Praedicationes (vol. 18)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Din cuprinsul cărții:

Pentru că a propovădui înseamnă a mărturisi ceea ce trăiești cu Dumnezeu. Iar a scrie pentru Dumnezeu înseamnă a scrie din luminarea Lui și cu ajutorul Său. Trebuie să preluăm continuu Tradiția Bisericii în propovăduirea și scrisul nostru teologic, dar ea trebuie să treacă prin noi și să iasă la lumină nuanțele vii, noi, ale muncii noastre. Noutatea teologică este urmarea reală a luminării lui Dumnezeu față de noi. Și unde sunt multe noutăți teologice e semn că scriitorul teologic s-a smerit mult în fața lui Dumnezeu și a primit de la El dezlegarea multor taine. Pentru că legarea noastră interioară de Sfinții lui Dumnezeu de mai înainte nu se face prin simpla citare a surselor lor teologice, ci prin înțelegerea aidoma lor a Scripturii, a Cultului și a vieții Bisericii, adică prin luminarea dumnezeiască (p. 9).

Fiindcă omul teluric e înțepenit numai în ce vede și în ce aude, în ziua de azi. De aceea nici nu caută, nici nu speră la mai mult. Pe când noi, oamenii credinței, respirăm în două lumi în același timp: în lumea de azi și în lumea veșniciei. Respirăm aerul lumii noastre, dar și slava lui Dumnezeu, care e aerul Împărăției Sale. Și pentru aceasta, noi nu suntem limitați doar la ce vedem și ce simțim aici, în lumea noastră, ci vedem, simțim și experimentăm și stări din veșnicie, când Dumnezeu ne ridică, prin slava Lui, la aceste trăiri dumnezeiești. Așa că viața noastră e una deschisă veșniciei lui Dumnezeu, pentru că noi suntem trăitori în două lumi în mod concomitent: în istorie și în veșnicie. Și istoria noastră e mereu deschisă lui Dumnezeu în noi înșine, pentru că slava lui Dumnezeu e cea care ne leagă și de Dumnezeu și de oameni.

Dar fundamentul vieții noastre nu e în istorie, ci în veșnicie! Fundamentul vieții noastre e Dumnezeu, Cel ce ne ține în existență și ne umple de viața Lui, adică de slava Sa. De aceea, legile lumii noastre și ale întregii creații nu se explică prin ele însele, ci prin Dumnezeu, pentru că ele sunt creația lui Dumnezeu. Când vrem să înțelegem cum stă soarele pe bolta cerului, cum ne luminează el în fiecare zi, care e relația dintre soare și pământ, ce fel de formă și de compoziție are pământul, cum se poate merge pe apă, cum se poate zbura, cum poate cineva învia din morți, trebuie să Îl întrebăm pe Dumnezeu toate acestea. Încercările noastre de a cunoaște sunt pline de speculații, de aproximări, de neadevăruri. Dar dacă am fi proprii dialogului cu Dumnezeu, El ne-ar arăta nouă în mod extatic cum se petrec toate acestea. Și ni le-ar arăta să le înțelegem, dacă ar fi spre folosul nostru, spre mântuirea noastră, pentru că El a creat toate lucrurile care există (p. 17).

Și pe când ei luptau cu vântul, Domnul Se ruga în munte… Și S-a rugat 3 străji în munte…adică 9 ore! Pentru că o strajă avea câte 3 ore. Și străjile nopții începeau la ora 18 și se terminau la 6 dimineața. […] Iar Biserica a învățat să privegheze, să se roage îndelung, să se roage în comuniune, dar și în singură- tate, de la Domnul Însuși. De la orele Lui de rugăciune în munte. Căci, „eliberând mulțimile, S-a suit întru munte de unul singur [ca] să Se roage [ἀνέβη εἰς τὸ ὄρος κατ᾽ ἰδίαν προσεύξασθαι]” [Mt. 14, 23, BYZ]. De la Domnul a învățat Biserica isihia și privegherea! „Și, fiind seară [ὀψίας γενομένης], singur era acolo [μόνος ἦν ἐκεῖ]” [Mt. 14, 23, BYZ], în munte, în rugăciune.

Pentru că rugăciunea isihastă, îndelungă, nu e „pierdere de timp”, ci e calea mântuirii noastre. Pentru că prin rugăciune, și prin toate cele dimpreună cu ea, noi ne curățim, ne luminăm și ne sfințim continuu dimpreună cu Dumnezeul mântuirii noastre. Ne rugăm aparte, în singurătate, dar suntem împreună cu El și cu întreaga Lui Biserică. Ne îndepărtăm de zgomotele și de grijile lumii, dar nu ne disociem interior de confrații noștri, ci ne rugăm pentru toți în isihia noastră. Pentru că, pe acest bine care coboară în noi la rugăciune, îl revărsăm peste toți din jurul nostru. Căci ne facem și noi case de odihnă pentru alții, atâta timp cât ne lăsăm odihniți și învățați de Dumnezeu cele ale Sale (p. 19-21).

Iar dacă nu sporim duhovnicește pe fiecare zi, deși nouă ni se pare că „le facem pe toate bine”, nu e de vină El, ci nepocăința noastră. Pentru că lucrurile lui Dumnezeu, pe cele ale Lui, le primim numai atunci când suntem văi ale ascultării de Dumnezeu, când suntem cu totul deschiși spre voia Lui. Și unde e cu totul ascultare și urmare a Lui, acolo sunt și progrese zilnice în cunoașterea Lui cea dumnezeiască (p. 47).

Tu, Preotul, ești interfața actuală a lui Dumnezeu, dar de la El este toată energia cea curățitoare, luminătoare și sfințitoare a oamenilor, cea care coboară în toate Tainele și Slujbele Bisericii. Tu ești monitorul, tu ești fața care vorbește și mâinile care lucrează în mod văzut, dar Cel care lucrează în mod tainic împreună cu tine și prin tine este Dumnezeu. Și tu Îl simți pe El lucrând în tine și prin tine în mod copleșitor, pentru că împreună cu El tu săvârșești toate cele ale Sale (p. 82).

Generalul Emil Străinu, în niște interviuri TV recente, a vorbit despre proiectul Blue Beam, prin care se dorește proiectarea tehnologică 3D pe cer „a celei de a doua veniri a Domnului”. Însă, credincioșii noștri, care știu teologia Bisericii, nu se vor entuziasma când vor vedea pe cer tot felul de apariții „religioase”, pentru că ei știu că a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos înseamnă nu doar venirea Lui în slavă, împreună cu Îngerii și Sfinții Lui, ci și învierea tuturor celor adormiți și transfigurarea întregii creații prin slava Lui, urmate de Judecata de obște a întregii umanități. Oamenii de știință, prin tehnologia lor, pot face diverse simulări pe cer și pe pământ și în pământ și în ape care pot părea „religioase”. Demonii, la rândul lor, se pot prezenta ca diverse „divinități” și ca diverse „civilizații extraterestre”. Dar toate aceste lucruri fabricate de oameni și de demoni spre înșelarea noastră nu ne pot scoate din pacea și din locuirea noastră împreună cu Dumnezeu, pentru că știm și vom știi interior că acelea nu au de-a face cu El. Că ele nu sunt spre folosul nostru, ci spre mințirea noastră la modul grosolan (p. 89).

La început, când începi să te spovedești, da, trăiești rușine mare și durere mare pentru păcatele tale! Dar după ce primești iertarea lui Dumnezeu și curăția Lui și pacea Lui și bucuria Lui înțelegi că merită să trăiești toată rușinea și toată durerea pentru tot binele lui Dumnezeu care coboară în viața ta după spovedirea păcatelor tale. Și ne rușinăm, pentru că trebuie să acceptăm că greșelile ne aparțin în totalitate. Și ne dor păcatele noastre, pentru că ele au produs răni abisale în noi. Și multe versete din Scriptură și multe locuri din cărțile Sfinților Părinți și din Slujbele Bisericii ne dor, le suportăm cu greutate, și la fel și predicile Bisericii, pentru că vorbesc despre păcatele noastre, despre ce facem noi rău. Dar când primim mustrarea lui Dumnezeu, când înțelegem că în acele locuri se vorbește despre păcatele noastre vii, nepocăite, și ne pocăim pentru ele, atunci acele locuri dureroase ne devin bune, vesele, pentru că ne vindecăm de păcatele noastre (p. 90).

Predicatorialismul fără certitudinile sfințeniei e aidoma teatralizării poeziei și a teatrului. Poezia teatralizată sau teatrul teatralizat sunt antiartă. Pentru că poetul a scris poezia cu durere, cu sfâșiere lăuntrică, iar tu o reciți ca la școală, în mod inept, indiferent față de fiorul ei lăuntric. Sau piesa de teatru e o dramă și tu faci din ea o comedie răsuflată, pentru că interpretezi lucrurile ca și când n-ai știi că e vorba de durere, de chin, și nu de zâmbet. Ce înseamnă predicatorialism anticreștin, adică o predică care n-are de-a face cu viața de sfințenie, dar „le știe pe toate”? Înseamnă o teatralizare a predicii, o batjocorire a ei, pentru că tu nu transmiți experiența îndumnezeirii oamenilor când predici, ci o mimare prostească a predicării. Căci predica adevărată are adevăr din destul, adevăr plin de pace și de bucurie, are înțelegere sfântă a textului sfânt, are vehemența binelui, a binelui pe care îl trăiești și de aceea te doare lipsa lui în Biserică și în societate, are neajustarea dogmelor la contexte, ci punerea lor în evidență cu credincioșie și cu simplitate, are râvna continuă de a îngloba cât mai mult și mai mult Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii în inima ascultătorilor ei. Căci predica e ca omul care o rostește: ori e sfântă, autentică, ori e degeaba (p. 95-96).

Teologii nu sunt cei care au citit cărți de teologie și le-au memorat, ci cei care și-au adâncit mereu mintea și inima lor prin asceza lor curățitoare de patimi, prin simțirile sfinte, prin luminările dumnezeiești și prin vederile dumnezeiești pe care le-au avut. Căci de aceea sunt Teologi, adică vorbitori de Dumnezeu, vorbitori la prima mână despre El: pentru că au primit direct de la El cunoașterea Lui vie, reală, copleșitoare și sfințitoare. Tu, cel care le citești opera, înveți de la ei. Dar ei au învățat toate de la Dumnezeu, pentru că El Însuși Și-a învățat pe Sfinții Lui Teologi cele ale Sale (p. 96).

Cel mai mare păcat al celor care se ocupă cu teologia Bisericii, dar nu și cu mântuirea lor, este acela de a lupta sistematic împotriva Sfinților lui Dumnezeu. În secolul întâi al Bisericii avem trei mari Sfinți Teologi a toată lumea: pe Sfântul Ioannis Teologul, pe Sfântul Apostol Pavlos și pe Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, ultimul fiind pomenit azi, pe 3 octombrie. Însă modul cum e negată persoana și opera Sfântului Dionisios de vreo câteva secole încoace este execrabil. Și de ce e negat cu atâta vehemență Sfântul Dionisios? Pentru că el arată în dumnezeiasca sa operă – care are nevoie de o traducere românească și mai atentă –, că Biserica lui Dumnezeu este ierarhică și sacramentală, că ea are teologia și experiența ei mistică și îndumnezeitoare și că ea a fost dintru început divino-umană și cu vocația ecumenicității, a universalității. Că ea a fost și este viața tainică a lui Dumnezeu cu cei credincioși Sieși, pentru că nu a existat niciun hiat în istoria ei (p. 99).

Odată cu secolul al 20-lea însă, de când există noile discuții interreligioase dintre Biserică și romano-catolicism, discursul teologic a început să fie tot mai conciliant, mulți trag speranțe de „unire” sau de revenire la Biserică, dar teologic, liturgic și canonic lucrurile au rămas neschimbate în viața Bisericii. Căci, deși unii teologi ortodocși își asumă practici, idei teologice și „sfinți” romano-catolici și practici protestante sau neoprotestante, în fapt, în sinaxarele și calendarele Bisericii nu există „sfinți” eretici, adică împrumutați de la monofiziți, nestorieni, romano-catolici, armeni, protestanți, neoprotestanți. Și dacă nu există „sfinți” eretici în cultul Bisericii, e de la sine înțeles că Biserica nu acceptă o altă perspectivă liturgică, teologică și de viață. Pentru că ea are, de la început, modul ei de a fi, de a-I sluji lui Dumnezeu, de a-și rândui toate ale ei. Și Sfântul Dionisios Areopagitul a scris tocmai despre modul de a fi al Bisericii, despre experiența ei liturgică și mistică. El a mărturisit existența tripartită a ierarhiei bisericești și că ea e după voia lui Dumnezeu. Pentru că, așa cum Dumnezeu a creat ierarhia Puterilor cerești, tot la fel El a rânduit și a umplut de puterea Sa preoțească pe Episcopii, Preoții și Diaconii Bisericii. Și i-a învățat pe ei să slujească Tainele și Slujbele Sale, prin care să sfințească întreaga Lui Biserică (p. 100-101).

Și vă spuneam în predica mea de acum doi ani, din 2019, că la baza Dogmaticii mele stă o minune a Sfântului Dumitru în viața mea. Care, văzând nevoia mea profundă de claritate, de precizie, de amănunt, mi-a revelat inversul demersului său teologic: de a porni de la sursele credinței, de la firul ierbii, spre mari elaborări teologice și nu folosind de-a gata ideile teologice amplu elaborate de către Sfinții lui Dumnezeu. Dar când pornești de la  Dumnezeiasca Scriptură spre Sfinții lui Dumnezeu, atunci vezi greul elaborării unei idei teologice, dar și cum se ajunge de la simplu la complex (p. 107-108).

Sfinții Părinți ai Bisericii aveau, în materie de teologie dogmatică, metoda mea teologică de lucru, cea pe care mi-a luminat-o Sfântul Dumitru: adunarea bob cu bob a vorbelor lui Dumnezeu din Scriptură despre o anume problemă teologică și apoi sintetizarea duhovnicească a întregului material găsit. Pentru că mai întâi trebuie să înveți de la Dumnezeu, apoi scrii despre ceea ce El te-a luminat. Și pentru asta e nevoie să ai textul acurat al Scripturii. Pentru că nu poți să pui pe seama lui Dumnezeu afirmații aproximative sau false. Așa că modul gramaticalo-teologic în care eu traduc Dumnezeiasca Scriptură, punând fiecare cuvânt la locul său morfologico-sintactic, e o nevoie teologică. Una neapărată pentru teologia românească și pentru Biserica lui Dumnezeu, pentru că fundamentul teologic al teologiei patristice e Dumnezeiasca Scriptură. Mai înainte de a fi teologia Sfântului Dionisios Areopagitul, a Sfântului Maximos Mărturisitorul, a Sfântului Grigorios Palamas a existat Dumnezeiasca Scriptură. Și ei, toți Sfinții lui Dumnezeu, au ucenicit la Dumnezeiasca Scriptură, pentru că fiecare dintre ei și-au scos de acolo sinteza lor teologică. Pentru că secolul al XX-lea, în materie de teologie, a fost secolul sintezelor la sinteze, Sfântul Dumitru Teologul, Părintele nostru, a scris în acest fel, în ritmul epocii sale. Numai că în secolul al XXI-lea și, nădăjduiesc, și pe viitor, nu sinteza în sine e importantă, ci descrierea întregului drum teologic de la texte la sinteza teologică. Pentru că ne interesează cât de fidel ai tradus, ai înțeles și ai implementat adevărurile teologice ale Scripturii și ale Sfinților în opera ta teologică (p. 108-109).

Nu l-am întâlnit pe Dumnezeiescul Dumitru în istorie, dar mi s-a revelat pe sine din veșnicia lui Dumnezeu! Cei care l-au cunoscut, mai apropiați sau mai depărtați, nu m-au convins prin mărturiile lor, chiar dacă m-au edificat în multe lucruri. Însă opera sa și revelările lui față de mine, revelările lui din slava lui Dumnezeu, de acolo de unde el se veselește dumnezeiește, m-au convins în mod desăvârșit. Pentru că cel care mi s-a arătat în mod minunat, era acela care își scria, pe frig sau pe arșiță, apreciat sau nu, îmbrățișat sau nebăgat în seamă, dumnezeiasca lui teologie. Și acest lucru mă face să mă încred mult în el, în munca și în luminările sale cele dumnezeiești, și să cred că teologia e viața sfântă și prietenia sfântă cu Sfinții lui Dumnezeu (p. 111).

De aceea, iubiții mei, câți n-ați citit teologia lui, începeți să vă cumpărați cărțile sale! Aveți nevoie de cărțile și de traducerile lui ca de apă. Ele vă vor învăța să fiți atenți cu fiecare cuvânt al lui Dumnezeu și al Sfinților Lui. Și câți nu v-ați rugat până acum lui, rugați-vă cu încredere și cu pace! Pentru că Sfântul Dumitru, în mod duios, vă va bucura și vă va alina inima dumneavoastră. Amin! (p. 112).

Pe când cei necredincioși așteaptă învieri din morți pentru ca să creadă în Dumnezeu, pe când ei așteaptă minuni de proporții, oamenii credincioși învie din păcatele lor ori de câte ori se pocăiesc cu adevărat, se mărturisesc cu pocăință Domnului și se împărtășesc cu El, Cel euharistic, cu multă împlinire duhovnicească. Primii vor ceva uimitor, ceva spectaculos, pe când cei credincioși învie tainic în ființa lor și se bucură dumnezeiește de această înviere a lor. Și aceste învieri sufletești din moartea păcatului, interioare, se trăiesc în taină, fără să le știe sau să le vadă sau să le mediatizeze mai nimeni, dar ele sunt adevăratele învieri pe care ar trebui să le căutăm cu toții (p. 113).

De aceea, oamenii duhovnicești nu așteaptă „să se întâmple minuni” în viața lor, ci ei trăiesc continuu minunea de-a trăi împreună cu Dumnezeu (p. 114).

Mulți consideră că parabolele Domnului trebuie descifrate. Că ele sunt un fel de rebus la care trebuie să știi răspunsurile. Însă parabolele Lui trebuie contemplate, adică înțelese din mijlocul experienței duhovnicești, al nevoinței continue a mântuirii. Pentru că întreaga Dumnezeiască Scriptură a Bisericii și întregul cult al ei și toată biblioteca Sfinților Părinți sunt, în esența lor, o vorbire despre viața noastră interioară, despre drumul interior al mântuirii noastre. Trebuie să trecem continuu de la cuvintele și expresiile Scripturii la teologia tainică a ei. Căci teologia Bisericii e în Scriptură, în Tradiție, în cultul ei, în istoria ei, dar dincolo de literalitatea lor (p. 131).

Măreția libertății se vede cel mai bine în viețile Sfinților. Pentru că Sfinții și-au ales viața cu Dumnezeu și s-au împlinit în mod deplin în relația cu El. Nimeni nu i-a forțat să devină Sfinți, dar ei și-au ales pe fiecare zi calea sfințeniei. Și pentru că în mod cu totul liber au trăit libertatea sfințeniei, au trăit relația cu Dumnezeu ca pe o continuă eliberare a lor de tot păcatul, Sfinții sunt monumentele capitale ale libertății umane (p. 144).

De aceea, dacă mulți aleargă la Sfinți pentru vindecarea lor de diverse boli, eu alerg la Sfinți pentru teologia lor cea dumnezeiască. Pentru că aceasta, teologia lor, e sănătatea și viața noastră cea veșnică. Și la ea ne îndeamnă Dumnezeu să alergăm, atunci când ne spune că trebuie să ascultăm de Sfinții Lui [Lc. 16, 29, BYZ]. Experiența lor sfântă, care i-a îndumnezeit pe ei, e cea de care avem nevoie. Pentru că teologia și experiența lor trebuie să le sădim în viața noastră ca să fie și ale noastre. Marea revoluție a vieții mele, marea schimbare a mea s-a produs când Dumnezeu și Sfinții Lui și Îngerii Lui au intrat în viața mea. Fiecare carte teologică citită și fiecare Slujbă și rugăciune a Bisericii m-au schimbat în mod fundamental. Pentru că eu am căutat, caut și voi căuta mereu voia lui Dumnezeu cu oamenii și cum se realizează schimbarea continuă a omului, adică sfințirea lui. Căci teologia lui Dumnezeu e cea care îl sfințește continuu pe om, dacă omul o acceptă în mod deplin și o lucrează zilnic în viața lui (p. 158).

În Lucas 8, 46, BYZ, slava lui Dumnezeu e numită δύναμιν [dinamin], adică putere. Căci femeia s-a vindecat de curgerea sângelui ei prin simțirea slavei sau a puterii Lui. Puterea Lui a ieșit din El la credința femeii, la dorința ei de a se vindeca, și a vindecat-o pe aceasta, pentru că puterea Lui mereu iese spre noi, atunci când noi Îl chemăm în viața noastră. Și când Domnul ne-a spus că puterea Lui iese din El, Acesta ne-a spus că slava Lui țâșnește veșnic din ființa Lui și că ea este viața, binele, mântuirea și sfințenia noastră. Pentru că pe noi ne mântuie însăși viața Lui, adică slava Lui cea veșnică și necreată, care izvorăște veșnic din El (p. 169-170).

Cel care vrea să îți ia viața, are, la rândul lui, moartea foarte aproape de el. Căci dacă vrea să îți dea ție cu un topor în cap, același topor e foarte aproape de el, și e nevoie doar de altcineva care să îl lovească. Și când Domnul a spus: „căci toți care au luat sabia prin sabie vor muri [πάντες γὰρ οἱ λαβόντες μάχαιραν ἐν μαχαίρᾳ ἀποθανοῦνται]” [Mt. 26, 52, BYZ], ne-a spus că oricine ucide pe aproapele lui, se omoară pe sine însuși. Și nu trebuie să iei sabia sau pistolul și să-l ucizi pe un altul, ci e nevoie să îi iei salariul, să îi iei dreptul de a munci, să îl vorbești de rău, să minți despre el vrute și nevrute, pentru ca să îl omori cu zile. Fiindcă orice lucru pe care îl facem împotriva altora e un lucru pe care îl facem împotriva noastră. Și când îi batem și îi înjurăm și îi calomniem pe alții, atunci ne omorâm pe noi înșine, pentru că păcătuim cu păcate grele (p. 185).

În Împărăția Lui intrăm nu după moartea noastră, ci odată cu Botezul nostru!  De când slava lui Dumnezeu intră în noi de la Botez, de atunci ne facem moștenitori ai Împărăției Sale. Numai că orice păcat al nostru nepocăit ne face să cădem din slava Lui, din Împărăția Sa! Și e nevoie mereu și mereu de împăcarea noastră cu Dumnezeu prin Dumnezeiasca Spovedanie și de unirea sacramentală cu El prin Dumnezeiasca Euharistie. Pentru ca noi să fim vii duhovnicește, adică să avem viața Lui în noi înșine, adică slava Lui (p. 200).

Când ai un Părinte duhovnicesc, adică un om prin care simți că Dumnezeu îți vorbește în mod actual, în mod zilnic, înțelegi foarte bine că Biserica e divino-umană. Când te împărtășești cu Domnul Cel euharistic și, mâncând Trupul și Sângele Lui, tu te umpli de slava Lui cea veșnică, atunci știi că Biserica e divino-umană. Când simți slava Lui în apa sfințită, în mâncarea binecuvântată, în Sfintele Icoane, în Sfintele Moaște, în oamenii Lui, atunci știi că Dumnezeu e în Biserica Lui și că ea e divino-umană (p. 208).

Cine și-a trăit responsabil creștinătatea și românitatea de-a lungul timpului a lăsat în urmă valori inestimabile. Fiecare dintre noi putem lăsa în urma noastră lucruri cu valoare unică, cu valoare mondială. Dar pentru asta trebuie să muncim cu credința în Dumnezeu și în răsplata Lui. Dacă ne demoralizăm, dacă ne descurajăm în fața greutăților de zi cu zi și pentru aceasta nu ne construim ca creștini și români, pierdem și noi, personal, și România, dar și întreaga lume. Pentru că ce poți face tu, nu poate face altul, pentru că fiecare are vocația sa (p. 215).

Onlineul nostru explică, de fapt, ceea ce întâlnirea noastră offline, de pe stradă, nu poate explica: profunzimea vieții noastre interioare. Putem vorbi câteva minute pe stradă sau online, la telefon sau video, dar dacă vrei să ne cunoști, atunci trebuie să ne citești. Pentru că tot ceea ce am publicat noi e o hartă interioară a noastră. Și, dacă o parcurgi, ne vei înțelege în trăirile noastre cele mai profunde și în aspirațiile vieții noastre. După care putem vorbi detaliat despre una sau alta, pentru că avem, aici, începutul întâlnirii dintre noi (p. 238).

Atunci, la Revoluția Română din decembrie 1989, când s-a strigat pe străzi „vom muri și vom fi liberi”, am înțeles că nevoia de libertate e mai tare decât moartea. Căci atunci când ți-e frică de moarte ești un animal prins în cușcă. Dar când sfidezi moartea, când nu ți-e frică de ea, tocmai pentru că iubești libertatea cea dumnezeiască, atunci ești un om liber în toată ființa ta și nimeni nu te poate încătușa. Cei care au ieșit pe străzi în 1989 și și-au dorit libertatea reală, totală, libertatea de a trăi ca oameni credincioși, nu au fost niște idealiști, ci niște oameni foarte pragmatici. Pentru că nu mai suportau minciuna, teroarea, sărăcia, impostura, necredința din jurul lor. Au ieșit pe străzi într-un mod pragmatic, realist și și-au câștigat libertatea lor! Libertate de care am beneficiat și beneficiem până azi cu toții, ca un dar al lor față de noi, deși mulți nu știu ce să facă cu această sfântă libertate pe care o trăim. Atunci a fost o revoluție reală, pentru că am dat jos o dictatură reală! Că, mai apoi, comuniștii vremii, cu mască democrată, au rămas la conducere mai mult sau mai puțin, e altceva. Dar libertatea și demnitatea și credința noastră ni le-am redobândit atunci, pe străzi, în decembrie 1989, datorită Sfinților Mucenici ai libertății noastre. Schimbarea radicală de mentalitate din România e consecința acestei sfinte revoluții, sfinte revolte populare împotriva imposturii unui dictator agramat și a întregului sistem comunist. Iar oamenii care își asumă lupta interioară cu impostura de orice fel continuă lupta tuturor celor care, în decursul veacurilor, nu au suportat minciuna în viața lor. Dacă îți faci studiile în mod cinstit, dacă trăiești onest și din munca ta, dacă în familia ta trăiești creștinește și vrei să lași în urma ta o operă benefică societății, atunci lupți împotriva imposturii. Pentru că nu vrei să trăiești oricum, ci după voia lui Dumnezeu. Căci la Revoluția Română din decembrie 1989 s-a murit pentru credința și țara noastră, s-au spus rugăciuni pe străzi și s-au aprins lumânări pentru cei martirizați, s-a pus un început bun pentru fiecare dintre noi. Pentru că putem trăi liber și putem studia și putem să trăim creștinește în țara noastră, în România apostolică, în România unde Biserica s-a născut odată cu poporul român (p. 271-272).

Există porunca rugăciunii față de Dumnezeu. Dar uneori, din luminarea lui Dumnezeu, o facem cu durere și cu lacrimi pentru cineva anume, alteori ne bucurăm rugându-ne, alteori ne rugăm cântând, alteori ne rugăm în taina inimii, alteori cu voce tare, alteori cutremurați de voia lui Dumnezeu, alteori împăcați și bucuroși pentru ceea ce El ne luminează…Pentru că rugăciunea e după starea punctuală a omului credincios. Rugăciunea e după simțirea lui Dumnezeu în clipa de față. Ea nu e niciodată standard, nu e niciodată exterioară, ci rugăciunea e mereu interioară și în ritmul vieții omului. Dacă eu mă grăbesc acum, atunci și rugăciunea mea e grăbită, pentru că și gândurile și inima și trupul meu sunt în mișcare, sunt în această grabă. Dacă eu sufăr, rugăciunea mea va fi plină de suferință, iar dacă eu mă bucur și Îl laud pe Dumnezeu pentru toate, ea va fi plină de mulțumire, de bucuria care m-a cuprins. Pentru că rugăciunea este după cum sunt și eu în clipa de față. Și nu poate fi altfel decât interiorul vieții noastre. De aceea, când slujim în altar sau la strană și oamenii ne aud, ei ne aud sufletul rugându-se, pocăindu-se, bucurându-se, cerând, lăudând, implorând pe Dumnezeu pentru toți. Pentru că fiecare clipă a vieții noastre are realitatea ei, iar noi o trăim după cum suntem de aprinși de slava lui Dumnezeu (p. 280).

De aceea, iubiții mei, fiecare an al vieții noastre e o intimizare și mai mare cu Dumnezeul mântuirii noastre. Îl lăsăm pe Dumnezeu, prin tot binele pe care îl facem, să intre și mai profund în noi, iar noi ne deschidem tot mai mult spre voia Lui cu noi. Căci Îl simțim pe Dumnezeu în noi nu după măsura Lui, ci după deschiderea noastră iubitoare și smerită față de El. Și pe cât Îl simțim pe Dumnezeu, pe atât îi simțim și pe oameni și nevoile lor reale. Pentru că oamenii ne devin tot mai expliciți pe măsură ce Dumnezeu ne locuiește tot mai mult prin slava Lui. Și termometrul credinței noastre este slujirea noastră față de Dumnezeu și față de oameni. Căci credința, evlavia și întrajutorarea noastră cresc pe măsură ce ne dăruim tot mai mult în slujirea noastră bisericească. Și nu poți să arzi duhovnicește, dacă nu ești cu El. Împreună cu Dumnezeu suntem vâlvătaie, suntem foc aprins, căci focul din noi e tocmai slava Lui. Vă doresc multă sănătate, pace, bucurie, putere de muncă și împlinire în noul an 2022! Și să fim mereu cu Dumnezeu, cu Cel care ne bucură pe noi veșnic! Amin (p. 286).

Tocmai de aceea, anul 2022, în Biserica României, e anul rugăciunii și al Sfinților Isihaști. Pentru că rugăciunea neîncetată stă la temelia vieții sfinte, a vieții pline de priveghere duhovnicească. Și nu poți ajunge să te nevoiești isihast, să te nevoiești pentru liniștirea ta interioară, dacă nu faci din rugăciunea Domnului respirația ta clipă de clipă. Prin ucenicia mea față de Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, a celui mai mare Sfânt Isihast român din secolul al 20-lea, moștenind de la el viața, teologia și  nevoința isihastă, tema sinodală a acestui an e o mare bucurie și împlinire duhovnicească pentru mine, pentru că se referă la viața mea, la modul meu de a fi și al Părintelui meu duhovnicesc. Pentru că Sfinții noștri Părinți Simeon Noul Teolog [Συμεὼν ὁ Νέος Θεολόγος], Grigorios Palamas [Γρηγόριος Παλαμᾶς] și Paisii Velicikovskii [Паисий Величковский] sunt Părinții fundamentali ai vieții mele teologice și duhovnicești, ei fiind și ai Sfântului Ilie, cu care i-am aprofundat îndelung. Modul cum ei s-au curățit de patimi și s-au făcut Văzători de Dumnezeu și Teologi ai Bisericii e unul fundamental pentru noi, pentru că ei vorbesc despre viețuirea creștină ca despre o cale continuu conștientă și conștientizată de către cel care se nevoiește (p. 289-290).

Botezul Său, făcut în apa Iordanisului de către Ioannis, nu a însemnat doar ceea ce au văzut oamenii – că și Iisus S-a botezat în apă – ci a însemnat în mod abisal ceea ce a văzut Domnul în mod extatic în acea zi: „Și, [când] a fost botezat, Iisus a ieșit numaidecât din apă! Și, iată, I-au fost deschise Lui cerurile [ἀνεῴχθησαν Αὐτῷ οἱ οὐρανοί] și L-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca o porumbiță și venind în[tru] El [καὶ εἶδεν τὸ Πνεῦμα τοῦ Θεοῦ καταβαῖνον ὡσεὶ περιστερὰν καὶ ἐρχόμενον ἐπ᾽ Αὐτόν]! Și, iată, glasul din ceruri, zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în[tru] Care am binevoit»!” [Mt. 3, 17-18, BYZ]. Pentru că Domnul a descris aici ceea ce a văzut cu umanitatea Sa, ceea ce a văzut El în mod extatic! Căci atunci când Sfântul Matteos vorbește despre cerurile care I-au fost Lui deschise, vorbește despre vederea Sa extatică avută la Botezul Său. Și Domnul L-a văzut atunci cu umanitatea Sa pe Duhul Sfânt ca o porumbiță cu totul curată, Care a venit întru El, în umanitatea Lui, pentru că El, după dumnezeirea Sa, era din veci dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Iar glasul din ceruri este Tatăl, Care mărturisește despre Iisus Hristos că este Fiul Său. Și odată cu Botezul Său, Domnul ne-a revelat că Dumnezeul nostru e treimic: e Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu. Dar noi, ca umanitate, am avut nevoie de mai mult de 5.000 de ani de creștere duhovnicească, pentru ca Domnul să ne reveleze că El e Treime de persoane (p. 297).

Dar trebui să ai mult bun simț, multă evlavie, multă frică de Dumnezeu, multă dragoste, dragoste imensă după adevărul lui Dumnezeu, pentru ca să traduci Scriptura în firescul ei și să te mântui prin adevărurile ei abisale. Căci limba greacă e cheia care îți deschide ușa spre adevăr (p. 304).

Dumnezeu ne învață pe cele ale Sale și prin Scriptura Lui și prin Sfinții Lui și prin Îngerii Lui și prin toată viața Bisericii și a lumii și prin toată creația Sa, dar și în mod personal, pe fiecare în parte. Fiecare zi a vieții noastre e o zi de școală pentru noi, e o zi în care Dumnezeu ne învață cele ale Sale, pentru că El nu încetează să ne școlarizeze dumnezeiește. Și dacă te deschizi cu totul voinței Lui bucuroase de a ne educa, de a ne învață, de a ne schimba continuu, înțelepciunea ta teologică crește în mod vizibil. Căci El nu dă harul și înțelepciunea și sfințenia cu măsură [ἐκ μέτρου] [In. 3, 34, BYZ], ci pe cât voiește omul să cuprindă. Fiindcă El nu dăruie cu zgârcenie, ci ca un Dumnezeu mult-milostiv și cu totul iubitor de oameni (p. 307-308).

Sfinții Isihaști, pe care îi pomenim în acest an, acest lucru au trăit și au mărturisit în toată teologia lor: că viața creștină conștientă și cu totul asumată începe odată cu prima vedere extatică. Tot drumul nostru ascetic de până la prima vedere extatică e drumul pentru a dobândi slava lui Dumnezeu în noi înșine. Căci de la dobândirea conștientă și simțită a slavei Lui în noi înșine, a slavei Dumnezeului treimic, începe viața noastră duhovnicească conștientă. Așa că nu ne putem lăuda cu faptele noastre bune și cu știința noastră de carte teologică, dacă ele nu ne duc la relația vie, conștientă, duhovnicească, continuă cu Dumnezeu. […] El ne dă slava Lui la Botez, dar pe ea o simțim ca a noastră numai după multă nevoință și după ce El ne încredințează în mod extatic despre comoara aceasta pe care ne-a dat-o în pruncie. Căci comoara Lui este slava Lui. Dar ea trăiește în noi, e vie în noi, numai când noi ne dăruim cu totul Lui, când începem să facem voia Lui și nu voia noastră, și ne lăsăm călăuziți de El mereu. Iar a trăi întru slava Lui sau simțind slava Lui în noi înșine înseamnă a trăi viața de sfințenie tot timpul. Înseamnă a trăi cu Împărăția Lui în tine, cu acea Împărăție care se apropie de noi continuu și locuiește în noi, dacă noi devenim cu totul ai Lui. Dar ca să experimentezi în mod personal faptul că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru [ἐντὸς] [Lc. 17, 21, BYZ] tău, trebuie să te liniștești continuu. Trebuie să duci viață isihastă, de continuă liniștire interioară prin continua rugăciune. Și în comparație cu ce înțelege omul obișnuit prin liniște și pace interioară, pentru omul duhovnicesc, pentru cel care trăiește cu Împărăția lui Dumnezeu în el însuși, pacea și liniștirea au trepte nesfârșite. Pentru că Dumnezeu ne învață, pe măsura sporirii noastre duhovnicești, noi și noi stadii ale păcii interioare, ale odihnirii dumnezeiești. Fiindcă slava lui Dumnezeu ne introduce într-o pace din ce în ce mai mare, din ce în ce mai copleșitoare, pe măsura îndumnezeirii noastre (p. 308-309).

Și toate lucrurile cele bune ale vieții noastre pornesc de la acest pocăiți-vă! al Sfântului Ioannis, pe care ni l-a spus mai apoi și Domnul! Pentru că pocăința ne dă toată viața peste cap, ne-o schimbă radical, dar ne-o schimbă în bine. Ea ne trezește din morți, ne trezește din orbirea noastră fundamentală, pentru că ne dă să vedem că fără El nu putem să facem nimic [In. 15, 5] (p. 312-313).

Iar dacă noi căutăm pacea Lui, o vom găsi numai spovedindu-ne și împărtășindu-ne cu El, numai împlinind toată voia Sa cu noi. Și a împlini voia Sa cu noi înseamnă a fi oameni bisericești, a fi oameni teologici, a fi oameni Sfinți. Dumnezeu să ne umple pe toți de bucuria și de pacea Sa! El să ne călăuzească spre tot lucrul cel bun și mântuitor pentru noi! Amin! (p. 313).

În anul al 3-lea de Seminar, când l-am cunoscut pe Sfântul Ilie, el a devenit adevărata Academie teologică pentru mine. Pentru că împreună cu el nu doar că am studiat teologia, filosofia, poezia și cultura lumii, dar am trăit pe viu sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că toate cărțile patristice ale Bisericii se împlineau în el, în persoana lui, ca unul care trăia toate acestea la modul cotidian. Reala mea Academie teologică am trăit-o în casa sa și la masa lui de scris. Față în față cu el, eu am învățat să trăiesc teologic și să mă nevoiesc și să scriu isihast. Viața la Turnu Măgurele a devenit pentru mine, după cei doi ani de însingurare totală, cea mai înfloritoare și plină de minuni parte a adolescenței mele. Pentru că am început să trăiesc luminări și vederi dumnezeiești, prin sfintele sale rugăciuni, și să mă împlinesc tot mai mult în cunoașterea teologică și în creația mea literară (p. 325).

Mulți dintre noi cred că rugăciunea e doar ceea ce Îi spunem noi lui Dumnezeu…Însă, rugăciunea e ceea ce ne răspunde Dumnezeu la strigarea noastră! Pentru că nu contează ceea ce Îi spunem noi Lui, ci ceea ce ne spune El nouă. Și El ne spune lucruri mari și prea minunate, dacă noi Îi spunem Lui, cu toată simplitatea, inima noastră (p. 327).

Iar eu dau mărturie despre Sfântul meu Părinte duhovnicesc, despre Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, pentru că el este unul dintre Sfinții cei prea mari ai României apostolice. Ai României ce s-a născut și a rămas în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica sădită aici de Sfântul Apostol Andreas, Părintele nostru, al tuturor (p. 328).