Predica la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2024]
Iubiții mei[1],
rugăciunea noastră continuă e ca să avem „sfârșituri creștinești vieții noastre [χριστιανὰ τὰ τέλη τῆς ζωῆς ἡμῶν], nedureroase [ἀνώδυνα], nerușinate [ἀνεπαίσχυντα], pașnice [εἰρηνικά] și răspuns bun la înfricoșătorul scaun de judecată al lui Hristos [καὶ καλὴν ἀπολογίαν τὴν ἐπί τοῦ φοβεροῦ βήματος τοῦ Χριστοῦ]”[2] Dumnezeu. Pentru că sfârșitul vieții noastre trebuie să fie o chintesență a vieții noastre creștine.
Tocmai de aceea, sfârșitul nostru, moartea noastră, trebuie să fie creștinească, trebuie să fie duhovnicească. Pentru că noi înșine trebuie să fim cu totul plini de slava lui Dumnezeu când plecăm de aici, de curăție, de pace și de sfințenie. Și acest sfârșit duhovnicesc al vieții de aici e începutul vieții celei veșnice. Pentru că moartea noastră e o pregătire pentru veșnicia noastră și nu pentru desființarea noastră ontologică.
Cei care vorbesc despre „trecerea omului în neființă”, vorbesc despre desființarea lui ontologică. Adică, după moarte, nu mai rămâne nimic din om. Fapt pentru care nici nu au ideile de veșnicie, de suflet, de mântuire, de Dumnezeu, pentru că, după viața de aici nu mai urmează nimic în mintea lor.
Dar noi ne pregătim toată viața de moarte, de moartea noastră cea creștinească, cea duhovnicească, pentru că moartea e pentru noi ușa de intrare în veșnicie. Și așa cum, la Nuntă, te îmbraci bine pentru ca să intri acolo unde se petrece, unde oamenii se veselesc pentru noii miri, înfrumusețarea noastră duhovnicească de toată viața e pentru Nunta cea veșnică a Împărăției Sale. Adică pentru veșnica bucurie și veselie dumnezeiască cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că, în fapt, nu pentru moarte ne pregătim noi, ci pentru veșnicia cea fericită cu Dumnezeu. Ne pregătim pentru ceea ce urmează după moartea noastră…
Tocmai de aceea, vrem ca sfârșitul vieții noastre să fie nedureros, să nu suferim mult până când murim, să fie nerușinat de demoni și să fie pașnic, să plecăm în pace la Domnul. Căci demonii, când omul se zbate să moară, duc ultima luptă cu noi, lupta finală. Și atunci, cu toată răutatea, ei se aruncă asupra noastră pentru ca să ne facă să păcătuim. De aceea, rugăciunea noastră e ca ei să nu ne rușineze atunci, să nu ne facă de rușine, să nu ne arunce în păcate grele înainte de moartea noastră, ci noi să plecăm în pace la Domnul, fără durere, cu mare bucurie, cu mare veselie în sufletul și în trupul nostru.
Pentru că noi mergem să ne întâlnim cu Dumnezeu, mergem să trăim veșnic cu El și nu mergem spre o moarte care aneantizează omul. Apostolul Înmormântării vorbește despre acești oameni triști, care nu au perspectiva veșniciei, și spune despre ei că sunt cei „care nu au nădejde [οἱ μὴ ἔχοντες ἐλπίδα]” [I Tes. 4, 13, BYZ]. Nu au nicio nădejde, pentru că ei cred că odată cu moartea, omul piere cu desăvârșire.
Dar noi avem nădejde de mântuire și cerem un răspuns bun de la Hristos Dumnezeu, de la Judecătorul nostru, al tuturor oamenilor, pentru că în El ne încredem în mod desăvârșit. Ne încredem în mila Lui, în iubirea Lui cea veșnică pentru noi, în comuniunea veșnică cu El, pentru că El e în noi și cu noi acum, în clipa de față. Și marea și singura noastră grijă, continua noastră grijă e pentru relația veșnică cu El, căci tot ceea ce facem noi pe pământ este pentru a-L sluji pe El, pe Dumnezeul mântuirii noastre.
De aceea, deși vorbim despre El, despre Înfricoșătorul Judecător al nostru ca despre Cel care va veni „în[tru] slava Sa [ἐν τῇ δόξῃ Αὐτοῦ]…și va ședea pe tronul slavei Sale [καθίσει ἐπὶ θρόνου δόξης Αὐτοῦ]” [Mt. 25, 31, BYZ], El este în noi prin slava Lui și cu noi pururea. Fapt pentru care, așteptarea noastră eshatologică nu este una goală, nu e una fără conținut, ci una plină, plină de conținut, pentru că Cel care trebuie să vină e deja cu noi. Și noi așteptăm cu dor venirea Lui, venire prin care va transfigura întreaga creație, pentru că El e în noi clipă de clipă și ne transfigurează în mod continuu. Căci ceea ce a început în noi, în fiecare dintre cei ai Lui, El va continua în toată creația Sa. Pentru că, așa cum Și-a transfigurat umanitatea Lui și a umplut-o cu totul de slava Sa cea veșnică, așa Își va transfigura și întreaga Sa creație. Pentru că toate sunt ale lui Dumnezeu.
Și când înțelegem măreția la care suntem chemați cu toții, la locuirea veșnică cu Dumnezeu în Împărăția Sa, înțelegem de ce toată viața noastră trebuie să fie plină de sfințenie. Pentru că trebuie să ne învățăm încă de acum, de aici, cu sfințenia, cu pacea, cu curăția, cu mila, cu iertarea, cu smerenia lui Dumnezeu, pentru că vom locui cu El, cu Cel care le are pe toate ale desăvârșirii.
Și El e ultraatent la detalii, ultrasensibil la durerile oamenilor, hipercorect în toate, cel mai bun cu noi și cel care ne dorește cel mai mult binele nostru. Pentru că El știe ce ne trebuie, știe mai mult decât noi de ceea ce avem nevoie și fiecare om, carte, lucru pe care ni-l scoate în cale e pentru înțelepțirea noastră.
Dar așteaptă de la noi ca să fim de acord cu fericirea noastră cea veșnică. Așteaptă de la noi să ajungem la înțelepciunea de a ne dori veșnica împlinire cu El. Căci El nu ne forțează libertatea niciodată, ci ne pune mereu să alegem. Să alegem în cunoștință de cauză. Și când Îl alegem pe El, El le uită și le șterge pe toate cele din urma noastră, toate căderile noastre din iubirea Lui, pentru că El ne dorește binele cu adevărat. Și orice iertare a Lui, așa cum am văzut în cazul fiului celui curvar din duminica trecută, e o repunere în toată slava Lui. Pentru că El nu ne iartă cu țârâita, ci ne iartă deplin și ne umple de toată slava Lui. Ne are din nou ca fii ai Săi și nu ca trădători ai Lui.
Și de aceea trebuie să învățăm să iertăm și să fim buni și să ne smerim de la Însuși Dumnezeul nostru. Căci Cel Preaînalt s-a smerit pe Sine și S-a făcut om, tocmai din iubire imensă pentru noi. Pentru ca să ne mântuie pe noi. Să ne dăruie nouă fericirea cea veșnică. Și cum ne iartă El în mod desăvârșit și ne umple din nou de slava Lui, după ce noi cădem în multe și grele păcate, e o pildă vie pentru cât trebuie să-i iubim și să-i iertăm și noi pe oameni. Căci niciodată nu îi vom iubi și nu îi vom ierta pe ei, după cum El ne iartă pe noi.
Tocmai de aceea, când dăm de mâncare sau de băutură cuiva, dăm din mila lui Dumnezeu cu noi. Când îi primim și îi înțelegem pe oameni, îi primim și îi înțelegem pentru că El ne-a primit și ne-a înțeles pe noi mai întâi, ca Unul care ne cunoștea pe noi mai înainte de facerea a toată lumea. Dar, deși El cunoaște toate ale noastre mai înainte de a ne zidi pe noi, preștiința Sa nu ne predestinează. Căci El știe ce vom face noi toată viața, cum vom trăi și cum vom muri, dar noi suntem cei care alegem să facem toate ale vieții noastre.
Dacă ne-ar fi predestinat pe unii la bine și pe alții la rău, atunci ar fi fost dușmanul numărul unu al nostru, al celor care ne-ar fi predestinat la rău, pentru că nu ne-ar fi dat nicio șansă să ne îndreptăm. Dar El ne dăruie tuturor posibilitatea să ne mântuim, pentru că El dorește mântuirea tuturor. Și când Dumnezeu dorește mântuirea tuturor, asta înseamnă că îi vrea pe toți buni, pe toți moștenitori ai Împărăției Sale. Și când îi vrei pe toți buni înseamnă că El nu a creat lumea pentru un scop dublu: ca pe unii să îi bucure, iar pe alții să îi arunce în Iad, ci pentru un singur scop: ca toți să meargă întru Împărăția Lui cea veșnică.
De aceea, când Domnul, în Evanghelia Judecății [Mt. 25, 31-46], ne vorbește despre Iad, adică despre „focul cel veșnic [τὸ πῦρ τὸ αἰώνιον]” [Mt. 25, 41, BYZ], ne spune că el „a fost pregătit diavolului și îngerilor săi [τὸ ἡτοιμασμένον τῷ διαβόλῳ καὶ τοῖς ἀγγέλοις αὐτου]” [Mt. 25, 41, BYZ]. Însă diavolul și îngerii dimpreună cu el – care s-au făcut „ai lui”, pentru că l-au urmat pe el, pe diavolul –, sunt ai lui Dumnezeu, căci El i-a creat. Și El i-a creat pe Îngeri pentru ca să Îl slujească pe El și nu pentru ca să se îndepărteze de El și să lupte împotriva Lui. De aceea, Iadul a fost, inițial, pedeapsa pentru îngerii căzuți, pentru demoni, și nu pentru oameni.
Însă demonii i-au înșelat pe oameni, pentru ca să cadă și ei în Iad! De aceea, cei blestemați de Dumnezeu vor merge și ei în Iad [Mt. 25, 41], unde sunt demonii, pentru că le-au slujit demonilor și nu Lui.
– Și cum slujim noi demonilor, când nu vedem niciun demon în fața noastră?
– Îi slujim prin toată patima și prin tot păcatul nostru! Pentru că, prin ele, ne facem aidoma lor în ființa noastră. Orice păcat pe care îl săvârșim ne urâțește interior, ne schimonosește, ne satanizează. Că știm sau că nu știm care sunt păcatele noastre, când le săvârșim, noi ne schimbăm în rău în mod continuu prin ele. Și o ducem din rău în mai rău, pentru că răul se înmulțește în noi în mod progresiv, pe fiecare zi.
Și putem să observăm evoluția răului în copiii noștri. Care, la început, nu cunoșteau păcatul, nu știau ce e ăla păcat, nu aveau rușine, dar, când au început să păcătuiască, au început să se schimbe în rău în ei înșiși. Învață să mintă, învață ce e plăcerea păcătoasă, învață să fugă de durere în mod laș, învață să drăcuie, să urască, să se alipească de lucruri. Și, pentru jucăria lor, dacă le-o iei, îți dau cu ceva în cap, te rănesc, te pot și omorî, pentru că ei sunt lipiți de telefonul lor, de banii lor, de plăcerea lor. Și până nu se dezic interior de împătimirea lor față de ei și față de lucruri, ei nu se schimbă în bine și nu poți avea un dialog real cu ei, pentru că ei sunt pătimași și iubitori de sine.
De aceea e importantă viața creștină din copilărie: pentru ca omul să se sfințească de mic, să se facă bun, să se facă sociabil, să crească în mod autentic. Căci altfel crește ca o buruiană, ca un sălbatic, chiar dacă are toată tehnologia și știința la îndemână. Ce, dacă cunoști cum să scrii pe computer, asta te face și sensibil la durerile umanității? Dacă ai tu și te simți bine, te gândești și la cel care nu are și nu e atât de bine ca tine? Civilizația te despătimește sau lupta ascetică continuă cu tine însuți, învățată la Biserică? Pentru că oriunde poți găsi oameni amabili, manierați, civilizați, tehnologizați, dar fără să aibă viață duhovnicească în ei înșiși. Și dacă n-ai pe Dumnezeu în tine, n-ai nimic esențial. Pentru că El este totul tău.
Din acest motiv, Judecata Lui este întâlnirea fundamentală cu El. Noi stăm mereu înaintea Lui, a Judecății Sale, pentru că El, Cel care este în noi și cu noi pururea, ne judecă continuu viața noastră. Și în funcție de Judecata Lui, de Judecata Lui continuă, noi ne schimbăm continuu. Dar când nu ai stat toată viața înaintea Lui și nu ai primit niciodată judecățile Sale, Judecata Lui cea din urmă este înfricoșătoare pentru tine. Pentru că tu vezi numai aspectul ei dur, definitiv, categoric și nu și pe cel curățitor, luminător și sfințitor. Căci, dacă ai fi fost cu El continuu, Judecătorul tuturor te-ar fi schimbat continuu prin judecățile Sale, prin luminările Sale, prin îndreptările Sale. Însă, acum, la final, când nu se mai poate face nimic, tu ești cel care n-ai avut parte de continua îndreptare a ta.
Așadar, iubiții mei, Judecătorul nostru este Mântuitorul nostru Cel preabun. Și noi Îl cunoaștem din noi înșine, căci cu noi este pururea. Și exigențele Lui maximale sunt judecățile Lui cu noi, în funcție de care noi ne schimbăm în mod continuu interior. Și schimbarea interioară e schimbarea totală a omului. Pentru că omul care se schimbă în tot sufletul său, se schimbă și în tot trupul său. Și schimbarea reală a omului e sfințirea lui.
De aceea, dacă gândești din interiorul sfințeniei, dacă gândești tot ceea ce faci cu sfințenia lui Dumnezeu în tine, atunci știi cum să te comporți față de oameni, față de toți oamenii, dar, în primul rând, față de Dumnezeu, de Sfinții și de Îngerii Lui. Pentru că știi ceea ce e prioritar în viața ta. Și binele e prioritatea noastră. Binele e lucrul prim pe care trebuie să îl facem în relație cu orice om și cu orice viețuitoare. Pentru că binele ne împlinește, binele e voia lui Dumnezeu cu noi, binele ne sfințește. Și când facem binele lui Dumnezeu în viața noastră, noi ne pregătim pentru veșnicia noastră, adică pentru veșnica bucurie cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Săi.
De azi lăsăm sec la carne! Adică renunțăm să mai mâncăm carne animală până la Paști. Și prin aceasta am început parțial Postul cel Mare al Bisericii. În toată săptămâna aceasta, până duminică inclusiv, putem mânca brânză, lapte, ouă, pește, fructe de mare. Și de pe 18 martie 2024, o zi de luni, începem postul deplin, total, Postul cel Mare al Bisericii.
De aceea, cine dorește să postească, să postească când postește întreaga Biserică și nu așa, la întâmplare! Să postească de acum, să postească pentru a se umple de virtuțile lui Dumnezeu ca pregătire pentru marele praznic al Învierii Domnului! Căci postul acesta e binecuvântat și întărit de Dumnezeu cu harul Său, pentru ca noi să ne bucurăm duhovnicește întru el. Pentru că el e spre întărirea noastră în credință, în nădejde și în dragoste, în toată simplitatea și curăția. Amin!
[1] Începută la 6. 42, în zi de miercuri, pe 6 martie 2024. Cer înnorat, 4 grade, vânt de 3 km/ h.