Lună: aprilie 2007

Ironia tupeului

One comment

Aceasta constă în a pune semnul egal între deşteptăciune şi putere sau cutezanţă. Cineva care vorbeşte de sus, cu infatuare, pare puternic şi prin aceasta demn de respectat pentru oamenii obedienţi, pe când omul smerit, care vorbeşte cuviincios pare prost, tocmai pentru că nu e arogant.

Ironia tupeului constă în aceea că un tupeist e respectat tocmai prin ceea ce nu e de respectat: bădărănia. Bădărănia e prostie la puterea a doua, conform proverbului, că prostul până când nu e şi fudul/lăudăros nu este prost destul.

În drumurile mele întâlnesc adesea prostia tupeului, bădărănia cultivată ca virtute. Dacă nu glumeşte porcos, atunci drăcuie de îţi ţiuie urechile, se laudă cu maşina lui, cu telefonul lui mobil, cu părul din cap, cu geanta pe care o are… Pentru că bădărănia e universală: e şi la bărbaţi şi la femei.

Dacă astfel de oameni ar putea concepe o clipă măcar cât de prost sunt priviţi de către cei cu bun simţ cred că ar intra în pământ de ruşine. Pentru că atunci când ei îşi etalează toate nimicurile ca lucruri extraordinare, omul cu bun simţ se umple de dezgust, de acreală. Şi tocmai în aceasta constă ironia, că lucrurile pe care ei le consideră demne de lăudat sunt nişte prostioare de doi bani pentru noi sau nişte lucruri vrednice de dispreţ.

Însă prostia, ca patimă, se subţiază din noi numai dacă ne smerim şi ne trudim cu adevărat într-un muncă anume. Numai cine nu are performanţe reale, trudnice, poate să fie tupeist, să se bage în seamă oricând şi oricum. Nu poţi să te propui o valoare cu două lucruri făcute în grabă.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Alte variante scripturale

Leave a comment

logo

Ediţia spaniolă a Scripturii, a lui Casidoro de Reina din 1569, adnotată până în 1989 [La Santa Biblia, ANTIGUO Y NUEVO TESTAMENTO].

Aceiaşi variantă, pe fond alb şi nu negru ca în prima locaţie, o găsim în BibleGateway.

Textul Vulgatei Sfântului Ieronim, deci textul latin al Scripturii, cu introducerea Sfântului, cf. ed. lui R. Weber, Biblia Sacra iuxta Vulgatam versionem, Stuttgart, 3rd edition (1983).

De la Online Biblia, avem două versiuni ale Scripturii în limba ungară, adică variantele Szent Pál Akadémia şi Károli Gáspár, plus:

Authorized Version (KJV)
Young’s Literal Version
American Standard
Bible in Basic English
Webster’s Bible
Tanach
Nestle/Aland Graeca
Vulgata Editionis
Keresés (konkordancia)
Această locaţie e făcută pentru cititori de limbă ungară.

Manuscrisul fotocopiat şi uşor de ultilizat al variantei scripturale a lui Gutenberg. O locaţie fabuloasă.

O locaţie iarăşi foarte specială este Seghea.com, unde găsiţi Scriptura în limbi şi dialecte rare, pe lângă limbi de circulaţie şi cu largă notorietate:

Af-maxaad tiri, Af-Soomaali, Afrikaans, Akimel O’odham, Al Arabiya, Ambo, Arabic, Araucano, Ashlushlay, Axluslay, Bahasa Indonesia, Bahasa Melayu, Beetjuans, Blue Meo, Caffre, Cauzuh, Changana, Chaoxian, Chechen, Chinese, Chuana, Chulupe, Chulupí, Chulupie, Churupi, Coana, Creek, Cuana, Cuangar, Dauwa, Dawa, deitsh, Dongo, English, español, Farsi, Greek, Gullah, Gwamba, Haitian, Hawaiian, Ikinyarwanda, Hebrew, Hindi, Hmong Njua, Indonesian, Isiswati, Isiswazi, IsiXhosa, Isizulu, Ivrit, Japanese, Kaffer, Kaffir, Kekchi, Ketchi, Kikongo, Kimbundu, Kingoni, Kinh, Kinyarwanda, Kiswahili, Kitsonga, Koosa, Korean, Kwangali, Kwangare, Kwangari, Lingala, Loanda, Loande, Luanda, Lunda, Malagasy, Malayalam, Malaysian, Malgache, Maori, Mapuche, Mapudungu, Mapudungun, Maputongo, Mbundu, Melanesian Pidgin, Meo, Miao, moRukwangali, Muskokee, N’Bundo, Nalca, Nalja, N’Bundo, Nbundu, Ndauwa, Ndebele, Ndonga, Ndongo, Nduga, Ndugwa, Ndzundza, Nebome, Nevome, Ngala, Ngoni, Nihongo, Nokchiin Muott, North Mbundu, Northern Sotho, Nokhchiin, Nrebele, Nyoro, Ochindonga, ‘Olelo Hawai’i, O’odham, O’othham, Orunyarwanda, Orunyoro, Oshindonga, Osindonga, Otjiwambo, Owambo, Papago, Pedi, Pennsylvania Deitsh, Pennsylvania Dutch, Persian, Pesecham, Pesechem, Pesegem, Piman, português, Portuguese, Ruanda, Rukwangali, Runyoro, Rutooro, Rwanda, Samoan, Sechuana, Seminole, Sepedi, Sesotho, Shitsonga, shkip, Shona, Shuar, Sikwangali, Sisotho, Southern Ndebele, Southern Sotho, Souto, Somali, Spanish, Suthu, Suto, Swahili, Swati, Swazi, Te Reo, Tekela, Tekeza, Thonga, Tohono O’odham, Tonga, Transvaal Ndebele, Transvaal Sotho, Tsonga, Tswana, Uele, Uma, Upper Piman, Urunyarwanda, Vietnamese, Welle, Xhosa, Xichangana, Xitsonga, Xosa, Yupik, Zulu, Zunda.

Pr. Dorin

Între ideologie şi dogmă

Leave a comment

Aud adesea oameni care-şi exprimă indignarea faţă de gândirea dogmatică a creştinilor, cu precădere a celor ortodocşi şi nu este vorba aici de a lua atitudine doar împotriva unei situaţii concrete sau a unei persoane sau a unei carenţe care să fie identificată ca atare, ci de o atitudine care priveşte comunitatea şi cugetarea ortodoxă în întregime şi o acuză.

Ei cataloghează orice nu vor să accepte ca dogmă şi dogmatism, fără să ţină seama că toată gândirea lor e o înşiruire de reflexe ideologice, adunate de-a valma de prin instituţiile de învăţământ pe care le-au frecventat (şi pe care le-am frecventat cu toţii şi ştim foarte bine ce se predă), de prin cărţile pe care le-au citit, de la TV sau prin iradiere de la alte persoane.

Îndoctrinarea şi ideologizarea lor se reflectă cu prisosinţă în tot ceea ce fac şi spun şi în atitudinea pe care o au faţă de credinţă şi religie, pentru că amalgamul de ideologii (politice, sociale, artistice, ştiinţifice şi chiar de sincretisme religioase) pe care îl are în cap un om postmodern nu este în stare să deruteze cu iluzia libertăţii de gândire decât pe un ignorant în materie.

Faptul că ortodoxul are o coerenţă interioară a cugetării şi o unitate de gândire în toate este dezavuat ca gândire dogmatică, în timp ce incoerenţa şi pluralismul ideologic haotic din mintea multora dintre contemporanii noştri, li se pare acestora liberă cugetare, iar pe ei înşişi se denumesc liber-cugetători.

Ceea ce urmăreşte societatea postmodernă este ca oamenii să fie transformaţi în nişte cobai ascultători, să nu mai aibă o unitate de gândire interioară, ci să reacţioneze precum câinele lui Pavlov numai la stimuli ideologici. Iubirea de oameni propovăduită prin dogmele creştine, prin dogma Treimii Preasfinte care este Iubire din veşnicie şi prin dogma creaţiei care arată că omul este ipostas personal după chipul lui Dumnezeu, este transformată în societatea noastră contemporană în militantism social sau în toleranţă numai la comandă.

Astfel, oamenii au toleranţă (într-o anumită măsură) numai faţă de acele categorii umane pentru care se face propagandă în sensul toleranţei – iar de cea mai mare promovare, acerbă chiar, în acest moment, se bucură minorităţile sexuale, care devin din ce în ce mai numeroase şi cu pretenţii din ce în ce mai aberante şi anti-naturale. Însă nimeni nu promovează în acelaşi mod energic şi permanent toleranţa faţă de cei bătrâni, neputincioşi, săraci, betegi, oameni mai puţin frumuşi sau mai puţin înzestraţi, defavorizaţi, ci doar din când în când li se aruncă şi lor câte o „milostenie”, la sărbători, de către firmele care vor să îşi facă reclamă sau sunt manipulaţi în emisiuni care încearcă să facă rating mare.

Concetăţenii noştri au fost învăţaţi în ultimii ani şi sunt mai departe educaţi într-un mod agresiv să reacţioneze doar la presiunea ideologică a timpurilor pe care le trăim, în ideea de a se conforma cu lumea civilizată postmodernă, pentru a putea trăi şi prospera în ea. Dacă nu se conformează, au învăţat că riscă marginalizarea şi eclipsarea lor în societate, de către cei care ne acuză cu toată puterea pe noi că suntem intoleranţi, dogmatici, izolaţionişti.

Şi ne acuză tocmai cei care se lasă manipulaţi, pe care îi caracterizează conformismul şi lipsa de reacţie în faţa oricărui avangardism ideologic şi doctrinar şi care, prin indiferentismul lor faţă de Dumnezeu şi de natura lor nemuritoare, permit ca lumea să se transforme într-un imens gulag, într-un univers concentraţionar în care toţi gândesc şi execută la fel, în care tot accentul cade pe uniformizare şi depersonalizare. În schimb, nouă nu ne mai rămâne decât să suportăm ura şi intolerenţa cumplită a oamenilor evoluaţi, care nu ne suportă orbirea dogmatică, şi, sub motiv că îşi răzbună inchiziţia medievală, abia aşteaptă să se întoarcă la practicile din primele secole creştine.

Oare nu vedem cât de mult se încearcă alinierea şi plafonarea noastră morală şi spirituală? Oare nu este aceasta cea mai vizibilă consecinţă a unei teribile munci de ideologizare a noastră, pe fondul asurzitoarei lozinci care spune că trebuie să fim liberi şi să gândim liber, precum reclamele la PRO-tv?

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Vorbire liberă după Vecernia Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă

Leave a comment

Ce contează? Cât mă interesează lucurile pe care le fac zilnic? Cine cred că sunt? După cum aţi văzut, Sfântul Gheorghe, deşi tânăr, s-a arătat biruitor asupra muncitorilor săi, al celor care îl chinuiau. Şi atunci, se muncea, ca şi astăzi, ca să se facă rău cuiva.

Cui să facem rău? Pe cine să urâm? Şi lua un om credincios, un viteaz al credinţei şi îl treceau prin cele mai grele chinuri ca să dovedească, fără voia lor, a muncitorilor, că cuvântul lor, al Mucenicilor, nu e gol, că credinţa nu e o vorbă în vânt ci e putere, e plină de Duhul.

Însă acum, când nominalismul e în floare în mintea noastră, când cuvântul e separat de faptă, de Taină, de om, poate să facă telenovele oricine, poate să predice oricine, chiar dacă el nu are nimic sfânt în suflet. Poţi să vorbeşti despre cele mai sfinte lucuri fără să le iubeşti măcar. Poţi să scrii o carte de o mie de pagini despre Hristos şi despre mântuire şi la sfârşitul ei să tragi concluzia, tu, ca scriitor, că nu prea crezi şi că credinţa nu e bună la nimic.

Pentru că potrivit nominalismului credinţa e doar cuvânt şi dacă spui că crezi, atunci şi crezi. Însă Sfântul Gheorghe a fost maltratat după cum aţi auzit pentru ca să spună că nu crede. Sfinţii Mucenici au fost chinuiţi ca să spună Nu! credinţei, să abjure. Însă cuvântul e legat de viaţă şi de conştiinţă şi de prezenţa Sfântului Duh în tine. Şi dacă începi să drăcui pe Hristos şi să-L negi în faţa celui care te maltratează, hula ta nu rămâne fără urmări în fiinţa ta ci te schimbă, te face un apostat, un căzut de la iubirea lui Hristos.

În Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă nu se dau definiţii fără realităţi. La noi realităţile eclesiale, viaţa duhovnicească şi eclesială naşte definiţii care nu epuizează viaţa. Nu poţi să îţi pui viaţa, iubirea cu totul în cuvinte, pentru că ar însemna ca omul să devină cuvânt, să devină o formă fără conţinut, una statică, închisă. Omul însă spune multe cuvinte şi prin ele se spune pe sine dar cuvintele nu epuizează ceea ce este omul.

Cum ne-am putea epuiza prin cuvinte, cum am putea să ne translăm cu totul în fraze?! Însă noi spunem cuvinte şi cuvintele vin din faptele noastre, din viaţa noastră. Martin Luther spre exemplu, a făcut ca PLD-ul care a ieşit din PNL. Pentru că lui Luther nu i-a mai plăcut viaţa de călugărie romano-catolică, propria lui viaţă de călugăr augustinian s-a desprins de Roma şi a creat un mod de viaţă subiectivist, bazat pe propria lui experienţă. La program s-au raliat şi alţii care au vrut să vadă pe Dumnezeu prin ochii lui Luther, încropind un surogat de Biserică în mijlocul secolul al XVI-lea.

Cum să fie o Biserică apostolică dacă nu are nimic de-a face cu Hristos şi cu Apostolii ci cu Luther, cu Zwingli, cu Calvin, cu Elena White sau cu Joseph Smith? E ca şi când eu aş vrea să fac o Biserică mâine şi spun că mă trag din Decebal, că credinţa mea are afinităţi cu Decebal, dar eu săracu nu am nimic de la Decebal. Cum să postulez eu o legătură cu cineva dacă eu nu o am? E o şarlatanie cruntă, e ridicolă toată această afirmare, dar pe asta se bazează multe Biserici noi.

Elena White în Tragedia veacurilor, spune scurt şi la obiect: credinţa adevărată a pierit după moartea Apostolilor, a fost falsificată, a fost păstrată sporadic de către un neam de oameni şi ea, a redescoperit-o şi se numeşte Biserica adventă. Toţi şarlatanii redescoperă o credinţă din neant, o credinţă pe care nu o mărturisea nimeni până atunci şi o propun ca singura. Însă Biserica autentică, Ortodoxă, care poate fi văzută în aceste 21 de secole pas cu pas nu propune nişte fraze, două cărţi, trei idei şi înţelegi tot ce îţi trebuie, ci o viaţă de curăţie, un mod de viaţă care te îndumnezeieşte.

Tocmai de aceea, cum îmi spunea astăzi preoteasa mea, ca să fii protestant trebuie să citeşti Scriptura şi vreo alte trei cărţi ale membrilor fondatori, dar ca să fii ortodox trebuie să citeşti milioane de vieţi de Sfinţi, comentarii, cărţi peste cărţi şi abia întrevezi, abia experiezi ceva din viaţa adâncă, tainică a Bisericii. Ca să fii adventist autentic trebuie să te îmbraci frumos, să nu fumezi, să nu te îmbeţi, să vii la adunare, să îţi plăteşti zeciuiala, să ţii sâmbăta, să nu mănânci carne de porc…dar nu îţi cere nimeni să te curăţeşti de patimi. Ca să fii ortodox autentic trebuie să duci viaţă de Sfânt, de ascet, de postitor, de om care se luptă cu patimile şi cu dracii toată ziua, să te umpli de har, să vezi slava lui Dumnezeu, să vină la tine Sfinţii şi Îngerii…deci trebuie multe.

De aceea, orice credinţă, religie ai avea, în afara celei drepte, ortodoxe, e uşoară, e cu putinţă de trăit, e umană, pe când a noastră e divino-umană, e sfinţenie şi cutremurare şi niciodată nu ai curaj să crezi sau să presupui că le ştii pe toate, că le ai, că eşti macho în credinţă, mahăr. Aşa că totul este easy, este uşor când îţi creezi tu viaţa pe care o vrei. Dar când e să trăieşti viaţa pe care o vrea Domnul şi Dumnezeul tău, într-o intimitate neîntreruptă cu El, atunci e doborâtor, copleşitor.

Deci e greu să trăieşti ortodox şi cine înţelege asta o lasă mai moale, îi trece cu mândria, cu infatuarea, cu părerea că e Sfânt şi că le ştie pe toate. La noi nimeni nu le ştie pe toate. Toată lumea uceniceşte la Domnul, primeşte luminare şi har după cum îi e vasul inimii şi cam asta e realitatea mântuirii. Pentru că la noi mântuirea este viaţă, este o realitate care te umple cu totul pentru că e curăţie, e bunătate, pace, cuminţenie, iubire, iertare, dăruire, binefacere…şi carenţele noastre, ala tuturor, sunt uluitor de multe.

Când vrei să vorbeşti despre viaţă nu spui două fraze şi doar atât. Nu poţi să spui iubirea este…şi urmează un verb şi două trei substantive şi adjective. Pentru că iubirea e compusă din multe, e o realitate prea plină de semnificaţii ca să faci din ea o definiţie de o frază pe care să o înveţi şcolăreşte. Dar dacă crezi că semnificantul e unul şi semnificatul e altul, atunci iubirea e o frază şi nu vei avea habar niciodată de ce înseamnă iubire.

Într-o notă mai neaoşă, iubirea e ceva care te doare capul dacă o gândeşti. La fel şi credinţa. Îţi ia foc mintea, inima, te faci rug aprins de har când gândeşti trăind credinţa. Dacă începi să caşti când citeşti Scriptura sau viaţa Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi nu îţi vine să mori şi tu odată cu el înseamnă că eşti nominalist; eşti un bărbat sau o femeie care crede că poate să câştige mântuirea stând în fotoliu.

Însă fotoliul din odaie e un cântec de Mirabela Dauer, pe când mântuirea e o problemă de mare profunzime şi o realitate existenţială, o realitate care se petrece cu noi, în care ne umplem de harul lui Dumnezeu şi stăm atârnaţi de iubirea şi de bunătatea Lui. Dacă credem că merge şi fără El , nu vom înţelege niciodată de ce a murit Sfântul Gheorghe şi de ce noi îl numim bărbat învingător, purtător de biruinţă asupra morţii, a păcatului şi a diavolului. Dacă se temea de moarte era un laş. Dacă ceda nu biruia pe diavol. Dar pentru că cuvântul lui era una cu faptele sale sau pentru că cuvintele sale erau probate de toată fiinţa lui, Sfântul Gheorghe biruie pe cei care se bazau numai pe cuvinte.

Adică nu poţi să fii Sfânt numai pentru că ai cuvinte, pentru că ştii Teologie, că utilizezi terminologia la perfecţie, ci pentru că întruchipezi Teologia. Între tine şi Teologie nu trebuie să fie niciun interval pentru că teologia e viaţă, e viaţa ta cu Dumnezeu şi de aceea nu te temi de nimic. Iubirea nu se teme de nimic pentru că iubirea nu e cuvânt ea e viaţă. Şi viaţa naşte cuvintele şi nu invers. Nu poţi să mori pentru cineva dacă nu ai devenit una cu viaţa aceluia, cu iubirea pentru el.

În Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta etc. nu există numai o dragoste declaratorie. Un fel de ţi-am dat un email de dragoste înseamnă că te iubesc la nebunie. Ci iubirea naşte suferinţă, carceră, moarte pentru cel iubit dacă vremurile sunt potrivnice. Pentru că nu poţi să trăieşti fără să plângi, fără să te doară ceva, fără să nu existe conflicte…Dar dacă există iubire, adică ceea ce trebuie, ceea ce este la tine în inimă, poţi să treci peste toate. Dacă nu, cauţi tribunalul pentru partaj.

Şi o anecdotă de final. O anecdotă parabolică. Un om şi-a dat seama că viaţa lui nu are sens când a conştientizat că nu poate cu niciun chip să se mintă că e fericit. A epuizat foarte multe reţete de fericire, până într-o zi când a văzut că nu poate în niciun chip să fie liniştit nici cu medicamente, nici cu sex, nici cu bogăţie şi nici cu filme non-stop. Convertirea lui s-a produs când şi-a dat seama că liniştea nu este un produs pe care să vrei să-l cumperi ci un dar, un dar din partea lui Dumnezeu. A înţeles faptul că ( şi asta l-a făcut să se smerească), fericirea nu constă în a avea, în a poseda, ci în a cerşi mila lui Dumnezeu, în a o cere cu lacrimi, cu dor, în pofida întregului dezgust al vieţii tale.

Tâlcul rugăciunii constă în a ne ruga fără profesionalism, în a ţipa din toţi rărunchii, ca nişte copiii prostuţi şi răutăcioşi în faţa Domnului.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Cine sunt Sfintele Femei Mironosiţe? Femeia în Biserică

2 comments

biserica-ortodoxa-greaca.jpg

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Potrivit sinaxarului zilei de astăzi (Penticostar, Ed. IBMBOR, ed. 1999, p. 100-101) din grupul Sfintelor Femei care au venit cu miruri ca să ungă trupul Domnului în ziua Învierii, duminica, fac parte: Sfânta Maria Magdalena [adoarme la Efes şi e înmormântată de Sf. Ioan Evanghelistul], Sf. Salomeea [fiica Sfântului Iosif, logodnicul Prea Curatei], Sfânta Ioana [femeia lui Huza, ispravnicul şi iconomul împăratului Irod], Sfintele Marta şi Maria [surorile Sfântului Lazăr cel a patra zi înviat din morţi], Sf. Maria lui Cleopa şi Sfânta Suzana.

Dar, continuă sinaxarul: „au mai fost încă şi mai multe altele, care, după cum istoriseşte dumnezeiescul Luca, slujeau lui Hristos şi Ucenicilor Lui, din avutul lor” (Idem, p. 101). Sfintele Mironosiţe sunt deci reperabile în Sfânta Tradiţie a Bisericii şi ele reprezintă monumente de dragoste, de devotament faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru.

Expresiile batjocoritoare la adresa Sfintelor Femei Mironosiţe nu sunt venite, este evident, din partea Bisericii. Dacă eşti o mironosiţă nu eşti o prefăcută, o perversă acoperită de vălul fals al unei religiozităţi îndoielnice ci eşti o purtătoare de miruri, de miresme.

Bunicii şi părinţii noştri şi noi, cei care mergem la cei adormiţi ai noştri la cimitir şi aprindem o lumânare, îngrijim de morminte, punem flori, venim şi ne rugăm şi plângem pentru ei suntem nişte mironosiţe, nişte purtători de rugăciune şi de milostenii pentru iertarea celor adormiţi din familia noastră.

Recunoştinţa faţă de cei adormiţi nu e un lucru de râs, de ruşine. A-ţi manifesta dragostea prin faptă şi cuvânt pentru cei adormiţi e lucrul cel mai demn şi mai generos cu putinţă. Cine nu are recunoştinţă faţă de înaintaşi e un om care va fi uitat când va muri.

Duminica de astăzi, închinată Sfintelor Femei Mironosiţe este o laudă şi o apreciere adusă tuturor femeilor. Sfintele Femei Mironosiţe sunt primele vestitoare ale Învierii. Ele duc mesajul Învierii Apostolilor şi sunt primele care văd pe Domnul. Şi prin aceasta, tuşează sinaxarul, femeia care fusese blestemată la început pentru păcatul ei, ca să simtă dureri când naşte şi să fie plecată către bărbatul ei, e îndemnată acum de Domnul să se bucure.

Mesajul acestei duminici e mesajul pascal al bucuriei. Bucuria primează. Şi bucuria nu exclude pe femeie, pe copil, pe bărbat, pe bătrân, nu exclude pe nimeni. Bucuria este a tuturor.

De ce este femeia preţuită în Biserică? Sau, de ce nu suportă lumea seculară preţuirea femeii pe care o mărturiseşte Biserica? Pentru că în Biserică femeia nu e o sclavă, ci o parteneră evlavioasă şi supusă bărbatului, pe care bărbatul o iubeşte şi o cinsteşte pentru virtuţile ei; ea este pruncă, fecioară, mamă sau văduvă care e plină de dor pentru Sfintele Slujbe, pentru râvna Casei Domnului;ea nu e subapreciată ca în ideologia pornografică şi nici supraevaluată ca în ideologia feministă; ea e parteneră în credinţă şi viaţă, sprijin şi întărire pentru bărbat sau slujitoare a Domnului zi şi noapte ca mirificile noastre maici din mănăstiri.

Femeia în Biserică nu e nici obiect şi nici idol. Ea are locul ei, bine stabilit, pe care fiecare îl învaţă şi îl preţuieşte în smerenie şi dragoste, şi într-o comunitate ortodoxă autentică, echilibrată, nu se pune niciodată problema emancipării, a revoluţiei sexuale sau a ierarhizării drepturilor şi obligaţiilor familiale.

Femeia creştină este femeia iubită în mod sfânt, curat, de bărbatul ei, care naşte prunci cu dragoste şi îi creşte în frică de Dumnezeu, care nu stă spectator la durerile şi ispitele lui ci este împreună luptătoare şi rugătoare pe calea mântuirii. Familia ortodoxă autentică e o mănăstire în lume, e o torţă de foc, de dăruire, de muncă, de nădejde, de dragoste pentru cei care o văd şi se minunează de ea.

Numai acolo unde dragostea şi smerenia sunt un lux inexistent se pune problema falsă a conducerii. Cei care se iubesc şi sunt creştini nu au cap decât pe Domnul iar iubirea e întotdeauna o soluţie şi nu o dilemă. Când iubirea se gândeşte şi se răzgândeşte de trei ori într-o zi vizavi de un anumit lucru e semn că în iubire a intrat, ca un vierme în măr, orgolii meschine şi s-a denaturat. Familiile se despart dintr-o dragoste viciată, denaturată.

Am cunoscut multe cazuri de oameni care s-au despărţit iubindu-se sau care s-au despărţit pentru că nu mai ştiau cum să vorbească de dragoste, despre dragostea lor. Au ajuns la divorţ, s-au recăsătorit şi se gândeau şi cugetau la iubirea lor primă şi la bărbatul lor prim fără să o recunoască prea des. Pentru că iubirea are nevoie de ascultare reciprocă, de smerenie reciprocă, de cuviinţă ca să se dezvolte şi nu de desfrâu şi de umilire meschină reciprocă.

Dacă ne iubim familia şi vrem ca împreună cu ea şi cu întreaga lume să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu atunci duminica de astăzi e o certitudine, o certificare a faptului că iubirea e binecuvântată şi ea este bucurie. Dacă iubeşti frumos, sfânt, atunci te bucuri. Şi dacă te bucuri frumos nu eşti nicidecum în afara Împărăţiei ci înăuntrul ei.

Dorim tuturor în această zi să se bucure şi să binecuvinteze pe Dumnezeu că sunt iubiţi şi că iubesc, că cunosc iubirea sau să se roage ca harul iubirii să coboare în inima lor. Cred că rugăciunea pentru iubire este întotdeauna ascultată. Pentru că Domnul nu vrea nimic altceva, decât ca noi, fiii Săi în har să ne iubim unii pe alţii cu atâta putere şi sfinţenie cum şi El ne-a iubit pe noi. Amin!

Intelectualul vânzător de imagine

One comment

De ceva timp am o anume reţinere, una dură, în a da nume când vreau să aduc critici. Presimt că imediat am să scandalizez, pe drept sau pe nedrept, pe cel care îl evoc în mod recenzist. De aceea nu am să dau nume ci am să explic fenomenul imagistic, din punctul meu de vedere, aşa cum îl văd eu, prin care se promovează intelectualul român sau străin în actualitatea imediată.

Editurile, revistele şi siteurile declarate culturale, teologice, filosofice etc. vând o imagine standardizată a echipei redacţionale şi a produsului finit, fără prea multe schimbări pe parcurs ale designului sau conţinutului. Sunt aşadar paşi previzibili în evoluţia lor. Cărţile, articolele nu au spontaneitate, căutare, mărturisire în primul rând a unor crezuri, ci mai degrabă sunt stilizări ale unor sentimente, idei, prin mai multe site. Nimic nu iese nefinisat şi în acelaşi timp trucat. După cum mâncăm carne re-re-re-congelată tot la fel mâncăm şi informaţie răzjudecată, pentru ca nu cumva vreunul sau întreaga echipă redacţională să fie declarată inaptă, neconformă cu toate standardele vizuale, lingvistice sau cutumiare ale momentului.

La baza editării de informaţie stă principiul vag al profesionalismului, al specializării perfecte. Rar mi-a fost să aud un scriitor, un teolog, un poet vorbind despre modul cum a compus cartea, articolul, despre cum scrie şi mai ales, ce defecte are. Pentru că, în momentul când citeşti o carte nu ai senzaţia că eşti luat în calcul ci scriitorul, cel mai adesea, scrie pentru sine, evacuând în spaţii laterale prezenţa ta, a cititorului.

Scriitorul care vrea să fie agreat de public şi care vrea să convingă neapărat începe în primul rând prin a-şi crea o mitologie realistă, din cadrul căreia nu iese nicidecum, trecând subtil de la faptele personale, biografice ale vieţii lui, la idei îmbrăcate în stil şi afectare. Literatura pentru toţi e literatura în care eşti ţinut la apă călduţă, de frică să nu piardă rating.

Câteva personalităţi teologice şi culturale au câştigat teren în ultimii ani din senzaţionalismul expunerii lor literare şi din experienţele lor de convertire. Naraţiunile pretins libere, confesiunile atent selecţionate, au făcut nişte imagini-statui, fără interior şi receptarea autorilor nu se mai face vizavi de persoana lor ci vizavi de simbolul lor, de statuile lor din mintea oamenilor.

Editorii caută imagini vandabile. Scriitorii, din dorinţa de flatare a publicului, încep un şir lung de prostituări a potenţelor lor, ajungând să stea la un anumit nivel pentru a fi receptaţi numai pe acel tronson de audienţă. De ce? Pentru că în spatele stilului cu care ai debutat şi care trebuie să rămână normativ, să devină emblemă şi în care trebuie să te osifici de tot, vine o altă nătângă cutumă, aceea a reperării tale de către un public.

În loc să scrii cartea şi apoi să vină publicul sau să îţi spui inima şi să vină oamenii care dibuiesc conştiinţa ta de om şi sufletul tău, scriitorul de imagine se gândeşte la ce fel de public vrea să aibă şi apoi scrie o carte, o nuvelă, un articol, un tratat de teologie pentru el, pentru acel public.

Scriitura e depersonalizată din start. După ce e vai de mama ei cum este făcută de impersonal, vine corectorul, editorul, finanţatorul… şi o face şi mai vagă, adică o îngheţată care se dezgheaţă şi se îngheaţă de vreo 5 ori până o mănânci. De unde până unde specializare perfectă ca să scrii, când cartea e o comunicare în pripă, o confesiune, o muncă de cercetare cu limite şi întotdeauna se poate spune şi mai mult? De unde atâta încredere în forţele proprii, în corectitudinea lingvistică, în puterea ta de a percepe ce vor oamenii, cititorii?

Pentru că nu toţi scriitorii au profunzimi ameţitoare nici nu credem că pot sesiza profunzimile publicului cititor. De aici excesul de reclamă, de poză la carte, de floricele move pe colţuri şi de Sfinte Icoane şi tablouri înauntrul cărţii, pentru că acele cărţi sunt sortite să se vândă 70% prin prisma publicităţii decât a conţinutului.

Şi ţi se spune apoi că subiectele tratate de tine nu sunt pe gustul publicului, când de fapt publicul cititor doreşte să i se spună ceva sigur, real, percutant şi dacă i-ai spune munca ta reală la carte şi frământările tale ai observa că tocmai aceasta vrea publicul. Însă cărţile noastre n-au istorie cel mai adesea. Nu au prefaţă, nu au postfaţă, nu mulţumim nimănui pentru ajutor, nu avem lipsuri, nu avem îndoieli, nu avem decât certitudini. Şi aceste certitudini ale noastre în cărţile scrise perfect sunt ca nişte pietre de mormânt peste nişte oase care miros perfect.

Am asistat la crearea artificială a unor mituri culturale, teologice, politice, economice din neant. Adică am privit cu atenţie pe cei care apar deodată ca solvabili când cu două luni în urmă nu îi cumpăra nimeni de prieteni. Carierismul, care se intersectează cel mai adesea cu scriitura căutată şi cu banii nasc peste noapte autorii de carte, de revistă sau de jurnal online. Biografia de până în scriitura de debut e cenzurată, câţiva îi elogiază, apare o poză, apoi un poster, o conferinţă, un titlu, un fotoliu, un portofoliu şi în 20 de ani nu mai poţi detrona nicidecum mitul omului bazat, care are ceva de spus, pentru că mai mulţi votează pentru mit.

Cel mai adesea intelectualul e omul care, pe lângă studiile de specializare pe care le are şi pe care nimeni nu le contestă, chiar dacă le-a luat cu 5, 6 sau prin alte metode uzitate, cunoaşte câteva limbi străine, are un background cultural, filosofic, teologic, juridic etc., e un om apreciat şi despre el se vorbeşte de bine. Moneda limbilor străine e una din gogoriţele cele mai la modă prin care se catapultează intelectualul în viaţa publică.

Se confundă adesea comunicarea aproximativă într-o limbă străină cu cunoaşterea stratului adânc al limbii, cu arheologia limbii şi cu modul de a gândi într-o limbă străină. Deşi m-am iniţiat în limba engleză, greacă, latină şi în limba maternă, în limba română în anumite grade şi sunt consecvent cu mărirea progresivă a limbilor în care vreau să mă scufund, eu personal, nu am curajul să spun că ţin în mână o limbă anume, nici măcar limba mea maternă.

Şi aceasta, pentru că nu pot spolia realitatea înţelegerii unei limbi, care, pentru mine, înseamnă a gândi, iubi, visa, a mă ruga în limba aceea şi de a pătrunde prin ea la sufletul meu, la adâncimile mele. Greşeala fatidică a intelectualilor de imagine e aceea de a ne vorbi nu despre viaţa măreaţă, adâncă pe care o sesizează ei ( dacă o sesizează) şi care intră în forme lingvistice, ci despre exerciţii de limbă, care obturează mersul la realitate şi îţi arată, cît de bine jonglează ei cu anumiţi termeni.

Avem câţiva esteţi în România care pentru a-ţi spune că Hristos a murit pentru noi sau că ţara noastră merge într-un sens greşit prin politica pe care o fac guvernanţii noştri au nevoie de un articol. Pentru o idee au nevoie de un articol, pentru că tot articolul era de fapt o singură idee. Cel mai penibil e când cartea e subţire dar numele e mare şi se cumpără cartea subţire pentru nume, sau când, apare o carte muncită din mâna unui autor şi trei făcute în grabă, dar cu o grabă selecţionată, care se vând pentru că prima a fost bună, dar constaţi acasă, că produsul este puţin cam expirat. Dar ce să mai faci dacă ai cumpărat cartea?! O citeşti şi o pui în raft şi acolo rămâne.

Dacă aş spune că am privit atent la cărţile de marcă ale ultimilor ani ar fi, poate, un exces de infatuare. Aşa că nu spun că am fost prea atent. Am fost şi nu prea. Însă nu am găsit decât foarte puţine cărţi care izbucneau de viaţă, de idei, de experienţă, pe când majoritatea recenza locuri comune. Asta mă face să cred ori că nu mai credem în ce putem transmite ori oamenii care trebuiau să scrie cărţi preferă să nu o facă.

Pentru că o carte nu e niciun lucru perfect, nici fără scăderi, niciun summum care nu poate fi contrazis nicidecum sau îmbunătăţit ci cartea autentică e o pledoarie a unei sincerităţi şi explorări genuine. O carte bună miroase a natural, a proaspăt, a har. E prin ea însăşi o minune, pentru că e căutarea unui om cu Dumnezeu, e un sânge care vorbeşte ( vorba lui Nichita) şi care te opreşte să îl asculţi.

Da, observ mult mimetism prost organizat, mult amatorism al căutării şi prea multă ratare profesionalizată, care nu se simte bine cu musca pe căciulă. În finalul acestui articol inserăm o faptă de acum anecdotică pentru noi. Într-o noapte când nu aveam somn de atâtea gânduri am vrut să pun pe Wikipaedia CV-ul nostru, pentru ca transparenţa noastră faţă de cititorii noştri să fie oarecum mărită. Am făcut şi eu o formă anume de CV, erau cerinţe diverse acolo, o complicare într-adins, pe care nu am putut să o accept nicidecum, un fel de părere de rău că ne ajută…şi a doua zi mi s-a spus că nu pot să intru în baza lor de date pentru că nu sunt o persoană despre care s-a scris, o persoană cu notorietate. Din cauză că nu am notorietate ( pentru că nu am vrut să mi-o creez nicidecum) am inserat a doua zi CV-ul pe blogul de aici, din wordpress şi până la această dată văd că wordpress-ul nu s-a supărat că nu am notorietate.

Urmează şi morala imediat. Deşi am şters pagina din Wikipaedia imediat ce am primit aviz negativ şi motorul cu pricina trebuia să mă şteargă automat din chace-ul lor, după câteva zile de inapariţie pe Google, când au văzut că CV-ul nostru este în wordpress şi intră oameni să mă caute în Wikipaedia, a apărut pagina ştearsă cu chace-ul plin, deasupra CV-ul nostru din wordpress, lucru evident pentru oricine scrie numele meu întreg pe Google.

Morala nu are tangenţă cu mine, ci cu problema în discuţie. Dacă dam două-trei interviuri pe undeva şi îmi puneam articolele şi cărţile ca scriitor postmodern şi ca teolog pe net, când dorea Wikipaedia şi administratorii de acolo vedeau că am notorietate, atunci deveneam persoană publică. Şi deveneam persoană publică nu pentru că eu sunt preot, cercetător în Teologie, traducător sau prost, ci pentru că altcineva şi nu eu, a vorbit despre mine.

Ultima dintre tuşele pe care le primesc portretele fabuloase ale intelectualilor de imagine este publicitatea care li se face. Nu contează cine este el, ci ce imagine i s-a făcut. Însă imaginea nu este comestibilă, domnii şi doamnele mele, ci, cititorii noştri cumpără şi primesc şi rămân în ei numai cei care aduc cu ei frumuseţea nefalsificată a unei inimi, care aduc tăceri, iubiri, drame, singurătăţi care miros autentic şi nu contrafăcut. Omul de nevoie mănâncă şi mortăciuni recongelate, dar dacă îi aduci curcan de la ţară, gras şi frumos, aruncă imediat la tomberon găina de gostat.

Mesajul meu e să nu se creadă că suntem fraieri cu toţii şi că dacă există pe mai departe cumpărători nimeni nu observă diferenţele. Diferenţele se văd şi ele stresează. Dar dacă nu ai o carte mai bună o molfăi ca pe filmul prost de la televizor, pentru ca să îţi vină somnul.

Până aici ar fi fost articolul. Însă nu mă lasă inima în această sâmbătă, să nu zic câte ceva şi despre blogul ortodox. Anunţăm pe cei care nu au aflat, că blogul care nu este interactiv are miros de cavou. Şi că, dacă îţi faci articolele să transpire a 10 corecturi şi ai o frecvenţă scriitoricească de un articol la o lună, asta nu arată că gândeşti prea mult în perimetrul vieţii ortodoxe şi nici că ai stofă de inimă trepidantă în cuvinte.

Poate că mă înşel…

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

1 2 3 4 5 … 13