mari, încât au darul să ne uluiască prin complexitatea lor.
Uneori ne-a fost greu a desluşi firele încurcate ale tulburătoarei sale biografii, iar concluziile la care am ajuns nu sunt întotdeauna cele agreate de majoritatea celor ce au privit sub lupă documentele parcimonioase privitoare la cursul vieţii lui. Am considerat că originea georgiană nu poate fi pusă la îndoială.
Dar în ceea ce priveşte condiţiile şi datarea aproximativă a venirii lui Antim în ţara noastră, am luat în calcul toate informaţiile de care am putut beneficia şi cea mai bună soluţie ni s-a părut aceea că a venit de la Constantinopol, unde fusese răscumpărat din robie pentru virtuţile sale practice, intelectuale şi spirituale şi unde fusese iniţiat în arta tipografică.
A venit mai întâi în Moldova, solicitat de patriarhul Ierusalimului Dosithei, care înfiinţa o nouă tipografie la Iaşi, după 1680, condusă de ieromonahul Mitrofan (în curând episcop de Huşi).
Acesta îl aduce şi pe Antim (Andrei, pe atunci, fiind cel mai probabil, încă mirean) pentru a lucra la această tipografie şi a se perfecţiona ca tipograf. Andrei-Antim îl însoţeşte, în opinia noastră, pe Mitrofan şi după trecerea lui în Ţara Românească, în 1686, pentru a tipări Biblia de la Bucureşti (1688).
Mitrofan ajunge conducătorul tipografiei mitropolitane din Bucureşti, însă în 1691 se mută la Buzău ca episcop şi această funcţie este preluată de Antim Ivireanul, care imprimă, în acelaşi an, o carte parenetică.
Aici, la Mitropolia din Bucureşti, se pare că Antim a fost inclus în cinul monahal, recunoscându-i mai târziu, în pomelnicul său personal, pe ieromonahul Macarie şi pe mitropolitul Teodosie ca părinţi duhovniceşti şi protectori ai săi.
Mitropolitul Teodosie va lăsa prin testament ca să îi urmeze în scaun Antim – care între timp a ajuns egumen al Mănăstirii Snagov şi apoi, în 1705, episcop al Râmnicului –‚ ceea ce se întâmplă în 1708, fiind hirotesit în această demnitate de mitropolit, în Duminica Ortodoxiei, în mod providenţial, pentru că s-a şi dovedit a fi un mare apărător al Ortodoxiei.
Până în 1716, când are loc martiriul său, Antim desfăşoară o activitate cu adevărat prodigioasă, pe multiple planuri, ca arhipăstor al Bisericii, ca tipograf, ca protector al Eclesiei româneşti şi al fraţilor din Ardeal, dar şi al Ortodoxiei ecumenice, ca traducător al cărţilor de cult, scriitor şi orator bisericesc, ctitor al unei Mănăstiri, etc.
Darurile şi înzestrările sale naturale, sensibilitatea artistică deosebită, înclinaţiile intelectuale, setea de erudiţie, apetenţa pentru o cugetare profundă, abnegaţia şi răbdarea, coroborate cu ignorarea suferinţei personale, au făcut din el „cel mai de seamă dintre mitropoliţii munteni”[1].
Antim Ivireanul ne-a copleşit prin vastitatea preocupărilor sale artistice, prin personalitatea sa extraordinar de prolifică. Către Antim privim precum el privea într-un excepţional tablou al mării zbuciumate de valuri: pornind de la un plan îndepărtat, de la un portret care ni-l înfăţişează în cadrul specific al epocii sale, cu locul său în peisajul vieţii religioase, sociale şi politice a ţării, focalizându-ne apoi privirea asupra profilului său spiritual, asupra interiorului său duhovnicesc plin de lumină, de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru tot ce este frumos pe lume, de condescendenţă faţă de cei mai puţin înzestraţi sau faţă de cei marginalizaţi de societate.
Accentele atât de diferite ale personalităţii sale – în acelaşi timp complementare însă – fac din acest portret al mitropolitului, pe care am încercat să-l înfăţişăm, mai degrabă unul în mozaic, a cărui asamblare este dificilă şi minuţioasă. I-a fost dat ca să-l acopere valurile unui râu sau ale mării, dar s-a ridicat deasupra mării vieţii acesteia şi din valurile deşertăciunilor celor lumeşti şi a ajuns la liniştea dumnezeeştii fericiri. Însă mai înainte de a se întâmpla aceasta, a îmbogăţit cu mari daruri Biserica şi cultura românească.
A muncit enorm şi nu de puţine ori a făcut lucruri care nouă ni s-ar părea anoste sau umilitoare, pentru a suplini dezinteresul sau neputinţa altora. A depus eforturi titanice pentru a realiza ceea ce a realizat.
A tipărit şaizeci şi patru de cărţi în douăzeci şi cinci de ani, s-a îngrijit de refacerea şi restaurarea lăcaşurilor de cult, atât ca egumen la Snagov, cât şi ca episcop de Râmnic şi apoi, ca mitropolit. Multe Biserici şi Mănăstiri, unele foarte vechi (precum Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, Cotmeana, Govora – unde a rămas zugrăvit chipul său –‚ etc.) de o valoare inestimabilă, au fost refăcute de el sau cu sprijinul său.
El însuşi a făcut proiectele unei mănăstiri, dovedind aptitudini deosebite de arhitect, şi a zidit această mănăstire, în urma unei descoperiri dumnezeieşti (care i-a indicat locul, pe atunci într-o mahala, iar acum în centrul Bucureştiului), după propria sa mărturisire, aşezându-i hramul Tuturor Sfinţilor, la care acum s-a adăugat al doilea hram, cel al Sfântului Antim Ivireanul. Şi-a dovedit din plin minunatele înzestrări practice şi artistice arătându-şi măiestria în arta tipografică, dar şi ca desenator (miniaturist), arhitect, pictor, sculptor (în lemn şi în piatră), etc.
A construit el însuşi utilajul tipografic necesar funcţionării unei tiparniţe arabe, realizând literele necesare prin calcografie după vechi manuscrise antiohiene, şi este posibil ca să fi repetat acelaşi lucru şi pentru conaţionalii săi georgieni, după toate probabilităţile.
Tipografiile sale le-a întreţinut el singur, căci oriunde s-a dus – de la Bucureşti la Snagov, de la Snagov la Râmnic, şi de la Râmnic la Târgovişte şi iarăşi la Bucureşti – a făcut să înflorească meşteşugul tipăririi cărţilor, chiar şi acolo unde nu existase tipar mai înainte, lăsând în schimb, această îndeletnicire, ca moştenire şi tradiţie în oraşele respective. Spre sfârşitul vieţii a înfiinţat tipografie şi la mănăstirea ctitorită de el, deşi nu a apucat să imprime aici decât o singură carte.
De o mare importanţă culturală este manuscrisul intitulat Chipurile Vechiului şi Noului Testament, pe care Antim l-a scris pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu, nu numai prin raritatea temei abordate, „arborele lui Iesei” – unică în literatura română, regăsindu-se numai în compoziţii iconografice atonite sau moldoveneşti – ci şi prin cele peste cinci sute de desene şi portrete miniaturale în medalion, încântătoare prin selecţia culorilor şi prin rafinamentul delicat al detaliilor, care îmbogăţesc această operă. Din păcate acest rar şi preţios manuscris nu se mai păstrează în original la noi în ţară, ci la Academia din Kiev.
La Mănăstirea Tuturor Sfinţilor s-a păstrat tradiţia zugrăvirii icoanei hramului şi a unei alte icoane de către Antim, precum şi cea a lucrării efective a ctitorului la zidirea mănăstirii, unde a sculptat, între altele, uşile din lemn masiv ale acesteia, realizând o adevărată dantelărie, pe cât de dificil de cioplit în lemn, pe atât de impresionantă.
Motivele vegetale şi florale, simbolizând renaşterea şi învierea, care predomină în sculpturile în lemn şi în piatră ce împodobesc mănăstirea, atât la exterior, dar mai ales în interior, şi care au fost executate, desigur, la iniţiativa ctitorului – o raritate este catapeteasma sculptată în piatră, impunătoare şi care scoate şi mai mult în relief, pune în adâncime icoanele ataşate ei –‚ deşi se integrează armonios stilului brâncovenesc, scot în evidenţă bunul gust, dragostea pentru frumos şi pentru echilibru, dar şi pentru măreţie, a marelui mitropolit.
Activitatea lui Antim a presupus şi o foarte istovitoare muncă de păstorire a credincioşilor săi, un efort continuu de înălţare morală, spirituală, a conştiinţei monahilor, a preoţilor şi a mirenilor, pentru ca fiecare treaptă să înţeleagă datoria sa.
Pe lângă aceasta, i-a revenit şi însărcinarea de a purta de grijă românilor ardeleni, care, în urma unirii cu Roma a unei părţi din clerul transilvan, în frunte cu mitropolitul Atanasie Anghel, au fost în mare primejdie de a-şi pierde, prin multe presiuni, credinţa ortodoxă.
Ceea ce totuşi nu s-a întâmplat şi un merit important pentru aceasta l-a avut şi solicitudinea mitropolitului Antim faţă de ardelenii care căutau ajutor în Ţara Românească.
Aceeaşi solicitudine a manifestat capul Bisericii Ungrovlahiei, împreună cu voievodul Brâncoveanu, şi faţă de apelurile disperate ale coreligionarilor din alte părţi ale lumii, precum Antiohia sau Georgia, aflaţi sub stăpânire otomană, cărora le-au fost de mare ajutor utilajele tipografice făurite pentru ei de mitropolitul nostru.
Activitatea sa tipografică – ce străbate ca un fir roşu biografia sa, atât cât cunoaştem din ea – este legată şi de proiectul naţionalizării cultului, act care a condus la făurirea limbii române literare.
Antim se înscrie astfel, într-o tradiţie românească veche, din care fac parte Coresi şi Dosoftei, mitropolitul Moldovei – pe care, dacă într-adevăr Antim a venit mai întâi în Moldova, aşa cum credem, atunci l-a cunoscut personal – şi este prima dintre cele două coordonate majore, prin care Antim prinde rădăcini inexpugnabile în cultura şi în istoria românească. Cea de-a doua coordonată îl aşază în tradiţia aceluiaşi Coresi şi a lui Varlaam, ca ctitor al oratoriei sacre şi autor al naţionalizării şi modernizării predicii româneşti.
În amândouă situaţiile, limba română a avut de câştigat, primind mlădierea şi frumuseţea expresiei sale naturale, lirism şi suavitate, precum şi calitatea de a susţine un excurs teologic deosebit de complex şi profund.
După cum s-a putut vedea din expunerea noastră, au existat trei mari etape principale, în procesul de naţionalizare a cultului, pe care le putem numi cu numele iniţiatorilor lor: Coresi, Dosoftei şi Antim Ivireanul. Fiecare dintre aceşti trei mari promotori ai românizării logosului liturgic s-a sprijinit pe activitatea înaintaşilor, dar fiecare a avut un aport esenţial, într-un domeniu în care, în privinţa expresiei, foarte puţine lucruri s-au modificat până în ziua de astăzi.
Nu putem privi efortul celor trei decât ca pe o operă omogenă, imposibil de fracturat – poate doar în teorie – întrucât niciunul dintre cei trei paşi nu poate fi eludat într-un studiu de acest fel. Din acest motiv nu am putut vorbi numai despre efortul final al lui Antim, de naţionalizare a cultului, întrucât nu am fi putut demonstra nimic şi o astfel de privire fragmentară ne-ar fi obturat cea mai mare parte din peisajul formării limbii române culte şi de cult.
Coresi a dat tonul traducerii şi imprimării cărţilor de cult, în special a Liturghierului şi a Molitvenicului. El are, în acest sens, meritul pionieratului şi, oarecum, circumstanţe atenuante în ceea ce priveşte limba traducerilor, care nu este întotdeauna corectă şi clară.
Traducătorii solicitaţi de Coresi au folosit uneori fragmente transpuse anterior în limba română, dar au tradus şi în premieră, având în faţă, probabil, numai originalul slavon. Meritul lor este că nu au trădat nici originalul – în cazul Liturghierului – dar nici limba română. Traducerea Liturghierului tipărit de Coresi este – cu îndreptările lingvistico-gramaticale de rigoare, vizând actualizarea limbii – perfect valabilă.
Dosoftei a cunoscut tipăritura coresiană şi a păstrat ceea ce a considerat că e bun. Fidelitatea traducerii coresiene faţă de originalul slavon a asigurat puritatea ei dogmatică şi a sporit astfel încrederea ortodocşilor, care nu au depistat nereguli sau imixtiuni eretice în această carte.
Dosoftei – teologul, poetul şi cărturarul – a resimţit absenţa în limba română a cărţilor necesare cultului, ca pe o lipsă acută, faţă de celelalte neamuri, chiar ortodoxe – şi la fel probabil a gândit şi Antim.
Grecii şi slavii aveau cărţi în limba lor (sau din care, cel puţin, puteau înţelege destul de mult, întrucât nici slavona nu mai era o limbă vorbită curent), ba chiar şi armenii şi sirienii. Românii, fiind un popor latin, iar latina fiind considerată mai mult o limbă de cult a Bisericii Catolice, erau oarecum nedreptăţiţi în spaţiul ortodox, neavând slujbă decât în slavonă sau greacă.
Mitropolitul Dosoftei a înţeles însă ce handicap mare reprezintă pentru noi lipsa sfintelor slujbe în româneşte, în primul rând din punct de vedere spiritual şi soteriologic, apoi cultural. Punându-şi în valoare talentul deosebit ca artist şi scriitor, el a tradus cărţile de cult într-o limbă românească foarte frumoasă, o limbă cultă, plină de mireasmă harică şi de valenţe poetice, nealterând frumuseţea originalelor greceşti.
Căci a ales, spre deosebire de Coresi – dar la fel ca Antim, mai târziu – izvoare greceşti, după care a tradus. În acelaşi timp, a pus bazele limbii române literare culte.
Dar cel care a desăvârşit cu adevărat acest proces îndelungat – ce s-a extins pe durata secolelor XVI, XVII ŞI XVIII – a fost însă mitropolitul Ţării Româneşti, Antim Ivireanul. El a tradus, folosindu-se de cărţile lui Dosoftei, însă a adus limba română la gradul cel mai înalt de sublimare a expresiei, pe care aceasta îl cunoscuse până atunci.
Teolog subtil, poet şi artist plin de rafinament, Antim a ştiut să imprime traducerilor sale har, lirism, frumuseţe, dar şi echilibru şi armonie melodică, amestecând dulceaţa limbii române cu mireasma harică a textului sfânt, având simţul adâncimii cuvintelor şi intuiţia curgerii naturale a limbii. El şi-a intimizat caracterul şi sensibilitatea limbii române. Modificările ce s-au adus textelor sale, de-a lungul timpului, sunt neînsemnate.
Mihai Eminescu era îndreptăţit să afirme că „Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat” („Timpul”, 10 octombrie 1881). Limba română cultă a fost creată prin aplecarea asupra textelor sfinte, înaintea cronicarilor şi mai mult decât au făcut-o aceştia, ea a fost cizelată de către scriitorii bisericeşti sau religioşi[2]. Adevărate pagini de literatură pline de savoare sau de poezie se regăsesc la Varlaam, la Dosoftei, la Antim Ivireanul.
N. Cartojan spunea, în acest sens: „Limba literară în Occident s-a şlefuit deci în creaţiile literare ale jongleurilor, trubadurilor şi scriitorilor profani. Cu totul altfel se prezintă lucrurile la noi. Limba scrisă apare la noi întâi în Scripturile Sfinte şi se formează, ca limbă literară, în textele religioase până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când apare istoriografia moldovenească în limba naţională. Dar chiar după aparizia cronicilor, singurele cărţi care se tipăresc la noi şi se răspândesc peste toate ţinuturile româneşti, menţinând unitatea credinţei şi a graiului, sunt textele sfinte. Cronicile s-au răspândit pe o rază mai restrânsă şi numai prin copii manuscrise. (…)
Textele lui Coresi au intrat (…) în mâinile mitropolitului Varlaam, şi astfel de la Varlaam la Simion Ştefan, de la aceştia la mitropolitul Dosoftei şi în sfârşit până la Biblia lui Şerban şi până la Antim Ivireanul, timp de două veacuri şi jumătate, a fost o continuă elaborare a textelor sacre, o continuă frământare de a găsi, pentru cugetarea biblică în formă naţională, nu numai cuvântul cel mai expresiv şi cel mai precis, dar cuvântul care să fie în acelaşi timp înţeles în toate ţinuturile româneşti… Dar prin această necontenită frământare în căutarea cuvântului expresiv, cu rezonanţă în toate cuprinsurile româneşti, în aflarea unui ritm armonios la care să poată fi adaptată melodia bizantină acolo unde o cereau necesităţile liturgice, s-a creat limba noastră literară”[3].
Ca să putem înţelege impactul major al desăvârşirii traducerii Slujbei în limba română, trebuie să avem în vedere rolul covârşitor pe care l-a avut Biserica în a formula cultura, limba şi literatura română, un rol pe care l-am putea numi unic pe scena istoriei, până în secolul al XIX-lea. „Cultura românească, în tot ce are ea specific şi major este o cultură creştină, întemeiată pe Evanghelia înţeleasă ca Scriptură sacră şi mesaj”[4].
Biserica nu a însemnat numai ctitorie întru lăcaşuri, zidire întru cosmosul vizibil, ci şi ctitorie întru cuvânt, modelând cuvântul românesc pentru a fi apt de a revela „prezenţa Logosului în trupul Său mistic”[5], scripturistic, inspirat-inefabil. „Centrală în cultura românească a fost Evanghelia şi în epoca în care românii îşi afirmă identitatea prin înlocuirea limbii slavone cu limba vernaculară, româna, proces care a durat aproape două secole”[6].
Limba română s-a format în primele secole creştine, în focul frământărilor interioare care au determinat vechea lume păgână a geto-dacilor, poporul închinător la Zamolxe, a primi Revelaţia dumnezeiască transmisă oamenilor de însuşi Fiul lui Dumnezeu Întrupat, după formula deja încetăţenită în conştiinţa noastră, că „poporul român s-a născut creştin”.
Iar limba română literară modernă este iarăşi produsul creştinismului, al efortului de a o face demnă pentru a putea oferi materialul (materia lingvistică) pentru „trupul mistic” al lui Dumnezeu Întrupat, aşa după cum materia euharistică trebuie să fie pâine din grâu curat şi vin curat. Slujbele Bisericii, predica vie, într-o limbă vernaculară care a anticipat cu mult traducerile şi tipăriturile în româneşte ale cărţilor sfinte, au mlădiat limba română, iar limba slujbelor, desăvârşită de Antim, a avut în mod evident, un ecou răsunător în poporul atât de receptiv la tot ceea ce îi imprima în suflet Biserica sa, având o acustică spirituală exemplară.
Limba literară făurită de Biserică, la care Antim Ivireanul a avut o remarcabilă contribuţie, el tipărind Liturghierul nu o dată, ci de două ori, în 1706 şi 1713, a doua oară revizuit, a fost „un instrument de comunicare panromânesc”[7], care a avut un aport capital în formarea conştiinţei naţionale şi în unificarea statului românesc[8].
Aplecarea asupra textelor din cărţile de cult, a limbii bisericeşti, a fost îndelungă şi profundă şi ea a făcut să se nască limba română având amprenta sfinţeniei, din focul prelucrării sale după chipul cuvântului sfânt. Orice limbă este purtătoare de mentalitate şi ea nu se naşte din neant. La fel şi limba română este purtătoarea unei mentalităţi creştine adânc implantate în expresiile sale, în forţa sa creativă, printr-un efort de veacuri.
Antim a îmbinat cel mai bine naturaleţea ei cu acrivia dogmatică a textelor şi a adâncit matca limbii pentru ca să încapă în ea şi să curgă lin adevărurile divine, iar cuvintele să aibă reflexiile unui diamant scos din adâncuri. Această senzaţie ne-o oferă limba română creată de Antim, aşa cum o admirăm atât în cărţile de cult, cât şi în predici.
Vom rememora şi noi calităţile lui scriitoriceşti, nu înainte însă de a discuta despre valoarea efortului său de a face limba română inteligibilă pentru toţi ascultătorii şi vorbitorii săi, de la cei simpli până la cei cultivaţi.
Faptul că Antim Ivireanul scria într-o limbă română plină de cea mai autentică frumuseţe ar părea, la prima impresie, că nu are o importanţă capitală, din perspectiva literaturii şi a culturii moderne, care priveşte în urmă cu satisfacţia de a fi depăşit acest impas.
În limba română s-a vorbit şi s-a scris din vremuri străvechi. Cunoaştem că la curtea Sfântului Ştefan cel Mare s-a scris o cronică a domniei sale în limba română, care s-a pierdut (soartă pe care a împărtăşit-o şi cronica similară muntenească scrisă la curtea şi din porunca lui Mihai Viteazu), ştim că Grigore Ţamblac predica în româneşte, chiar mai înainte, în vremea lui Alexandru cel Bun, exerciţiu oratoric repetat şi de un alt ilustru mitropolit şi orator, Sfântul Petru Movilă, în timpul domniei lui Vasile Lupu.
Şi, deşi nu avem sub ochi aceste dovezi ale felului în care se prezenta limba română la îndemnul sau chiar sub pana unor asemenea impunătoare figuri ale spiritualităţii noastre, înţelegem din simpla luare la cunoştină despre existenţa lor, că materialul lingvistic românesc era întru totul apt de a servi oricărui deziderat oratoric şi/ sau scriitoricesc.
Limba română nu trebuia creată, ci doar expusă în discursuri sau scrieri. Era limba unui popor care o vorbea de mai bine de un mileniu. De unde atunci dorinţa unor cărturari din vechime sau din vremuri mai recente, de a scrie într-o limbă aparte, de a o configura altfel decât era curgerea în matca ei firească? Este evident astăzi, că orice încercare de artificializare, mai veche sau mai nouă, nu scapă ochiului cititorului, şi că ea apare ca o ingerinţă lingvistică prea puţin bine venită.
Eludând pentru moment problema amprentărtii arhaice sau regional-dialectale a unor texte româneşti, ne întrebăm totuşi de ce cărturari de seamă, care au avut în mod deplin conştiinţa unităţii de neam şi de limbă a românilor, nu au dat măsura limbii române autentice?
De ce multe din cărţile noastre româneşti – unele absolut esenţiale pentru cultura noastră, ca cele ale Sfântului Dosoftei sau ale lui Dimitrie Cantemir, spre exemplu – sunt atât de dificil de parcurs (şi prin aceasta aproape inaccesibile cititorului modern şi postmodern), când un străin ca Antim Ivireanul ne demonstrează că se poate scrie şi vorbi foarte bine, în mod cult, o limbă română cât se poate de naturală, cât se poate de dulce?
Răspunsul pe care ni l-am dat, pentru moment, este acela că manifestarea în scris a limbii române, şlefuirea ei cultă, a suferit constrângeri şi presiuni mult prea mari din partea unor viziuni ideologice obiective, care ţin de condiţiile istorce şi politice, dar care intră în coliziune cu libertatea lingvistică pe care ar fi trebuit să o respire cărţile noastre.
Începând cu Grigore Ureche, care trăieşte obsesiv handicapul absenţei unor cronici naţionale ample şi continuând cu Miron Costin, cu Sfântul Dosoftei sau cu Dimitrie Cantemir, marii noştri scriitori – care au fost şi mari conştiinţe creştine şi româneşti – au trăit nu numai într-un ritm infernal al istoriei, dar şi într-un ritm al competiţiei, pe care şi-au asumat-o singuri, simţindu-se datori să creeze o limbă românească în stare să se măsoare, de pe poziţii cât mai favorabile, cu matricea literară clasică a limbii latine şi a celei slavone şi, în acelaşi timp, să ofere dovada latinităţii, a vechimii şi a permanenţei civilizaţiei româneşti.
Patriotismul lor fierbinte nu poate fi contestat. Însă din punct de vedere lingvistic, rezultatul suferă de prea multa încercare de cuprindere a limbii româneşti în formule sintactice clasice, mai mult latine şi, într-o măsură mult mai mică, slavone.
Între aceşti scriitori, Sfântul Varlaam merită o discuţie aparte (pentru că limba lui este foarte cursivă şi nu suferă decât de prezenţa unor regionalisme şi a fonetismului moldovenesc, care însă poate fi îndreptat, dacă se doreşte), în timp ce Ion Neculce reuşeşte oarecum să scape de constrângerile timpului şi ale conştiinţei începuturilor.
Problema nu este însă numai a limbii şi literaturii române vechi. Această situaţie s-a propagat şi are ecouri ample până în literatura modernă, până la Şcoala Ardeleană, la Heliade Rădulescu şi la alţi scriitori care au, ca şi el, convingerea că trebuie să fie ctitori de limbă română (în secolul al XIX-lea!) şi care – mai ales Heliade – inventează un dialect care se păstrează într-un raport ingrat cu setea noastră de claritate.
În consecinţă, particularizarea excesivă a expresiei este ceea ce caracterizează, în general, pe toţi marii noştri scriitori, oricare ar fi motivul: conştiinţa acută scriitoricească, patriotică, etc.
Acestea fiind spuse, ne întoarcem la Antim Ivireanul şi ne întrebăm, la modul cel mai firesc cu putinţă, cum a reuşit acesta ceea ce n-au reuşit mulţi şi mari scriitori români dinaintea, din timpul şi de după el, anume să atingă până aproape de perfecţiune obiectivul clarităţii şi al inteligibilităţii în opera sa.
Primul răspuns care ne răsare în minte este acela că faptul în sine nu poate fi decât o minune, aşa cum, pus în nedumerire, constata şi Călinescu. Şi poate că, până la sfârşit, orice răspuns raţional am oferi, sfera lui va fi cuprinsă şi depăşită de aura acestei minuni de nepriceput.
În acelaşi timp cu Antim scrie şi Dimitrie Cantemir, iar Ion Neculce, deşi contemporan, scrie chiar ceva mai târziu, şi cu toate acestea, însuşi faptul că Sadoveanu, ca cel mai mare stilist al limbii române, i-a considerat maeştrii săi pe Neculce şi pe Antim, dar i-a recunoscut întâietatea lui Antim – deşi povestitorul cu dese accente confesive, Neculce, îi era, ca substanţă literară, mult mai apropiat propriei sale structuri artistice –, credem noi că spune multe, ba chiar credem că spune destul despre cine merită laurii pentru stăpânirea celei mai frumoase şi mai autentice limbi româneşti clasice.
Însă tot nu am oferit un răspuns despre cum a fost cu putinţă acest lucru şi nu ştim, în acest moment, dată fiind gravitatea şi imensitatea problemei, dacă vreun răspuns poate fi îndeajuns de cuprinzător şi de mulţumitor.
Singurul lucru pe care îl putem afirma, extrapolând argumentele de care ne-am prevalat anterior, este că Antim nu a trăit pasiunea de a demonstra latinitatea sau veleităţile clasiciste ale limbii române, ci el a simţit cu adevărat stringent necesitatea ca materialul lingvistic să slujească funcţiei soteriologice a mesajului, funcţie care nu putea fi îndeplinită în întregime dacă, la rândul ei, limba nu îndeplinea exigenţa inteligibilităţii şi a frumuseţii stilistice şi plastice, ca oglindă a realităţii pe care era chemată să o exprime.
Antim Ivireanul este însă nu numai un artist complex şi prolific, dar şi un scriitor complex şi prolific. În răstimpul scurt care i-a rămas pentru a scrie, acesta ne uimeşte prin diversitatea stilurilor abordate.
În fară de faptul că este neîntrecut în stilul oratoric şi că excelează în predica panegirică, mitropolitul pregăteşte – involuntar – o mare surpriză celui care citeşte opera sa în întregime, întrucât se dezvăluie atât ca un mare spirit liric (în didahii), cât şi ca un mare povestitor – prin unele didahii care conţin germenii unor mari dezvoltări narative, dar acest talent este pe deplin sesizabil în Chipurile Vechiului şi Noului Testament.
În general, aceste două înclinaţii nu sunt compatibile sub acelaşi acoperământ al unei singure personalităţi, sau dacă totuşi se întâmplă, această compatibilitate este, în orice caz, rară. Cu atât mai mult ne vom exprima şi noi plăcuta surpriză de a descoperi această coabitare fericită pentru literatura română.
Şi chiar dacă talentul său de povestitor se face cunoscut într-o operă de factură istoriografică – spre deosebire de Varlaam, care se manifesta ca povestitor în Cazanii –, acest lucru nu face mai puţin mirabil ceea ce am afirmat anterior şi nici nu este mai puţin important pentru noi, întrucât istoriografia veche (letopiseţele) formează un domeniu de studiu esenţial din literatura nostră medievală.
La acestea se adaugă şi calităţile sale ca autor al unei pareneze (Sfătuiri creştine-politice), care ne-au oferit a doua lucrare de mare valoare, din literatura noastră, după Învăţăturile lui Neagoe Basarab.
Aşadar, în persoana lui Antim se armonizează şi se manifestă complementar, prin pana sa de scriitor, cugetarea adâncă şi acrivia dogmatică, exuberanţa lirică şi poetică, inflexibilitatea morală, subtilitatea teologică, filosofică şi psihologică, rafinamentul poetic, soluţia hermeneutică, abundenţa stilistică, eleganţa discursului, rigurozitatea istoriografică, concizia naratologică, cursivitatea cronicărească, excursul propedeutic, exprimarea sapienţială specifică parenezei, stilul legiferant (prezent în Aşezământul Mănăstirii Tuturor Sfinţilor, dar şi în lucrările cu caracter practic-formativ pentru preoţi), etc., pentru a enumera numai câteva dintre elementele pentru care este apreciat ca scriitor. Un complex cu adevărat rar întâlnit!
El vădeşte un scriitor cu adevărat complet, căruia nu îi era nici străină şi nici dificilă abordarea oricărui stil, oricât de mult diferit de cel anterior. Ceea ce este însă minunat este nu numai faptul că Antim se mlădiază pe sine în toate aceste forme literare, descoperind, în fiecare, numai unele părţi ale caracterului său şi lăsând altele ascunse, ci mai ales că ancorarea la oricare din aceste ţărmuri literare, navigând pe o mare destul de aspră a limbii române, este de fiecare dată un succes.
Acest lucru este la fel de mirabil ca şi multipla sa manifestare ca artist şi la fel ca extraordinara sa poliglosie, care i-a oferit posibilitatea exprimării, în mod minunat, în mai multe limbi – o dovedeşte elaborarea parenezei sale în versuri greceşti.
Cel mai mult, însă, atrage atenţia asupra lui Antim cartea sa de predici, Didahiile. Am acordat, prin urmare, în această lucrare, un spaţiu semnificativ pentru a face observaţii şi a trage concluzii de pe marginea acestei opere, esenţiale în contextul evoluţiei limbii şi literaturii române, deşi ni se pare că nici celelalte nu sunt neimportante şi că lăsarea lor în umbră provoacă sterilitate în acest domeniu, în care nu trebuie să ne permitem să pierdem nimic. Prin urmare, am căutat să demonstrăm că didahiile sale nu sunt nici pe departe epuizate din punctul de vedere al unei analize literare, nici nu sunt prea accesibile, după cum au atras atenţia mari exegeţi ai operei sale.
Am scos în evidenţă, în primul rând, calitatea picturală – portretistică şi peisagistică – a multora dintre textele sale, chiar a unor didahii în întregime, deşi stilul său mozaicat şi elementaritatea spirituală (elementul duhovnicesc intrinsec) fac ca această picturalitate esenţială să fie mai greu conturabilă sub o formă obişnuită.
Substanţa lirică a didahiilor şi poezia limbii sale, în care, de multe ori, a încifrat dogme teologice, sunt o constantă remarcabilă, de asemenea, în această operă. Am identificat, în acest sens, o dublă hermeneutică, ce uneori se întrepătrunde: o hermeneutică teologică tradiţională, prin care se interpretează textul Evangheliei, şi o hermeneutică (deşi nu mai puţin tradiţională), care se remarcă la nivelul expresiei stilistice a oratorului eclesiastic, a cărei selecţie dovedeşte o impregnare în prealabil nu numai de o impresionantă poeticitate, dar şi de un grad înalt de spiritualizare a limbajului, de sublimare a limbii.
Din multe puncte de vedere, Antim ne apare ca un precursor al literaturii moderne, atât prin forţa vizionară, cât şi prin tehnici literare complicate, precum punerea în adâncime sau tehnica înşelării ochiului, ca şi prin rafinate obţineri de schimbări ale perspectivei, prin inefabilizarea portretului sau prin construirea lui în mod suprarealist (da fapt, pur duhovnicesc).
Indiferent dacă predicile sale ar fi fost inspirate, mai mult sau mai puţin, din alţi autori (ceea ce nu constituie un dubiu asupra originalităţii, având în vedere că avem de-a face cu oratoria religioasă, domeniu în care invenţia dogmatică este interzisă), opţiunea literară în care Antim a ales să-şi exprime predicile, îl înfăţişează, fără cea mai mică îndoială, ca un mare creator de limbă românească şi ca autorul unor sublime pagini de literatură, nemaiadăugând aici valoarea discursului său din punct de vedere teologic, eclesiastic.
Înalta sa conştiinţă pastorală a slujit la elaborarea unei opere predicatoriale superbe din punct de vedere literar şi invers, bogatele sale aptitudini artistice l-au ajutat enorm la îndeplinirea vocaţiei sale pastorale, într-o minunată îmbinare a darurilor practice şi a harismelor dumnezeieşti în fiinţa sa.
Antim Ivireanul a scris precum a trăit: purtat pe aripile înaltelor sale concepţii despre adevărata valoare umană, recuperată în icoana luminii divine, şi ale credinţei sale în frumos, în dreptate şi în adevăr.
Nu s-a dezis niciodată de idealurile sale şi a murit pentru ele, iar noi îi suntem recunoscători pentru jertfa sa, cu care ne-a dovedit că a crezut în ce a spus, şi pentru identificarea cu neamul nostru, căruia el i-a dăruit un atât de mare tezaur literar şi spiritual.
Ne-am îmbogăţit enorm prin prezenţa şi activitatea lui Antim Ivireanul în ţara noastră şi de aceea am crezut binevenit infimul efort de a pune încă puţin mai mult în lumină personalitatea sa, care, nimbată de sfinţenie, în niciun caz nu are nevoie de iluminare de la noi. Însă noi avem nevoie de ea şi de răspândirea luminii sale, pe care, în parte, pe cât ne-a fost cu putinţă şi ne-a ajutat înţelegerea, am primit-o. Mai mult lăsăm pe alţii, mai înţelepţi, să facă.
[1] N. Cartojan, op. cit., p. 358.
[2] Cineva ar putea spune că, la acea dată, la care nu se făcuse încă separaţia între eclesiastic şi laicisim, marii cărturari erau la fel de religioşi ca şi ierarhii, însă considerăm că acest argument nu numai că nu minimalizează aportul Bisericii, ci îl augmentează, întrucât Biserica era înţeleasă cu adevărat aşa cum este ea în realitate şi cum noi nu o prea mai vedem astăzi, ca totalitatea credincioşilor ei, atât clerici, cât şi mireni, astfel încât nu numai contribuţia unui ierarh sau a unui preot, într-un anumit domeniu, să fie considerată ca o contribuţie a Bisericii, ci şi a oricărui credincios al ei.
De altfel, citind operele unui Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, etc., se observă clar că atitudinea lor nu diferă cu nimic de cea a ierarhilor sau a teologilor Bisericii, chiar dacă domeniul istoriografiei, în care s-au manifestat cu precădere, a căpătat astăzi conotaţiile „laicizate” corespunzătoare epocii noastre – conotaţii pe care însă, atunci, nu le cunoştea, ci dimpotrivă, primul „istoriograf” al lumii era considerat Sf. Moise –‚ din care cauză sunt priviţi ca scriitori „ne-religioşi”, deosebiţi de scriitorii bisericeşti.
Diferenţa între ecleziastic şi laic aparţine însă realităţilor lumii moderne, întrucât atunci nu se făcea diferenţa între Eclesie şi „laos” (popor), acesta fiind integrat Bisericii.
[3] N. Cartojan, op. cit., p. 202-203.
[4] Acad. Virgil Cândea, Evanghelia în cultura românească, http://www.crestinismortodox. ro/Evanghelia _in_cultura_romaneasca-160-11121.html.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Cf. Ibidem.
